BusinessMagazin

Tag: saracie

  • Hotare, aşa cum sunt stabilite de bancnota de un leu

    Nu o să vorbesc aici despre conceptul acela cu două sau mai multe Românii, a fost mult prea des şi mult prea inutil invocat, dar o să vorbesc despre faţetele aceleiaşi Românii; personal, fac parte din categoria nefericiţilor pentru care lumea nu începe la Romană şi se termină la Şincai, aşa că micul orăşel de provincie unde o problemă de familie m-a dus săptămâna trecută nu m-a luat prin surprindere. Dar m-a făcut să mă gândesc.

    Este târgul unde am copilărit, numele nu are importanţă; oraşul are istorie, la un moment dat armata română a dat o probă de bărbăţie acolo şi a învins, un oraş care a avut ceva industrie, ba era ceea ce se chema la un moment dat nod de cale ferată – asta într-o vreme când trenurile circulau şi nu erau tăiate la fier vechi. Acum este doar un orăşel cenuşiu, un cenuşiu brăzdat de albul varului cu care sunt boite bordurile şi copacii din parc. Momentul duşului rece a fost cel în care am devenit conştient de faptul că leul era bancnota cu cea mai intensă circulaţie pe plan local, şi nu, faptul că spun asta nu înceamnă o lipsă de patriotism. Leul stabilea un soi de hotar nevăzut în România, despărţea cotidianul meu de cotidianul locuitorilor micului orăşel. O banală comandă de 80 de lei a declanşat un potop de mulţumiri de partea cealaltă de tejghelei, iar fata de la casieria magazinului local a surâs blând şi înţelegător la nefericirea şi la încurcătura unui bărbat aflat la rând în faţa mea: „…un leu? Lăsaţi, îl aduceţi mai târziu, sunt aici până la nouă…“.

    Este o faţetă a României unde se dau şpăgi de milioane de dolari, unde se negociază orice, unde se pun la cale afaceri, unde se exploatează bogăţiile subsolului şi unde tineri IT‑işti talentaţi fac chestii minunate. Dar cumva afacerile şi bogăţiile subsolului şi IT-iştii cei talentaţi sunt legaţi direct şi profund de insul acela căruia îi lipsea un leu pentru a-şi plăti cumprăturile, şi dacă nu vom înţelege asta, tehnocrat sau simplu cetăţean, naţia asta nu se va însănătoşi. Pentru că sărăcia cronică slăbeşte orice naţie şi taie orice şanse de a reuşi reabilitarea unei naţii.

    Cultura sărăciei înseamnă ideea de a împărţi oamenii în duşi de nas şi ducători de nas, în fraieri şi şmecheri. Mai înseamnă eliminarea egalităţii şanselor, idolatrizările gratuite şi folosirea de manipulări grosolane. Mulţumirea de a supravieţui în orăşele cenuşii, unde nu există spital, nu există dascăli, nu mai există destui copii pentru a umple sălile de clasă. În aceleaşi orăşele se fac locuri de joacă de 600 de milioane de lei vechi şi closete în curţile şcolilor de alte sute de milioane de lei vechi. Cultura sărăciei a creat o clasă de cetăţeni care se tem. Se tem de preţuri, se tem de ziua de mâine. Se tem de ştabii locali, deşi ei îi aleg. Cea mai mare problemă a României nu sunt deficitele sau datoria externă sau corupţia, ci sărăcia, cea care generează toate cele dinainte, şi corupţie, şi deficite, şi datorie externă. Nu mai are rost să căutăm ţapi ispăşitori în fărâmiţarea terenurilor, în productivitatea redusă, în investiţiile anemice sau în folosirea până la idioţenie a sintagmei „mână de lucru ieftină“ şi nu mă refer aici la sărăcie aşa cum o calculează instituţiile financiare. Vorbesc de sărăcia care împiedică oamenii să îşi schimbe mobila din casă la cinci ani şi la sărăcia care împiedică antreprenorii să îşi ducă la bun sfârşit visele; la sărăcia care face din funcţionar un ins coruptibil şi la sărăcia care îl face pe medic să ridice neputincios din umeri.

    Ştiţi, omul acela căruia îi lipsea leul la cumpărături are aceeaşi putere cu tine, cititorule, iar leul acela îl face vulnerabil.

    Un profesor de ştiinţe politice vorbea la un moment dat de un concept care ni se potriveşte şi nouă, acum, de neoleninism. Am mai vorbit: leninismul s-a dezvoltat într-o perioadă în care legitimitatea politică era asociată cu un soi de expertiză care venea dintr-o iluzorie posesie de cunoştinţe superioare, expertiză asumată de liderii politici şi susţinută orbeşte de trepăduşii acestora. Puritatea ideologiei şi menţinerea dominaţiei politice a aşa-zisei elite erau ţeluri în faţa cărora alegerile, opinia publică, constituţia, legile, principiile democratice sau opoziţia politică nu reprezentau nimic.

    Cum e acum? Şi nu numai la noi, ci peste tot în lume.

    O comunitate locală puternică, cu un mod de gândire suplu, adaptabilă dar cu reguli ferme şi leadership real poate fi răspunsul la dezvoltarea viitoare a României, poate asigura un viitor atât tinerilor cât şi celor în vârstă, indiferent de starea sistemului de pensii de stat sau de evoluţia sistemului educaţional. Cum s-ar putea face trecerea de la baroni locali la leadership autentic sau de la inerţia ţăranului român şi de la aşteptatul banilor de la nepoţii din Spania sau Italia la angajament altruist în folosul comunităţii şi cu ce bani se poate face acesta sunt întrebări cât se poate de justificate, cât se poate de grele. Dar se poate şi asta este şansa noastră.
     

  • Eurostat: Peste un sfert din copiii din UE, la risc de sărăcie. În România sunt peste jumătate

    Datele din raport sunt date publicităţii de Biroul de Informare al Parlamentului European în Romania, marţi, când deputaţii europeni au votat o rezoluţie ce îndeamnă ţările UE să stimuleze eforturile de combatere a sărăciei în rândul copiilor şi a inegalităţilor sociale. Aceştia mai recomandă ca statele membre să garanteze copiilor acces la educaţie gratuită şi de calitate.

    Textul a fost aprobat cu 569 voturi “pentru”, 77 “împotrivă” şi 49 de abţineri.

    Conform Convenţiei ONU privind drepturile copilului, toţi copiii ar trebui să aibă garantat dreptul la educaţie, servicii de sănătate, locuinţe, timp liber şi un regim alimentar echilibrat.

    Cu toate acestea, în Europa, aproximativ 26 de milioane de copii (sub 18 ani) riscă sărăcia şi excluziunea socială, potrivit unui raport Eurostat pe 2014. Acest număr reprezintă 27,7% din totalul copiilor din UE.

    Copiii care trăiesc în sărăcie pot fi găsiţi în fiecare stat UE, chiar dacă procentele variază.

    Copiii riscă sărăcia cel mai mult în România (51%), Bulgaria (45,2%) şi Ungaria (41,4%), în timp ce procentul este mult mai mic în ţări precum Danemarca (14,5%), Finlanda (15,6%) şi Suedia (16,7%).

    Problema malnutriţiei în rândul copiilor este, de asemenea, în creştere în Europa. Potrivit UNICEF, procentul de copii care nu îşi pot permite să mănânce carne sau peşte o dată la cel puţin două zile s-a dublat în Estonia, Grecia şi Italia (din 2008).

    Sărăcia nu este doar o chestiune de bani. Pe lângă imposibilitatea de a acoperi nevoile de bază ale copiilor, cum ar fi alimentele, îmbrăcămintea şi locuinţa, sărăcia mai înseamnă şi excluziunea socială sau lipsa de acces la sănătate şi educaţie de calitate. Copiii care trăiesc cu părinţii singuri, în special mame singure, sunt supuşi unui risc mai mare de sărăcie, se mai arată în comunicatul Biroului de Informare al Parlamentului European în Romania.

  • Povestea lui Angus Deaton, câştigătorul din 2015 al premiului Nobel pentru Economie

    Angus Deaton (69 de ani) este câştigătorul din 2015 al premiului nobel pentru economie, pentru studiile în domeniul consumului, sărăciei şi asistenţei sociale.

    Profesorul Angus Deaton, de la Universitatea Princeton, este un renumit microeconomist şi este cunoscut pentru studiile efectuate în domeniul alegerilor făcute de consumatori. El a primit titlul pentru lucrările sale privitoare la consum, sărăcie şi bunăstare în vremuri în care experimentele de politică monetară ale marilor bănci centrale stârnesc dezbateri încinse despre clasa de mijloc şi distribuirea tot mai inegală a avuţiei într-o naţiune. „Prin legătura făcută între alegerile individuale şi rezultatul agregat, cercetarea sa a contribuit la transformarea microeconomiei, macroeconomiei şi economiei în domeniul dezvoltării“, a explicat alegerea lui Deaton Royal Swedish Academy of Sciences.

    Angus Deaton s-a născut în Edinburgh şi a fost şcolit la aceeaşi şcoală privată la care a mers şi Tony Blair, Fettes College. Apoi şi-a obţinut doctoratul la Cambridge, unde şi a predat o perioadă, iar din 1976 a ocupat un post de profesor la Universitatea Bristol. În această perioadă, Deaton a creat o mare parte din operele sale. A fost primul care a primit medalia Frisch (1978), premiu acordat de Econometric Society o dată la doi ani pentru lucrările publicate în Econometrica. În 1980, lucrarea sa despre cum cererea pentru anumite bunuri de consum depinde de preţuri şi venituri a fost publicată în jurnalul economic American Economic Review. Această lucrare este văzută ca fiind una dintre cele mai influente opere publicate în jurnal.

    În 1983 a plecat de la Universitatea Bristol la Princeton, unde se află şi în prezent. Deaton este profesor de Economie şi Afaceri Internaţionale la Şcoala de Afaceri Publice şi Internaţionale Woodrow Wilson şi la Departamentul Economic din Princeton University. În 2007 a fost ales preşedintele Asociaţiei Economice Americane, iar în 2014 a fost ales în comitetul Societăţii Filosofice Americane, organizaţie ştiinţifică. A câştigat în 2011 premiul BBVA pentru contribuţiile aduse teoriei de consum şi economii şi pentru măsurarea bunăstării. De asemenea, Deaton a dezvoltat metodologia de referinţă pentru măsurarea sărăciei.

    Angus Deaton deţine diplome de onoare de la Universitatea din Roma, University College din Londra şi de la Universitatea St. Andrew din Scoţia. Ultima carte a lui Angus Deaton este „Marea Evadare: Sănătate, Creştere şi Originile Inegalităţii“, o analiză ce arată că, deşi majoritatea populaţiei globale a  avut de câştigat din punctul de vedere al bunăstării şi al sănătaţii datorită creşterii economice, există multe categorii de oameni care nu beneficiază de avansul PIB-ului.

    În ultimul an, comitetul Nobel a onorat un număr de profesori pentru lucrări care au arătat fie ineficienţa pieţelor, fie modul cum trebuie tratată această realitate. Premiul Nobel pentru economie este unul dintre cele mai noi, înfiinţat în 1968, în memoria lui Alfred Nobel, la a 300-a aniversare a băncii centrale a Suediei, prima din lume, şi este în valoare de 8 milioane de coroane suedeze (circa 976.000 dolari). Peste 80% dintre economiştii laureaţi sunt cetăţeni americani. O singură femeie a primit premiul Nobel pentru economie, Elinor Ostrom, în 2009.

    Angus Deaton are doi copii în vârstă de 45 şi 46 de ani şi este căsătorit cu Anne Case, cercetător asociat al Biroului Naţional de Cercetare Economică, organizaţie americană nonprofit.

  • Eurostat: Românii sunt cei mai expuşi din UE la riscul sărăciei şi excluderii sociale

    Riscuri reduse de sărăcie mai sunt înregistrate în Suedia (16,9%), Olanda (17,1%), Finlanda (17,3%) şi Danemarca (17,8%).

    Cea mai mare scădere a riscului de sărăcie şi excludere socială a avut loc în Polonia şi cea mai mare creştere în Grecia.

    Între ţările europene pentru care există date disponibile, riscul de sărăcie şi excludere socială a urcat în perioada 2008-2014 în 14 state membre, cele mai mari creşteri având loc în Grecia (cu 7,9 puncte procentuale, de la 28,1% la 36%), Malta (+3,7 puncte), Ungaria (+2,9 puncte) şi italia (+2,8 puncte).

    Cele mai mari scăderi au avut loc în Polonia (-5,8 puncte procentuale, la 24,7%), România (-4 puncte procentuale, la 40,2%) şi Slovacia (-2,2 puncte).

    La nivelul UE, procentajul populaţiei expuse la riscul sărăciei şi excluderii sociale a crescut de la 23,8% în 2008, la 24,4% în 2014.

  • Idolul corporatistelor, la un pas să devină cel mai bogat om din lume. Povestea misteriosului fondator al ZARA şi cum a ajuns de la sărăcie lucie la unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume

    Amancio Ortega, magnatul spaniol care a revoluţionat lumea modei şi care a iniţiat conceptul de “affordable luxury” (lux la preţuri accesibile), este pe cale să devină cel mai bogat om din lume, surclasându-l pe miliardarul Warren Buffett, scrie Bloomberg.

    Ortega şi-a mărit averea cu 3,7 miliarde de dolari după ce acţiunile Inditex au avut un avans de 6% pe bursă, după ce veniturile Inditex au crescut cu 16% de la începutul trimestrului.

  • Idolul corporatistelor, la un pas să devină cel mai bogat om din lume. Povestea misteriosului fondator al ZARA şi cum a ajuns de la sărăcie lucie la unul dintre cei mai bogaţi oameni din lume

    Amancio Ortega, magnatul spaniol care a revoluţionat lumea modei şi care a iniţiat conceptul de “affordable luxury” (lux la preţuri accesibile), este pe cale să devină cel mai bogat om din lume, surclasându-l pe miliardarul Warren Buffett, scrie Bloomberg.

    Ortega şi-a mărit averea cu 3,7 miliarde de dolari după ce acţiunile Inditex au avut un avans de 6% pe bursă, după ce veniturile Inditex au crescut cu 16% de la începutul trimestrului.

  • Tânărul care a trăit pe străzile din Mozambic, iar acum este un fotograf de top cu fotografii expuse în Londra sau în Lisabona

    Mario Macilau avea 14 ani şi trăia pe străzile oraşului Maputo, capitala Mozambicului, când a pus mâna prima dată pe o camera foto, relatează BBC.

    A învâţat singur secretele fotografiei, iar 12 ani mai târziu a ţinut prima expoziţie în Lisabona. Mario Macilau a explicat într-un articol BBC cum a reuşit această performanţă.

    Pentru a ajuta familia să se întreţină, Mario făcea tot felul de slujbe pentru oamenii din piaţă: spăla maşini, căra bagajele oamenilor etc. Acesta a recunoscut că a intrat intr-o sferă influenţă negativă, şi a fost implicat în cazuri de criminalitate minoră, după cum spune el.

    “La 14 ani am împrumutat camera foto a unui prieten şi am început să fac fotografii, să documenteze mediul înconjurător. Mi-am developat pozele într-o cameră obscură pe care am construit-o singur. Practicam fotografia de fiecare dată când puteam, dar era dificil pentru mine deoarece nu aveam bani pentru film şi pentru chimicale”, a spus Mario.

    Nu avea de gând să-şi facă o carieră din fotografie, dar într-o zi, în 2007, când un prieten s-a oferit să-i vândă o cameră, Mario nu a ezitat şi i-a oferit la schimb telefonul mobil pe care-l primise de la mama sa.

    “Mi-a fost greu să-i spun mamei ce am făcut, aşa că am minţit-o şi i-am spus că cineva mi-a furat telefonul”, a spus Macilau.
    Pentru a-şi face munca mai vizibilă, Mario s-a dus la bibliotecă pentru a folosi internetul. Şi-a creat un blog, apoi feedback-ul pozitiv a început să apară şi a fost invitat să-şi expună operele în cadrul unor expoziţii.

    În 2009 a fost invitat de o parohie din Lisabona pentru a ţine o expoziţie. Înainte de asta, el a luat parte la mai multe expoziţii de grup la Berardo Collection Museum şi la Saatchi Gallery din Londra.

    Familiei i-a luat foarte mult să înţeleagă că poate face bani din fotografie. “Chiar şi acum mama mea nu înţelege exact, dar e ok, îmi acceptă decizia”, a mai spus el.

    “Am încercat să mă revanşez faţă de mama mea pentru că i-am vândut telefonul, iar acum, de fiecare dată când călătoresc îi aduc un telefon nou”, a încheiat Mario Macilau.

  • AP: Furia faţă de o Polonie cu două viteze creşte şi alimentează o schimbare politică

    Este vorba despre o Polonie a celor cu venituri mari, la oraşe, şi una a celor cu salarii mici şi locuri de muncă nesigure, la sate şi în oraşe mici, continuă agenţia americană

    Marek Bogacki simte că viaţa în Polonia, după 26 de ani de la căderea comunismului, nu ar putea să fie mai bună.

    Tânărul director al unei firme de asigurări, în vârstă de 35 de ani, care poartă o cămaşă fină şi cravată, în timp ce se bucură de un “brunch” la un butic francez din Varşovia, argumentează prezentând o listă cu locurile în care şi-a petrecut vacanţa, de la New York şi până în Thailanda şi Paris, subliniind că prosperitatea şi libertatea care au venit odată cu aderarea la UE au marcat “cel mai bun moment din istoria Poloniei”.

    La două ore de mers cu maşina către sud, în sătucul Pionki, Michal Nowocien trăieşte în condiţii atât de diferite, încât pare că este vorba despre altă ţară. Tânărul sudor, în vârstă de 22 de ani, câştigă echivalentul a 260 de dolari pe lună, printr-un contract de muncă pe perioadă determinată, şi locuieşte împreună cu părinţii şi fraţii, într-un mic apartament dintr-un imobil de locuinţe sociale. Mama sa sortează gunoiul în schimbul a 265 de dolari pe lună, iar tatăl său lucrează în construcţii cu 500 de dolari pe lună.

    “Sportul m-a ţinut departe de probleme”, spune Nowocien, uitându-se la cartierul în care mulţi alţii au cedat consumului de droguri şi alcool.

    Guvernul s-a lăudat, ani de zile, cu ritmul rapid al creşterii economice, proiectate la 3,5% pentru acest an, şi cu o rată a şomajului care a scăzut de la aproximativ 20%, când a aderat Polonia la UE în 2004, la 10,3% în prezent. Însă sociologul Jan Sowa afirmă că PIB-ul nu arată cât de rău o duc mulţi polonezi. Salariile sunt mici – salariul mediu este de 865 de euro (955 de dolari) pe lună -, iar mulţi oameni sunt plătiţi cu mult mai puţin. Iar salariile reprezintă doar 37% din PIB, în comparaţie cu media UE de aproximativ 50%.

    “Acest număr îţi spune cât de mult din bogăţia produsă în prezent ajunge în buzunarele oamenilor şi nu e mare lucru”, spune Sowa.

    Frustrarea celor care se simt lăsaţi în afara miracolului economic polonez ajunge adesea pe agenda politică şi este considerată unul dintre principalele motive ale victoriei surprinzătoare a naţionalistului Andrzej Duda – din cadrul partidului eurosceptic Lege şi Justiţie (PiS) – în alegerile prezidenţiale din mai, în faţa preşedintelui în funcţie pe atunci, din cadrul Platformei Cuvice (la putere), prezentat ca favorit.

    Preşedinţia este mai degrabă simbolică. Însă alegerile parlamentare, cu mult mai importante, urmează să aibă loc în octombrie, iar sondajele sugerează că Platforma Civică – orientată către piaţă -, aflată la guvernare de opt ani, se confruntă cu altă îngrângere usturătoare. PiS a crescut în sondaje promiţând să ajute săracii printr-o intervenţie mai puternică a statului în economie.

    O a doua victorie a PiS ar marca o schimbare politică majoră în Polonia, a şasea cea mai mare economie din cadrul UE. Partidul promite să crească taxele şi impozitele pentru bănci şi marii retaileri – mare parte cu capital străin.

    Un element-cheie al campaniei au fost condiţiile de muncă, care ţin mulţi oameni în sărăcie, ceea a făcut ca furia să se concentreze asupra recurgerii în creştere la contracte de muncă ce le oferă muncitorilor prea puţină protecţie – numite contracte “junk” (gunoi) de către critici.

    Statisticile Guvernului polonez arată că aproximativ 1,4 milioane de oameni au contracte temporare de muncă şi beneficii limitate în prezent, faţă de aproape o jumătate de milion în urmă cu cinci ani. Statistici separate, de la UE, arată că ponderea contractelor de muncă temporare în Polonia este mai mare decât în oricare celelalte 27 de state membre, şi anume 28% în 2014.

    Aceste contracte urmăreau iniţial să le ofere flexibilitate artiştilor şi altor profesionişti care munceau pentru mai mulţi angajatori. Din ele lipsesc cele mai multe dintre garanţiile unui contract de muncă obişnuit în Polonia, precum concediul, contribuţiile angajatorului la fondurile publice de sănătate şi pensii şi protecţia faţă de concedierea fără preaviz.

    “Muncesc în baza unui (astfel de contract) şi-mi place”, spune Radek Ciszewski, un consultant care beneficiază de flexibilitatea contractelor temporare. Însă criticii afirmă că angajatorii abuzează de acest tip de contract. Adesea, oameni care muncesc cu normă întreagă şi pe termen lung sunt obligaţi să semneze noi contracte în fiecare lună. Nowocien semna astfel de contracte la o fabrică de ciocolată, înainte să devină sudor.

    Persoane care muncesc lună de lună în baza unor contracte temporare se califică arareori pentru împrumuturi ipotecare, iar din cauza insecurităţii unii nu-şi întemeiază o familie. Acest lucru ameninţă să accelereze bomba cu ceas demografică a scăderii ratei natalităţii ţării – de 1,3 copii de femeie, una dintre cele mai scăzute din Europa. Un nou pachet legislativ, care urmează să intre în vigoare începând de anul viitor, urmează să limiteze folosirea acestui tip de contract, însă premierul Ewa Kopacz a promis să le restrângă şi mai mult, în contextul în care luptă pentru supravieţuire politică.

    Inclusiv principalul ziar din ţară, Gazeta Wyborcza, care a jucat un rol important în susţinerea tranziţiei către economia de piaţă, afirmă că aceste contracte reprezintă o formă de dereglementare a capitalismului care a mers prea departe. Ziarul a lansat o campanie împotriva acestui tip de contract pe 20 iulie, argumentând că “au început să ne demoleze piaţa muncii”.

    “În timpul tranziţiei, această flexibilitate ne-a ajutat să atragem investitori şi să luptăm împotriva şomajului”, scrie Gazeta Wyborcza. “În acelaşi timp, a avut consecinţe sociale teribile”, subliniază ea.

  • Aproape 4,8 milioane de români, afectaţi de sărăcie. Printre aceştia – 1,4 milioane de copii

    “Într-o ţară în care 4,8 milioane de cetăţeni sunt afectaţi de sărăcie, din care 1,4 milioane de copii, şi unde peste 687.000 de persoane cu dizabilităţi nu au acces la servicii de specialitate, a venit momentul să facem ceva concret”, a spus Doru Buzducea, preşedintele CNASR, miercuri, la dezbaterea publică “Asistenţa socială în România. Probleme şi oportunităţi”, organizată de colegiu cu sprijinul Institutului pentru Politici Sociale şi Administrative şi în parteneriat cu Asociaţia Şcolilor de Asistenţă Socială din România, la sediul Institutului Cultural Român.

    Printre persoanele vulnerabile sunt 1,85 milioane de romi, 1,4 milioane de copii (cu vârste cuprinse între 0 şi 17 ani), peste 725.000 de persoane vârstnice (peste 80 de ani), 687.000 de copii şi adulţi cu dizabilităţi care trăiesc în gospodării şi alţi 16.800 care trăiesc în instituţii, peste 62.000 de copii cuprinşi în sistemul de protecţie specială (fie în centre de plasament, fie în puncte de îngrijire familială) şi aproximativ 1.500 de copii abandonaţi în unităţi medicale.

    Potrivit un raportului CNASR, lansat miercuri, unul din doi copii din mediul rural, respectiv unul din trei copii la nivel naţional trăieşte în sărăcie. De asemenea, unul din trei tineri cu vârsta între 18 şi 24 de ani trăieşte în sărăcie.

    Sursa citată mai arată că 20 la sută dintre cei mai bogaţi români câştigă de 6,6 ori mai mult decât 20 la sută dintre cei mai săraci români, fiind cea mai mare rată de inegalitate dintre ţările studiate (similară cu cea din Grecia şi Bulgaria).

    În plus, 33 la sută dintre copiii cu vârsta între 0 şi 6 ani suferă de privare materială severă, adică de peste trei ori mai mulţi decât media celorlalte 27 de state UE, privare materială însemnând că nu îşi permit nici măcar şase din următoarele nouă lucruri: chiria, căldura în casă, ipoteca, să mânânce carne în mod regulat, să meargă în vacanţă, să aibă televizor, maşină de spălat, telefon, să facă faţă unor cheltuieli neaşteptate, iar privare materială severă, nici măcar patru din cele nouă lucruri.

    Încă mai există în România copii care nu au mers niciodată la şcoală, iar procentul tinerilor fără o educaţie adecvată este ridicat. Multe persoane sunt în continuare inactive sau neangajate formal, cu şanse mici de a căpăta acces corespunzător la piaţa muncii. Totodată, există inegalităţi în ceea ce priveşte acoperirea cu servicii medicale de bază. În multe comunităţi dezavantajate, aceste probleme se cumulează, făcând aproape imposibilă întreruperea ciclului excluderii.

    Romii sunt expuşi unui risc de sărăcie de 10 ori mai mare decât celelalte etnii: 33 la sută dintre ei şi respectiv 37,7 la sută dintre copiii romi trăiesc în sărăcie absolută.

  • A inventat pantofii care “cresc” cu cinci numere în cinci ani, odată cu copilul, pentru cei săraci. Americanii îl asaltează cu comenzi

    Lee şi echipa sa au încercat să lucreze împreună cu companiile gigant din industria pantofilor, cum sunt Nike, Crocs sau Toms, dar nu au reuşit să îi convingă. În cele din urmă au găsit o companie, numită “Proof of Concept” care a decis să îi ajute cu designul.
    Pantofii sunt fabricaţi din piele de foarte bună calitate şi cu talpa din cauciuc similar celui din anvelopele maşinilor. Pantofii îşi pot modifica dimensiunile cu ajutorul unui sistem de catarame şi butoni şi sunt destinaţi să reziste cel puţin cinci ani şi să “crească” cu cinci numere în această perioadă.

    Kenton spune că încălţămintea este extrem de importantă pentru copii, pentru mersul la şcoală. O pereche de pantofi costă 10 dolari; sunt distribuiţi printr-un sistem de donatori către orfelinate şi instituţii religioase. Până acum 2.500 de copii din Ghana, Haiti, Peru, Columbia şi Kenya au primit pantofi, dar Lee spune că a primit un număr uriaş de comenzi, cele mai multe din partea americanilor, care îi cer şi pantofi pentru adulţi.