BusinessMagazin

Tag: copii

  • În fiecare minut, criza alimentară globală aduce încă un copil în situaţia de malnutriţie severă

    Aproape opt milioane de copii cu vârsta sub cinci ani din 15 ţări afectate de criză sunt expuşi riscului de deces din cauza emacierii severe, dacă nu beneficiază urgent de alimente terapeutice şi îngrijire, iar cifrele cresc cu fiecare minut, a avertizat vineri UNICEF, în timp ce liderii mondiali se pregătesc să participe la summitul G7.

    De la începutul anului, intensificarea crizei alimentare mondiale a dus la un număr suplimentar de 260.000 de copii (adică un copil la fiecare 60 de secunde) care suferă de emaciere severă în 15 state care duc povara crizei, inclusiv în Cornul Africii şi în partea centrală a Sahelului. Intensificarea emacierii severe se adaugă nivelurilor existente de subnutriţie în rândul copiilor în legătură cu care UNICEF a avertizat că va ajunge la niveluri catastrofale luna trecută.

    „Asistăm acum la situaţia în care condiţiile pentru nivelurile extreme de emaciere în rîndul copiilor încep să devină explozivă”, a spus Catherine Russell, directorul executiv UNICEF. “Ajutorul alimentar este esenţial, dar nu putem salva copiii înfometaţi cu saci de grâu. Acestor copii trebuie să le oferim urgent tratament terapeutic, până nu este prea târziu”.

    Creşterea preţurilor produselor alimentare, generată de războiul din Ucraina, condiţiile persistente de secetă cauzate de schimbările climatice în unele state, la care se adaugă conflictele şi consecinţele economice de durată ale pandemiei de COVID-19, continuă să accelereze insecuritatea nutriţională şi alimentară în rândul copiilor în întreaga lume, ducând la niveluri catastrofale de malnutriţie severă în rândul copiilor cu vârsta sub cinci ani.

    Ca răspuns, UNICEF îşi intensifică eforturile în cele mai afectate 15 state. Afganistan, Burkina Faso, Ciad, Republica Democratică Congo, Etiopia, Haiti, Kenya, Madagascar, Mali, Niger, Nigeria, Somalia, Sudanul de Sud, Sudan şi Yemen vor fi incluse într-un plan accelerat menit să ducă la evitarea exploziei de decese în rândul copiilor şi la diminuarea consecinţelor pe termen lung ale emacierii severe.

    Emacierea severă, când copiii sunt prea slabi pentru înălţimea lor, este forma cea mai vizibilă şi mai letală de subnutriţie. Sistemul imunitar slăbit sporeşte riscul de deces la copiii cu vârsta sub cinci ani cu până la 11 ori mai mult faţă de copiii bine hrăniţi.

    UNICEF estimează că în cele 15 state, cel puţin 40 de milioane de copii sunt afectaţi de insecuritate nutriţională severă ceea ce înseamnă că nu beneficiază de regimul alimentar de bază diversificat de care au nevoie pentru a creşte şi pentru a se dezvolta în perioada copilăriei timpurii.

    În plus, 21 de milioane de copii sunt afectaţi de insecuritate alimentară severă, ceea ce înseamnă că nu au acces la hrană suficientă pentru a-şi acoperi nevoile alimentare minime, având drept consecinţă riscul de emaciere severă.

    În acelaşi timp, costul alimentelor terapeutice gata de utilizare folosite pentru a trata emacierea severă a crescut cu 16% în ultimele săptămâni din cauza avansării bruşte a costurilor materiei prime, lăsând un număr suplimentar de 600.000 de copii fără acces la tratament vital şi expuşi riscului de deces.

    În timp ce leaderii se pregătesc să participe la summitul G7, UNICEF face apel la strângerea de fonduri în valoare de 1,2 miliarde de dolari pentru:

    • A livra un pachet esenţial de servicii nutriţionale şi de îngrijire care să prevină milioane de posibile decese în rândul copiilor din cele mai afectate 15 state, inclusiv a programelor de prevenire menite să susţină alimentaţia mamei şi copilului destinate femeilor însărcinate şi copiilor de vârste mici, a programelor de identificare timpurie şi tratament pentru copii cu emaciere severă şi achiziţia şi distribuţia de alimente terapeutice gata de utilizare.

    • A include cu prioritate prevenirea şi tratamentul emacierii severe în toate planurile de răspuns la criză prin alocarea de bugete care să includă intervenţii alimentare de prevenţie, precum şi alimente terapeutice care să rezolve nevoile imediate ale copiilor care suferă de emaciere severă.

    Rata creşterii nivelului de emaciere la copii se bazează pe datele estimative disponibile şi publicate în ianuarie şi iunie 2022 conform estimărilor Clusterului Naţional pentru Nutriţie (Burkina Faso, Ciad, Mali, Niger, Nigeria şi RDC), conform Analizelor privind Malnutriţia Severă ale Cadrului integrat al clasificării securităţii alimentelor (Kenya, Somalia, Sudanul de Sud, Yemen, Madagascar şi Haiti), conform Apelurilor Umanitare pentru Copii (Humanitarian Appeals for Children) (Etiopia, Afganistan) şi conform Analizei Nevoilor Umanitare (Humanitarian Needs Overview) (Sudan). Numărul total al copiilor care suferă de emaciere severă în ianuarie şi iunie 2022 a fost estimat la 7.674.098 şi respectiv 7.934.357, o creştere de 260.259 de copii.

    Pe fondul crizei alimentare mondiale, UNICEF estimează şi că preţul tratamentului emacierii a crescut deja cu aproape 16%, ca urmare a avansării costurilor alimentelor de bază şi a materiei prime necesare.

  • ONU îi avertizează pe ruşi să nu adopte cu forţa copii ucraineni

    Se crede că mii de copii ucraineni au fost mutaţi în Rusia de la începutul invaziei. Un reprezentant al ONU avertizează că aceştia nu ar trebui să fie adoptaţi cu forţa.

    „Reiterăm, inclusiv Federaţiei Ruse, că adopţia nu ar trebui să aibă loc niciodată în timpul sau imediat după situaţii de urgenţă”, a declarat directorul regional al Fondului ONU pentru copii (Unicef) pentru Europa şi Asia Centrală, Afshan Khan.

    Ea a precizat că niciun copil nu poate fi presupus a fi orfan şi că „orice decizie de mutare a unui copil trebuie să fie întemeiată pe interesul superior al acestuia şi orice mişcare trebuie să fie voluntară”.

    „În ceea ce priveşte copiii care au fost trimişi în Rusia, lucrăm îndeaproape pentru a vedea cu mediatorii şi reţelele cum putem documenta cel mai bine aceste cazuri”, a spus ea, adăugând că în prezent nu există acces la aceşti copii.

  • Jumătate din copiii români petrec până la 6 ore pe săptămână online

    Pentru a înţelege cum îşi petrec copiii din diferite ţări timpul din faţa ecranelor şi care este atitudinea părinţilor faţă de acest mod de petrecere a timpului liber, Novakid, şcoală online de limba engleză, a derulat o cercetare în rândul a 2.000 de familii din 15 ţări. Sondajul s-a axat pe experienţele familiilor cu privire la numărul de ore pe care copiii îl petrec în faţa ecranelor, când vine vorba de activităţi educaţionale şi recreative şi pe opiniile părinţilor despre frecvenţa acestor activităţi în vieţile micuţilor lor.

    Studiul s-a adresat persoanelor ce au copii cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani, cu diferite niveluri de educaţie, venituri şi ocupaţii. S-a desfăşurat în mai 2022, în 15 ţări, printre care şi Spania, Italia, Germania, România, Rusia, Turcia, Arabia Saudită, Qatar, Japonia, Indonezia şi Coreea de Sud.

    Potrivit rezultatelor studiului, copiii cu vârste cuprinse între 4 şi 12 ani, din diverse ţări de pe Glob, petrec aproximativ 2 ore pe săptămână pe un dispozitiv electronic, desfăşurând activităţi educative.

    În Spania, România şi Rusia, timpul petrecut în faţa ecranului în cadrul acestor activităţi este, în medie, mai mare decât în restul ţărilor: aproximativ 30% din părinţi au menţionat că timpul investit în activităţi educaţionale online este de 3-6 ore, pe când în Germania, Italia, Turcia şi ţările din Orientul Mijlociu şi Africa de Nord procentul variază între 20% şi 25%.

    Coreea de Sud este ţara cu cea mai mare medie a activităţilor educaţionale desfăşurate online: aproape 49% din părinţi au afirmat că cei mici petrec între 3 şi 10 ore online, desfăşurând astfel de activităţi.

    În ceea ce priveşte atitudinea părinţilor cu privire la numărul de ore petrecut de copii online zilnic, mamele şi taţii din toate regiunile în care s-a desfăşurat sondajul nu sunt îngrijoraţi în legătură cu timpul pe care copiii îl petrec în faţa ecranelor, în cazul activităţilor cu specific educaţional.

    Cu toate acestea, în Coreea de Sud (19%), Spania (17%) şi Turcia (14%), părinţii şi-ar dori să reducă acest timp. Cel mai ridicat procent al părinţilor care şi-ar dori să reducă timpul de utilizare a dispozitivelor electronice de către copii, chiar dacă implică activităţi educative, a fost înregistrat în Japonia, atingând pragul de aproape 46%.

    Părinţii care şi-ar dori ca timpul petrecut online de către copii să fie dedicat învăţării prin jocuri pe PC, tabletă sau telefon reprezintă în jur de un sfert din totalul respondenţilor, înregistrând cel mai mare procentaj în Orientul Mijlociu şi zona Africii de Nord (34%), Indonezia şi Malaezia (35%) şi Cehia (30%).

    Atât conţinutul video educativ, cât şi cel distractiv, se bucură de cea mai mare atenţie din partea copiilor din toate regiunile în care s-a desfăşurat studiul. Copiii între 4 şi 12 ani tind să petreacă între 3 şi 6 ore pe săptămână urmărind desene animate, filmuleţe şi alte tipuri de conţinut video online. În Spania, acest răspuns s-a regăsit în rândul a 45% din respondenţi, în timp ce în Coreea de Sud 50% din părinţi au afirmat că timpul pe care copiii îl petrec urmărind conţinut video este între 3 şi 6 ore.

    Restricţiile pe care părinţii le impun în ceea ce priveşte consumul de conţinut video şi jocuri s-au observat în Japonia şi Germania: aproape 25% din părinţii din Japonia şi 16% din părinţii din Germania afirmă că, pe parcursul unei săptămâni, copiii lor nu urmăresc în mod frecvent desene animate sau filmuleţe online. O tendinţă similară se evidenţiază în ceea ce priveşte activităţile interactive şi jocurile video online. O bună parte din părinţii din Germania (54%) au transmis că cei mici nu petrec deloc timp în faţa ecranului în afara activităţilor educative.

    În acelaşi timp, în alte ţări europene care au participat la sondaj, Spania, Italia, România, Rusia şi Polonia, între 55% şi 65% din copii petrec până la 6 ore pe săptămână desfăşurând activităţi recreative online.

    Majoritatea părinţilor, atât din Europa, cât şi din Asia, nu le permit copiilor să-şi petreacă timpul pe social media, nici chiar pentru a vorbi cu membrii familiei sau cu prietenii.

    Aproape 75% din părinţii din Coreea de Sud, 74% din părinţii din Cehia şi 68% din părinţii din Germania afirmă că nu le permit copiilor cu vârsta între 4 şi 12 ani să folosească deloc social media. În ţările din Orientul Mijlociu şi zona Africii de Nord, părinţii nu sunt la fel de stricţi în ceea ce priveşte reţelele de socializare: aproape jumătate din respondenţii din aceste regiuni au transmis faptul că cei mici conversează cu familia şi prietenii, prin intermediul diferitelor reţele, până la 6 ore pe săptămână.

    Cărţile pentru copii în format digital sunt printre cele mai puţin populare activităţi online în toate ţările care au participat la studiu.

    Totuşi, cel mai mare număr de tineri iubitori de carte s-a înregistrat în Rusia şi Germania: aproape jumătate din părinţi au menţionat că cititul unei cărţi online sau ascultarea unui audiobook reprezintă o activitate cu recurenţă săptămânală. În Rusia, peste 15% din părinţi au spus despre copiii lor că petrec între 3 şi 6 ore pe săptămână făcând o astfel de activitate. Cele mai ridicate procente de copii care nu citesc cărţi online sau nu ascultă cărţi audio sunt în Spania (76%) şi Japonia (84%).

    Hobby-urile digitale ca arta digitală, programarea sau crearea de muzică electronică sunt un mod diferit de a petrece timp în faţa ecranului, chiar dacă par să prindă mai greu avânt în rândul copiilor şi familiilor.

  • Incendiu la spitalul de copii din Iaşi

    Un incendiu a izbucnit vineri dimineaţă la spitalul de copii din Iaşi. Pompierii intervin după ce au fost anunţaţi prin 112 că din clădire iese foarte mult fum. 

    Incendiul a izbucnit la Spitalul de copii Sf.Maria din Iaşi.

    Din primele informaţii, se pare că fumul provine de la unul dintre etajele superioare ale clădirii.

    Nu se ştie încă dacă există victime şi câte persoane au fost evacuate.

    Mai multe echipaje ISU intervin la faţa locului.

  • Supraconsumul celor mai bogate ţări distruge mediul în care trăiesc copiii lumii – raport

    Majoritatea statelor bogate creează un mediu nesănătos, periculos şi nociv pentru copiii din întreaga lume, potrivit ultimului raport de bilanţ publicat astăzi de Biroul de Cercetare al UNICEF – Innocenti.

    Al 17-lea raport de bilanţ Innocenti: locuri şi spaţii compară modul în care 39 de ţări membre ale Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE) şi ale Uniunii Europene (UE) reuşesc să asigure un mediu sănătos copiilor. Raportul prezintă indicatori precum expunerea la poluanţi nocivi, inclusiv la aer toxic, pesticide, umezeală şi plumb, accesul la lumină, spaţii verzi şi drumuri sigure, dar şi modul în care contribuie aceste ţări la criza climatică, la consumarea resurselor şi la dispersarea deşeurilor electronice.

    Potrivit raportului, dacă fiecare persoană din lume ar consuma resurse în ritmul cetăţenilor din statele OCDE şi UE, ar fi nevoie de echivalentul a 3,3 Terre pentru a face faţă nivelului de consum. Dacă fiecare persoană din lume ar consuma resurse în ritmul cetăţenilor din Canada, Luxemburg şi Statele Unite ale Americii, ar fi nevoie de cel puţin cinci Terre.

    Spania, Irlanda şi Portugalia se află în fruntea clasamentului general, însă niciuna dintre ţările membre ale OCDE şi UE nu reuşeşte să asigure un mediu sănătos pentru toţi copiii din perspectiva tuturor indicatorilor. Unele dintre cele mai bogate ţări, inclusiv Australia, Belgia, Canada şi Statele Unite ale Americii, au un impact semnificativ şi extins asupra mediului înconjurător la nivel mondial – impact măsurat în funcţie de emisiile de CO2, de deşeurile electronice şi de consumul de resurse pe cap de locuitor – şi ocupă poziţii codaşe în ceea ce priveşte crearea unui mediu sănătos pentru copii în interiorul graniţelor lor. În schimb, cele mai puţin înstărite state membre ale OCDE şi UE din America Latină şi Europa au un impact mult mai redus la nivel mondial.

    „Pe lângă faptul că nu reuşesc să creeze un mediu sănătos pentru copii în interiorul graniţelor lor, majoritatea ţărilor înstărite contribuie şi la distrugerea mediului în care trăiesc copiii din alte părţi ale lumii”, a afirmat Gunilla Olsson, directorul Biroului de Cercetare al UNICEF – Innocenti. „Vedem uneori ţări care asigură un mediu destul de sănătos copiilor de pe teritoriul lor, dar care sunt printre cele mai poluante state, distrugând mediul în care trăiesc copiii din afara graniţelor lor”.

    Conform raportului, peste 20 de milioane de copii care trăiesc în ţările din această categorie au un nivel ridicat de plumb în sânge. Plumbul este una dintre cele mai periculoase substanţe toxice întâlnite în mediu.

    Finlanda, Islanda şi Norvegia ocupă primele trei poziţii în ceea ce priveşte crearea unui mediu sănătos pentru copiii lor, dar se află printre ultimele ţări în clasamentul mondial, cu o rată ridicată a emisiilor, a deşeurilor electronice şi a consumului. În Islanda, Letonia, Portugalia şi Regatul Unit, unu din cinci copii este expus umezelii şi mucegaiului în propria locuinţă; iar în Cipru, Ungaria şi Turcia, peste unu din patru copii se află în această situaţie.

    Mulţi copii respiră aer toxic atât în exterior, cât şi interiorul casei lor. Mexicul se confruntă cu cea mai mare scădere a numărului de ani de viaţă sănătoasă din cauza poluării aerului, mai precis 3,7 ani la 1.000 de copii, în timp ce Finlanda şi Japonia înregistrează cea mai mică scădere, adică 0,2 ani.

    În Belgia, Republica Cehă, Israel, Olanda, Polonia şi Elveţia, peste unu din 12 copii este expus unui nivel ridicat de poluare cu pesticide. Poluarea cu pesticide a fost asociată cu cancerul, inclusiv cu apariţia cazurilor de leucemie la copii, şi poate afecta sistemul nervos, sistemul cardiovascular, sistemul digestiv, sistemul reproductiv, sistemul endocrin, sistemul sangvin şi sistemul imunitar al copilului.

    România se află pe ultima poziţie în raportul Innocenti – locul 39 – atât în ceea ce priveşte dimensiunea „Lumea copilului” (care include indicatori precum poluarea aerului şi a apei, intoxicaţia cu plumb), cât şi în privinţa dimensiunii „Lumea din jurul copilului” (include indicatori precum supraaglomerarea, spaţiul verde urban, siguranţa rutieră), dar se găseşte pe locul 2 la dimensiunea „Lumea în general” (ex: generarea de deşeuri electronice, generarea de CO2 în urma consumului). Acest lucru înseamnă că, deşi condiţiile de trai ale copiilor au deficienţe, ţara este printre cele mai puţin responsabile pentru distrugerea mediului înconjurător în general.

    Constatări-cheie privind Romania:

    – din cauza poluării aerului, aproximativ 2 ani de viaţă sănătoasă se pierd la 1.000 de copii (valoare ridicată a indicatorului);

    – poluarea apei cauzează pierderea a 1.9 ani de viaţă sănătoasă la 1.000 de copii (valoare ridicată);

    – circa 10% dintre copii au un nivel crescut de plumb în sânge (valoare ridicată);

    – 29% dintre copii trăiesc în locuinţe supraaglomerate (valoare ridicată);

    – aproximativ 2,3 ani de viaţă sănătoasă se pierd la 1.000 de copiii cu vârsta între 0-14 ani, din cauza accidentelor rutiere (valoare ridicată);

    – 93% dintre adolescenţii de 15 ani au propriul pupitru şi un spaţiul liniştit de studiu;

    – dacă toate ţările din lume ar consuma resurse la acelaşi nivel cu al României, ar fi necesare 2,1 Terre pentru a acoperi acest consum (valoare relativ scăzută pentru grupul de ţări analizate)

    – o persoană generează în medie 11,4 kg de deşeuri electronice anual (valoare scăzută);

    – doar 61% din tinerii de 15 ani sunt conştienţi de schimbările climatice;

    – circa 29% dintre tinerii de 15 ani sunt implicaţi în susţinerea măsurilor de protecţie a mediului.

    UNICEF consideră că, în vederea protejării şi îmbunătăţirii mediului în care trăiesc copiii, autorităţile naţionale, regionale şi locale trebuie să aducă îmbunătăţiri imediate mediului în care trăiesc copiii, prin reducerea deşeurilor, a poluării aerului şi a poluării apei şi prin asigurarea unor locuinţe şi cartiere de calitate.

    Alte măsuri sunt ameliorarea mediului în care trăiesc copiii cei mai vulnerabili, asigurarea unor politici de mediu adaptate la nevoile copiilor, implicarea copiilor ca principalii actori ai viitorului: cu toate că problemele ecologice din prezent îi vor afecta cel mai mult, copiii sunt cel mai puţin în măsură să influenţeze cursul evenimentelor. Adulţii care iau decizii la orice nivel, de la părinţi până la politicieni, trebuie să asculte şi să ţină cont de părerile copiilor atunci când adoptă politici care afectează în mod disproporţionat generaţiile viitoare.

    Guvernele şi companiile ar trebui să adopte în prezent o serie de măsuri eficiente pentru a-şi respecta angajamentele pe care şi le-au asumat cu scopul de a reduce emisiile de gaze cu efect de seră până în 2050. De asemenea, adaptarea la schimbările climatice ar trebui să se numere printre acţiunile prioritare ale guvernelor şi comunităţii internaţionale în diferite sectoare, de la educaţie până la infrastructură.

     

  • Motivul ciudat pentru care coşurile de cumpărături pe roţi au fost de-a dreptul urâte de consumatori la început. Preferau să îşi care cumpărăturile în braţe

    „Am crezut că vor avea un succes imediat”, a declarat Sylvan Goldman, un proprietar de magazin din Oklahoma, despre care se spune că este „tatăl căruciorului modern de cumpărături”, într-un interviu televizat din anul 1977. 

    Citat de CNN recent, se pare că entuziasmul lui a fost temperat atunci de reacţia primilor cumpărători care au putut folosi căruciorul pe roţi. El se aştepta ca cei care făceau cumpărături să stea la coadă pentru a le folosi, dar în schimb, s-a întâmplat exact contrariul: „Erau oameni la cumpărături, dar nimeni nu folosea un cărucior”. 

     

    Femeile spuneau „Nu, am împins destule cărucioare de copii – nu vom împinge acum cărucioare de cumpărături în magazine”, îşi amintea Goldman într-o scrisoare din 1972. În schimb, bărbaţii spuneau că dacă vor folosi cărucioarele, vor părea slabi. „Clienţii bărbaţi spuneau – Cu braţele mele mari pot să îmi car coşurile, nu împing niciuna din chestiile astea.”

     

    Adoptarea în masă a cărucioarelor de cumpărături a venit odată cu dezvoltarea lanţurilor de supermarketuri în Statele Unite. Primele supermarketuri self service au fost dezvoltate acolo de Piggly Wiggly, în Memphis, în 1916 şi permiteau cumpărătorilor să îşi ia propriile produse de pe rafturi. În deceniile care au urmat, pe măsură ce tot mai mulţi americani au început să conducă, supermarketuri mai mari cu spaţii ample de parcare au început să se deschidă în suburbii. Totuşi, cumpărătorii cărau încă în mâini coşurile de cumpărături. Un lanţ de magazine din Texas a oferit carturi chiar la începuturile supermarketurilor, dar acestea nu au fost adoptate, fiind considerate „artistocratice”. 

     

    Goldman, pionierul din Oklahoma, a văzut că oamenii se opreau din cumpărături odată ce îsi umpleau coşul de mână. Prima lui soluţie a fost să ofere acestora un al doilea coş şi să îl ţină pe cel plin la casă. Apoi, în 1936, el a venit cu ideea inventării căruciorului de cumpărături. Astfel, cumpărătorii ar fi putut cumpăra mai mult, crescând vânzările pentru companie. 

    Goldman a fondat compania Folding Basket Carrier Co. (Denumită în prezent Unargo, deţinută parţial de Berkshire Hathaway) şi a lansat un anunţ într-un ziar local pentru a-şi descrie invenţia. 

     

    Pentru a convinge clienţii să folosescă aceste coşuri, Goldman a angajat oameni care să se plimbe prin magazin cu cărucioarele şi să le umple. Clienţii au început treptat să urmeze acest exemplu. Ulterior, a vândut cărucioarele sale de cumpărături şi altor supermarketuri. Proprietarii de magazine erau sceptici în legătură cu folosirea acestora fiindcă le era teamă că reprezentau un pericol pentru copii. Câţiva ani mai târziu, Goldman a lansat un astfel de cărucior care să includă şi un scaun pentru copii. 

     

    Ulterior, deşi au fost lansate şi alte produse ale unor competitori, nu au apărut mari schimbări în ce priveşte aceste coşuri pe roţi – poate doar adăugarea de centuri scaunelor pentru copii. Una dintre cele mai mari inovaţii ulterioare în ce le priveşte ţine de felul în care sunt depozitate în afara magazinelor. 

     

    Sursa: CNN Business

     

  • Parlamentari români, când votaţi, gândiţi-vă că veţi vota pentru copiii voştri şi pentru copiii copiilor voştri! Decideţi ca minim 50% din gazul din Marea Neagră să fie folosit în România! Avem nevoie de acest gaz pentru dezvoltarea ţării

    Pe masa Parlamentului este în acest moment legea offshore, adică legea pe baza căreia se va face investiţia comună Romgaz-OMV Petrom în exploatarea gazului aflat la mare adâncime în Marea Neagră.

    Contextul cere o precizare foarte importantă: România a avut o platformă de exploatare a gazelor la Marea Neagră încă de acum 43 de ani. Este vorba despre platforma Gloria, retrasă între timp de OMV Petrom, după 40 de ani de activitate. A fost inaugurată în 1976, după o licenţă americană de la Offshore Company SUA. Platforma a fost, iniţial, folosită ca o platformă de foraj pentru explorare, iar din 1987 a trecut la producţie pentru primul zăcământ offshore pus în producţie în România, Lebăda Est, la 40 m adâncime. Este adevărat că OMV Petrom, împreună acum cu Romgaz, vor fora la o adâncime mai mare de 300 de metri, însă această informaţie este importantă pentru că trebuie subliniat faptul că România are o experienţă mai mare decât austriecii de la OMV în exploatarea şi explorarea petrolului, atât pe uscat, cât şi pe mare. Natural, având în vedere că România a fost printre primele ţări din lume care au rafinat petrolul, folosind resursele naturale de pe teritoriul său naţional.

    OMV s-a format în jurul unei rafinării pe baza ţiţeiului şi a gazului importate din fosta Uniune Sovietică, astfel încât în 1968 semna primul contract pentru furnizarea de gaze naturale cu fosta URSS, iar în 1974, când România lansa la apă complexa platformă de explorare şi exploatare Lebăda, OMV făcea primul depozit de gaz natural din Europa, cu gaz din fosta URSS, conform OMV.com.

    Deci, România are un avans istoric în exploatarea petrolului atât în ape marine, cât şi terestru, şcoala românească de petrol şi gaze şi de tehnologii asociate fiind una dintre cele mai puternice din Europa.

    Dezbaterea începută în Parlament este crucială pentru viitorul siguranţei energetice a României. 

    În joc nu sunt bani. În joc este accesul la gaze.

    Guvernul s-a pus de acord, după negocieri cu OMV, să recalculeze sistemul de redevenţe şi, cel mai important, să renunţe la condiţia ca 50% din gazul care va fi exploatat de viitoarea platformă (poate că ar trebui să se numească Lebăda doi această viitoare platformă, pentru a onora istoria exploatării petrolului în România) să fie consumat în România. Proiectul a trecut de Senat şi intră în Camera Deputaţilor.

    Dacă sunt responsabili cu adevărat parlamentarii României cu privire la siguranţa energetică a României, trebuie să readucă pragul de 50% minim livrare pe piaţa românească a gazului în lege.

    Istoria îi va judeca pe cei care au scos acest prag.

    Este inacceptabil ca odată ce va fi construită şi conducta între Tuzla şi Podişor, cea de la Podişor spre Ungaria fiind deja în funcţiune, prin această ţeavă să meargă gazul către Ungaria şi Austria şi românii să nu beneficieze de gazul din propria ţară.

    România este întârziată în dezvoltare pentru că nu are infrastructură: nu are şosele, nu are spitale, nu are şcoli. Iar la infrastructură intră şi ţevile de gaz şi consumul de gaz metan.

    Ungaria, cu o suprafaţă la mai puţin de jumătate faţă de România (90.000 km pătraţi, faţă 240.000 km pătraţi), are o reţea de 100.000 km de gaz metan, pe când România are o reţea de doar 50.000 km de gaz metan. Ca să ajungem Ungaria ca densitate a reţelei de gaz metan, ar trebui să avem o reţea de 200.000 km, de patru ori mai mare decât cea din prezent.

    Gazul metan nu înseamnă doar încălzire pentru locuinţe (90% din locuinţele din Ungaria sunt conectate la gaz metan, faţă de 30% în România), ci înseamnă industrializare şi dezvoltare economică.

    Germania, la o suprafaţă de 350.000 km pătraţi, de doar 1,5 ori mai mare decât suprafaţa României, are o reţea de 500.000 de km de gaz.

    Nici măcar o gogoaşă, un croissant nu poţi face fără gaz metan. De asta România exportă cereale şi importă pâine congelată şi croissante, pentru că nu are o infrastructură de gaze bine pusă la punct.

    În noul context global, se vede că banii nu mai contează. La o inflaţie de 10, 20 sau 30%, cel mai important va fi accesul la marfă, nu la bani. Miza redevenţelor este depăşită. Adevărata miză este accesul la resursă şi anume la gaz. Rezervele din Marea Neagră, în volume evaluate azi la 200 mld. metri cubi, vor suplini importul de gaz din Rusia pentru 100 de ani dacă va rămâne nevoia de import la 20% din consumul de gaz anual de 10 mld. metri cubi.

    Parlamentari români, când votaţi, gândiţi-vă că veţi vota pentru copiii voştri şi pentru copiii copiilor voştri! Decideţi ca minim 50% din gazul din Marea Neagră să fie folosit în România! Avem nevoie de acest gaz pentru dezvoltarea ţării!

  • Firea: 1,3 milioane de copii, afectaţi de sărăcie sau excluziune socială. Nepermis de mulţi!

    „Unul din trei copii din tara noastrā este afectat de sărăcie sau excluziune socială. Statisticile vorbesc de 1,3 milioane de copii. Nepermis de mulţi! Lucrăm intens, în această perioadă, la un plan de acţiune care să transpună în practică recomandarea Comisiei Europene privind instituirea <Garanţiei pentru Copii>”, scrie pe Facebook ministrul Familiei, Gabriela Firea.

    Ea afirmă că aceasta va contribui în mod semnificativ la sprijinirea celor mai vulnerabili dintre copii, prin oferirea de servicii de educaţie timpurie şi îngrijire, prin oferirea unei mese sănătoase în cadrul şcolii, a unor servicii de sănătate sau prin asigurarea unor condiţii de locuire adecvate.

    „Copiii au fost mereu în centrul preocupărilor mele, cu atât mai mult dacă vorbim despre cei care provin din medii defavorizate, care n-au acces la o educaţie, ai căror părinţi n-au nici măcar resursele minime pentru traiul de zi cu zi. <Garanţia pentru Copii> este una dintre măsurile concrete, menite să asigure un cadru unitar, la nivelul tuturor statelor membre ale Uniunii Europene, pentru prevenirea şi combaterea excluziunii sociale şi garantarea accesului copiilor aflaţi în situaţii de vulnerabilitate la o serie de servicii de bază fundamentale: educaţie timpurie, sănătate, locuire, alimentaţie. De altfel, prevederile <Garanţiei pentru Copii> au fost unele dintre elementele cheie care au stat la baza stabilirii priorităţilor naţionale din domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului, incluse în noul proiect al Strategiei Naţionale privind drepturile copilului, pentru perioada 2022-2027. Pentru România, o veritabilă reuşită în domeniul protecţiei şi promovării drepturilor copilului este finalizarea procesului de dezinstituţionalizare a copiilor aflaţi în marile centre de plasament”, adaugă Firea.

    Ministrul Familiei precizează că, în prezent se află în curs de închidere ultimele instituţii, iar copiii din ele au fost găzduiţi în case de tip familial sau reintegraţi în familia naturală sau extinsă.

    „Unii dintre ei au fost adoptaţi şi merită să remarcăm faptul că, anul trecut, pentru prima dată după mult timp, numărul adopţiilor naţionale a crescut semnificativ. Măsurile şi acţiunile care vor fi întreprinse în România, în vederea prevenirii şi combaterii sărăciei în rândul copiilor şi creşterii gradului de accesare de către aceştia a serviciilor de bază vor fi în strânsă legătură cu unul dintre obiectivele sociale majore ale Uniunii Europene care urmăreşte ieşirea din sărăcie sau excluziune socială a 15 milioane de persoane până în anul 2030, dintre care 5 milioane de copii. Ca ministru al Familiei sunt coordonatorul naţional al programului <Garanţiei pentru Copii> şi mi se pare esential ca, alături de reprezentanţii tuturor celorlalte autorităţi implicate în elaborarea acestui plan naţional de acţiune, să găsim soluţii concrete şi realiste, care pot face diferenţa în viaţa a peste un million de copii români. Planul naţional de acţiune va fi, de asemenea, adaptat la contextul actul, generat de conflictul armat din Ucraina. Astfel, un capitol aparte al documentului va fi dedicat măsurilor pe care le luăm pentru a veni în sprijinul copiilor ucraineni care ajung în România”, conchide Firea.

  • Alţi doi copii din România sunt suspecţi de hepatita „misterioasă”

    Ministerul Sănătăţii a informat, joi, că s-au înregistrat alte două cazuri suspecte de hepatită cu cauze necunoscute.

    Este vorba despre doi copii aflaţi în îngrijire.

    „Aşteptăm ultimele rezultate ale analizelor să vedem dacă avem o cauză identificabilă”, a spus sursa citată.

    Conform acesteia, cei doi copii nu sunt din Bucureşti şi au 8 luni, respectiv 10 ani.

    Mai mulţi copii cu vârste între o lună şi 16 ani s-au îmbolnăvit de hepatită acută severă „misterioasă”, respectiv virusurile care provoacă această boală nu au fost identificate. 14 ţări au înregistrat până acum cazuri, cele mai multe fiind în Regatul Unit.

  • Organizarea raporturilor sociale nu înseamnă acasă

    S-a împlinit o lună de când am văzut spectacolul INSTITUŢIA. Încă mă urmăresc secvenţe din el, scene întregi, monologuri ale actorilor, expresiile chinuite sau privirile în gol, întunericul sălii şi doar cele câteva spoturi ce luminau artificial personajele de pe scenă. Pentru că personajele, tineri care la majorat au părăsit orfelinatele, erau în întuneric la propriu şi la figurat. Un spectacol emoţionant până la lacrimi, care merită să se joace pe orice scenă de teatru din ţară. Un spectacol care nu te menajează. Îţi arată realitatea aşa cum e. Ticăloasă, perversă şi deseori nedreaptă.

    Copiii instituţionalizaţi suferă o traumă în copilaria lor, care îi urmăreşte toată viaţa. Dar dincolo de traumă, pentru ca asta pot suferi chiar şi copiii crescuţi de părinţi inadecvaţi, lor le lipseşte căldura unui cămin, acel “acasă”, care nu e neapărat un acoperiş cu 4 pereţi, ci mai degrabă un sentiment de siguranţă, protecţie, încurajare, ascultare, iubire, tandreţe, validare. 

    Cifrele publice despre copiii abandonaţi şi cei instituţionalizaţi sunt încă mari şi triste în România. Pe langă orfelinate, care sunt totuşi nişte instituţii publice, guvernate de legile şi bugetele sociale precare de la noi, cu funcţionari mai mult sau mai puţin plictisiţi, îmbătrâniţi şi prăfuiţi, există şi ONG-uri destul de puternice, care încearcă şi reuşesc de cele mai multe ori, să le aducă un pic de lumină acestor copii. Nu îmi propun să dezvolt în acest material problematica abandonului sau a adopţiilor, ci vreau să rămân în perimetrul cultural, cu gânduri despre spectacolul lui Florin Liţă, care reuşeşte atât de bine să ilustreze prin artă teatreală o problematică a societăţii contemporane.

    Spectacolul a avut premiera pe 5 martie, în sala Berlogea din cadrul UNATC. Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică). Am primit o invitaţie de la regizorul Florin Liţă şi ulterior, am văzut pe pagina lui de facebook câteva frânturi din scriptul spectacolului, care mi-au atras atenţia şi care mi-au vibrat profund în creier şi mi-au coborât în stomac, pentru ca ulterior, să mi se urce direct în inimă. Şi acolo au rămas. 

    234/ 299/ 2002: Mie îmi place să mă joc mereu! Ţie? Uite, eu am superputerea de a mă juca. Aici pot fi oricine şi orice. Şi totul poate fi oricum. Vezi?! Am închis ochii şi îţi citesc gândurile. Asta e superputerea mea. 

    Undeva un copil vrea să se joace pentru a-şi apăra lumea imaginară. 

    308/ 342/ 2014: Să ştii că mie îmi plac trenurile! Gările, locomotivele, şinele, macazurile, peroanele, persoanele, băncile, biletele, oamenii, gările, gările, gările… şi sunetul de locomotive… Când o să fiu mare o să mă fac mecanic de locomotivă. 

    710/ 154/ 1998: Iubesc cafeaua! Mama bea foarte multă cafea.  Dar, ştii, nu am cunoscut-o niciodată! Doar mi-am imaginat-o. E mereu prezentă în amintirile mele confecţionate din viaţa altora. Nu am fost norocoasă ca tine!

    Undeva, copilul din tine caută speranţa. Undeva, copilul din tine crede că lumea e plină de bine. Alteori de dragoni cu trei capete, de dinozauri, de zâne, de unicorni, de iubire, de pace şi de linişte, de jocuri, de copii, de râsete de copii, de planete pline cu copii, de stele şi de sisteme solare… dar ţie totul îţi pare atât de îndepărtat-îndepărtat şi uiţi că toate acestea sunt la tine, copile! Joacă-te! Joacă-te în viaţa asta.

    Mi-am invitat la rândul meu copilul, adolescentă de aproape 16 ani, care fără ezitare a spus “da” şi din dorinţa de a vedea cum arată o facultate pe dinăuntru. La intrare, am primit fiecare câte un dosar de carton cu şină şi cu un număr înscris. Da, din ăla de care România încă nu mai scapă în orice demers ar face cetăţeanul în interacţiunea sa cu o instituţie publică. Ştiţi bine ce zic. În el erau câteva foi. Prima foaie, un tipizat după o decizie civilă a tribunalului de încredinţare a unui minor în grija DGASPC, urmată de o cerere a minorului care poartă un număr. Minorul în sine urmează să poarte un număr. Cu asta se va identifica ani buni. Poate chiar pe viaţă. Cu un număr de dosar. Urmatoarele foi sunt goale şi se adresează spectatorului cu rugămintea de a participa şi el cu o notă personală în întregul performance, scriind sau desenând ce reprezintă pentru el “acasă” sau “un vis”, “o dorinţă”.

    Şi eu şi copilul am intrat în joc şi fiecare a desenat ce a simţit. Am tras cu ochiul în dosarul fetiţei mele şi, dupa ce consumasem împreună un pachet întreg de şerveţele la fiecare poveste de pe scenă, am mai plâns puţin. Copilul meu desenase pentru “acasă” o căsuţă chircită, 2 pisici, un căţel şi un soi de femeie cu o ţigară în mână… Adică exact menajeria noastră zgomotasă, veselă şi însufleţită de copiii noştri blănoşi şi tabieturile noastre. Acasă. Ce greutate teribilă are acest cuvânt scurt, cu 3 vocale şi 2 consoane! Ce deziderat minunat, pe care unii nu îl cunosc vreodată, iar alţii nu reuşesc să îl mai re-trăiască vreodată…

    Atât de impresionată am fost de spectacol, de cum sunt invitaţi spectatorii pe scenă, aleatoriu, prin strigarea numărului de pe dosarul primit, de cum intră ei în jocul actorilor de pe scenă cu toată fiinţa şi cum părăsesc scena transfiguraţi la final de poveste, incât l-am sunat pe Florin să-l întreb detalii şi să cunosc culisele unui astfel de spectacol complex, cu 8 actori, cu un set-up minimalist dar atât de bine conturat pe tema centrală. “Hai, Florin să spunem povestea INSTITUŢIEI şi poate printre cititorii revistei găsim puţină generozitate, un pic de simţ civic, un pic de sprijin,  un director de teatru mai înţelept, ca să puteţi aduce spectacolul pe scenele mari de teatru, să fie văzut de cât mai mulţi oameni! “ i-am spus. Aflasem deja că spectacolul e făcut cu voluntariatul tuturor celor implicaţi (regie, joc, scenografie, sunet şi găzduire la UNATC).

    << „ Instituţia”, un devised and performance teatru urmează să se joace până la finalul anului universitar la U.N.A.T.C. şi este este cel mai recent spectacol al meu. Am urmat studiile masterale în domeniul pedagogiei teatrale pentru a-mi diversifica pasiunea pentru teatru şi din dorinţa de a mă perfecţiona. Ce m-a determinat să fac acest pas a fost introducerea ca opţional în şcoli a disciplinei artei teatrale, datorită eforturilor depuse de U.N.A.T.C. Disertaţia se conturează în jurul temei „nevoile emoţionale ale copiilor instituţionalizaţi” şi vine dintr-o nevoie a mea de a răspunde la această lacună a societăţii actuale. Pornind de la premisa că noi, cei care am avut şi avem părinţii lângă noi, ne găsim o scuză la orice. Dar ei? 

    Ce ţi-ai propus cu acest spectacol?

    Pornind de la faptul că aceşti copii trăiesc şi între Sărbătorile Pascale şi Sărbătorile de iarnă, şi nu doar în cadrul celor două sărbători, atunci când situaţia lor este mediatizată, am fost determinat să scot la suprafaţă poveştile lor nespuse, poveşti pe care altfel mulţi dintre noi nu le-am fi auzit, poveşti la care mulţi dintre noi asurzim atunci când sunt spuse, poveşti de care fugim pentru că noi suntem ori prea sensibili, ori prea importanţi, nu-i aşa?! Fugim de poveşti? Da. Unii.  

    Am urmărit ca premiera spectacolului să aibă loc în luna februarie, tocmai pentru a nu fi într-o perioadă de maximă mediatizare a subiectului. De asemenea, spectacolul se joacă în continuare, neţinând cont de „momentele” de atenţie acordate cu care am fost obişnuiţi până acum.  Îmi doresc ca acest spectacol să intre în repertoriul unui teatru, tocmai pentru a ne reaminti că suntem datori să acţionăm de fiecare dată când statul este depăşit, sau dă greş, sau este dezinteresat, sau sau sau… atât de multe scuze! Am obosit cu toţii.  Cu toate acestea, sper ca acest lucru să se întâmple, deşi în contextul actual este mult mai dificil având în vedere că în spectacol sunt opt actori, iar bugetele pentru cultură se micşorează de la an la an. Şanse ca spectacolul să fie preluat de către un teatru independent sunt mai mari, dar şi acolo este dificil. Peste tot este nevoie de bani. Este un adevăr. Este un fapt. Este o realitate pe care o trăim şi noi, idealiştii. 

    Vorbeşte-mi despre colaborarea voastră cu SOS Satele Copiilor

    Am ajuns să fac voluntariat la S.O.S Satele Copiilor datorită colegei actriţe Andreea Hristu, apoi parteneriatul s-a concretizat imediat între Universitate şi Satele Copiilor. Dorinţa profesorilor de a ne implica şi de a ajuta prin jocuri teatrale aceşti copii a fost primită cu multă bucurie şi cu multă implicare din partea acestora. Mulţumită doamnei profesor Bogdana Darie şi a asistentei Romina Boldaşu, acest parteneriat este de durată şi urmează să se desfăşoare până la încheierea acestui an universitar. Etapele de lucru cu copiii sunt structurate în aşa fel încât obiectivele să fie atinse: cunoaşterea de sine, atenţia, spontaneitatea, conştientizarea emoţiilor…

    Până acum am observat că dorinţa copiilor este de a fi ascultaţi şi nu de a asculta. Cu alte cuvinte, vorbesc de nevoia de atenţie şi de afecţiune, acestea fiind cele mai acute nevoi pe care aceştia le au (şi este de înţeles, mai ales dacă suntem atenţi la noi, „norocoşii lumii”, şic!). Momentan, sunt în plin proces de elaborare a unei o metodologii pe această temă.

    Cât a durat documentarea spectacolului? 

    Prima întâlnire cu copiii a fost în luna septembrie a anului 2021, documentarea a durat până la finalul lunii ianuarie 2022 şi încă este în proces de derulare.  La fiecare atelier se lucrează pe anumite teme care ajută participantul să îşi conştientizeze emoţiile. Pornind de la exerciţii simple, fiecare copil îşi devoalează nevoile pe care poate nu le înţelege sau de care se ascunde (negare, sentiment de inferioritate, de neacceptare, de singurătate, de… o nevoie doar de a povesti şi de a fi ascultat).

    După încheierea documentării a urmat construcţia spectacolului, care a durat 20 de zile. În prezent suntem la a şasea reprezentare scenică. Aşadar, vă aşteptăm să faceţi parte din poveste. 

    Cum ai ales echipa actorilor?

    Echipa este alcătuită din colegii mei de la Masterul de Pedagogie Teatrală, anul al II-lea, mulţi dintre ei făcând voluntariat la S.O.S. Satele Copiilor. Poveştile au fost preluate, apoi prelucrate de către mine pentru a fi prezentate scenic. Din echipă fac parte: Cătălina Corbu, Alexandra Corlan, Aurelian Culea, Gabriel Hriţcu, Alexandra Pribeagu, Varty Mihail, Andreea Moustache, Simona Pustianu, Emanuel Varga. Sound design – Andrei Georgescu şi Light design – Alexandru Agafiţei.

    Ce alte spectacole sau proiecte ai în lucru?

    Planuri multe, producători puţini, având în vedere ce se întâmplă în lume. În perioada septembrie-octombrie o să încep lucrul la Teatrul Naţional Bucureşti, prin programul 9G, la spectacolul You say tomato de Joan Yago, alături de colegii Irina Ştefan, Bianca Cuculici şi Denis Hanganu. Este o comedie despre situaţia actorilor independenţi care se află într-un impas atât în viaţa personală, cât şi în cea profesională. 

    Orice altceva ai se adăugat despre fenomenul teatral din România în comparaţie cu ce se întâmplă pe plan cultural european

    Fenomenul teatral din România încearcă să ţină pasul cu cel european, deşi în cei 31 de ani de democraţie s-a observat un haos în esteticile teatrale apărute pe scenă. Cred că este firesc ca o ruptură de o asemenea magnitudine cum a fost Revoluţia Română, să genereze confuzie în viaţa culturală din România.  După părerea, mea mai durează câţiva ani până când toate tendinţele apărute în teatrul postcomunist se vor aşeza, lăsând în urma lor doar ceea ce merită cu adevărat. Să nu uităm că teatrul este o artă heteronomă. Este una din artele cele mai strânse, cea mai prezentă în societate, iar cererea şi oferta trăiesc în simbioză. Atâta timp cât cererea este mică din punct de vedere calitativ şi oferta va fi pe măsură. >>

    Un scurt CV şi portofoliu de spectacole regizate

    Florin Liţă, regizor de teatru, iar în anul 2016 am absolvit Univesitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale”, departamenul Regie de teatru. Pentru a putea vorbi de drumul meu până acum, mă simt dator să le aduc mulţumiri profesorilor care mi-au oferit tot ce a fost nevoie pentru ca eu să ajung azi ceea ce sunt şi să fac ceea ce fac. În special, le sunt profund recunoscător doamnelor profesori din catedra de Teatrologie – Ana-Maria Nistor, Carmen Stanciu şi Maria Zărnescu. Primul spectacol montat după facultate a fost „O noapte Furtunoasă”de I.L. Caragiale, la Teatrul Arte dell`Anima, apoi la Teatrul Luni de la Green Hours, am montat spectacolul „Malaga” de Lukas Bärfuss. În anul 2018 am montat la Teatrul de Comedie spectacolul „Podul” de Laurence Van Wetter. Apoi, au urmat spectacolele de la teatrul independent unteatru – „Conu` Leonida faţă cu reacţiunea” de I.L. Caragiale şi „Pelicanul” de A. Strindberg.

    Închei materialul cu un apel direct către dumneavoastră, cititorii revistei, care sunteţi parte din comunitatea de afaceri.: Căutaţi şi poate găsiţi resurse în bugetele de sponsorship ale companiilor pentru care lucraţi sau în depozitele personale, pe care cei mai norocoşi au reuşit cu multă mucă să le realizeze. Îndreptaţi-vă atenţia şi către cultură şi artă. Veţi contribui prin demersurile dumneavoastră la o societate mai bună. Teatrul oglindeşte problemele societăţii, iar societatea suntem noi. Iar pentru managementul din lumea teatrală, o rugăminte personală, dacă îmi permiteţi: Adoptaţi spectacolul Instituţia în propria dumneavoastră Instituţie! Aduceţi-l pe o scenă publică pentru a fi simţit. Nu veţi regreta decizia. Merită fiecare leuţ investit în producţia lui şi vi se va întoarce înmiit.