BusinessMagazin

Tag: asigurare

  • Cine sunt oamenii pe spatele cărora se sprijină lumea modei internaţionale. Poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare

    Italia este o ţară membră a zonei euro de fix şase decenii şi un pilon al zonei euro din 1999. Italia face parte încă de la început din transformările politice şi economice postbelice care fac din Europa un continent al păcii şi valorilor comune. Însă Italia în sine este o ţară cu rezistenţă la reformă, la progres, iar acest lucru este vizibil pe piaţa muncii. Din când în când, de acolo vin poveşti de groază cu sclavi, abuzuri şi mafioţi. Mai comune sunt însă poveştile miilor de muncitori slab plătiţi, care lucrează de acasă pentru a crea îmbrăcăminte de lux fără contract şi fără asigurare. Aceasta este economia gri a Italiei. Despre ea scrie The New York Times.

    Într-un apartament de la etajul doi din oraşul Santeramo in Colle din sudul Italiei, într-o zi de vară, o femeie de vârstă mijlocie stătea pe un scaun cu căptuşeală neagră, concentrată pe ce lucra la masa de bucătărie. Ea coase cu atenţie la o haină sofisticată de lână în genul celor ce s-ar vinde la preţuri cuprinse între 800 şi 2.000 de euro când vor ajunge în magazine, poate chiar luna aceasta, ca parte a colecţiei de toamnă şi iarnă a brandului de modă de lux italian MaxMara. Însă femeia, care a cerut să nu-i fie publicat numele de teamă că îşi poate pierde mijloacele de trai, primeşte de la fabrica pentru care lucrează doar 1 euro pentru fiecare metru de ţesătură pe care îl termină.

    „Îmi trebuie aproximativ o oră pentru a coase un metru, deci aproximativ patru până la cinci ore pentru a face o haină completă“, a spus femeia, care lucrează fără contract sau asigurare şi este plătită în numerar o dată pe lună. „Încerc să fac două haine pe zi.“ Munca nereglementată pe care o face în apartamentul ei este o formă de externalizare făcută de o fabrică locală care produce, de asemenea, articole de îmbrăcăminte pentru unele dintre cele mai cunoscute nume din moda de lux, printre care Louis Vuitton şi Fendi. Cel mai mult a câştigat, spune ea, 24 de euro pentru o haină întreagă.

    Munca la domiciliu – lucrul de acasă sau într-un mic atelier, spre deosebire de o fabrică – este o piatră de temelie a lanţului de aprovizionare rapid. Este o tendinţă vizibilă mai ales în ţări precum India, Bangladesh, Vietnam şi China, unde milioane de muncitori slab plătiţi – în cea mai mare parte femei – sunt unii dintre cei mai neprotejaţi din industrie, din cauza statutului lor nereglementat, a izolării şi a lipsei de acţiune legislativă.

    Condiţii similare există şi în Italia şi ajută la producerea unora dintre cele mai scumpe articole de îmbrăcăminte care pot fi cumpărate. Situaţia i-ar putea şoca pe cei ce văd în eticheta „Made in Italy“ o expresie a meşteşugului sofisticat. Presiunile sporite din cauza globalizării şi creşterea concurenţei la toate nivelurile pieţei înseamnă că ceea ce lumea presupune că ar oferi un articol de lux – certitudinea că este făcut în cele mai bune condiţii de către lucrători cu înaltă calificare care sunt plătiţi echitabil – este uneori pus în pericol.

    Deşi nu sunt expuşi la ceea ce majoritatea oamenilor ar considera a fi condiţii de atelier ieftin, angajaţii la domiciliu primesc salarii normale pentru astfel de forme de organizare a muncii. Italia nu are un salariu minim la nivel naţional, însă aproximativ 5-7 euro pe oră este considerat un nivel standard adecvat de către multe sindicate şi firme de consultanţă. În cazuri extrem de rare, un lucrător cu înaltă calificare poate câştiga până la 8-10 euro pe oră. Muncitorii la domiciliu câştigă mult mai puţin, indiferent dacă lucrează cu piele, fac broderie sau orice altceva ce poate fi considerat muncă artizanală.
    În oraşul Ginosa, un alt oraş din Puglia, Maria Colamita, în vârstă de 53 de ani, povesteşte că acum un deceniu, când cei doi copii ai ei erau mici, lucra de acasă pentru fabrici locale la rochii de mireasă brodate cu paiete şi mărgele pentru 1,50 – 2 euro pe oră. Pentru o rochie lucra în medie între 10 şi 50 de ore. Doamna Colamita îşi aminteşte că muncea între 16 şi 18 ore pe zi. Şi era plătită numai atunci când rochia era completă.
    „Făceam pauze doar pentru a avea grijă de copii şi de membrii familiei mele şi atât“, spune ea, adăugând că în prezent lucrează ca femeie de serviciu şi câştigă 7 euro pe oră. „Acum, copiii mei au crescut şi pot să-mi iau un loc de muncă unde pot câştiga un salariu real.“

    Ambele femei au spus că ştiu în zona lor cel puţin 15 alte croitorese care fac acasă articole de îmbrăcăminte de lux, individual, pentru fabricile locale. Toate trăiesc în Puglia, călcâiul rural al cizmei italiene, care amestecă sate de pescuit risipite pe litoral şi apele cristaline, iubite de turişti, cu unul dintre cele mai mari centre de producţie din ţară.

    Puţini sunt dispuşi să îşi rişte mijloacele de trai pentru a-şi spune poveştile, deoarece pentru ei flexibilitatea şi posibilitatea de a-şi îngriji familiile în timp ce lucrează justifică salariul slab şi lipsa de protecţie.

    „Ştiu că nu sunt plătită cât merit, dar salariile sunt foarte scăzute aici, în Puglia şi, până la urmă, îmi place ce fac“, explică o altă croitoreasă din atelierul din mansarda apartamentului ei. „Am făcut-o toată viaţa mea şi nu am putut face altceva.“

    Deşi avea o slujbă la o fabrică pentru care era plătită cu 5 euro pe oră, a lucrat trei ore pe zi la negru de acasă, în mare parte la articole de îmbrăcăminte de înaltă calitate pentru designeri italieni. Primea de obicei cam 50 de euro pentru un produs.

    „Toţi acceptăm că aşa stau lucrurile“, a spus femeia într-o pauză luată de la maşina de cusut. Ea este înconjurată de rulouri de pânză şi benzi de măsurare.

    Construite pe nenumăratele întreprinderi de producţie mici şi mijlocii orientate spre export care formează coloana vertebrală a celei de-a patra economii ca mărime a Europei, fundaţiile vechi de secole ale legendei „Made in Italy“ s-au zguduit în ultimii ani sub greutatea birocraţiei, a creşterii costurilor şi a şomajului.

    Întreprinderile din nord, unde există, în general, mai multe oportunităţi de angajare şi salarii mai mari, au suferit mai puţin decât cele din sud, care au fost afectate de explozia de forţă de muncă străină ieftină care a determinat multe companii să-şi mute operaţiunile de producţie în străinătate.

    Puţine sectoare se bazează pe prestigiul producţiei italiene aşa cum o face comerţul de lux, mult timp un punct de sprijin al creşterii economice a Italiei. Acesta este responsabil pentru 5% din Produsul Intern Brut italian şi aproximativ 500.000 de persoane au fost angajate direct şi indirect de către sectorul bunurilor de lux din Italia în 2017, potrivit datelor unui studiu realizat de Universitatea din Bocconi şi Altagamma.

    Aceste cifre reflectă şi perspectivele pieţei globale de lux, aşteptate de Bain & Company să crească cu 6 până la 8%, până la 276-281 de miliarde de euro, în 2018, şi apetitul sănătos pentru produsele „Made in Italy“ de pe pieţele mature şi cele emergente.

    Însă pretinsele eforturi ale unor branduri de lux şi furnizori de top pentru scăderea costurilor fără a afecta calitatea au avut un impact asupra celor care lucrează în partea cea mai de jos a industriei.

    Câte persoane sunt afectate este dificil de calculat. Potrivit datelor Institutului Naţional de Statistică (Istat), 3,7 milioane de lucrători din toate sectoarele au muncit fără contract în 2015. Mai recent, pentru 2017, Istat a numărat 7.216 lucrători la domiciliu, dintre care 3.647 în sectorul de producţie.

    Cu toate acestea, nu există date oficiale referitoare la cei care muncesc cu contracte nereglementate şi nimeni nu a încercat să cuantifice această categorie timp de zeci de ani. În 1973, economistul Sebastiano Brusco estima că Italia avea un milion de lucrători la domiciliu cu contract în producţia de îmbrăcăminte, cu o cifră aproximativ egală cu a celor fără contract. De atunci, s-au făcut puţine eforturi cuprinzătoare pentru a examina datele.

    Această investigaţie a New York Times a adunat dovezi despre aproximativ 60 de femei numai din regiunea Puglia care lucrau individual de acasă fără un contract reglementat în sectorul textilelor. Tania Toffanin, autorul „Fabbriche invisibili“, o carte despre istoria muncii acasă în Italia, estimează că în prezent există între 2.000 şi 4.000 de muncitori în sectorul gri al producţiei de îmbrăcăminte.

    „Cu cât mergem mai mult în jos pe lanţul de aprovizionare, cu atât este mai mare abuzul“, apreciază Deborah Lucchetti, de la Abiti Puliti, braţul italian al Campaniei Haine Curate, care luptă pentru descurajarea acestui gen de muncă.

    Potrivit lui Lucchetti, structura fragmentată a sectorului de producţie la nivel mondial, alcătuită din mii de întreprinderi mijlocii sau mici, adesea deţinute de întreprinderi de familie, este un motiv-cheie pentru care practici precum munca nereglementată la domiciliu pot rămâne dominante chiar şi într-o societate din lumea civilizată cum ar fi Italia.

    O mulţime de manageri de fabrică din Puglia au spus că au respectat regulamentele sindicale, că au tratat corect lucrătorii şi că le-au plătit salarii suficient de mari pentru a-şi putea acoperi nevoile de bază. Mulţi proprietari de fabrici au menţionat că aproape toate brandurile de lux – cum ar fi Gucci, deţinut de Kering, cu Louis Vuitton, deţinut de LVMH Moët Hennessy Louis Vuitton – trimit din când în când personal pentru a verifica condiţiile de muncă şi standardele de calitate.

    Când a fost contactat, LVMH a refuzat să comenteze această poveste. Un purtător de cuvânt al companiei MaxMara a trimis prin e-mail următoarea declaraţie: „MaxMara consideră că un lanţ etic de aprovizionare este o componentă cheie a valorilor de bază ale companiei reflectate în practica noastră de afaceri.“ El a adăugat că LVMH nu a fost informată cu privire la acuzaţiile specifice ale furnizorilor săi care folosesc lucrători la domiciliu, dar a iniţiat o anchetă.

    Potrivit doamnei Lucchetti, faptul că numeroase mărci de lux italiene mai degrabă externalizează cea mai mare parte a producţiei decât să utilizeze fabrici proprii a creat un statu-quo favorabil exploatării – mai ales pentru cei care nu fac parte din sindicate sau ies din câmpul de vedere al mărcii. Cele mai multe mărci angajează un furnizor local care va negocia contracte cu fabrici din zonă în numele lor.

    „Brandurile comandă la primii antreprenori din fruntea lanţului de aprovizionare, care apoi se îndreaptă spre subfurnizori, care, la rândul lor, trec o parte din producţie la fabrici mai mici, sub presiunea timpului şi a preţurilor“, a explicat Lucchetti. „Acest lucru duce la insuficientă transparenţă sau responsabilitate. Ştim că munca la domiciliu există. Dar este atât de ascunsă, încât există mărci care nu au nicio idee că la comenzile lor lucrează muncitori nereglementaţi din afara fabricilor contractate.“

    Cu toate acestea, ea a descris aceste probleme ca fiind binecunoscute şi a spus că „unele branduri trebuie să ştie că ar putea fi complice“. Acesta este şi punctul de vedere al lui Eugenio Romano, fost avocat sindicalist care în ultimii cinci ani a reprezentat-o pe Carla Ventura, proprietara unei fabrici în faliment, Keope Srl (fost CRI), care se judecă cu gigantul italian al încălţămintei de lux Tod’s and Euroshoes, o companie folosită de Tod’s ca furnizor principal pentru producţia de încălţăminte.

    Iniţial, în 2011, doamna Ventura a atacat în instanţă Euroshoes, spunând că întârzierea plăţilor, scăderea ratelor comisioanelor pentru comenzi şi facturile restante care-i sunt datorate de societatea respectivă făceau imposibile menţinerea fabricii profitabilă şi plata unor salarii corecte angajaţilor. O instanţă locală a hotărât în favoarea sa şi a obligat Euroshoes să-şi plătească datoriile, ceea ce, după un apel fără succes, compania a făcut. Comenzile au dispărut în urma acestor proceduri judiciare. În cele din urmă, în 2014, Keope a dat faliment.

    Acum, în cel de-al doilea proces, care durează de ani fără o hotărâre decisivă, doamna Ventura a adus o altă acţiune împotriva Euroshoes şi Tod’s, despre care ea spune că ştie direct de practicile comerciale ilegale ale Euroshoes. (Tod a anunţat că nu a jucat niciun rol şi nici nu a avut cunoştinţă despre problemele de contractare ale Euroshoes cu Keope.)

    „O parte din problema de aici este că angajaţii sunt de acord să renunţe la drepturile lor pentru a lucra“, spune domnul Romano din biroul său din oraşul Casarano, înaintea următoarei şedinţe de judecată. El a povestit despre „metoda Salento“, un termen local binecunoscut care înseamnă, în esenţă: „Fii flexibil, foloseşte metodele tale, ştii cum să faci asta aici“. Regiunea Salento are o rată ridicată a şomajului, ceea ce face forţa de muncă vulnerabilă şi, deşi mărcile nu ar sugera oficial niciodată ca producătorii să profite de angajaţi, unii proprietari de fabrici i-au spus domnului Romano că există un îndemn tăcut pentru folosirea unei game largi de mijloace, inclusiv angajaţii slab plătiţi şi plata acestora pentru a lucra de acasă.

    Zona a fost mult timp un centru de producători terţi de încălţăminte pentru branduri de lux, printre care Gucci, Prada, Salvatore Ferragamo şi Tod’s. În 2008, doamna Ventura a încheiat un acord exclusiv cu Euroshoes pentru a deveni un subfurnizor pentru Tod’s. În procesul doamnei Ventura s-a arătat că aceasta a început apoi să se confrunte cu întârzierea plăţilor în mod constant, precum şi cu o reducere inexplicabilă a preţurilor pe unitate, de la 13,48 euro la 10,73 euro pentru fiecare produs livrat din 2009 până în 2012.

    În timp ce multe fabrici locale aleg s-o ia pe scurtătură, inclusiv prin angajarea unor oameni care lucrează de acasă, doamna Ventura a declarat că plăteşte totuşi salariile întregi şi permite accesul la sistemul naţional de asigurări. Deoarece contractul a necesitat exclusivitate, nu s-au putut face alte înţelegeri pentru producţie, care ar fi putut echilibra conturile, cu mărci rivale ca Armani şi Gucci.

    Compania a ajuns să nu mai poată acoperi costurile producţie, iar promisiunile legate de creşterea numărului de comenzi de la Tod’s via Euroshoes nu au fost respectate niciodată, potrivit documentelor juridice depuse în procesul doamnei Ventura.

    În 2012, comenzile de la Tod’s via Euroshoes s-au oprit complet, la un an după ce doamna Ventura a chemat prima dată Euroshoes în instanţă pentru facturile neachitate. Doamna Ventura a spus că, în cele din urmă, n-a mai avut ce face decât să ceară falimentul Keope. Doamna Ventura a fost declarată în insolvenţă în 2014.

    Când companiei sale i-a fost cerut un punct de vedere, purtătorul de cuvânt al Tod a declarat: „Keope a deschis un proces împotriva unuia dintre furnizorii noştri, Euroshoes, şi împotriva Tod’s, pentru a recupera daunele legate de presupusele acţiuni sau omisiuni ale Euroshoes. Tod’s nu are nimic de-a face cu faptele menţionate în cauză şi nu a avut niciodată o relaţie comercială directă cu Keope. Keope este un subcontractant al Euroshoes, iar Tod’s este complet străină de relaţia lor.“

    Declaraţia mai arată că Tod’s a plătit către Euroshoes toate sumele facturate în timp util şi în mod regulat şi nu este responsabil dacă Euroshoes nu a plătit un subcontractant. Tod’s a insistat ca toţi furnizorii să-şi îndeplinească serviciile în conformitate cu legea şi că acelaşi standard trebuie aplicat şi subcontractanţilor.

    „Tod’s îşi rezervă dreptul de a-şi apăra reputaţia împotriva încercării calomnioase a lui de a o implica în chestiuni care nu au de-a face cu Tod’s“, a spus purtătorul de cuvânt al Keope. Un raport al lui Abiti Puliti, care include o investigaţie făcută de Il Tacco D’Italia, un ziar local, în cazul doamnei Ventura, a constatat că şi alte companii din regiune plătesc femei să lucreze de acasă manual la acelaşi tip de produse livrate de Keope. Acestea sunt remunerate cu 70-90 de eurocenţi perechea, ceea ce înseamnă că în 12 ore un lucrător ar câştiga între 7 şi 9 euro.

    Lucrul la domiciliu, care necesită o muncă intensivă sau de specialitate, nu este ceva nou în Italia. Însă mulţi observatori din industrie consideră că lipsa unui salariu minim pe economie stabilit de guvern face mult mai uşor ca mulţi lucrători la domiciliu să fie plătiţi sub standard. Salariile sunt în general negociate pentru lucrători de către reprezentanţii sindicatelor, care variază în funcţie de sector şi de uniune. Potrivit Studio Rota Porta, consultant italian pentru piaţa muncii, salariul minim în industria textilă ar trebui să fie de aproximativ 7,08 euro pe oră, mai mic decât cel din alte sectoare, inclusiv alimentar (8,70 euro), construcţii (8 euro) şi finanţe (11,51 euro ).

    Însă lucrătorii care nu sunt membri ai sindicatelor sunt în afara sistemului şi vulnerabili la exploatare, o sursă de frustrare pentru mulţi reprezentanţi ai sindicatelor. „Ştim că în Puglia sunt croitorese care lucrează de la domiciliu fără contract. Este vorba mai ales de cele care cos ornamente, însă niciuna nu vrea să se apropie de noi pentru a vorbi despre condiţiile lor, iar subcontractarea le face în mare parte invizibile“, a declarat Pietro Fiorella, reprezentant al CGIL – Confederaţia Generală Italienă a Muncii, cea mai mare uniune sindicală naţională a ţării.

    Multe dintre lucrătoare sunt pensionare, a precizat Fiorella, sau doresc o muncă flexibilă cu jumătate de normă pentru a-şi îngriji membrii familiei sau pentru a-şi completa veniturile şi se tem să piardă banii adiţionali. În timp ce rata şomajului din Puglia a scăzut la 19,5% în primul trimestru din 2018 de la aproape 21,5% în aceeaşi perioadă a anului trecut, locurile de muncă rămân dificil de găsit. Un alt sindicalist, Giordano Fumarola, a subliniat un alt motiv pentru care salariile din sectorul îmbrăcămintei şi textilelor din această zonă din sudul Italiei au rămas atât de scăzute atât de mult timp: transferul producţiei în Asia şi Europa de Est în ultimele două decenii, care a făcut mai intensă concurenţa locală pentru mai puţine comenzi şi a forţat proprietarii de fabrici să scadă preţurile.

    În ultimii ani, unele branduri de lux au început să aducă producţia înapoi în Puglia, a spus Fumarola. El crede însă că puterea este încă ferm în mâinile brandurilor, nu a furnizorilor care operează deja cu marje mici. Astfel, tentaţia proprietarilor de fabrici de a utiliza subfurnizori sau lucrători la domiciliu sau de a economisi bani prin fraudarea muncitorilor sau a guvernului este mare.

    Dacă la aceasta se adaugă antipatia faţă de reglementare, şomaj neregulat, sisteme fragmentate de protecţie a forţei de muncă şi faptul că munca nonstandard a fost liberalizată semnificativ de reformele succesive pe piaţa muncii de la mijlocul anilor 1990, rezultă şi mai multă izolare a celor care lucrează la periferia pieţei muncii.

  • Cum arată cel mai mare aquapark din România. Este şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din ţară – GALERIE FOTO – VIDEO

    Deschis în 2016 cu o investiţie de 20 de milioane de euro, jumătate asiguraţi din fonduri europene, aquaparkul Nymphaea din Oradea reprezintă unul dintre cele mai importante proiecte care au contribuit la dezvoltarea oraşului din nord-vestul ţării. 

    Este, totodată, şi cea mai mare investiţie publică de acest fel din România. Liviu Andrica, directorul general al Administraţiei Domeniului Public Oradea, în întreţinerea căreia se află aquaparkul Nymphaea, spune că această locaţie a fost aleasă datorită poziţionării şi a resursei naturale de apă geotermală.

    În 2017, cifra de afaceri realizată de aquaparkul Nymphaea a fost de 14 mili­oane de lei (3,2 mil. euro), iar profitul s-a ridicat la 4,8 milioane de lei (1,04 mil. euro). Potrivit lui Andrica, previziunile sunt optimiste şi pentru anul acesta: în primul semestru al lui 2018 cifra de afaceri a crescut cu 32% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, iar profitul realizat în prima parte a anului înregistrează o creştere de aproape 90% faţă de perioada similară din 2017.

    Aquaparkul Nymphaea are în prezent 91 de angajaţi. Anual, reprezentanţii parcului continuă să investească între 70.000 şi 100.000 de euro, bani direcţionaţi mai ales spre dotarea cu aparatură specifică activităţii de întreţinere şi curăţenie, dar şi pentru promovare; anul acesta, valoarea investiţiilor bugetate este de 100.000 de euro, dintre care o parte vor fi dedicaţi construirii de noi spaţii de alimentaţie publică şi echipamente de divertisment. „Dorim să dezvoltăm partea de divertisment oferit clienţilor, prin organizarea unor evenimente pentru copii şi tineri: spectacole şi concerte”, spune Andrica.

    În timpul săptămânii, aquaparkul înregistrează zilnic în jur de 600 de clienţi, iar în timpul weekendului, în sărbătorile legale şi în minivacanţe, numărul acestora urcă până la 1.500. „Clienţii noştri sunt, în general, persoane active, din toate categoriile de vârstă, media fiind de 25-30 de ani”, spune reprezentantul parcului. În ceea ce priveşte clienţii străini, de la deschidere până în prezent, numărul acestora a fost destul de mic, reprezentând un procentaj de doar 2-3% din total.

    Nymphaea este deschis pe toată durata anului. În intervalul mai-septembrie funcţionează atât partea interioară cât şi cea exterioară, iar în perioada octombrie-aprilie, doar partea de interior, dotată cu opt bazine, patru tobogane, o zonă de saune, baie turcească, loc de joacă pentru copii, zonă de relaxare, spaţii pentru masaj, restaurant şi bar. „Chiar şi în lunile de iarnă activitatea desfăşurată este generatoare de profit, veniturile lunare medii fiind de 250.000 euro”, spune Andrica.

  • Industria din România care ar putea să genereze zeci de mii de locuri de muncă

    Strategia ar trebui să cuprindă inclusiv instrumentele posibil a fi promovate pentru retenţia acestei forţe de muncă, spune Gheorge Lucaciu, Director Executiv al ROMATOM, în cadrul consultărilor lansate de Ministerul Energiei pentru definitivarea proiectului de Strategie Energetică 2018-2030, cu perspectivă anului 2050.

    ROMATOM a transmis Ministerului Energiei o serie de propuneri şi comentarii privind proiectul strategiei, în cadrul procesului de consultare publică, propuneri ce au în vedere reflectarea corespunzătoare a factorilor cu potenţial impact asupra dezvoltării energiei nucleare în România, corelat cu necesităţile de energie prezente şi viitoare.

    ROMATOM recomanda ca, într-o etapă ulterioară, să se realizeze un plan de măsuri instituţionale care să traseze cadrul concret de susţinere a investiţiilor, atragere de capital, dezvoltarea unor mecanisme echilibrate pe piaţă de energie pentru sursele de energie cu emisii reduse de carbon.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Studiu Akcenta: Numai 1 din 10 români încheie o poliţă de asigurare CASCO, iar peste 20% nici măcar nu au RCA. Indicatorul financiar important ignorat de companii

    România are una din cele mai mici valori la nivel European în dreptul cheltuielilor cu asigurările, indiferent de natura lor, potrivit unui studiu de specialitate privind apetitul de risc al românilor şi al mediului de business, realizat de Akcenta, companie specializată în schimb valutar, plăţi internaţionale şi soluţii de gestionare a riscului valutar.

    Astfel, conform datelor ultimului recensământ, în România sunt 8,72 milioane de locuinţe, însă în anul 2017 au fost încheiate numai 1,8 milioane de asigurări obligatorii, ceea ce reprezintă doar 20% proprietăţi asigurate. Din păcate, România se confruntă în fiecare an cu furtuni si inundaţii din ce in ce mai violente, iar aceste evenimente afectează zeci de mii de locuinţe anual. Cât despre numărul asigurărilor facultative pentru locuinţe, conform unor estimări din industrie, mai puţin de 15% din locuinţele din România sunt asigurate la adevărata lor valoare. Cifrele ar fi fost însa reduse la mai mult de jumătate, dacă în cadrul achiziţionarii de imobile pe bază de credit-ipotecar sau Prima Casa- cumpărătorul nu ar fi fost obligat de bancă sa încheie o poliţă de asigurare.

    Potrivit datelor Direcţiei Regim Permise de Conducere si Înmatricularea Vehiculelor, parcul auto naţional ajunsese la sfârşitul anului 2017 la peste 7,6 milioane de unităţi. Dintre acestea, conform datelor Autorităţii de Supraveghere Financiară, 20% dintre proprietari nu încheiaseră nici macăr poliţa obligatorie de asigurare auto RCA. Dacă vorbim de asigurările de tip CASCO, doar 1 din 10 proprietari are acest tip de asigurare, ceea ce reprezintă o medie de 10%. Este interesant aici de remarcat că numărul se dubleaza în cazul flotelor deţinute de companii, unde procentul maşinilor asigurate CASCO poate ajunge la 20-25%. 

    Conform legislaţiei în vigoare, fiecare român are asigurat în mod gratuit accesul la serviciile publice de sănătate. Realitatea însă ne arată că sistemul medical public din Romania este şubrezit, ceea ce a stimulat apariţia multiplelor clinici şi spitale private. Spre deosebire de spitalele de stat, clinicile private, în cele mai multe cazuri, sunt mai bine dotate, beneficiază de aparatură performantă, personal complet, iar rezultatele investigaţiilor le revin rapid pacienţilor care solicită aceste servicii. De aceea, nu este deloc de mirare că dintr-un numar total de circa 4,9 milioane de angajaţi, circa 30%, respetiv 1.4 milioane de salariaţi au abonamente medicale. Iar acestea reprezintă in realitate o asigurare împotriva riscului de a folosi serviciile medicale precare oferite de sistemul public. Trebuie să ţinem cont însă că aceste cifre se realizează aproape exclusiv datorită companiilor, care folosesc aceste abonamente medicale ca pârghii de atragere sau retenţie a angajaţilor, în vederea protejării împotriva riscului de fluctuaţie ridicată a personalului. 

    Sunt şi câteva industrii la polul opus, însă mult prea puţine. După câteva falimente răsunatoare peste noapte si câteva mii de români “pierduţi” in diverse locaţii ale lumii, statul a intervenit in segmentul agenţiilor de turism privind asigurarea călătorilor. Astfel, în a 2-a jumătate a anului 2018, conform unui studiu realizat de Consiliul Naţional al Înteprinderilor Private Mici si Mijlocii din România, nu mai puţin de 88% din agenţiile de turism sunt asigurate acum împotriva insolvabilitaţii si falimentului.

    Conform Institutului Naţional de Statistică, în intervalul 1 Ianuarie – 31 Iulie 2018, exporturile României au însumat 39, 8 miliarde Euro, iar importurile au depăşit valoarea de 47,45 miliarde Euro.  Potrivit aceloraşi date, aproximativ 75% din operaţiuni au fost desfăşurate la nivel European, restul de 25% fiind împărţiţi între partenerii comerciali extra-UE.

    Conform datelor oferite de Akcenta, o instituţie financiară de plăţi internaţionale şi schimb valutar pentru companii, mai puţin de 8% din companiile cu operaţiuni de import-export folosesc soluţii pentru minimizarea impactului negativ al fluctuaţiilor adverse ale cursului de schimb. Riscul valutar este unul dintre cei mai importanţi factori care definesc mediul afacerilor internaţionale.

     “Minimizarea pierderilor financiare cauzate de schimburile valutare şi conservarea marjelor comerciale într-un mediu economic extrem de competitiv ar trebui să fie indicatorii cei mai importanţi în cadrul companiilor care au operaţiuni de import-export. Din pacate, subevaluarea riscurilor şi supraevaluarea oportunităţilor este sport naţional. Vă invit să luam un exemplu simplu: pe fondul războiului comercial dintre SUA şi China, dolarul s-a apreciat in ultimele 6 luni de la 3.72 RON până la un nivel de 4,06 RON în Octombrie, ceea ce inseamnă o creştere de 9%. Unde credeti ca se duce acest cost al companiilor? Instinctiv am spune că în preţuri, comerciantul trebuie sa faca business şi să înregistreze profit. Însă consumatorul final nu va putea suporta o astfel de creştere într-o perioadă scurtă, ceea ce îl face să caute alternative. Iar comerciantul, căruia între timp îi cresc stocurile şi poate înregistra chiar probleme severe de cash flow, ajunge în situaţia de a-şi reduce marja pentru a-şi mentine totuşi angajaţii şi afacerea în picioare.  Vestea bună este ca toate aceste neplăceri pot fi evitate uşor în era digitală, dacă se apeleaza la servicii de specialitate” a declarat Claudiu Ghebaru, consultantul de business al companiei.

    “Într-o economie în care toate asigurările – medicale, RCA, Casco, de călătorie, transport, mărfuri, etc- necesită plata unei prime în avans, exportatorii şi imporatorii se pot proteja gratuit împotriva riscului valutar prin contracte de tip forward (n.r contracte cu decontare la termen). Astfel, aceştia îşi pot stabli un curs fix pentru perioade cuprinse între 2 săptămâni şi 2 ani, obţinând astfel siguranţa şi înlăturănd orice risc derivat din evoluţia negativă viitoare a cursului de schimb. La nivel de European, remarcăm o cerere în continuă creştere de soluţii avantajoase de gestionare a riscului. Dacă în anul 2017 am încheiat contracte la termen în valoare de 150 milioane Euro pentru clienţii noştri, pentru anul 2018 ne aşteptăm la circa 220-240 milioane de Euro, respectiv o creştere de peste 50%” a declarat şi Theodor Stefanovici, directorul comercial Akcenta.  

    Articol cu conţinut publicitar

  • Uitaţi de Maldive: acesta este uimitorul sat plutitor aflat la doi paşi de România – GALERIE FOTO

    În Ungaria, la nord de Budapesta se află o serie de bungalouri cunoscute sub numele de “satul plutitor”. Satul este extrem de apreciat de către cei din oraşele apropiate, care petrec acolo lunile de vară.

    În apropierea satului se află o centrală electrică care foloseşte apa din lac pentru răcire, acest proces asigurând o temperatură constantă a apei de-a lungul celor 12 luni.

    Bungalourile au fost construite drept case de vacanţe, iar localitatea a devenit cunoscută în urmă cu doi ani, atunci când motorul de căutare Bing a afişat un wallpaper cu “satul plutitor” pe una din paginile cu rezultate.

  • Poliţia în alertă înainte de Referendum: Peste 1.600 de poliţişti, mobilizaţi în zilele Referendumului

    „Măsurile de pază şi protecţie instituite la locaţiile secţiilor de votare presupun prezenţa poliţistului, pentru a preveni apariţia unor incidente de natură să perturbe procesul de votare. În acest context, precizăm că zilnic, peste 550 de poliţişti vor asigura paza şi protecţia la 795 de secţii de votare, dintre cele 1264 ce se vor constitui pe raza municipiului, iar pentru restul secţiilor de votare, dispozitivul va fi asigurat de celelalte structuri ale M.A.I.”, informează Poliţia Capitalei.
     
    Sursa citată mai arată că peste 1.100 de poliţişti se vor afla în stradă sâmbătă şi duminică tot pentru asigurarea ordinii şi liniştii, iar pentru intervenţia efectivă la eventuale incidente, poliţiştii angrenaţi din paza şi protecţia secţiei de votare vor fi sprijiniţi, la cerere, de patrulele de poliţie aflate în dispozitivul curent de intervenţie la evenimentele semnalate, care îşi vor desfăşura activitatea în zonă.
     
    „Pentru combaterea oricăror fapte antisociale, vor fi asigurate rezerve de poliţişti şi echipe operative, pregătite să intervină. Astfel, aproape 400 de poliţişti vor fi constituiţi, zilnic, în rezerve (luptători pentru acţiuni speciale şi echipe operative de specialişti). Până la repartizarea buletinelor de vot şi a celorlalte materiale necesare votării la secţiile de votare, poliţiştii şi jandarmii vor fi în misiuni de protecţie, atât a transportului buletinelor de vot, cât şi a locurilor unde acestea vor fi depozitate”, mai arată Poliţia Capitalei.
     

  • Clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului

    Lupta pentru putere, dominare, control si asigurarea resurselor pentru clanul in care a vazut lumina zilei, nu sunt altceva decat izbucniri ale naturii animalice de care unele obraze subtiri incearca sa se dezica cu maximum de dezgust. Stau dovada clanurile si familiile care de generatii se lupta pentru titlul suprem de conducatori ai Pamantului. Dincolo de razboaie, crize economice, goana dupa resurse si influenta, nu exista nimic altceva decat rivalitatea neostoita intre cele mai puternice familii si dinastii care au modelat destinul actualei civilizatii umane. Cele mai importante sunt prezentate in topul de mai jos.

    10. DinastiaNehru-Gandhi


    Clanul Nehru-Feroz-Gandhi este cea mai celebra familie politicacare a dominat Congresul National Indian aproape tot intervalul detimp scurs de la castigarea independentei Indiei pana in zilelenoastre. Trei membri ai familiei in care politica eracuvantul de ordine (Pandit Jawaharlal Nehru, fiica acestuia, IndiraGandhi, si fiul ei, Rajiv Gandhi) au ocupat functia suprema de PrimMinistru al Indiei.

    Indira Gandhi si fiul ei Rajiv au sfarsit, ambii,asasinati. Cu toate acestea, gustul puterii nu a potolitavantul politic din sanul familiei. Sonia Gandhi, de asemeneamembra de vaza a familiei, ocupa in prezent functia de Presedinteal Congresului National Indian. Fiul lui Rajiv Ghandi, Rahul, estecel mai tanar membru al familiei care a intrat in politica inmomentul in care a candidat pe listele Congresului si a castigat unloc in Camera Inferioara a Parlamentului din India, in cadrulalegerilor din anul 2004.

    Trebuie retinut ca familia Nehru-Feroz-Gandhi nu este inrudita cuMohandas Karamchand (Mahatma)Gandhi, conducatorul miscarii de independenta aIndiei. Clanul Nehru-Gandhi este cel mai evident exemplu dedinastie conducatoare traditionala in randul tarilor asiatice curegimuri democrate.

    9. Dinastia Plantageneta

    In confruntarile dintre dinastiile englezesti ale Tudorilorsi Plantagenetilor, cei din urna au avut castig de cauzadatorita dezvoltarii fara precedent a sistemului politic sicultural petrecut sub conducerea lor. In ciuda faptului ca sub casaTudorilor a luat nastere Biserica Anglicana, iar prosperitatea acrescut substantial, insemnatatea familiei Plantagenetilor a fostcu mult mai mare (mentionand aici ca insusi regele Henric alVII-lea descinde, pe linie materna, din Plantageneti).

    Casa Plantagenetilor a fost, inca de la origini, o familieregala fondata de regele Henric al II-lea de Anglia, fiual lui Geoffrey al V-lea de Anjou. Regii Plantageneti au stapanitAnglia inca din secolul XII; in total 15 regi din acesta familieurcand pe tron, intre anii 1154-1485. Sub stapanirea lor, Regatulsi-a definitivat o cultura si arta distincta, incurajata de uniidintre regi care au fost adevarati Mecena, dupa cum ii elogiaza si”tatal poeziei englezesti”, Geoffrey Chaucer(1343-1400).

    In acele vremuri, Plantagenetii au introdus in Angliastilul architectonic gotic, care a ajuns sa fie foarteapreciat, cladiri precum Westminster Abbey sau York Minister fiindmodelate dupa aceste canoane. Aceeasi familie a jucat un rolimportant in adoptarea legilor comune si a celor constitutionale,precum si in redactarea celebrei Magna Carta. Parlamentul Anglieiisi are originea tot in perioada Plantageneta, odata cu nastereaprestigioasele universitati din Cambridge si Oxford.

    8. Familiile Claudiene& Iuliene

    Aceste doua familii, contopite pana la urma intr-una singura, aufost probabil cele mai importante familii din Roma Antica. Odataunite, a luat nastere dinastia Iulio-Claudiana care a adus petronul Romei unii dintre cei mai importanti imparati ai Imperiului,precum Caligula, Augustus, Claudius, Tiberius si Nero.

     




    Cei 5 imparati enumerati mai sus au condus Imperiul Roman intreanii 26 i.Hr. – 68 d. Hr., dinastia luand sfarsit odata cusinuciderea lui Nero. Toti imparatii erau inruditi princasatorii si adoptii. In mod eronat, Iulius Cezar este creditatdrept stramos al acestei dinastii, cu toate ca celebrul personajantic nu a detinut niciodata functia de imparat (a fost un dictatormilitar) si nu a avut vreo legatura cu Claudienii.



    Domniile tuturor imparatilor din aceasta dinastie urmeaza, in liniimari, acelasi tipic. Toti au venit la putere cu ajutorulrelatiilor si legaturilor de familie, fiecare a adaugat noiteritorii Imperiului Roman si a lansat proiecte gigantice deconstructii. Cu totii au fost in general iubiti siadmirati de supusii de rand, dar au fost respinsi de senatori, dupacum reiese din scrierile autorilor antici. Istoricii si analistii contemporani ne considera caIulio-Claudienii au fost, cu totii, niste conducatori egocentrici,nebuni chiar, pervesi sexuali si tirani faralimite…
     

  • Opinie – Eugene Kaspersky, CEO Kaspersky: “LabSecuritatea cibernetică – riscuri mai mari, protecţie mai mică?”

    La fel ca în poveşti, avem două drumuri înainte
    Unul este „balcanizarea”: fragmentarea şi izolarea unei industrii. Balcanizarea este răspunsul natural la frică şi neîncredere; când ne e frică, mergem acasă şi încuiem uşile, dar pentru securitatea cibernetică balcanizarea înseamnă o scădere a proiectelor internaţionale şi a cooperării. Acest lucru ar putea să lase fiecare ţară în situaţia de a se lupta pe cont propriu cu ameninţări cibernetice globale. Pentru utilizatorii individuali ar putea însemna costuri mai mari, pe măsură ce companiile încearcă să îşi recupereze banii pierduţi din cauza infracţiunilor cibernetice, precum şi o protecţie redusă, deoarece competiţia – şi motorul inovaţiei – sunt restricţionate.
    În cealaltă direcţie se află colaborarea şi schimbul de informaţii; cooperarea dintre poliţie şi companiile de securitate cibernetică, precum şi investigaţiile comune; o comunitate unită împotriva ameninţărilor cibernetice, care nu cunosc frontiere. Acest peisaj deschis adăposteşte o industrie de securitate competitivă, care duce la tehnologii mai bune şi la o protecţie mai eficientă pentru toată lumea.
    Nu suntem singurii care cer revenirea la colaborare. La conferinţa RSA, IBM a spus: „Pentru rezolvarea provocărilor din securitatea cibernetică este nevoie de acţiuni curajoase, care nu pot fi făcute de o singură companie”, în timp ce RSA a afirmat: „Avem nevoie de colaborare – între echipele interne, dar şi cu oameni din exterior”, iar declaraţia de misiune pentru noul acord Cybersecurity Tech spune: „Vom lucra împreună şi vom stabili parteneriate formale şi informale pentru a îmbunătăţi cooperarea tehnică, dezvăluirea coordonată a vulnerabilităţilor şi schimbul de informaţii despre ameninţări”.
    Suntem de aceeaşi părere. Credem că ameninţările care evoluează continuu fac din fragmentarea securităţii cibernetice o idee care nu doar că nu e deloc bună, ci poate fi fatală.
    Peisajul în permanentă schimbare
    al ameninţărilor cibernetice
    Ameninţările online cresc în complexitate şi gravitate. Noi urmărim, în prezent, peste 100 de grupuri mari, majoritatea dintre ele fiind grupuri de spionaj cu arsenale vaste de instrumente şi tehnici create pentru a aduna informaţii. Colegii noştri din alte companii de securitate cibernetică fac acelaşi lucru. Cercetăm şi combatem zeci de atacuri direcţionate provenite de la vorbitori de diverse limbi: engleză, rusă, coreeană, chineză, spaniolă, italiană, arabă şi altele.
    Aceste ameninţări nu vizează doar organizaţii guvernamentale şi infrastructură, ci şi furnizorii şi clienţii lor, alte organizaţii şi chiar persoane fizice. Unele dintre victime sunt vizate direct, altele sunt în categoria „victime colaterale.”
    Fireşte, statele vor să-şi protejeze cetăţenii, companiile, infrastructura din ce în ce mai conectată şi industriile de aceste ameninţări. Şi cel mai simplu mod este să închizi uşa. Cel mai simplu, dar şi cel mai ineficient.
    Impactul închiderii uşilor
    Tendinţa „uşilor închise” este foarte reală: industria noastră ar putea să fie divizată în unităţi separate de bariere geopolitice şi de reglementare. Numărul legilor naţionale este în creştere, creând bariere suplimentare pentru companii ca a noastră, ceea ce face tot mai dificilă sau chiar imposibilă protecţia cetăţenilor şi a companiilor. În ultimii ani, au fost introduse cerinţe stricte: în Uniunea Europeană, Marea Britanie, SUA, Rusia, Germania, Singapore şi China, printre altele. Reglementările stricte pot duce la protecţionism, făcând mai dificilă operarea companiilor în alte ţări.
    În plus, duce şi la…
    Armarea spaţiului cibernetic
    Peste 30 de ţări au anunţat că au divizii cibernetice militare, iar cifrele reale sunt probabil mai mari. Spaţiul cibernetic este militarizat cu o viteză uimitoare.
    În afară de dezavantajele obişnuite ale militarizării, cum ar fi taxe mai mari şi incertitudine sporită, mai este ceva: mai devreme sau mai târziu, armele cibernetice ajung pe mâini greşite. Este greu să furi şi să lansezi o rachetă, dar în cazul armelor cibernetice se aplică exact contrariul. Uitaţi-vă la EternalBlue. Se presupune că a fost creat de un stat pentru a profita de o vulnerabilitate de soft care nu era publicată. EternalBlue a fost dezvăluit în mediul online în aprilie 2017. Instrumentul a fost aproape imediat folosit de alţi atacatori. A fost integrat în cunoscutul ransomware WannaCry o lună mai târziu şi a devenit cel mai folosit exploit din 2017. Şi nu este singurul exemplu de acest gen.
    Ce urmează? Companiile de securitate cibernetică
    trebuie şi vor să colaboreze
    Evident, aşa cum nu sunt graniţe online, nu este deloc surprinzător nici că ameninţările cibernetice nu au graniţe. Fragmentarea afectează capacitatea comună de a riposta la aceste ameninţări.
    Nu putem da ceasul înapoi, dar sunt destul de optimist. Da, lumea online are părţi întunecate, dar noi şi alţii ca noi avem puterea de a aprinde luminile: să devenim mai transparenţi şi să le dăm oamenilor dovada că pot avea încrederea în industria noastră.
    Este o călătorie pe care credem că orice companie
    de securitate cibernetică va trebui să o facă. Noi am început deja şi vom continua să milităm pentru cooperare şi uşi deschise. Putem salva lumea cibernetică prin schimbări graduale.

  • Filmarea de pe Facebook care i-a adus unei societăţi timişorene o amendă de 50.000 de lei

    Filmarea a fost realizată în zona CET Sud, la ieşire din Timişoara. După ce au văzut imaginile, inspectorii de mediu au identificat făptaşii. Nu a fost greu, din moment ce în filmare se vede şi numărul de înmatriculare al maşinii.

    ”Urmare a postărilor apărute pe unele reţele de socializare, ce conţin un material video în care o vidanjă descarcă necontrolat ape uzate, comisarii GNM din cadrul Comisariatului Judeţean Timiş s-au autosesizat şi au deschis o anchetă. Întrucât proprietarul vidanjei a fost identificat după numărul de înmatriculare al acesteia, imediat, s-a dispus un control la sediul societăţii ce deţine aceasta autoutilitară.

    În urma controlului, comisarii GNM au ajuns la concluzia că pentru apele uzate menajere vidanjate nu s-a asigurat descărcarea controlată în staţia de epurare a Municipiului Timişoara, cu asigurarea trasabilităţii şi dovada îndeplinirii condiţiilor de calitate a apelor uzate, acestea fiind descărcate – conform precizărilor reprezentanţilor societăţii – în căminele existente de-a lungul reţelei de canalizare municipală, aspect ce contravine prevederilor legale şi actelor de reglementare/avizelor deţinute pentru desfăşurarea activităţii din punct de vedere al protecţiei mediului”, au transmis cei de la Garda de Mediu, scrie banatulazi.ro

     

     

  • Creşterea nominală a salariilor din România cu 12,7% a condus la creşterea inflaţiei la 5,4%

    Potrivit acestora, în majoritatea ţărilor europene creşterea nominală a salariilor a depăşit cu mult nivelul de creştere a productivităţii. Companiile au absorbit costurile salariale mai ridicate acceptând marje de profit mai scăzute, preferând menţinerea preţurilor la produsele comercializate la acelaşi nivel de până acum, limitând astfel impactul asupra inflaţiei. Excepţie de la acest trend se observă în România şi Turcia, unde inflaţia devansează în prezent estimările.

    În luna mai a acestui an, în România, inflaţia a înregistrat o valoare de 5,4%. Această pondere a fost influenţată de creşterea nominală a salariilor din primul trimestru, cu 12,7%. Cea mai ridicată rată anulă a inflaţiei, de 12,1 %, a fost înregistrată în Turcia. La aceasta a contribuit şi o depreciere accentuată a monedei. Ungaria şi Slovacia au înregistrat, şi ele, creşteri ale ratei inflaţiei de 2,8 %, respectiv 2,6 %.

    De la începutul anului şi până în prezent, în România, leul are o depreciere de -1,2 % faţă de USD şi
    -0,2% faţă de EUR.

    În ceea ce priveşte nevoia de finanţare externă brută, în România aceasta se situează la 134 % din rezervele valutare. Ungaria are un excedent de cont curent şi un deficit fiscal acceptabil, iar nevoile sale de finanţare externă sunt adecvate, reprezentând doar 75% în rezervele valutare. Polonia afişează o nevoie de finanţare externă în raport cu rezervele sale valutare de 136% bazate, în general, pe o macroeconomie relativ solidă.

    La nivel global, este estimată o creştere economică de +3,3% în 2018, faţă de +3,2% în 2017. Climatul rămâne unul pozitiv, însă, în timp ce creşterea economică din SUA se prevede a accelera în 2018, în ceea ce priveşte China, se aşteaptă o încetinire. Economia statelor membre zona Euro ar putea decelera în 2018 şi 2019, atingând praguri de +2.1%, respectiv 1.9%, după ce în 2017 au înregistrat printre cele mai mari creşteri economice, de 2.6%.