Şi nu are nimic de-a face, în ciuda titlului, cu Facebook. Umanizându-şi discursul, integrând în istoria vieţii lui Harold şi a Ericăi pasaje de tom ştiinţific, descriind în amănunţime, de exemplu, complexele procese chimice, biologice şi cognitive care înseamnă dragostea părinţilor eroului principal şi conceperea acestuia, Brooks oferă un soi de nouă dimensiune literaturii de popularizare a ştiinţelor, într-o manieră apropiată, dar diferită de a cunoscutului Malcolm Gladwell. De altfel, nici Brooks nu este departe, social vorbind, de Gladwell: este senor editor la The Weekly Standard şi editor colaborator la Newsweek, dar a colaborat şi cu The Wall Street Journal, The New York Times sau The Washington Post.
Şi cine poate „vinde„ mai bine cartea decât autorul însăşi: într-un discurs la TED, David Brooks vorbeşte despre devenirea insului modern: „Am invadat Irakul cu o armată oarbă la realităţile culturale şi psihologice. Am avut un regim de compensări financiare, bazat pe presupunerea că afaceriştii sunt creaturi raţionale care nu ar face nimic stupid… Şi asta a dus la o întrebare pentru mine: de ce acei oameni talentaţi din punct de vedere social sunt complet dezumanizaţi când se gândesc la strategie?
Iar eu am ajuns la concluzia că acesta este un simptom al unei probleme mai mari. Şi anume că, timp de secole, am moştenit o perspectivă asupra naturii umane bazată pe noţiunea că sinele nostru este divizat, că raţiunea este separată de emoţii şi că societatea progresează în măsura în care raţiunea poate suprima pasiunile. Se poate vedea în felul în care ne creştem copiii. Mergi la o şcoală elementară la trei după-amiaza şi îi priveşti pe copii ieşind, iar ei poartă aceste ghiozdane de 35 de kilograme… Vezi maşinile care se apropie – de obicei sunt Saab-uri, Audi-uri şi Volvo-uri… Sunt luaţi de către aceste creaturi pe care le-am numit supermame, care sunt femei de carieră de mare succes, care şi-au luat timp liber să se asigure că toţi copiii lor intră la Harvard.
Şi de obicei îţi poţi da seama care sunt supermamele, pentru că de fapt cântăresc mai puţin decât copiii lor…Copiii sunt deci crescuţi într-un anumit fel, sărind prin cercuri ale realizării de lucruri pe care le putem măsura – pregătiri pentru SAT, oboi, antrenament de fotbal. Intră la facultăţi competitive, obţin slujbe bune şi uneori obţin succesul într-un mod superficial şi fac o grămadă de bani. Uneori îi poţi vedea în locuri de vacanţă precum Jackson Hole sau Aspen. Iar ei au devenit eleganţi şi supli – nu au cu adevărat coapse; au doar o pulpă elegantă deasupra altei pulpe… Au propriii lor copii şi au atins un miracol genetic prin căsătoria cu oameni frumoşi, în aşa fel încât bunicile lor arată ca Gertrude Stein, fiicele lor arată ca Halle Berry — nu ştiu cum au reuşit asta„. Sperând că v-am trezit curiozitatea, nu o să vă mai spun decât ultima propoziţie din carte; este momentul morţii personajului principal: „Harold înţelesese că viaţa este o neţărmurită întrepătrundere de suflete”.
