BusinessMagazin

Tag: film

  • Cronică de film: Spionul care se uita în gol

    După ce suferă o accidentare care îi pune în pericol cariera, balerina Dominika Egorova (Jennifer Lawrence) trebuie să decidă asupra viitorului său. Câteva cadre mai încolo, Dominika e prinsă într-o lume a spionilor după ce a fost recrutată de un serviciu secret numit Sparrow School. Aici, ea învaţă cum să-şi folosească mintea şi corpul ca arme, trecând printr-un pregătire cu multe elemente sadice.

    M-a distrat nespus titlul unei cronici din Statele Unite, care compara scenariul pe care s-a bazat Red Sparrow cu cel al unui film porno ieftin. N-aş merge chiar atât de departe, dar scenariştii ar putea să îşi caute norocul prin alte industrii.

    Sunt multe secvenţe care ar trebui să explice, cumva, transformarea unei balerine într-un ucigaş cu sânge rece; mă întorc însă la scenarişti şi mă întreb dacă au citit, vreodată, o carte de spionaj. Sau dacă au văzut vreodată un film pe subiect, având în vedere că exemplele sunt multe şi, ocazional, excelente. Personajul interpretat de Jennifer Lawrence traversează pasaje din film fără a avea vreo activitate. Se plimbă de colo-colo, lipsită de expresie sau emoţie, dar nu face absolut nimic. Nu ştiu cum sunt pregătiţi spionii, dar cred totuşi că cei ajunşi pe la şcolile de profil învaţă lucruri ceva mai dinamice.

    Regizorul a vrut probabil să prezinte imaginea spionului care nu se sperie de nimic şi nu se ataşează de nimic, dar a dus conceptul puţin cam departe. Pare că toţi s-au molipsit de la Lawrence, senzaţia fiind că ne uităm la un film cu oameni care au suferit accidente cerebrale în lanţ.

    Un alt lucru care lipseşte cu desăvârşire din film e conflictul  nici nu mai contează între cine, pentru că toate personajele intră în sfera negativă; ca să implici spectatorii, trebuie să le dai ceva sau pe cineva cu care ei să ţină. Dacă nu există o astfel de opoziţie, nici măcar la nivel moral, oamenii vor ieşi din sala de cinematograf ca după un meci de fotbal dintre două echipe de care n-au auzit niciodată.

    Ca notă aparte, trebuie să remarc forma slabă prin care trece Jennifer Lawrence. Câştigătoare a unui premiu Oscar, tânăra actriţă pare să nu mai ştie nici ce roluri să aleagă, nici cum să le joace. Am mai văzut genul ăsta de poveşti, dar nu-mi aduc aminte de vreuna care să se fi terminat bine; şi e păcat, pentru că Lawrence are calităţi indiscutabile pe care le-a pus la contribuţie în producţii precum American Hustle, Winter’s Bone sau Silver Linings Playbook.

    Revin la Red Sparrow pentru concluzii: nu este un film la care să nu rezişti două ore, dar nici două ore în care să îţi ţii răsuflarea întrebându-te ce urmează. E un film de duminică seară, cum zic eu, când oricum te gândeşti la ce-ai de făcut în următoarele zile.

    Nota: 6/10

  • Producătorii filmului “Spectre”, daţi în judecată pentru 3,5 milioane de dolari

    Terry Madden, în vârstă de 66 de ani, lucra pentru companiile B24 şi EON Productions. În timpul unor filmări în Austria, în 2015, picioarele lui Madden au fost zdrobite după ce un automobil a fost scăpat de sub control.

    Madden, care a mai lucrat la filme precum “V for Vendetta”, de James McTeigue, şi “World War Z”, de Marc Forster, a fost supus mai multor intervenţii chirurgicale. Compania de asigurări a EON Productions a acceptat cazul, dar Madden, care a lucrat la mai multe filme din franciza “James Bond”, spune că nu a primit niciun ban.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea celor doi designeri care care vând haine de peste 1 miliard de dolari anual

    Domenico Dolce s-a născut în Polizzi Generosa (în apropiere de Palermo, Sicilia), la data de 13 septembrie 1958. Familia lui deţinea o mică afacere axată pe producţia de haine, unde Domenico a început să lucreze încă din copilărie, potrivit presei internaţionale. Stefano Gabbana s-a născut în Milano pe 14 noiembrie 1962; tatăl lui lucra într-un centru de imprimare, iar mama, într-o curăţătorie de haine. Cei doi s-au întâlnit în Milano, în 1980, într-un club, iar ulterior au lucrat ca designeri pentru aceeaşi casă de modă. Doi ani mai târziu, au pus bazele unui studio de consultanţă în design; în timp acesta a crescut şi s-a transformat în casa de modă Dolce & Gabbana.

    Debutul pe podium al casei de modă a fost în 1985, la Săptămâna Modei de la Milano. Au fost apreciaţi atunci pentru tinereţe şi exuberanţă, după ce au prezentat un stil bazat pe conceptul Văduvei Siciliene. Au introdus treptat alte linii de produse, incluzând materiale tricotate şi accesorii, şi au început să îşi exporte produsele în Japonia şi în alte ţări, inclusiv în SUA, unde au pus bazele propriului showroom în 1990. În 1992, au lansat prima colecţie pentru bărbaţi, dar şi primul parfum. Au câştigat notorietate îndeosebi pentru rochiile senzuale şi pentru îmbrăcămintea dedicată bărbaţilor.

    La începutul anilor ’90, starul pop Madonna i-a selectat ca designeri ai costumelor folosite de ea într-un turneu şi a purtat câteva dintre corsetele create de ei la Festivalul de Film de la Cannes. Pe parcursul anilor ’90, şi-au câştigat faima pentru ţinutele lor feminine, ţesăturile colorate, în contrast cu valul de minimalism care domina fashionul acelei perioade. Câteva dintre semnăturile lor de design includ reinterpretarea unor materiale folosite în lenjerie ca ţinute de stradă, animal print şi inspiraţia luată de la ”femei reale“ –  ei foloseau femei şi bărbaţi obişnuiţi, din Italia nativă, în prezentările lor şi în campanii sezonale. În 1996, cu prilejul celei de a 10-a aniversări, au publicat cartea ”10 ani de Dolce & Gabbana“, care includea cele mai importante texte şi imagini de advertising ale brandului.

    În 1999, au creat brandul D&G Junior, colecţia lor pentru copii, prezentată la show-ul de modă pentru copii Pitti Bimbo din Florenţa. Până la finalul anilor 1990, veniturile companiei ajunseseră la 500 de milioane de dolari. În 2003, au deschis pe strada Corso Venezia din Milano un magazin care se întinde pe trei etaje; acesta include un bar, o frizerie tradiţională şi un spa ultramodern. Dolce & Gabbana a avut două linii centrale de produse (D&G şi Dolce & Gabbana) până în 2012, când cele două au fuzionat sub numele Dolce & Gabbana. Cei doi nu au fost lipsiţi de controverse: timp de câţiva ani, până în 2005, au avut o relaţie, iar în iunie 2013, Dolce şi Gabbana au fost acuzaţi şi condamnaţi pentru evaziune fiscală; totuşi, ei au reuşit să facă apel şi au fost declaraţi nevinovaţi de Curtea Supremă de Justiţie a Italiei în octombrie 2014.

    Compania cu sediul central în Milano are subsidiare în New York, Tokio, Hong Kong şi Sao Paolo; în cadrul acesteia lucrează circa 3.000 de angajaţi, iar vânzările au ajuns la aproximativ 1,2 miliarde de dolari, potrivit publicaţiei internaţionale Forbes. Averea fiecăruia dintre cei doi fondatori ai afacerii este estimată în prezent la peste 1,7 miliarde de dolari. Dolce şi Gabbana continuă să impresioneze: spre exemplu, prezentarea lor din cadrul Săptămânei Modei de la Milano, ce s-a desfăşurat recent, a ţinut titlurile publicaţiilor din toată lumea: un stol de drone a transportat genţile din noua colecţie a designerilor.

  • Tom Hardy va juca rolul lui Al Capone în filmul “Fonzo”

    Actorul în vârstă de 40 de ani a confirmat informaţia printr-un mesaj pe platforma online Instagram: “Time for Al Cap (Este timpul pentru Al Cap, n.r.)”.

    Al Capone, supranumit “Scarface”, a dominat lumea interlopă din Chicago în perioada prohibiţiei. Arestat în 1931 pentru evaziune fiscală şi eliberat în 1939, celebrul mafiot a murit în 1947 din cauza neurosifilisului, o boală care, în ultima perioadă a vieţii, i-a afectat serios capacităţile mintale.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum a reuşit acest om “cel mai mare jaf al secolului XX” şi a scăpat şi de puşcărie

    De-a lungul anilor, a învârtit pe degete bănci, judecători, femei, şi sute de milioane de dolari. Povestea lui Foutanga Babani Sissoko, unul dintre cei mai mari escroci ai  secolului XX, este demnă de scenariul unui film, potrivit BBC.

    Povestea sa a început în august, 1995, odată cu vizita lui Sissoko la sediul central al Băncii Islamice din Dubai (DIB). După ce l-a convins pe managerul băncii să îi acorde un credit pentru o maşină, l-a invitat pe acesta să ia prânzul împreună. În timpul întâlnirii, Sissoko i-a spus lui Mohammed Ayoub că are puteri magice, şi că ar putea dubla orice sumă de bani.

    Cu toate că magia neagră este considerată blasfemie şi este interzisă în islam, Ayoub nu a rezistat tentaţiei şi la următoarea întâlnire i-a adus lui Sissoko o sumă de bani, pe care acesta, într-adevăr, a dublat-o. Încântat, managerul a căzut în plasă şi a continuat să îi furnizeze escrocului sume uriaşe, provenite, bineînţeles, din fondurile băncii.

    Când, într-un final, s-a aflat despre problemele financiare ale băncii, Sissoko era deja departe, în New York, unde, în noiembrie 1995, a pus la cale o nouă escrocherie. Şarmant, având reputaţia de „playboy”, acesta a cucerit o casieriţă a băncii Citibank, cu care s-a căsătorit, cu toate că mai avea şi alte soţii. În urma unei investigaţii a DIB împotriva Citibank, s-a descoperit că peste 151 de milioane de dolari au fost transferaţi fără autorizaţie corespunzătoare. Cazul a fost ulterior abandonat.

    Sissoko a decis să-şi urmeze visul de a-şi întemeia o companie de transport aerian pentru Africa de Vest, pe care a numit-o Air Dabia, după satul din Mali în care se născuse. Totuşi, în momentul în care a încercat să cumpere două elicoptere folosite la războiul din Vietnam, oferind o mită de 30.000 de dolari unui funcţionar, acesta l-a raportat, iar Interpolul a emis un mandat pentru arestarea lui Sissoko. Acesta a fost prins în Geneva, unde încerca să deschidă un nou cont bancar.

    Baba Sissoko a fost extrădat în S.U.A, dar nu a executat nicio zi de închisoare, deoarece a fost eliberat pe cauţiune, contra unei sumei de 20 de milioane de dolari, o sumă-record la acea vreme pentru statul Florida. Avocaţii săi au fost răsplătiţi cu automobile Jaguar şi Mercedes, achiziţii care, pentru Sissoko, erau la ordinea zilei. Acesta s-a remarcat, de asemenea, şi pentru acţiunile sale cartitabile. La un moment dat, el a donat 413.000 de dolari unei trupe de liceeni. Avocatul H. T. Smith îşi aminteşte că, într-o zi, l-a văzut pe Sissoko conducând prin cartier şi oferind bani oamenilor fără adăpost. „Mă gândeam că se aseamănă cu o variantă modernă a lui Robin Hood, deoarece nu înţeleg de ce ai fura bani pe care apoi să-i dai. Nu are sens”, spune acesta.

    Banca din Dubai încă îl căuta şi voia ca africanul să plătească. Sissoko ar fi furat de la banca din Dubai echivalentul a 242 de milioane de dolari. El a fost judecat în absenţă în Dubai şi a fost condamnat la trei ani de închisoare, dar Sissoko nu a ajuns niciodată la puşcărie deoarece între 2002 şi 2014 a fost un membru al parlamentului Mali, ceea ce îi oferea imunitate, iar în ultimii patru ani a fost protejat de autorităţile din Mali deoarece ţara nu avea niciun acord de extrădare cu nicio altă ţară.

    Întrebat de BBC dacă mai este bogat, Sissoko a zis că nu mai este bogat, ci sărac. Sfidând Interpolul, Sissoko a fost 20 de ani “pe fugă”, risipindu-şi banii. Nu poate părăsi niciodată Mali, dar este un cost mic având în vedere că nu a petrecut nicio zi în închisoare deşi a furat 242 de milioane de dolari folosindu-se de magia neagră.

  • Cronică de film: Marvel îşi reintră în ritm

    Black Panther explică originile personajului şi se ţine departe de celelalte evenimente din Universul Marvel – un punct pentru regizor şi scenarişti.

    Mă cam plictisisem să-l văd pe Iron Man în toate filmele care n-aveau nicio legătură directă cu el; înţeleg că Robert Downey Jr. aduce bani, dar parcă prea mult strică.

    Acţiunea începe în momentul în care T’Chaka, regele Wakandei, îşi pierde viaţa în urma unui atentat comis la sediul Naţiunilor Unite. T’Challa (ştiu, Stan Lee nu a fost foarte inspirat) devine noul rege, ca unic fiu, şi decide să răzbune un atentat ce avusese loc în urmă cu vreo 20 de ani. Lucrurile se complică atunci când aflăm că mai există un pretendent la tron, iar T’Challa trebuie să salveze Wakanda.

    Noua producţie Marvel are şi mult mai multe scene de luptă între oameni – fără roboţi, nave spaţiale sau mai ştiu eu ce nebunii (există şi nave, dar într-un ”gramaj“ corespunzător), iar asta le mai aduce un punct celor responsabili.

    Regizorul Ryan Coogler, intrat în atenţia publicului după ce a regizat Creed, face o treabă minunată în spatele camerei: cadrele sunt luate impecabil şi sunt pe alocuri ameţitoare – ajută, desigur, şi că filmul e gândit pentru o vizionare la IMAX. |ncă un punct.

    Despre actori nu o să vorbesc prea mult, dar o să spun totuşi că m-a impresionat Chadwick Boseman (T’Challa). De restul distribuţiei, numai de bine.

    Nu pot să trec mai departe fără să remarc coloana sonoră, una dintre cele mai reuşite combinaţii muzicale din ultima vreme. Kendrick Lamar (aţi citit bine, e chiar rapperul recompensat cu 12 premii Grammy) a compus şi interpretează majoritatea cântecelor din film, în vreme ce Ludwig Göransson a semnat coloana sonoră propriu-zisă. Göransson a lucrat până acum la toate filmele lui Coogler şi pare că asistăm la o nouă colaborare de succes, aşa cum e cea dintre Damien Chazelle şi Justin Horowitz (La La Land, Whiplash şi multe altele).

    Importanţa filmului pentru persoanele de culoare din Statele Unite a fost subliniată de revista Time, care a dedicat coperta unui amplu material numit ”De ce Black Panther e un moment definitoriu pentru populaţia afro-americană din America“. E posibil să fie aşa, dar mie mi s-a părut că producătorii au apelat cam des la clişeele legate de subjugarea celor slabi; acesta e şi singurul lucru pe care aş putea să-l reproşez filmului.

    Concluzionez spunând că Black Panther mi-a readus apetitul pentru eroii Marvel, iar asta e mare lucru având în vedere notele pe care le-am dat producţiilor anterioare.

    Notă: 8,5/10

  • Dan Negru a scos-o din minţi pe Dorina Chiriac: “Un şmenar tv de alba-neagra”

    Dan Negru a reacţionat extrem de dur după ce a vizionat pelicula. “Bagaţi-vă “Ursul de aur” în fund ! Dacă aş posta aici imagini din film, FB mi-ar dezactiva contul. O femeie încearcă să-şi vindece frigiditatea plătind un barbat să se masturbeze în fata ei. Şi ăla stă şi se masturbează. Iaca filmu’. Ştiu, nu înteleg eu masturbarea ca arta. Dar toţi “Ursii de Aur” fac săli goale de cinema, filme ieftine cu curve şi înjurături vândute fraierilor drept artă. Pe piaţa liberă, sunt falimentare, n-au public. Bagaţi-vă “Ursii” în fund!”, a scris pe contul personal de socializare Dan Negru.

    O contra-replică la cele declarate de prezentator vine din pareta actriţei Dorina Chiriac, care s-a enervat la culme de jignirile aduse de Dan Negru. ”Băăăă, da’ mai opriţi-vă oleacă, nene! Să auzim şi noi dacă nu scârţâie planeta când se-nvârte. Copiii nu se duc la şcoală zilele-astea, da. Copiii ăştia, nu ăia de-acu 40 de ani. Ăştia de-acu sunt alţii. Altfel. Văd pe aici atâtea copilării fericite trăite-n sănătate-n comunism, cât n-am văzut pisici in cei 3 ani de când mă dau p’aici. Şi ia uite, colacul peste pupăză este asigurat de un şmenar tv de alba-neagra care s-a apucat de cronică de film de artă. Bă, scârţâie ceva”, a scris actriţa într-un mesaj publicat pe Facebook.

     

  • Elevii din învăţământul preuniversitar vor beneficia de tarif redus cu 50% pentru transportul local

    Potrivit propunerii iniţiate de parlamentari PSD, elevii din învăţământul preuniversitar acrediat/autorizat vor beneficia de tarif redus cu minimum 50% pentru transportul local în comun şi cu minimum 75% pentru accesul la muzee, concerte, spectacole de teatru, operă, film şi alte menifestări culturale.

    „Elevii din învăţământul preuniversitar acreditat/autorizat beneficiază de tarif redus cu minimum 50% pentru transportul local în comun, de suprafaţă naval şi subteran, precum şi pentru transportul intern auto, feroviar şi naval, pe tot parcursul anului calendaristic”, potrivit unui amendament adoptat de Comisia pentru învăţământ din Senat.

    În cazul acestui proiect, Senatul este for decizional.

  • “Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not”, marele câştigător la Berlin, un film care pune sub semnul întrebării ideile preconcepute despre intimitate/ Câţi români au câştigat până acum Ursul de Aur

    Acesta este cel de-al doilea premiu Ursul de Aur obţinut de un lungmetraj regizat de un cineast român la Festivalul de la Berlin, după cel primit de Călin Peter Netzer pentru “Poziţia copilului”, în 2013. De asemenea, în 2004, Cristi Puiu a primit un Urs de Aur pentru cel mai bun scurtmetraj, pentru “Un cartuş de kent si un pachet de cafea”.

    Filmat pe o perioadă de zece săptămâni, între anii 2015 şi 2017, cu o distribuţie mixtă de actori profesionişti (Tomas Lemarquis, Laura Benson) şi persoane reale, “Nu mă atinge-mă” este o explorare personală care pune sub semnul întrebării ideile preconcepute despre intimitate, ca aspect fundamental al existenţei umane. Filmul “Nu mă atinge-mă/ Touch Me Not” este o coproducţie România / Germania / Cehia/ Bulgaria / Franţa, iar, în 2012, proiectul a fost selecţionat pentru Atelierul secţiunii Cinéfondation de la Festivalul de la Cannes.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Amintiţi-vă de Churchill

    În perioada premergătoare celui de‑al doilea război mondial şi cu doar câteva zile înainte de a deveni premier al Marii Britanii, Winston Churchill avea de luat cea mai importantă decizie a carierei sale: să facă pace cu naziştii sau să lupte pentru libertatea şi idealurile unei naţiuni.

    Cu naziştii lui Hitler cucerind stat după stat, având un rege sceptic (interpretat excelent de Ben Mendelsohn) şi adresându-se unui public nepregătit să facă faţă războiului, Churchill are misiunea imposibilă de a schimba cursul istoriei.

    Gary Oldman semnează unul dintre cele mai bune roluri ale carierei, mai bun chiar şi decât cel din Tinker Tailor Soldier Spy (pentru care a fost recompensat cu o nominalizare la Oscar).

    Regizorul Joe Wright are meritul de păstra întreaga atenţie asupra lui Churchill şi a luptei sale interioare, lăsând cumva în umbră haosul ce cuprinde lumea din jurul lui. De apreciat e şi modul subtil prin care Wright ne arată cât de izolat era Churchill în interiorul propriului său partid.

    Interpretarea lui Oldman este piesa de rezistenţă a filmului, iar restul distribuţiei îl completează pe acesta foarte bine.

    Din punct de vedere vizual, filmul este o operă de artă; nu e de mirare că a fost nominalizat la şase premii ale academiei americane de Film: cel mai bun film, cea mai bună cinematografie, cel mai bun actor într-un rol principal şi cele pentru machiaj, costume şi producţie.

    Pare că Hollywood e tot mai atras de filmele de război, ca dovadă sunt Dunkirk sau Hacksaw Ridge; diferenţa dintre cele două şi Darkest Hour e acea dimensiune de blockbuster pe care filmul lui Joe Wright nu o are şi nici nu o caută. Filmul nu vrea să impresioneze prin efecte speciale sau prin plasarea spectatorului în mijlocul evenimentelor, aşa cum a reuşit Christopher Nolan în Dunkirk, ci să prezinte acţiunea din spatele acţiunii. E o reţetă bună, singurul semn de întrebare fiind legat de succesul unui astfel de proiect dacă nu ar avea în centru un actor at`t de solid ca Oldman.

     

    În concluzie, Darkest Hour e un film care fascinează prin execuţia tehnică şi prin jocul actoricesc şi pe care vi-l recomand cu mare încredere. Chiar dacă nu veţi avea prea multe dubii faţă de desfăşurarea evenimentelor (filmul respectă cu stricteţe istoria acelor zile), veţi pleca din sala de cinema cu satisfacţia că aţi urmărit una dintre cele mai bune interpretări ale anului.