BusinessMagazin

Tag: reusita

  • Povestea omului care a creat una dintre cele mai cunoscute companii auto din lume, a reuşit să anticipeze nevoile pieţei, însă nu a trăit suficient încât să se bucure de lansarea primului autoturism produs de compania sa

    Adam Opel s-a născut pe 9 mai 1837 în Rüsselsheim, Germania. Antreprenorul a învăţat meseria de lăcătuş de la tatăl său, iar la vârsta de 20 de ani a obţinut un permis de liberă practică, aşa că a plecat să lucreze în Belgia, la Liège şi Bruxelles. În 1868, s-a mutat la Paris.
    În timp ce lucra în Franţa ca lăcătuş, Opel a devenit interesat de producţia maşinilor de cusut. În 1859 s-a angajat ca ucenic pentru un producător de astfel de maşini, pentru a învăţa dedesubturile acestei meserii. După un timp, fratele său, George, a venit în Franţa pentru a învăţa noua tehnologie.

    Trei ani mai târziu, Opel s-a întors la Rüsselsheim pentru a pune în practică ce învăţase de la maistrul parizian. Aici, unchiul său i-a oferit un grajd părăsit pe care să îl folosească pentru a-şi construi propria maşină de cusut. Pe 21 ianuarie 1862, antreprenorul a înfiinţat compania Opel.  Un an mai târziu, fratele său s-a întors acasă pentru a-l ajuta în noul business.

    După moartea tatălui său, în aprilie 1867, Opel s-a căsătorit cu Sophie Scheller, moştenitoarea unei averi importante. Ea şi-a investit întreaga zestre în businessul soţului său. În 1870, antreprenorul a lansat o nouă maşină de cusut pe care a numit-o Sophie, după soţia sa. În 1880 producţia de maşini de cusut a luat avânt şi s-a dezvoltat constant, astfel că până în 1889 existau pe piaţă peste jumătate de milion de bucăţi, iar în 1911 numărul acestora ajunsese la un milion de exemplare.

    Deoarece pe piaţă intrau din ce în ce mai mulţi producători şi produsul era acum accesibil pretutindeni, fraţii Opel au decis să renunţe la fabricarea maşinilor de cusut şi s-au orientat spre un nou domeniu, mult mai profitabil: producţia bicicletelor.
    Ideea de a produce biciclete i-a venit antreprenorului după ce a văzut la Paris o bicicletă cu roţi neobişnuit de mari. Intrigat, a comandat un set de părţi componente din Anglia, pe care le-a montat singur, însă rezultatul a fost dezastruos.

    Iniţial, a vrut să renunţe, însă a realizat că bicicletele se vindeau mult mai uşor şi cu un profit mult mai mare decât cel obţinut din vânzarea maşinilor de cusut, dar a fost convins şi de rugăminţile fiilor săi de a le produce biciclete pentru uz personal.  
    În 1886, Opel a realizat o bicicletă producţie proprie. Anul următor, unul dintre fiii investitorului, Carl, a plecat în Anglia pentru a studia noua industrie, iar la întoarcere a adus cu sine câteva dintre ultimele modele lansate. Până la sfârşitul lui 1887 lansaseră deja bicicletele cu trei roţi, dar şi alte modele.

    Adam Opel a murit în 1895, înainte ca automobilele produse de compania sa să fie lansate. Înainte de moartea sa, a reorganizat compania astfel că, la dorinţa sa, Sophiei i-au revenit principalele acţiuni, restul fiind primite de fiii săi mai mari, Carl şi Wilhelm.
    Soţii Opel au avut cinci fii: Carl, Wilhelm, Heinrich, Friedrich şi Ludwig, care s-au dedicat la rândul lor businessului familiei. Împreună cu Sophie, devenită principalul acţionar al companiei după moartea soţului său, ei au condus compania pe o nouă traiectorie, aceea a producţiei de automobile.
    Familia Opel a vândut businessul către General Motors Corporation într-o serie de tranzacţii care au avut loc între 1929 şi 1931. În total, compania a produs de-a lungul timpului peste 2,5 milioane de biciclete. În martie 2017, grupul auto PSA a cumpărat compania Opel de la General Motors într-o tranzacţie de 2,2 miliarde de euro. Cu peste
    1,2 milioane de vehicule vândute în 2016, Opel are afaceri anuale de circa 18,7 miliarde de dolari şi în jur de 37.000 de angajaţi.

  • Cum a ajuns faimosul bucătar Jamie Oliver la un pas de faliment si de ce a fost nevoit sa închidă mai multe restaurante

    „Am rămas pur şi simplu fără bani”, îşi aminteşte Jamie Oliver într-un amplu interviu acordat publicaţiei Financial Times, acordat la nouă luni după ce a aflat vestea că lanţul său de restaurante, Jamie’s Italian, se afla în pragul falimentului. „Nu ne aşteptam. Asta nu este normal, în niciun business. Ai întâlniri trimestriale. Faci şedinţe de board. Oamenii care ar trebui să facă managementul acestor lucruri ar trebui chiar să facă managementul acestora.”

    Lanţul de restaurante al chefului, devenit celebru datorită seriei TV Naked Chef, s-a extins agresiv de la o unitate în Oxford, în 2008, la 43 de restaurante până la finalul lui 2016.

    Singura opţiune a lui Oliver pentru salvarea afacerii a fost să îşi pună bancherii să injecteze o investiţie de 75 milioane de lire sterline din propriile economii în restaurantele sale. A urmat o altă investiţie, din sursele proprii, de 5,2 milioane de lire sterline, în următoarele câteva luni. „Am avut două ore la dispoziţie pentru a investi banii şi a salva afacerea, altfel totul s-ar fi scufundat în acea zi sau în următoarea, atât de dramatică a fost situaţia”, povesteşte el în interviul acordat FT. Anul trecut, averea lui Oliver era estimată la 150 de milioane de lire sterline.

    Oliver a fost forţat să închidă 12 restaurante şi să renunţe la sute de angajaţi. A îndurat numeroase critici, în special din cauza deciziei controversate de a-l susţine pe cumnatul său, Paul Hunt, pe care l-a numit director executiv al grupului Jamie Oliver în 2014.

    „Mărturisesc că nu ştiu ce s-a întâmplat. Încercăm să lucrăm la refacerea businessului – dar cred că senior managementul pe care l-am avut încerca să facă managementul furtunii perfecte – cauzate de chirii, costurile alimentelor, Brexitul, creşterea salariului minim. S-au petrecut multe”, descrie el câteva dintre posibilele motive pentru care a ajuns în această situaţie.

    Imperiul lui Jamie Oliver are o istorie de mai bine de două decenii. A început să lucreze ca spălător de vase în pubul părinţilor săi, în Essex, Cricketers, la vârsta de opt ani.

    A dezvoltat foarte repede o pasiune pentru gătit, care nu l-a părăsit în perioada instruirii care a urmat. La vârsta de 16 ani, Oliver a ştiut că vrea să fie bucătar-şef şi a urmat cursurile şcolii Westminster Catering College, iar mai apoi a plecat în Franţa.

    La întoarcerea în Regatul Unit, a lucrat mai întâi pentru cheful italian Antonio Carluccio, iar ulterior la cafeneaua The River Café din Hammersmith, unde, în 1997, a fost descoperit de o echipă de televiziune. La doi ani după primele serii TV The Naked Chef, în care Oliver străbătea Londra pe un scuter şi gătea în diverse locuri, s-a transformat într-un star. Iar banii au urmat celebritatea. 

    În 2002, el a deschis restaurantul Fifteen în Londra şi fundaţia de caritate asociată, The Fifteen Foundation, care continuă să instruiască persoane tinere dezavantajate pentru a deveni bucătari-şef.

    În prezent, Jamie Oliver este cel mai de succes chef din media din toate timpurile. A vândut mai mult de 40 de milioane de cărţi şi a devenit cel mai bun autor de nonficţiune din Regatul Unit.

    Totuşi, campaniile sale de promovare a alimentelor sănătoase i-au adus şi controverse: spre exemplu, Jamie Oliver s-a luptat cu lanţul de restaurante de tip fast-food McDonald’s, reuşind să demonstreze că un anumit tip de carne era nocivă pentru consumatori.

    Procesul nu a fost unul de tip juridic, ci moral, iar bucătarul a reuşit să creeze o presiune necesară pentru ca McDonald’s să elimine o substanţă nocivă pentru oameni în procesul de preparare a hamburgerilor. Conform bucătarului, carnea folosită de McDonald’s era din cel mai ieftin tip de carne.

    Ca urmare a acţiunilor lui Jamie Oliver, reprezentanţii McDonald’s au anunţat că vor schimba reţeta şi vor elimina hidroxidul de amoniu din procesul de preparare a hamburgerilor. O altă iniţiativă a celebrului chef a fost să demonstreze felul în care acelaşi lanţ de restaurante prepară faimoasele Chicken McNuggets. Se pare că acestea sunt gătite din resturile dintr-un pui (grăsimea, pielea şi organele interne), care sunt procesate şi apoi prăjite.

    Cum arată o zi din viaţa chefului celebru? În multe dintre dimineţile sale, Oliver călătoreşte de la casa sa de 9 milioane de lire sterline din Highgate, din nordul Londrei, spre sediul central al grupului său din Holloway pe un scuter, cel albastru, folosit în prima serie Naked Chef. Ajunge deseori la birou la 5:30 şi nu pleacă până la 9 seara. Are aici peste 100 de angajaţi, care testează reţete, gândesc programe pentru TV şi internet, publică reţete şi fac campanii legate de politici de alimentaţie.

    În 2008, când a pus bazele restaurantului Jamie’s Italian, acesta avea multe elemente distinctive. El împreună cu chefii lui şi-au propus să folosească ingrediente de calitate şi alimente organice precum laptele, untul şi uleiul de măsline. A introdus ingrediente în trend, precum burrata, descoperită în călătoriile sale în Italia.

    A reuşit să îi surprindă pe criticii greu de suprins. Spre exemplu, Giles Coren, un cunoscut critic, făcând o recenzie a restaurantului Oxford în The Times, a scris: „Locul acesta este cu mai multe străzi înaintea oricărui lanţ italienesc la care mă pot gândi oriunde în lume.”

    „Am reuşit să fim disruptori importanţi. Am schimbat întregul peisaj al mid-marketului. Povestea noastră în primii şase ani a fost incredibilă. Cultura pe care am construit-o a fost fenomenală. Am avut totul, iar acum ni s-a luat totul.”

    Banii pe care Jamie Oliver i-a scos din buzunarul propriu pentru salvarea lanţului de restaurante au ajuns la un total de 37 de milioane de lire sterline – fonduri de la HSBC şi subsidii de la alte companii din Jamie Oliver Group – printre care Jamie Oliver Holdings, companie responsabilă de publicare şi de programele media. Datoriile declarate ale lanţului de restaurante au ajuns anul trecut la 71,5 milioane de lire sterline.

    Pentru a opri fluxul de lichidităţi în afara grupului, Oliver şi consiliul director al companiei au optat pentru aplicarea unei CVA (company voluntary arrangement – aranjament voluntar al companiei), care a implicat închiderea restaurantelor şi renunţarea la 600 de angajaţi.
    Oliver susţine că nu a avut nicio altă şansă în afara unei restructurări pentru a menţine celelalte 1.600 de locuri de muncă rămase.

    În februarie, a fost forţat să facă o înţelegere care să-i permită să se agaţe de unul dintre cele două restaurante de steakuri Barbecoa. I s-a permis să păstreze deschisă subsidiara din City-ul londonez sub operarea unei noi companii, One New Change, ceea ce însemna că aceasta nu era responsabilă de datoriile mari ale restaurantului. Micii furnizori ai restaurantului erau lăsaţi fără plata datoriilor, publicitatea negativă fiind astfel atrasă din nou asupra sa.

    Reprezentanţii grupului spun însă că au fost plătiţi toţi cei cărora restaurantul le datora bani.

    Will Wright, parte din echipa de restructurare a KPMG, spune că Jamie Oliver, şi alte grupuri de restaurante care trec prin aceleaşi turbulenţe, se confruntă, aşa cum a spus şi celebrul chef, cu „o furtună perfectă”. Wright a fost numit să ajute la echilibrarea businessului Carluccios, lanţul de restaurante fondat în 1999 de fostul mentor al lui Oliver. Pentru a aduce grupul la linia de plutire, KPMG spune că este nevoie de închiderea a 30 de restaurante Carluccios.

    Wright spune, tot în cadrul unui interviu în FT, că este probabil ca segmentul mid-market să aibă în continuare probleme, cel puţin în viitorul imediat; în contextul în care, în urmă cu un deceniu, existau mult mai puţine lanţuri competitoare şi nu existau aplicaţii de livrare la domiciliu.
    Alix Partners, compania de consultanţă care administrează CVA-ul grupului lui Oliver, este mai puţin circumspectă şi descrie eşecul ca fiind consecinţa faptului că „a investit în locaţii noi nepotrivite pentru business.”

    La vremea respectivă, partenerul de business de cursă lungă al lui Oliver era Simon Blagden, CEO al lanţului de restaurante, iar Paul Hunt era şeful întregului grup. Blagden a renunţat la rolul său în octombrie 2017 şi a fost înlocuit de Jon Knight, care se ocupa de administrarea afacerii internaţionale şi este un fost executiv al Marks and Spencer. El este de acord că  „deschideam prea multe restaurante, prea repede, în locurile nepotrivite. Deschideam în locuri care nu erau oraşe universitare şi nu aveau suficienţi turişti.” Knight i-a promis lui Oliver că în aproximativ patru ani va readuce valoarea lanţului său de restaurante – şi îl va readuce pe profit.

    În cazul lui Oliver, cele mai multe întrebări se leagă de managementul grupului – o serie de articole din presă din prima parte a anului au sugerat că toate problemele lanţului de restaurante au fost generate de deciziile de business nefericite ale lui Paul Hunt, CEO-ul grupului.
    Alte critici aduc în lumină atmosfera toxică de la sediul central al grupului lui Oliver, de unde exista un exod al executivilor cheie, inclusiv al lui Blagden, dar şi al directorului financiar Tara O’Neill.

    Oliver i-a luat însă apărarea lui Hunt în social media; el a scris pe Twitter: „Îl cunosc pe Paul de ani buni, atât în calitate de cumnat loial şi tată dedicat, precum şi în rolul de CEO capabil şi puternic pe care l-am mandatat cu remodelarea businessului”.

    Căsătorit cu sora lui Oliver, Anne-Marie, este o figură controversată – are la bază o carieră lungă în City-ul londonez şi are abilităţile caracteristice unui trader. În interviul acordat FT, el spune: „Am vrut să schimb modelul de business, Jamie a vrut să schimbe modelul. Cred că existau 38 de businessuri diferite în care eram implicaţi – de la agenţii de talente la studiouri de design grafic şi restaurante. Trebuia să facem ca businessul să fie despre Jamie din nou”, spune el în interviu.

    Procesul a fost însă dureros pentru toată lumea. „A fost extrem de stresant. Lucram până la 2-3 dimineaţa, dormind pe podeaua biroului când era necesar. Aveam consilieri buni şi trebuia să luăm decizii dure. Erau vremuri disperate.”

    El descrie „răzbunătoare” şi „fără bază” acuzaţiile din presă. „Când oamenii devin redundanţi în posturile lor, în care muncesc din greu, se creează mult stres, furie şi negativism. Tot ce pot să spun este că am plătit mereu mai mult decât standardul în cazul acestor redundanţe.”
    În anii ’90, Hunt era un lider de succes la London International Financial Futures and Options Exchange (Liffe) şi lucra pentru subsidiara londoneză a controversatei companii americane Refuco, care într-un final a eşuat în contextul unor infracţiuni.

    Cumnatul lui Oliver a fost găsit vinovat de „front-running”, o formă de trading care implică cumpărarea de acţiuni de către traderi la preţuri avantajoase pentru ei înaintea unei tranzacţii importante. A fost amendat cu 60.000 de lire sterline şi exclus din Liffe pentru un an. Philip R. Bennet, cel care conducea compania Refco în Statele Unite, a primit o sentinţă de 16 ani pentru fraudă în 2008 şi a pledat vinovat la acuzaţia că a ascuns o datorie de 400 de milioane de dolari. Cazul a generat un imens scandal în Statele Unite şi a înăsprit controalele făcute acestor instituţii financiare.

    Totuşi, Hunt spune că a fost tratat incorect şi găsit vinovat pe baza unui detaliu tehnic. „Nu credeam că încălcăm regulile; consilierii noştri ne-au spus că nu este aşa.”

    Oliver nu pare să fie deranjat de trecutul cumnatului său şi crede în continuarea că numirea lui în funcţie a fost decizia corectă.
    „Aveam nevoie de sinceritate, de claritate şi să rezolv o serie de lucruri, inclusiv numărul prea mare de angajaţi. Jobul meu de zi cu zi este să produc conţinut pentru TV şi cărţi. Nu pot să fac totul”, descrie el munca alături de cumnatul său.

    Ca urmare a restructurării lui Hunt, afacerea lui Oliver s-a redus la patru componente principale – media şi publishing, care în 2017 a generat venituri de 30 de milioane de lire sterline, cu un profit înainte de taxe de 5,4 milioane de lire sterline, licenţe şi endorsement, care au generat profit de 7,3 milioane de lire sterline, la venituri de 10 milioane de lire sterline, lanţul de restaurante şi actele de filantropie.

    Următoarele rezultate financiare ale restaurantelor vor fi publicate luna aceasta şi nimeni din companie nu se aşteaptă la o revenire la profitabilitate.

    „​Tot ce am vrut a fost să fac mâncarea accesibilă tuturor, să demonstrez că poţi să faci greşeli – eu le fac tot timpul – dar nu contează”, spunea el într-un interviu mai vechi din presa internaţională. Ce consecinţe vor mai aduce cele mai recente greşeli de business pe care le-a făcut?

  • Căutând prin lumea digitală

    Urmărind Searching, ai sentimentul că tragi cu ochiul la cineva care lucrează pe calculator. Nu e prima oară când un regizor „se joacă“ cu acest concept: Unfriended sau Open Windows au fost proiecte similare. Cu toate acestea, Searching reuşeşte să inducă o stare de nelinişte spectatorului, iar asta e de apreciat.
    Aflat la debutul său în calitate de regizor, Aneesh Chaganty – care semnează şi scenariul – dezvoltă întreaga poveste pe realitatea lumii digitale în care trăim şi care ne influenţează, într-o mare măsură, viaţa de zi cu zi. El nu judecă dependenţa noastră, ci o prezintă aşa cum e.
    Nu e un film în care să ne întâlnim cu personaje negative în forma unor hackeri sau hărţuitori, ci doar cu pericolele care există la tot pasul în lumea digitală. Evident, lucruri precum lipsa intimităţii sau expunerea în social media sunt elemente centrale, dar regizorul arată şi părţile bune ale digitalizării; aducerea acestora la un loc este ceea ce transformă producţia într-una reuşită.
    Searching prezintă povestea lui David (John Cho), tatăl unei fete de 16 ani care a dispărut. Primele scene explică relaţia dintre cei doi, iar modul inedit în care acestea sunt realizate ilustrează perfect intenţiile regizorului. În loc să vadă fotografii vechi sau filmări alb-negru, spectatorul ia parte la intrarea fetiţei în lumea digitală: primul cont de utilizator pe calculator, primul cont pe reţelele sociale, primul apel FaceTime către tatăl ei – o viaţă povestită prin intermediul tehnologiei.
    Într-o bună zi, fetiţa nu mai vine acasă, iar poliţiştii ajung la concluzia că ea a fugit. David nu e însă convins de raportul lor, aşa că decide să investigheze chiar el ce s-a întâmplat cu fiica sa. De aici, lucrurile încep să semene extrem de mult cu realitatea în care trăim: unde căutăm atunci când vrem să aflăm ceva, orice, despre o anumită persoană?
    Fără a da mai multe detalii, o să menţionez doar că filmul exprimă extrem de coerent modul în care tehnologia a schimbat obiceiuri simple, aşa cum ar fi discuţiile cu prietenii sau păstrarea unei fotografii într-un album.
    Prezentat în premieră la Festivalul de Film Sundance, în luna ianuarie, Searching a fost lansat pe marile ecrane la sfârşitul lunii august. Fără a avea pretenţii în ceea ce priveşte încasările, filmul a fost extrem de bine primit de critici şi va ajunge şi în cinematografele de la noi în această toamnă.
    Închei prin a spune că Searching e un film care merită lăudat, atât pentru unghiul de abordare a poveştii, cât şi pentru prezentarea onestă a lumii digitale în care ne petrecem o mare parte a timpului.

    Nota: 8/10

  • Artizanul renaşterii Romtelecom

    „Nu există o reţetă”, rezuma în câteva cuvinte Yorgos Ioannidis sfaturile pe care le oferea tinerilor sau viitorilor şefi de companii, în cadrul unuia dintre primele evenimente Meet the CEO organizate de Business MAGAZIN, în 2010. Grecul a condus Romtelecom (actualul Telekom) în perioada 2007-2011, când compania intra agresiv pe pieţele de internet fix şi televiziune prin cablu şi satelit şi traversa, totodată, unul dintre cele mai dure programe de restructurare din istorie.

    „A fost cea mai bună perioadă din cariera mea. Este o ţară grozavă cu oameni minunaţi. Cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat atunci a fost că am reuşit să oprim sângerarea numărului de clienţi ai Romtelecom. Am început de asemenea să le oferim o varietate de servicii, în plus faţă de serviciile de telefonie fixă. Cel mai rău lucru a fost că am fost obligaţi să reducem dimensiunea companiei cu aproape 40%”, descrie Yorgos Ioannidis perioada petrecută în România.

    Povestea acestei etape – istorice în dezvoltarea telecomului românesc – a fost surprinsă în cadrul evenimentului Meet the CEO din urmă cu câţiva ani. Dacă executivul grec spunea atunci că nu are o reţetă clară pentru revitalizarea companiei, în contextul unui război al preţurilor care continuă şi astăzi, flerul său pentru business a readus compania în ofensivă.
    În prezent, Telekom, companie creată din fuziunea Romtelecom şi Cosmote, este al doilea jucător local de profil, după Orange România, pe o piaţă evaluată la 3,8 miliarde de euro.

    În ceea ce îl priveşte pe Yorgos Ioannidis, el este, din iulie 2018, consultant al CEO-ului şi consiliului de administraţie al Lifecell Ventures. Aceasta este o subsidiară deţinută de compania olandeză Turkcell care distribuie produsele digitale ale acesteia: BiP (o platformă îmbunătăţită de mesagerie), Lifebox(cloud), Fizy (muzică), TV+, Upcall (call management), Degilik (publishing digital), Yaani (un motor de căutare) etc.

    Perioada de CEO al Romtelecom a fost una dintre cele mai turbulente din cariera sa. „În toamna lui 2006 aveam destule pe masă. Eram executiv la OTENET şi director tehnic la OTE, lucram direct cu Panagis Vourloumis. După o vreme, au început să apară tot mai des în discuţiile cu el numele Romtelecom şi întrebări legate de interesul meu de a pleca în alte ţări. Atunci am înţeles că are alte planuri pentru mine”, povestea atunci Ioannidis.
    La începutul anului 2007, a fost numit la conducerea operaţiunilor Romtelecom şi a fost anunţat că are la dispoziţie zece zile pentru a face transferul. În februarie 2007 prelua frâiele companiei, găsind acolo un management destul de împăcat cu pierderea clienţilor, cu argumentul că pleacă dintre cei cu venituri mai reduse, iar cei care rămân sunt de fapt cei relevanţi, cu venituri peste medie. Cinci luni mai târziu, anunţa primele schimbări cu privire la abordarea pieţei şi la pachetele de servicii, introducând minutele de convorbiri gratuite, viteze duble de acces la internet şi un nou plan tarifar.
    Ioannidis a intuit încercările ce au urmat pe piaţa telecom din România într-un 2010 mai afectat de criză decât anul 2009, cu o rată a şomajului în creştere, tăieri salariale şi creşteri de taxe, cu un rezultat inevitabil: scăderea marcată a consumului. Începuse războiul ofertelor în telecom, din ce în ce mai agresive, odată ce balanţa priorităţilor a început să încline în partea menţinerii sau chiar a extinderii bazei de clienţi, în defavoarea profiturilor, care se erodează în tot cazul.
    „Anduranţa faţă de competitori” a determinat ca, sub cârma lui Ioannidis, Romtelecom să facă o mutare strategică semnificativă, aducând tarifele pentru apelurile în reţeaua mobilă Cosmote, operator cu care împărţea acţionarul OTE, la acelaşi nivel cu cele efectuate în propria reţea.
    În cazul Romtelecom, angajarea în războiul preţurilor de pe piaţa telecom a devenit posibilă după ce a făcut eforturi mari de a reduce costurile şi de a se restructura. A fost mâna lui Ioannidis în toate aceste schimbări.
    Grecul originar din Turcia, singurul din familie care a ales să se angajeze în loc să ia calea antreprenoriatului, „având nenorocul să fiu un bun student”, nu era deloc genul de manager care să fie dispus la compromis, mai ales atunci când era în joc soarta companiei, potrivit discursului său din cadrul evenimentului Meet the CEO.
    Nu numai că a reuşit să oprească hemoragia de abonaţi de la Romtelecom de dinainte de 2007, când pierdea cel puţin câteva zeci de mii de clienţi în fiecare lună, dar a cules apoi roadele unui plan mai vechi al acţionarilor operatorului, de a schimba percepţia învechită asupra fostului monopol de stat şi de a moderniza compania după două criterii declarate – flexibilitate şi dinamism.
    Când pe piaţă au început să apară la începutul anilor ‘90 şi alţi furnizori, Romtelecom nu era decât un simplu spectator al mişcărilor competiţiei.
    Pentru Ioannidis, preluarea Romtelecom n-a fost din cale-afară de dificilă. „Erau destule probleme aici”, spunea el atunci, refuzând să facă vreun comentariu referitor la managementul trecut, cu excepţia constatării că predecesorii săi nu au privit cu destul de multă atenţie către competiţie. „Am însă o vorbă: când ai în faţă un munte de probleme, te apuci şi le rezolvi”, a continuat el, amintindu-şi între timp de cazul unui coleg care, pe vremea când era director tehnic în OTENET, i-a răspuns că muntele e prea mare şi că nu-i vede vârful.
    În 2007, când l-a înlocuit pe fostul manager James Hubley, Ioannidis a găsit 12.500 de oameni. O greşeală pe care şi-o asuma e faptul că nu a reuşit să aducă destui oameni noi, aşa încât să poată menţine un echilibru în procesul de schimbare a culturii organizaţionale. A redus însă considerabil personalul, aşa încât compania a ajuns ulterior la 8.600 de angajaţi. Din unele locuri a fost destul de simplu să reducă – echipele de instalare formate din 3-4 oameni nu mai erau justificate, atâta timp cât, cu echipamentele şi procedurile potrivite, un cablu poate fi  tras de o singură persoană.
    Un alt element cheie în reforma Romtelecom a fost dezvoltarea reţelei de magazine. Fostele poşte, cum erau percepute de consumatori, a trebuit transformate în magazine, decizie luată în 2004, când clienţii veneau acolo exclusiv pentru plata facturilor. La Romtelecom, în 2010 s-a făcut pasul înspre etapa următoare, odată cu intrarea în scenă a Deutsche Telekom, proprietarul a 25% din operatorul OTE, care deţinea Cosmote şi pachetul majoritar din Romtelecom.
    Ioannidis previziona integrarea ce a urmat, precum şi faptul că în viitor nu aveau să mai existe furnizori triple-play (fie că furnizorii de telefonie fixă, televiziune şi internet vor avea în ofertă şi servicii mobile, fie că, operatorii mobile vor intra şi pe segmentul telviziunii.
    Tot atunci, Ioannidis anticipa că telefonia fixă nu va mai înregistra probabil schimbări semnificative din punctul de vedere al numărului de abonaţi, rămas relativ constant în ultimii ani. Piaţa de televiziune a intrat deja într-o nouă fază de dezvoltare, odată cu trecerea la transmisia digitală, care va ajunge probabil să înlocuiască treptat pachetele minime ale operatorilor. 

  • Cum a reuşit o romancă să pătrundă intr-o lume dominată de bărbaţi in care foarte puţine femei au reuşit să ajungă

    Ana Sapungiu s-a născut în Giurgiu, dar a ajuns în Capitală încă de la vârsta de şase ani. În 2003, după absolvirea Facultăţii de Management din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucureşti, a decis să obţină un MBA la Universitatea Huron, din Londra.

    Încă din timpul facultăţii a început să lucreze în industria vinului: mai întâi pentru diverse companii sau agenţii din domeniul importului, pentru ca ulterior, în 2004, să devină responsabilă de gama de vinuri din portofoliul Oddbins, un lanţ de magazine din Marea Britanie.

    Topul dat publicităţii anual de către prestigioasa publicaţie de specialitate Drinks Retailing News o plasează anul acesta pe românca Ana Sapungiu pe locul 30 în ierarhia celor mai influente persoane din piaţa britanică a vinului.

    Pentru a obţine titlul, românca a trebuit să plătească peste 12.000 de lire sterline: 4.452 lire pe an pentru zilele de curs şi cele de seminar, 1.944 de lire pentru examenul final şi 1.356 lire sterline pentru lucrarea de disertaţie; în total, 12.204 lire sterline.
    „Apoi, dacă nu treci de prima oară, trebuie să plăteşti încă o dată anul şi examenul, adică să îl repeţi, iar taxele sunt aceleaşi. Se mai adaugă banii de achiziţii, de călătorii, de cărţi şi aşa mai departe“, descrie ea costurile pe care le implică pregătirea pentru obţinerea unui astfel de titlu.

    Care sunt elementele de care ai nevoie pentru a reuşi într-un astfel de domeniu? Pasiunea, talentul şi încrederea în tine contează foarte mult, spune Ana Sapungiu. „Inovaţia nu vine doar din acumularea de cunoştinţe. Cunoştinţele sunt importante, le acumulezi toată viaţa, dar, doar cu ele, fără atributele amintite (pasiune, talent), nu reuşeşti să împingi mai sus lucrurile şi în niciun caz nu reuşeşti să ai «semnătura» pe escalada către performanţa profesională.”

    Ana Sapungiu descrie decizia de a se ocupa de achiziţii la un lanţ de magazine ca fiind un moment-cheie al carierei.
    „Nu sunt multe posturi de acest fel (buyer) în Marea Britanie şi competiţia este foarte mare. Gradul de responsabilitate pentru gama de vinuri a unui lanţ cu unităţi în toată ţara este foarte mare, dar este dublată de oportunitatea de a schimba puţin lucrurile, chiar de a influenţa tendinţele din piaţă ceea ce, trebuie să recunosc, este foarte interesant şi, în egală măsură, incitant, provocator.”

    Un alt moment pe care nu îl poate trece cu vederea este cel în care s-a hotărât să obţină titlul de Master of Wine. A fost punctul de plecare pe un drum lung, pe care s-au cheltuit multe resurse personale, inclusiv financiare, explică ea. „Nu există nicio garanţie că vei reuşi să străbaţi acest drum, să ai succes. Cred că intră şi un strop de noroc în ecuaţie.”

    De aceste două momente se leagă, de altfel, şi părţile dificile ale carierei sale. „Până la a putea spune «am reuşit», am trecut prin stări în care apar întrebări, temeri sau în care se instalează epuizarea. Important este să nu uiţi cine eşti, de ce faci ceea ce faci şi încotro vrei să te îndrepţi.”
    În ultimii ani, alegerea şi consumul vinurilor au devenit activităţi tot mai documentate pentru români.
    Potrivit unui studiu realizat de

    CrameRomania.ro şi ReVino.ro, factorii esenţiali în alegerea unei etichete sunt: cramele producătoare (32%), soiurile de struguri (31%), culoarea vinului – alb, roze sau roşu (11%) – şi momentul de consum (10%).

    58% dintre români consumă din ce în ce mai mult vinuri seci, în detrimentul celor dulci, care sunt preferate de doar 2% dintre respondenţi. În acelaşi context, vinurile roşii ocupă primul loc fiind preferate de 57% dintre români, urmate de vinurile albe (28%), roze (13%) şi pe ultimul loc de spumante (2%). Indiferent de sursă (cramele din România, cele din afară sau producţie proprie), vinul este consumat de două-trei ori pe săptămână de către 45% dintre respondenţi, iar cel îmbuteliat la sticlă este ales în peste 91% dintre situaţii.

    În 60% dintre cazuri, documentarea înainte de achiziţie constă în informaţiile pe care clienţii le găsesc la raft. Doar 14% dintre cumpărători caută pe internet informaţii înainte de a cumpăra un vin, iar 9% cer sfatul unui specialist. Preţul pe care un român îl plăteşte pentru o sticlă de vin este în 43% dintre cazuri cuprins între 26 şi 50 lei, în 20% dintre cazuri între 16 şi 25 lei, iar în proporţie de 17% respondenţii sunt dispuşi să plătească între 51 şi 70 lei. Cu privire la soi, Feteasca Neagră este preferată de 52% dintre români.

    Referitor la sursele de achiziţionare a vinului, 43% dintre români aleg cel mai des supermarketurile, datorită dezvoltării sortimentelor de băuturi şi zonelor special amenajate pentru vinuri. Acestea sunt urmate în proporţie de 36% de magazinele specializate. Aprovizionarea direct de la sursă, adică de la crama producătoare, este aleasă doar de 12% dintre români, iar online-ul reprezintă o opţiune doar pentru aproape 7% dintre aceştia.

    Deoarece consumul educat de vinuri se construieşte în timp prin acţiuni diverse, vizitele la crame în ţară reprezintă o opţiune din ce în ce mai frecventă printre români. În plus, participarea la evenimente  dedicate vinului este pe lista tot mai multor consumatori, iar apetitul pentru educaţie în materie de vinuri a crescut.

    Generalizările sunt periculoase, dar se poate observa o schimbare a tiparelor de consum, crede Ana Sapungiu. „Au succes din ce în ce mai mare vinurile mai «uşoare», mai puţin baricate. Vinurile «generice», fără origine exactă, încep să îşi piardă popularitatea, consumatorii arătându-se interesaţi din ce în ce mai mult de vinurile cu provenienţă clară.”

    Ce loc ocupă vinurile româneşti pe rafturile britanice?  „În Anglia, şi nu numai, imaginea României nu este foarte bine definite. Istoricul prezenţei vinurilor româneşti în lanţurile de magazine este unul al «raftului de jos». Acum au început să apară şi vinuri de calitate, dar ele sunt puţine şi aria de răspândire este încă mică”, opinează ea. Partea bună a lucrurilor este că, nefiind formată o imagine clară, apare oportunitatea de a o lua, cumva, de la capăt. Cu ştiinţă, muncă, se pot obţine rezultate bune.”

  • Opinie – Prof. Barbara Stöttinger, Profesor de marketing internaţional şi Decan al WU Executive Academy din Viena: “Cinci lecţii despre marketingul viitorului”

    O campanie publicitară care a creat senzaţie în Italia şi nu numai a fost aceea care îi îndemna pe automobilişti să lase pe altcineva la volan dacă au consumat băuturi alcoolice. Anunţul publicitar în care apărea un antreprenor de pompe funebre din Roma poate fi socotit drept unul foarte neobişnuit, însă el a suscitat cu siguranţă atenţia dorită. Notorietatea brandului companiei a crescut, iar anunţurile au împânzit social media. Acest lucru arată că a avea idei bune este un lucru absolut obligatoriu, chiar şi în era Facebookului, a inteligenţei artificiale şi a realităţii augmentate.

    Campaniile de marketing nu au nevoie neapărat să recurgă la mijloace neobişnuite ca să îşi atingă grupurile ţintă. Cu toate acestea, în potopul de informaţii ce se revarsă asupra clienţilor şi businessurilor, diferenţierea este tot mai dificil de realizat. Prin urmare, experţii în marketing se întreabă ce este de viitor în acest domeniu şi care vor deveni cele mai importante instrumente în anii ce vor urma. Nu e un secret faptul că digitalizarea răstoarnă complet abordările cu care eram obişnuiţi, aşadar, cum va arăta marketingul de mâine?

    Marketingul a fost mereu un domeniu extrem de dinamic, schimbarea se produce extrem de rapid şi, de aceea, trebuie să rămâi mereu conectat. Astăzi, ritmul este încă şi mai alert, ca rezultat al digitalizării şi al altor progrese tehnologice.

    Pornind de la următoarele cinci ipoteze despre marketingul de mâine, vom vedea că, în timp ce big data, social media şi instrumentele de analiză supersofisticate deschid drumul unor noi oportunităţi în ceea ce priveşte succesul activităţii de marketing, aptitudinile de bază precum înţelegerea grupului ţintă şi construirea unor relaţii durabile continuă să fie indispensabile, chiar şi în contextul actual.

    1. Ascultă şi înţelege

    Ca rezultat al revoluţiei din marketing determinate de social media, clienţii actuali şi potenţiali se aşteaptă ca businessurile să asculte ce au ei de spus mai degrabă decât să sune goarna marketingului. Dacă doreşti să construieşti o relaţie pe termen lung cu clienţii, trebuie nu numai să te faci înţeles, ci să îi înţelegi şi tu pe ei. A te angaja în dialog este cheia succesului în acest context. Pentru multe companii, aceasta nu este o obişnuinţă, prin urmare le este necesar un efort conştient şi susţinut pentru a întări dialogul.

    2. Brandurile puternice îşi păstrează clienţii

    Clienţi loiali care să întărească brandul în mod activ – acesta este obiectivul ultim al oricărui specialist în marketing, obiectiv care ar putea fi mai uşor de atins în viitor. Ceea ce era odată o comunicare într-o singură direcţie a devenit o interacţiune care merge în ambele sensuri, furnizând nu numai feedback valoros pentru activităţi viitoare de marketing, ci şi o oportunitate de a fideliza şi mai mult clienţii care se simt înţeleşi. În viitor, va fi şi mai important ca aceşti clienţi să devină ambasadori de brand care să se angajeze, în mod proactiv, în dialog cu ceilalţi pentru a-i convinge de calităţile brandului. Mărcile care au încredere în ele însele lasă cale liberă unui astfel de dialog şi îşi susţin activ ambasadorii, punându-i în lumina reflectoarelor în contextul activităţilor de comunicare.

    3. Datele şi analiza lor vor deveni şi mai exacte

    Şi în lumea marketingului inteligenţa artificială şi big data sunt subiecte de mare interes. Iată de ce experţii în marketing ar trebui să se întrebe care este scopul colectării datelor şi pentru ce pot fi folosite datele colectate. Colectarea şi analiza de date nu ar trebui să fie un scop în sine, ci mijlocul pentru a atinge un scop. Aceasta înseamnă că trebuie să ne luăm rămas bun de la marketingul tradiţional şi să spunem bun venit marketingului de relaţionare, care ţine cont de dorinţele şi nevoile grupului ţintă. Atâta vreme cât datele colectate furnizează o bază solidă pentru a construi o relaţie pe termen lung cu clienţii, ele încetează a mai fi un panaceu.

    4. Marketingul trebuie să fie personalizat şi discret

    Tehnologiile moderne au facilitat mult marketingul personalizat. Există însă o linie foarte subţire de demarcaţie între marketingul bazat pe date, care face posibilă desfăşurarea de campanii concentrate pe anumite grupuri ţintă, şi marketingul agresiv, care enervează publicul. Experţii în marketing trebuie să fie mult mai atenţi în a valorifica potenţialul personalizării fără a irita grupul ţintă, şi asta nu doar din cauza regulilor mult mai stricte de protecţie a datelor.

    5. Conţinutul de calitate este şi va continua să fie o condiţie sine qua non

    Poveşti captivante, informaţii noi şi valoare autentică – un conţinut de calitate este o condiţie sine qua non când vine vorba de marketing şi acest lucru nu se va schimba. De fapt, va deveni şi mai important, având în vedere că nu poţi entuziasma oamenii dacă nu eşti pregătit să le oferi conţinut personalizat şi valoros, în sensul cel mai bun al cuvântului. Acum, mai mult ca oricând, avem nevoie de un conţinut original, de foarte bună calitate, pentru a asigura singularitatea unei campanii de marketing în potopul de informaţii care ne copleşesc zi de zi.
    Aşadar, indiferent de oportunităţile pe care le deschid tehnologiile moderne, oamenii cu nevoile şi dorinţele lor unice vor continua să fie inima activităţii de marketing! 

  • S-a născut în sărăcie în Scoţia, cu toate acesta a reuşit să ajungă cel mai bogat om din lume. “Dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare”

    Andrew Carnegie a fost un om de afaceri american de origine scoţiană considerat creatorul industriei moderne a oţelului. Născut într-o familie săracă din Scoţia, fără educaţie, Carnegie avea să ajungă cel mai bogat om din lume.

    Carnegie considera că este un act de “neglijenţă criminală” pentru cei asemeni lui să îşi irosească talentul acumulând milioane de dolari pe care nu aveau să îi cheltuiască pentru binele unei comunităţi mai extinse. Astfel, acum mai bine de un secol, acesta făcea un anunţ care avea să şocheze pe toată lumea: urma să îşi doneze întreaga avere unor acţiuni caritabile.

    Carnegie s-a născut în noiembrie 1835 în Dunfermline, Scoţia, şi a emigrat în Stalele Unite în 1848. El a început să lucreze ca operator de telegraf şi, până la jumătatea anilor ’60, investise bani în căile ferate şi companiile ce construiau poduri. A acumulat şi mai mulţi bani din postura de vânzător de poliţe de asigurare, fonduri cu care a construit Compania de Oţel Carnegie din Pittsburgh.

    Andrew Carnegie a fost întotdeauna convins de faptul că trebuie să îi ajute şi pe alţii, notând chiar următoarele lucruri: “Îmi propun să nu câştig mai mult de 50.000 de dolari pe an! Voi folosi orice câştig suplimentar în scopuri caritabile! Omul nu trebuie să aibă idoli, iar dorinţa de a strânge bani este cea mai rea formă de idolatrizare. Voi renunţa la afaceri de tânăr, concentrându-mă apoi pe alte activităţi.”

    Carnegie s-a ţinut de cuvând şi în 1901  a vândut Compania de Oţel unui alt om de afaceri, J.P. Morgan, pentru suma de 480 milioane de dolari.

    După această tranzacţie, Carnegie s-a concentrat pe activitatea sa filantropică, sponsorizând zeci de librării şi instituţii de învăţământ sau cercetare. El a construit Carnegie Hall din Manhattan, New York, o sală dedicată concertelor de muzică clasică şi a fondat mai multe instituţii, printre care  Carnegie Corporation of New York, Carnegie Endowment for International Peace, Carnegie Institution for Science, Carnegie Trust for the Universities of Scotland, Carnegie Hero Fund sau Carnegie Museum of Pittsburgh. În total, Carnegie a donat o mare parte din averea sa estimată la peste 350 de milioane de dolari. Ajustată la inflaţie, donaţia omului de afaceri ar însemna astăzi peste 78 de miliarde de dolari.

    El este, de asemenea, fondatorul Universităţii Carnegie-Mellon, una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţămând din Statele Unite. Având sediul în Pittsburgh, Universitatea Carnegie-Mellon încorporează mai multe specializări: inginerie, artă, ştiinţe sociale, ştiinţe exacte, afaceri sau informatică. În anul 2015, instituţia s-a clasat pe locul 22 în topul Times al celor mai bune unităţi de învăţământ din lume. În 2010, Wall Street Journal a scris că Universitatea Carnegie-Mellon are cele mai bune cursuri de informatică din Statele Unite.

    Andrew Carnegie a avut o singură fiică, Margaret Carnegie Miller. Omul de afaceri a murit în 1919 în Massachusetts, Statele Unite, la vârsta de 83 de ani.

  • Compania cu care zboară milioane de români a primit titlul de “cel mai slab operator aerian din punct de vedere al punctualităţii”

    “Cel mai slab operator aerian din punct de vedere al punctualităţii” e titlul primit recent de Wizz Air, care a reuşit să “adune” nu mai puţin de 22,9 de minute de întârziere la fiecare cursă care cu plecare din Marea Britanie.

    Compania din Ungaria a dat vina pe vremea rea pentru locul 44 din 44 într-un clasament al operatorilor.

    Norwegian Air Shuttle a ocupat locul 43, cu o medie de 21,7 minute de întârziere, în vreme ce Vueling Airlines şi Thomas Cook au înregistrat, fiecare, 21,1 minute de întârziere pe cursă.

    Pentru a realiza clasamentul, cei de la BAR UK au luat în calcul 44 de companii care au operat cel puţin 2.000 de zboruri din Marea Britanie în 2017.

    Cele mai “punctuale” companii au fost Scandinavian Airlines, cu o întârziere medie de 7 minute, Aer Lingus (9 minute) şi Air France (10 minute).

    Clasamentul companiilor cu cele mai mari întârzieri la zborurile operate din Marea Britanie:

    Wizz Air, 22.9 minute
    Norwegian Air Shuttle, 21.7 minute
    =Vueling Airlines, 21.1 minute
    =Thomas Cook Airlines, 21.1 minute
    BMI Regional, 21 minute
    Aurigny Air Services, 20.1 minute
    Norwegian Air International, 19.3 minute
    =Eurowings, 19.2 minute
    =Turkish Airlines, 19.2 minute
    Air Portugal, 19.1 minute

    “Un număr de factori specifici Marii Britanii, incluzând aici infrastructura aeroporturilor, congestia în spaţiul aerian şi restricţiile de timp au contribuit la o performanţă mult mai slabă decât în alte regiuni în care operăm”, a declarat un purtător de cuvând al Wizz Air.

    În primele şapte luni ale anului 2018, Wizz a transportat peste 4,5 milioane de pasageri  din România, cu 13% mai mult decât în aceeaşi perioadă a anului precedent, şi peste 260.000 de pasageri de la şi spre Craiova. În prima parte a anului Wizz Air a atins un indicator important la Craiova, depăşind 1 milion de pasageri transportaţi de la începerea operaţiunilor, iar până la finalul lunii iulie aproape 1,2 milioane de pasageri au călătorit cu Wizz din acest oraş, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei.

  • Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO

    Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr  o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.

    Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.

    În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.

    Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.

    Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.

    Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.

    Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.

    În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.

    Notă: 8,5/10

    Une vie violente
    Regia: Thierry de Peretti
    Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
    Durată: 1 oră 47 minute
    Data lansării: 10 august

  • Cum a reuşit un film de animaţie să ducă la dispariţia unei specii de peşti

    Peştele-clovn a devenit faimos în 2003, atunci când filmul de animaţie “Finding Nemo” a ajuns pe marile ecrane. Filmul spunea povestea unui peşte care îşi caută fiul după ce acesta fusese capturat de către pescari. Succesul uriaş la box office a avut însă şi o serie de consecinţe neaşteptate.

    Mai exact, peştii-clovn au devenit atât de populari încât toată lumea a vrut să cumpere unul.

    “Filmul exprimă o idee simplă, şi anume că e greşit să iei peştii din mediul lor natural”, a declarat celor de la CNN Karen Burke da Silva, biolog marin la Universitatea Flinders din Australia. “Oamenii au făcut exact opusul: au început să ia peştii din locurile cele mai ferite, iar asta aduce în discuţie chiar dispariţia lor din anumite zone.”

    Da Silva este cofondator al unei organizaţii numite “Saving Nemo”: el a semnat parteneriate cu mai multe şcoli pentru a promova conservarea peştilor-clovn şi pentru a educa studenţii cu privire la habitatul marin.

    Într-un alt oraş din Australia, Townsville, mai mulţi studenţi s-au înscris într-un program prin care ajută la creşterea peştilor-clovn într-un mediu sigur. “Facem asta pentru ca cei care vor să aibă un astfel de peşte să nu mai cumpere de la braconieri”, le-a povestit celor de la CNN Imogen Everson, un elev de 11 ani. “Încercăm astfel să ne asigurăm că peştii nu mai dispar din habitatul lor natural.”