BusinessMagazin

Tag: fericire

  • O scurta istorie a celor mai populare limbaje de programare

    În prezent, în lume există sute, poate chiar mii de limbaje de programare. Tot timpul apar unele noi. Din fericire, un programator nu trebuie să le înveţe pe toate. În funcţie de specializare, va fi nevoit să cunoască unu-două limbaje de programare. Totuşi, un programator care cunoaşte bazele programării nu va avea probleme în a învăţa un nou limbaj.

    Cum apare un astfel de limbaj? Atunci când un programator nu este mulţumit de limbajul în care lucrează şi simte nevoia să-i aducă îmbunătăţiri, modifică, rezultând un alt limbaj. De exemplu, japonezul Yukihiro Matsumoto a combinat părţi din limbajele sale favorite (Perl, Smalltalk, Eiffel, Ada şi Lisp) pentru a forma Ruby. De multe ori aceste limbaje sunt gratuite şi distribuite pe internet, pentru a fi folosite de toată lumea.

    La fel ca şi în cazul limbilor străine, anumite limbaje de programare sunt considerate mai elegante sau mai eficiente într-un anumit context. Ca în aproape tot ce facem, şi aici intervine un grad de subiectivitate, experienţe anterioare sau stil personal. „Ceea ce pentru un programator pare flexibil, pentru altul poate părea prea imprecis; ceea ce pentru un programator este eficient şi facil, pentru altul este suboptimal şi redundant. Java este un exemplu foarte bun din acest punct de vedere. Mulţi utilizatori apreciază limbajul pentru flexibilitatea şi facilitatea pe care o dă independenţa de platformă şi compatibilitatea cu tehnologiile anterioare. În acelaşi timp este un limbaj relativ complicat, uneori încâlcit şi poate rula mai lent decât codurile scrise în alte limbaje populare, precum C“, este de părere Răzvan Rughiniş, profesor al Facultăţii de Automatică şi Calculatoare, Universitatea Politehnica Bucureşti.

    Vedeţi mai jos o scurtă istorie a celor mai populare limbaje de programare

    Citiţi mai multe despre programare aici

  • Cea mai fericită adolescentă din lume: tatăl său i-a organizat o petrecere de 6 milioane de dolari – GALERIE FOTO

    Aniversarea de 15 ani a adolescentei Maya Henry nu a fost una obişnuită: organizată într-un complex de 20.000 de metri pătraţi în San Antonio, Texas, petrecerea a costat nu mai puţin de 6 milioane de dolari. Spaţiul a fost decorat cu cireşi înfloriţi, pereţi de trandafiri şi fântâni.

    Tatăl fetei, avocatul Thomas J. Henry, a contractat serviciile unei companii de organizări evenimente din New York. Firma a pus la dispoziţie 150 de oameni pentru a asigura desfăşurarea fără cusur a petrecerii.

    Lista de invitaţi a numărat 600 de persoane, iar sărbătorita şi-a exprimat satisfacţia pe reţelele sociale: “A fost o noapte minunată, pe care nu o să o uit niciodată. Le mulţumesc celor care au participat dar mai ales părinţilor mei, care mi-au împlinit toate dorinţele.”

    Sursă foto: Daily Mail

  • Ce pensie uriaşă are femeia care a condus ani la rând Oriflame în România: “Am avut un salariu imens”

     În condiţiile în care pensiile în România sunt foarte mici, cele mai multe dintre ele, există şi români fericiţi care pot trăi liniştiţi. printre ei, se numără şi una dintre cele mai cunoscute persoane din spaţiul public autohton.

    Este vorba despre Monica Tatoiu, cea care a condus ani la rând Oriflame în România şi care, la 59 de ani şi-a depus actele de pensionare. Este un român fericit căci nu are motive de îngrijorare, deoarece pensia pe care o va lua, lunar, este una uriaşă.
     
    Femeia de afaceri va primi aproape 10.000 de lei pensie, după 15 ani în care a cotizat sume imense către Fondul de Pensii.
     
    “Mi-am depus actele pentru a mă pensiona. Am pensie 9.800 de lei. Am cotizat, timp de 15 ani, cu peste 4000 de euro la pensie, lunar. Am avut un salariu imens. Eu nu voi avea viaţă de pensionară, voi continua să muncesc”, a spus Monica Tatoiu, la Antena Stars.

     

  • La 7 ani vindeau organe de peşte, iar acum fac peste 60 de milioane de euro cazând refugiaţii

    Pentru unii valul de refugiaţi este motiv de isterie, dar pentru alţii reprezintă o şansă de profit. Sârbii au făcut afaceri cu de toate pe drumul imigranţilor, vânzându-le acestora orice, de la transport cu autobuzul la ghete şi cartele telefonice. Constructorii nemţi şi retailerii de bricolaj se aşteaptă la un boom al vânzărilor, dar în Norvegia, fraţii Adolfsen au adus afacerile cu imigranţi la un cu totul alt nivel. Jurnaliştii de la Bloomberg şi-au petrecut câteva zile alături de ei, iar rezultatul este o poveste despre oportunitate, ambiţie, bani şi etică în afaceri .

    Avem în faţă o scenă care ar putea topi şi o inimă de piatră. Într-un sătuc din Norvegia, acum scăldat în lumina caldă a apusului, într-o sală de clasă câţiva adolescenţi afgani stau aplecaţi deasupra unei mese de lemn tăind febril cu foarfeca din bucăţi de hârtie specială.

    Sunt băieţi de 15-18 ani care au văzut şi au trăit suferinţe pe care niciun copil nu le merită: explozii, focuri de armă sau uciderea unui părinte de către Statul Islamic. Au ajuns aici tocmai din Afganistan, pe jos şi în dube aglomerate până la limita sufocării. S-au strecurat prin pădurile de la graniţa turco-bulgară, au fost fugăriţi şi muşcaţi de câinii grănicerilor şi bătuţi de contrabandiştii care le-au fost călăuze. Acum sărbătoresc Crăciunul şi meşteresc felicitări pe care scriu primele cuvinte învăţate din norvegiană: „Crăciun Fericit!“.

    Sunt ei fericiţi, atât de departe de casă? „Este calm şi linişte. Este drăguţ“, spune Bilal în paştună. Bilal are 15 ani. Profesorii lor, cândva refugiaţi şi ei, unul din Siria şi celălalt din Eritreea, le supraveghează atent munca, zâmbind. Foşnetul hârtiei şi discuţiile lor sunt întrerupte de zgomotul unui tren îndepărtat.

    Aceasta ar fi Scandinavia la care s-a referit autoproclamatul socialist Bernie Sanders, candidat la preşedinţia SUA, în octombrie, când a sugerat că americanii ar trebui „să se uite la ţări precum Danemarca, Suedia şi Norvegia şi să înveţe din împlinirile lor“, mai ales în ceea ce priveşte programele guvernamentale pentru ajutarea celor defavorizaţi.

    Doar că în sală mai este un personaj. Stă retras, aproape invizibil, şi îşi verifică mailurile pe telefon. El este Kristian Adolfsen, de 55 de ani. Poartă un tricou cu guler în V şi ochelari. Este prima lui vizită la centrul de refugiaţi din Hvalstad, afacerea lui şi a fratelui său Roger, de 51 de ani. Kristian şi Roger deţin în total 90 de astfel de centre şi alte 10 în ţara vecină Suedia. Pentru ei, refugiaţii reprezintă o oportunitate uriaşă. Compania celor doi fraţi, Hero Norge AS, este liderul unei industrii scandinave înfloritoare, care percepe de la guvernele Norvegiei şi Suediei un comision – variind între 31 de dolari şi 75 de dolari în Norvegia, per cap de om – pentru a-i adăposti şi hrăni pe refugiaţi.

    În Norvegia, Hero are mai multe tipuri de adăposturi pentru refugiaţi, printre care spaţii de cazare unde cei care cer azil dorm doar câteva nopţi până când sunt verificaţi de poliţie. Pentru refugiaţii care-i aşteaptă pe ofiţerii de la imigraţie să discute cu ei există un alt tip de facilitate, unde şederea durează câteva săptămâni. Apoi sunt taberele, unde refugiaţii locuiesc pe termen mai lung şi au o oarecare independenţă. Locuinţele sunt individuale pentru că şederea poate dura ani de zile, până când refugiatul primeşte dreptul de a rămâne în Norvegia.

    Pentru 2015, Hero se aşteaptă la venituri de 63 de milioane de dolari, cu un profit de 3,5%. În celelalte ţări din Europa, unde de cei care cer azil au grijă de obicei ONG-uri precum Crucea Roşie, o singură firmă care funcţionează pentru profit are operaţiuni mai mari decât cele ale fraţilor Adolfsen. Este vorba de ORS Services, o companie elveţiană care în 2014 a obţinut profituri de 99 de milioane de dolari având grijă de refugiaţii din Elveţia, Austria şi Germania.

    Kristian şi Roger au reuşit în parte pentru că au experienţă în serviciile de ospitalitate. În cele trei decenii de la înfiinţarea Adolfsen Group, cei doi fraţi au construit o reţea de afaceri de 800 de milioane de dolari pe an cu grădiniţe şi centre de îngrijire, dar şi cu hoteluri, clădiri de apartamente, linii de croazieră şi staţiuni de iarnă. Fraţii au intrat cu afacerile lor în sectorul refugiaţilor în mai 2014, când au plătit unui grup danez, ISS Facility Services, 22 de milioane de dolari pentru Hero Norge, o companie veche de 27 de ani care administra 32 de centre de refugiaţi.

    La început, fraţii Adolfsen au pus ochii pe Suedia, însă foarte rapid numărul refugiaţilor veniţi în Norvegia a explodat şi de atunci imigranţii continuă să vină. O ţară cu o populaţie de 5 milioane a primit anul trecut peste 31.500 de refugiaţi, mai mulţi ca niciodată, în condiţiile în care Siria se dezintegrează, iar războaiele din Afganistan, Irak şi Eritreea alungă populaţia de acolo.

    Direcţia Norvegiană pentru Imigraţie (UDI) nu mai poate face faţă valului de refugiaţi şi apelează din disperare la oamenii de afaceri. „UDI face apel la capitalişti“, titra recent ziarul Aftenposten.

    Companii şi entităţi care lucrează pentru profit au acum grijă de circa 90% din refugiaţii veniţi în Norvegia. Pentru ele a început goana după aur, iar cursei nu-i lipseşte circul. Undeva la periferia Osloului, un întreprinzător pe nume Ola Moe a închiriat cu 10.000 de dolari pe lună un spital vacant, a făcut îmbunătăţiri minime şi a luat în îngrijire 200 de refugiaţi. Pentru aceştia cere guvernului 460.000 de dolari pe lună.

  • Românul care a compus peste 300 de partituri pentru filme sau seriale TV. A obţinut Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume

    Vladimir Cosma  este un violonist, compozitor şi dirijor francez de origine română care a compus coloanele sonore a peste 300 de filme. Acesta a realizat muzica pentru producţii cinematografice de succes, printre care se numără şi capodopera lui Ettore Scola “Balul”. Celebrul compozitor a acceptat să semneze pentru prima dată coloana sonoră a unui film românesc, “Funeralii fericite”, de Horaţiu Mălăele în 2013.

    Cosma s-a născut în Bucureşti într-o familie de muzicieni. Tatăl său a fost pianist şi dirijor, iar mama sa, Carola, autor-compozitor şi unchiul său Edgar Cosma, compozitor şi dirijor, a condus Orchestra Cinematografiei din Bucureşti.

    După câştigarea primelor sale premii la Conservatorul Naţional de la Bucureşti, Vladimir Cosma ajunge la Paris (unde emigrase unchiul Edgar),în 1963, unde îşi va continua studiile cu Nadia Boulanger şi la Conservatorul Naţional din Paris, potrivit Wikipedia. El îşi câştigă exitenţa concertând în lume ca violonist, iar in 1968, Yves Robert îi încredinţează prima muzică de film: „Alexandre le Bienheureux”. De atunci, Vladimir Cosma a compus mai mult de trei sute de partituri pentru filme de lung metraj sau seriale TV.

    De-a lungul carierei sale, Vladimir Cosma a primit două premii César pentru cea mai bună muzică de film, pentru contribuţia sa în cadrul producţiilor cinematografice “Diva” (1982) şi “Le Bal” (1984), precum şi două premii 7 d’Or, pentru cea mai bună muzică TV, în 1986 şi 1991.
    De asemenea, Cosma a obţinut numeroase Discuri de Aur şi Platină în întreaga lume: Franţa, Germania, Japonia, Anglia, Elveţia, Belgia, Italia, Olanda, Scandinavia, etc

  • Orădeanul care a intrat în afaceri cu o discotecă improvizată, a inventat DVD-ul şi a devenit unul dintre cei mai bogaţi români din Silicon Valley

    În vârstă de 61 de ani, George Haber este renumit pentru că a pus bazele mai multor companii de succes în Silicon Valley, printre care şi CompCore Multimedia, ce a dezvoltat tehnologia rularii de filme pe computer şi care a evoluat in asa-numitul standard DVD. Potrivit profilului său de LinkedIn, motto-ul său este  ”Dacă ceva poate fi făcut în software, va fi făcut”, iar traseul său antreprenorial indică faptul că i-a fost fidel acestuia. Antreprenorul a strâns o avere în Statele Unite ale Americii, estimata la o suta de milioane de dolari, care i-a adus reputatia de cel mai bogat roman din Silicon Valley si, probabil, din intreaga America.

    În prezent, George Haber este managing partner al Cresta Fund şi fondator & preşedinte al Crestatech. Una dintre investiţiile fondului este evenVoice, o aplicaţie ce le permite utilizatorilor să îşi exprime părerea despre produsele pe care le folosesc, opiniile fiind trimise direct companiilor vizate, iar Crestatech este compania din spatele tehnologiei TV Smart Tuner.

    George Haber a povestit despre debutul său antreprenorial pentru Business Magazin în 2006, în cadrul unuia dintre primele sale interviuri acordate presei româneşti. Haber a povestit cum prima afacere a făcut-o în Oradea, în anii ‘70  şi consta într-o afacere mică, de ocazie. Era, pe vremea aceea, elev în clasa a XI-a şi cânta, alături de câţiva prieteni, printre care Adrian Pintea – devenit între timp actor – într-o trupă de rock. Într-o seară de vineri, s-a trezit fără trupa. Adrian Pintea plecase din oraş, iar toboşarul fusese luat în armată. Şi-a adus de-acasa magnetofonul şi câteva benzi şi a încropit o discotecă, prima din Oradea. Pe lângă câştiguri de aproximativ 100 de lei pe seară – ”bani serioşi pe vremea aia”, discoteca orădeana a însemnat pentru George Haber şi altceva: o primă lecţie improvizată de afaceri. Privind retrospectiv, a realizat că atunci a înţeles prima dată că nu banii aduc fericirea, ci fericirea aduce bani. ”Daca le dai oamenilor ce vor şi îi faci fericiţi, se pot face şi bani”, declara Haber în interviul acordat Business Magazin. Discotecile pe care le-a organizat în liceu şi facultate l-au învăţat că ”banii adevăraţi îi faci când clienţii se întorc la tine” – iar clienţii se întorc numai daca ”le oferi ceva plăcut şi interesant”. Ca om de afaceri adevărat avea să se desăvârşească mult mai târziu, în Silicon Valley, în anii ’90.

    Haber s-a născut în 1954 într-o familie de evrei marcată de experienţa devastatoare a Holocaustului: mama lui supravieţuise Auschwitz-ului, iar tatăl, electrician, fu-sese deportat într-un lagăr din Ucraina. În adolescenţa a învăţat, de la ei, ”cea mai valoroasă lectie”, una pe care spunea că n-o va uita niciodata: aceea ca ”poţi să iei cu tine doar ceea ce inveti si stii” – că obiectele nu sunt ”pentru totdeauna”. Şi tot în adolescenţă a ieşit la iveală şi înclinaţia lui spre inginerie, dacă se poate numi aşa dezmembrarea unui televizor – primul din cartier, mândria familiei Haber. Toţi vecinii le treceau pragul ”să se uite la televizor”, pâna într-o bună zi când George l-a desfăcut.  Domnul Haber i-a spus fiului atât: ”Tu l-ai desfăcut, tu îl pui la loc!”. Aventura s-a încheiat cu happy-end, după câteva zile, dar experienţa s-a dovedit folositoare: Haber a reuşit sa-şi construiască propriile amplificatoare şi difuzoare, indispensabile pentru cariera de rocker. 

    După ce anii de liceu s-a sfârşit,  George a plecat în Israel, descris de Haber drept primul şoc căruia Haber a trebuit să îi facă faţă. ”Dintr-un copil cu zeci de prieteni şi bani, am ajuns un analfabet care nu stia sa vorbeasca, sa citeasca si nu intelegea mentalitatea locala.” A trecut insa peste asta si s-a inscris, in cele din urma, la o facultate tehnica israeliana, Technion, locul in care a inteles ca, la urma urmei, Israelul e plin de oameni asemenea lui. S-a mutat apoi intr-un camin studentesc si viata lui a redevenit frumoasa. Doar ca in week-end, cand colegii plecau acasa, la familiile lor, ramanea din nou singur. ”Si asa am ajuns sa deschid si in Haifa, in Israel, cea mai de succes discoteca. Veneau la dans cate o mie de oameni, iar Haber era omul-discoteca: el facuse amplificatoarele, el crease orgile de lumini si tot el era, fireste, si DJ-ul.”

    Si-a cunoscut sotia tot la discoteca, in Haifa – pe atunci ea era studenta la arhitectura. Dupa un stagiu militar de doi ani in armata israeliana, ca ofiter de aviatie, a acceptat, fara sa se gandeasca prea mult, o oferta de munca in California, unde i s-a nascut, un an mai tarziu, cel de-al doilea copil, o fetita. A trebuit sa mai treaca insa cinci ani pana cand George Haber sa inceapa constructia primei sale companii importante. CompCore Multimedia a inceput cu investitie zero si a ajuns sa dezvolte o tehnologie, familiara tuturor in prezent: rularea de filme pe computer, care, in timp, a evoluat in asa-numitul standard DVD. ”Pot sa spun cu mana pe inima ca DVD-ul a fost, in parte, dezvoltat de noi”, spunea Haber, care califica drept ”extraordinara” experienta de a crea o companie din nimic, de a o extinde si de a o aduce in pozitia de ”lider mondial, care a participat la crearea celui mai popular mod de rulare a filmelor”.

    CompCore ajusese, la sfarsitul anilor ‘90, suficient de interesanta pentru a fi scoasa la vanzare. A cumparat-o Zoran, care continua sa fie un important furnizor de tehnologie pentru divertismentul digital, cu 80 de milioane de dolari. Haber detinea, in momentul tranzactiei, 40% din actiunile CompCore, primul sau start-up de succes. 

    Dupa CompCore a urmat GigaPixel, al doilea start-up. De data aceasta a început cu o investiţie de sase milioane de dolari investiti de partenerii de la Silicon Graphics. Compania, infiintata in 1997, producea procesoare grafice vandute in placi grafice si in console de jocuri, precum PlayStation. GigaPixel a negociat cu Microsoft sa furnizeze tehnologia necesara pentru placa grafica a X-Box. Cu aceasta ocazie, Microsoft a investit in companie 15 milioane de dolari. In 2000, 3DFx a cumparat compania pentru 180 de milioane de dolari. Haber avea in momentul tranzactiei 30% din companie.

    Mobilygen a fost preşedinte al companiei care produce tehnologie multimedia pentru telefoanele mobile si pentru player-ele muzicale de tipul iPod pentru care a atras investitii de 15 milioane de dolari (2000-martie 2006).

    În prezent, George Haber este managing partner al Cresta Fund şi fondator & preşedinte al companiei Crestatech. Pe piata locala, Haber a contribuit  la una dintre cele mai importante tranzacţii realizate de antreprenorii IT din România, respectiv achiziţia companiei locale Interakt Online de către gigantul american Adobe Systems în anul 2006, fiind membru în boardul Interakt din aprilie 2004 până în octombrie 2006. Potrivit profilului său de LinkedIn, antreprenorul de origine română a mai fost şi membru în boardul companiei Avangate şi adviser pentru Bitdefender timp de trei ani (până în 2008).

     

  • Terapia prin lectură. Ne poate face cititul mai fericiţi?

    Avem zeci de mii de formule farmaceutice, de tonice, de siropuri şi mai ştiu eu ce – dar nu s-a gândit nimeni să folosească tehnic această colosală energie sufletească, latentă în cărţi. Literatura poate însemna un stimulent uriaş. Cunosc cel puţin o duzină de tineri care şi-au întărit sufletele zdrenţuite de adolescenţă prin lectura Un om sfârşit al lui Papini“, scria Mircea Eliade în 1939 în cartea sa Fragmentarium.

    Cititul este unul dintre cele mai vechi obiceiuri de pe pământ, obicei solitar pe care-l practicăm şi în prezent. Prin intermediul lecturii ne îmbogăţim cunoştinţele, ne lărgim orizonturile şi putem experimenta situaţii la care nu am fi avut acces altfel. „Literatura este cel mai grozav simulator al realităţii, este o maşinărie care te pune în mai multe situaţii decât ai putea trăi vreodată“, spune Alain de Botton, filosof şi fondator al companiei School of Life. Însă, pe lângă acest fapt, cărţile mai au şi o valoare de vindecare, valoare pe care mai mulţi dintre noi o bănuiam, dar de care nu eram siguri. „Biblioterapia este, în sensul strict, terapie prin lectură. Dar ea nu se rezumă doar la asta“, spune Cristina Drăgulin, jurnalist şi psiholog clinician specialist, care practică şi promovează biblioterapia pe site-ul său stroke.ro.

    Cristina Drăgulin este una dintre persoanele din România care ghidează cititorii printre numeroasele titluri de pe piaţă. O navigare nu foarte uşoară având în vedere faptul că o carte este publicată la fiecare 30 de secunde, potrivit School of Life, o companie care oferă şi un serviciu de biblioterapie. De cele mai multe ori, oamenii se folosesc de criterii personale în alegerea cărţilor pentru lectură (recomandările prietenilor sau preferinţa pentru anumite genuri literare). „Biblioterapeutul, care este preocupat de psihologia cititorului, poate fi un ghid în clarificarea şi prioritizarea acestor criterii personale în selecţia cărţilor“, explică Drăgulin. Alain de Botton, într-o înregistrare prin care îşi motivează demersul de a face din lectură o cale spre vindecare, spunea că „tindem să tratăm lectura, literatura ca pe o distracţie, ca pe ceva cu care ne pierdem timpul la plajă, însă este mult mai mult decât atât. Este o formă de terapie, în sensul lărgit, ar trebui să învăţăm să tratăm lectura la fel cum medicii folosesc medicamentele, ca pe ceva pe care să-l prescriem pentru anumite probleme sau suferinţe. Este o unealtă care ne ajută să trăim şi să murim cu ceva mai multă înţelepciune, bunătate şi pace interioară“. Psihoterapeutul Bogdan Lucaciu spune că “chiar dacă nu e terapie propriu zisă, are o parte din caracteristicile ei: ”pacientului” i se dau ”remedii”, există un îndrumător (terapeut) şi se aşteaptă o modificare în bine a individului.”

    Fiecare dintre noi avem nevoi şi dorinţe diferite, personalităţi unice şi gusturi diferite. Topurile de cărţi şi listele de lecturi sunt prezente peste tot, dar asta nu înseamnă că acele cărţi sunt potrivite pentru toată lumea: „Biblioterapia cuprinde un ansamblu de tehnici care să-i ajute pe oameni să descopere cărţile potrivite lor şi să înveţe să le selecteze eficient pentru ei înşişi. Scopul biblioterapiei nu este doar să recomande cărţi, ci mai degrabă de a-i învăţa pe cititori să se cunoască îndeajuns de bine pentru a şti să găsească titlurile necesare lor“, afirmă Drăgulin. Vă  veţi întreba de ce aţi avea nevoie de un biblioterapeut care să vă spună ce să citiţi. Răspunsul este legat de profilul psihologic al fiecărei persoane, pe care biblioterapeutul îl analizează şi îl foloseşte ca suport în strategia pe care o va aborda. „Au venit la mine oameni care mi-au spus că sunt prinşi într-o rutină la muncă, că sunt deprimaţi de relaţia actuală sau că au suferit o pierdere ireparabilă şi caută o alinare“, a declarat Ella Berthoud, biblioterapeut în cadrul School of Life. “biblioterapia se pare că a fost considerată eficace în depresii, cu precădere a celor în urma unor pierderi existenţiale (doliu, post accident, etc.). Dar această potrivire între situaţie, persoană şi carte e adesea dificil de obţinut deliberat, ţintit.”, este de părere Lucaciu.

    Termenul biblioterapie a apărut pentru prima dată în 1916 într-un articol al publicaţiei „A literary clinic“ în care autorul descria un institut „bibliopatic“ ce era condus de un prieten de-al său numit Bagster. Acesta îi recomanda unui bărbat de vârstă mijlocie cu „opinii parţial osificate“ să citească mai multe romane, însă nu poveşti plăcute care să-l facă să uite de cotidian, ci poveşti dramatice, pătrunzătoare, usturătoare, se arată într-un articol din The New Yorker. De asemenea, după Primul Război Mondial, soldaţilor traumatizaţi li se prescria o listă de lecturi pentru a-i ajuta să se confrunte cu realitatea. „Trebuie ţinut cont de faptul că, indiferent de situaţie, cărţile nu ne vor oferi soluţii pe tavă, însă ele ne pot inspira să căutăm propriile soluţii la probleme cu care ne confruntăm“, punctează Drăgulin.

    „Am avut un client care era îngrijorat că nu poate avea grijă de bebeluşul lui. I-am recomandat cartea Room Temperature de Nicholson Baker, al cărei subiect vizează un bărbat care-şi hrăneşte bebeluşul cu biberonul şi contemplă noţiunea de tată. I-am recomandat, desigur, şi Să ucizi o pasăre cântătoare, deoarece Atticus Finch este figura ideală a tatălui în literatură“, a spus Berthoud. 

  • Cum se poziţionează România pe harta globală a economiei. Suntem pe locul 86 din 158 în topul celor mai fericite ţări din lume

    România ocupă primul loc la capi­to­lul costuri pentru construirea unei autostrăzi, la nivelul de aglomerare a locuinţelor şi la evoluţia vân­ză­rilor din retail. Aceşti indicatori sunt printre cei foarte puţini cu care economia locală se poa­te „lăuda“ pe scena euro­peană sau globală, pen­tru că la majoritatea reperelor care dau valoa­re unei ţări din punctul de vedere al competitivi­tăţii România încă este codaşă.

    Doar retailul mai oferă puţină speranţă pieţei locale, semn că puterea de cumpărare a românilor a crescut sau că au căpătat siguranţă în mersul so­cietăţii. De altfel, economia locală a avut a şasea cea mai bună evoluţie economică din UE în tri­mes­trul al doilea al acestui an (faţă de 2014), respectiv de 3,4%, devansând ţări precum Slovacia şi Spania.

    Totuşi, România încă se află pe poziţia pen­ulti­mă a topului ţărilor UE în funcţie de salariul mi­nim brut pe care angajaţii îl primesc (de peste 230 de euro/lună), în timp ce, în medie, un luxem­bur­ghez câştigă aproa­pe 2.000 de euro brut pe lu­nă. Aceeaşi poziţie o ocu­păm şi în funcţie de PIB-ul pe cap de locuitor (de 7.500 de euro în 2014) şi nici măcar pe agri­cul­tură nu ne mai putem baza, cel puţin nu în prezent. În ur­mă cu doi ani România era cel mai mare producător de floa­rea-soa­relui din Uniunea Europeană, iar acum volu­mul de floarea-soarelui produs ne duce pe locul trei, în mare parte şi din cauza vremii nefavorabile.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

  • Femeia care a renunţat la un job de sute de mii de dolari pentru a călători. “Mergeam la serviciu bolnavă pentru că nu voiam să-mi petrec zilele de concendiu acasă”

    Kristin Addis a renunţat la jobul ei de bancher de investiţii din California de Sud în martie 2012. Deşi câştiga sume cu şase cifre nu era fericită cu viaţa ei, scrie Business Insider.

    Trebuia să facă o schimbare. “Era foarte greu pentru mine cu doar 14 zile de concediu pe an. Mergem la serviciu bolnavă pentru că nu voiam să-mi petrec zilele de concendiu acasă”, a spus Addis. “În plus, nici nu puteam să-mi iau cele 14 zile de concediu toate odată. Aşa că ce valoare mai au banii dacă nu am o oportunitate să-i cheltuiesc”, a adăugat ea.

    Determinată, Addis şi-a luat un bilet dus spre Bangkok şi de atunci tânăra de 29 de ani călătoreşte şi-şi documentează experienţa prin intermediul blogului ei. De-a lungul carierei de bancher, tânăra a reuşit să strângă 20.000 de dolari cash şi alţi 60.000 de dolari în fonduri de pensii, bani pe care nu vrea să-i cheltuiască decât după ce se pensionează.

    “Voiam să-mi iau un an sabatic, să trăiesc o aventură. Însă lucrurile s-au schimbat, acum călătoriile sunt legate şi de muncă. Am un loc de reşedinţă la Berlin, dar în ultimul an şi jumătate am stat acolo doar şase luni”, a mai spus ea.

    Kristin Addis se întreţine din vânzările de pe site, din parteneriatele cu agenţiile de turism, dar şi din vânzările cărţii sale  “Conquering Mountains: The Guide to Solo Female Travel”. Toate astea ajung cam la 40% din cât câştiga ca bancher. “Mă simt mult mai bogată acum datorită faptului că pot să trăiesc experienţe unice, că întâlnesc oameni noi. Bogăţia, bunăstarea este un lucru foarte subiectiv”, afirmă Addis.

    Programul de lucru s-a extins acum (la site mai lucrează part time alte 3 persoane) şi munceşte mai mult decât o făcea ca bancher, însă acum poate să-şi aranjeze perioade când nu este deranjată de nimeni.

    Sfatul ei pentru cineva care vrea să urmeze o cale asemănătoare: “Să-ţi dai seama la ce te pricepi şi să-ţi dai seama cum ai putea să fructifici acest skill online” 

  • Imagini incredibile surprinse de un fotograf care a petrecut şapte ani alături de triburile africane

    Mario Gerth, 38 de ani, din Germania a călătorit pe continentul negru şapte ani de zile căutând şi fotografiind societăţile tradiţionale tribale africane. Oamenii din aceste comunităţi trăiesc simplu în case făcute din balegă de vacă, iar hainele sunt constituite din peiei de animale, informează Daily Mail.

    “Primul lucru pe care l-am observat a fost faptul că toţi aceşti oameni erau extrem de fericiţi, deşi trăiesc în condiţii grele”, a spus Gerth. “Triburile au fost vizitate de mai mulţi oameni din ţările civilizate şi au învăţat de la ei, dar sunt mulţumiţi cu stilul de viaţă simplu. Nu vor să se schimbe”, a mai spus el.

    Pentru a fi acceptat în interiorul triburilor, fotograful a mers însoţit de un ghid care i-a facilitat intrarea.