Hotelul se numeşte San Alfonso Del Mar Resort şi se află în Algarrobo, Chile. Piscina are 1 kilometru lungime, 35 de metri adâncime, se întinde pe 8 hectare şi este nevoie 250.000.000 de litri de apa pentru a se umple.
Piscina a fost inaugurată în 2006 şi se estimeaza că numai construcţia ar fi costat 1,5-2 miliarde de dolari, iar întreţinerea ei ar ajunge la 4 milioane de dolari pe an.
Piscina este acesibilă doar oaspeţilor hotelului.
Venezuela s-a lovit de multe crize politice de-a lungul istoriei sale, însă indiferent de situaţie potenţialul economic al ţării nu a fost niciodată negat. Imediat după descoperirea petrolului la începutul secolului al XX-lea, naţiunea din America de Sud şi-a construit întreaga economie pe spatele aurului negru. Chiar şi astăzi Venezuela conduce în topul rezervelor de petrol, cu 300 de miliarde de barili.
În 1950, când majoritatea ţărilor de pe glob se zbăteau să-şi revină după cel de-al doilea război mondial, Venezuela era extrem de bogată, având al patrulea PIB per capita din lume. Astfel, ţara era de două ori mai bogată decât Chile, de patru ori mai prosperă decât Japonia şi de 12 ori mai bogată decât China. Din păcate pentru Venezuela, această situaţie nu avea să continue foarte mult. În perioada 1950-1980, economia venezueleană a crescut constant, iar în 1982 era cea mai prosperă economie din America Latină. Autorităţile s-au folosit de resurse vaste de petrol pentru a plăti diferite programe sociale, în sănătate, educaţie, transport sau alimentaţie. La vremea aceea, muncitorii din Venezuela erau printre cel mai bine plătiţi din regiune.
La mijlocul anilor ’80, preţul petrolului s-a prăbuşit şi a decimat economia venezueleană. Astăzi, Venezuela este una dintre cele mai sărace economii din regiune şi lucrurile se vor înrăutăţi dacă criza actuală va continua, potrivit Fondului Monetar Internaţional. FMI prognozează că până în 2022, PIB-ul per capita va fi de doar 12.210 dolari, ceea ce ar însemna o sărăcie mai mare decât chiar înainte de era Chavez. În ultimii patru ani, PIB-ul ţării a scăzut cu peste 35%, adică o scădere mai drastică decât au avut-o Statele Unite ale Americii în timpul Marii Crize Economice din 1929-1933.
Venezuela se sprijină în continuare foarte mult pe petrol (95% din exporturile ţării este reprezentat de această resursă), ceea ce înseamnă că orice fluctuaţie a preţului petrolului face diferenţa dintre bogăţie şi sărăcie. După scăderea semnificativă a preţului petrolului în anii ’80, inflaţia a crescut ajungând în 1989 la 84,5%, iar în 1996 la 99,9%. În 1998, Hugo Chavez a fost ales preşedinte şi a promis că va reduce sărăcia, iar standardul de viaţă va creşte. Revenirea preţului petrolului a făcut ca acest lucru să se întâmple în anii 2000. Anul 2004 a fost unul critic pentru Chavez din cauza creşterii fulminante a preţului barilului de petrol.
Economia a mers din ce în ce mai bine, iar preşedintele s-a ţinut de promisiune şi a cheltuit banii pentru a îmbunătăţi viaţa celor mai săraci; astfel procentul sărăciei s-a înjumătăţit până în 2010. Acest lucru a dus la creşterea deficitului ţării, context în care menţinerea programelor de bunăstare socială devenea imposibilă dacă preţul petrolului scădea. Lucru care s-a întâmplat de altfel când Maduro a preluat conducerea.
Chavez a murit în 2013 şi Nicolas Maduro a preluat şefia statului. Din păcate pentru el, preţul petrolului s-a prăbuşit din nou şi era clar că Venezuela urma să aibă o bătălie intensă cu inflaţia, iar bancnota naţională urma să se devalorizeze foarte mult. Acum ţara duce o lipsă masivă de alimente, medicamente şi alte bunuri esenţiale, iar violenţa şi protestele cresc în Caracas.
Recent, guvernul a modificat constituţia ţării pentru a câştiga şi mai multă putere, deşi 80% din populaţia ţării nu-l mai vrea la conducere. Nicolas Maduro refuză să-şi dea demisia în ciuda unor proteste masive care au acaparat întreaga ţară şi în urma cărora au murit peste 100 de oameni. Aşadar, în condiţiile unei crize economice şi politice profunde, regimul preşedintelui Nicolas Maduro a devenit tot mai dependent de Rusia pentru finanţare, oferind în schimb Moscovei active ale companiilor de stat, în special din industria petrolieră, se arată într-o analiză a Reuters.
Compania petrolieră de stat Petroleos de Venezuela (PDVSA) este angrenată în negocieri cu firma rusă de stat Rosneft pentru cedarea unor participaţii în câteva din cele mai productive proiecte petroliere din Venezuela, potrivit unui oficial de rang înalt de la Caracas şi unor surse din industria energiei. În ultimii doi ani, regimul preşedintelui Maduro a devenit din ce în ce mai dependent de Moscova, după ce China şi-a redus expunerea în această ţară din cauza corupţiei şi criminalităţii. Multe companii multinaţionale şi-au redus sau închis operaţiunile locale din cauza gravei crize politice şi economice cu care se confruntă Venezuela.
“Pacienţii sunt tot mai sofisticaţi şi mai pretenţioşi, astfel că nevoia de servicii private de top va creşte. Datorită acestora, medicii simt din ce în ce mai mult nevoia să se profesionalizeze şi să aibă cabinete dotate la standarde internaţionale. Acest aspect, cât şi evoluţia galopantă în medicină contribuie la schimbarea atitudinii medicilor faţă de credite“, declară Ionela Mişculescu, director de dezvoltare a Diviziei pentru Medici din cadrul Băncii Transilvania. Deşi a existat o reticenţă a medicilor faţă de finanţarea activităţii prin împrumuturi bancare, în ultimii ani această atitudine a început să se schimbe, spune reprezentanta BT.
Divizia pentru Medici este un model de business cu activitate de 10 ani pe piaţa bancară locală şi oferă consultanţă în cele opt sedii din ţară, prin intermediul unei echipe formate atât din specialişti în domeniul bancar, cât şi medical. Prin această divizie, medicilor le este facilitat accesul la finanţare pentru proiectele profesionale sau personale ale acestora, indiferent de forma de organizare juridică, iar iniţiativa este susţinută de Colegiul Medicilor din România. ”Mai mult, sunt medici care au ales să rămână în ţară pentru că au putut să ia credite de la Divizia pentru Medici, pentru un cabinet sau pentru dotarea corespunzătoare, la standarde internaţionale“, adaugă Mişculescu.
Medicii care apelează la acestă divizie a băncii, spune reprezentanta BT, au acces la consiliere din partea unei persoane ce se află permanent la dispoziţia lor; în plus, echipa din acest departament ”vorbeşte pe limba medicilor, având chiar doctori în echipă“. De altfel, din 2007 până în prezent, ”mii de medici“ au luat credite prin Divizia pentru Medici, iar conform Ionelei Mişculescu unii le rambursează şi îşi iau altele, ”atunci când trec peste acele reţineri de început“. De menţionat este, printre altele, că nu îi costă nimic rambursarea anticipată din surse proprii, precizează reprezentanta băncii. Divizia pentru Medici oferă credite imobiliare pentru cei care doresc să îşi facă un cabinet sau un nou sediu, credite de investiţii pentru amenajări sau dotare cu aparatură medicală, credite pentru maşini, nevoi diverse şi credite pentru achiziţie de Praxis, pentru medicii de familie.
În cele mai multe cazuri, medicii care iau credite de la BT investesc în aparatură medicală, dar şi în sedii sau în formarea profesională, deoarece ”medicii învaţă toată viaţa, iar cursurile şi congresele naţionale sau internaţionale costă“, explică reprezentanta BT. Tot ea mai spune că stomatologii, în principal, ”au cel mai mare apetit pentru finanţare, mai mult decât medicii din alte specializări“. În ceea ce ţine de valorile sumelor contractate, Divizia pentru Medici este o divizie ”transversală“, aşa încât serveşte orice entitate medicală, fie ea un cabinet medical individual sau un spital mare; astfel, valoarea împrumuturilor acoperă o plajă largă: de la 50.000 de lei la milioane de euro. Pe de altă parte, dobânzile depind de tipul finanţării şi de perioada de acordare, iar intervalul de rambursare este între 5 – 25 de ani. BT şi-a extins acest proiect prin intermediul unei platforme online, pentru ca viitorii lor clienţi să cunoască paşii necesari unui parcurs antreprenorial. De aici medicii pot afla informaţiile de bază de care ar avea nevoie pentru a obţine finanţare – de la detaliile în funcţie de organizare la autorităţile care eliberează certificatele necesare sau condiţii pentru colaborarea cu Casa Naţională de Asigurări de Sănătate. ”Tot prin intermediul acestei platforme, medicii pot comanda aparatură medicală la preţuri promoţionale, oferite de furnizorii de echipamente medicale cu care BT colaborează“, completează Ionela Mişculescu.
Banca Transilvania a încheiat primul semestru al anului cu un profit net de 496 milioane lei, cu circa 8% peste nivelul din perioada similară a anului trecut, în timp ce grupul Banca Transilvania a raportat un profit net de 513 milioane lei, cu 6% mai mare decât cele raportate în iunie 2016. Activele Grupului BT au ajuns la valoarea de 53,4 miliarde lei, din care banca deţine 53,2 miliarde lei, potrivit raportului finaciar al băncii. Grupul Banca Transilvania are activităţi în domenii ca bancar, leasing şi credite de consum, credite IMM-uri.
Clasamentul băncilor comerciale locale după active nu s-a schimbat semnificativ anul trecut, Banca Transilvania fiind singura care a făcut excepţie. În 2016, cele mai mari zece bănci controlau peste 82% din activele totale în valoare de 393,6 miliarde de lei, faţă de un procent de 81% anul anterior, conform Ziarului FInanciar. Singura schimbare notabilă la vârful clasamentului din sistemul bancar este trecerea Băncii Transilvania pe locul secund, poziţie ocupată în mod tradiţional de BRD SocGen. La finalul anului trecut, BT avea o cotă de piaţă de peste 13%, echivalentul unor active în valoare de 51,77 miliarde de lei, faţă de o cotă de piaţă de 12,6% în 2015, conform zf.ro. Trecerea băncii de la Cluj în faţa BRD s-a produs pe seama creşterii creditării, dar şi a preluării Volksbank. Banca Transilvania este, de altfel, cel mai mare câştigător al ultimului deceniu în sistemul bancar local, instituţia de credit fondată de Horia Ciorcilă, în prezent preşedinte al băncii, majorându-şi cota de piaţă de 2,4 ori în perioada 2007-2016.
Nu s-a oprit din pescuit, iar astăzi este fondatorul şi acţionarul majoritar la Trident Seafoods. Averea sa este evaluată la cel puţin 1,1 miliarde de dolari potrivit Indexului Miliardarilor Bloomberg.
Unul dintre meritele sale este faptul că, în anii 80, a reuşit să convingă americanii să mănânce peşte Pollock, considerat la vremea aceea un peşte de clasă inferioară, la restaurantele fast-food. Totuşi, acesta a fost ajutat şi de către politicienii care au dat legi ce ţineau companiile străine de peşte din piaţa americană.
Astăzi compania sa este evaluată la 2,4 miliarde de dolari, iar Bundrant deţine 51% şi din 2013 fiul său Joe este CEO. Trident are 16 fabrici şi 41 de vase de pescuit.
Brudant nu ştia nimic despre peşte, doar că se puteau face bani din asta, a recunoscut fiul său. Brudant a făcut o pauză de studii şi s-a dus la Bristol Bay, Alaska, unde a dormit în port şi făcea joburi pentru oricine era dispus să-i dea un ban.
La câţiva ani după această experienţă, Budrant voia să înceapă un business în domeniu. S-a întâlnit cu doi pescari – Kaare Ness şi Mike Jacobson- cu care a construit o barcă de pescuit de peste 40 de metri. Bundrant a echipat barca cu echipamente de gătit şi de îngheţat astfel încât pescari să poată petrece mai mult timp pe apă, pescuind.
La început, pescarii lui pescuiau crab, dar valoarea acestuia a început să scadă când Budrant s-a reorientat către peştele Pollock, ce nu era mâncat în SUA, dar era foarte popular în Asia.
Primul client pentru peştele Pollock a fost lanţul de magazine Long John Silver, apoi au urmat şi McDonald’s, Burger King şi Costco, în căutarea unui peşte mai ieftin pentru sandvişurile lor.
Anunţul a fost făcut în contextul vizitei la Bucureşti a ministrului secretar de stat britanic pentru Comerţ, Greg Hands, acesta întâlnindu-se cu ministrul român pentru Mediul de Afaceri, Comerţ şi Antreprenoriat, Ilan Laufer, cu secretarul de stat din Ministerul Energiei, Andrei Maioreanu, şi cu managerul municipiului Bucureşti Sorin Chiriţă.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Atunci când angajatorii omit să plătească orele suplimentare, când reţin bacşişul chelnerilor sau când încadrează greşit muncitori, atunci companiile fură de la cei mai săraci membrii ai societăţii. “Furtul salariilor”, după cum este denumită această procedură, poate lua mai multe forme, notează publicaţia americană.
Economic Policy Institue, un think-thank american, a investigat mai multe probleme pe piaţa muncii şi a analizat rapoartele din 10 state americane, uitându-se dacă companiile plătesc salariul minim. 8 miliarde de plăţi anuale au fost sub minimul impus. Calculat pe tot teritoriul Statelor Unite, rezultă faptul că firmele fură 15 miliarde de dolari anual, adică mai mult decât valoarea tuturor bunurilor furate în jafuri, spargerilor sau furturilor auto din întreaga ţară.
Potrivit studiului, un o victimă a acestui tip de furt câştigă cam 10,500 de dolari pe an, cu 3,300 mai puţin din cauza unor şefi fără scrupule. 2,4 milioane de muncitori din 10 state se află în această situaţie.
“Furtul clasic este o formă mai tangibilă decât furtul salariilor, iar autorităţile cheltuiesc resurse extraordinare pentru a combate asta”, se arată în raportul scris de analistul David Cooper. “În schimb, parlamentarii alocă sume mici pentru a combate furtul din salarii, deşi costul acestui tip de furt este comparabil cu furtul clasic”, mai spune el.
Deşi studiul a fost făcut asupra companiilor din Statele Unite, nu ar fi exclus ca acelaşi lucru să se întâmple şi în Europa sau România.
Sigur că toate acestea sunt însoţite de anunţul creşterii PIB cu 5,8%, peste estimarea Finanţelor de la construcţia bugetului, de 5,2%.
Cum modul de cheltuire al banilor este clar, întrebarea pe care trebuie să o punem este dacă bugetul va putea fi alimentat pe măsura acestor creşteri, chiar şi în condiţiile unui spor al PIB peste aşteptări. Să privim cifrele.
Anul 2017 a adus creşteri ale încasărilor la buget în fiecare lună, cu excepţia lunii ianuarie, influenţată de scăderea TVA de la 24% la 20% şi de activitatea economică a lunii precedente. Primul semestru a înregistrat creşteri faţă de perioada similară a anului trecut cu 3,966 miliarde lei, în iulie înregistrându-se cea mai mare încasare la buget din istoria ANAF, de 21,77 miliarde de lei, urmare a creşterii eactivităţii economice a lunii iunie. .
În primele şapte luni ale anului avem o creştere a încasărilor de 5,9 miliarde lei, la un total de 122,933 miliarde lei, totul pe fondul scăderii TVA şi a accizelor. ANAF a realizat încasări în luna mai în proporţie de 99,41% (minus 94 milioane de lei), în iunie de 102,81% (plus 448 milioane lei) şi în iulie de 101,61% (plus 336 milioane de lei).
Aritmetica şi mai simplă decât cea de mai sus este că veniturile bugetului au fost în acest an în creştere, inclusiv în perioade în care s-a lăsat cu demiteri pentru, se spune, nerealizări, aşa cum a fost a şefului ANAF Bogdan Stan, dar cheltuielile au fost chiar mai mari decât veniturile în creştere, iar aici nu am avut parte de nicio demitere.
Dacă Guvernul nu s-ar fi lansat în cheltuieli mult peste posibilităţi şi ar fi mers în linie cu realizările anului trecut România pur şi simplu nu ar fi avut deficit public. Să zicem că ideea deficitului ar fi de acceptat în condiţiile în care cheltuielile ar fi reprezentat investiţii; nu este aşa, în şapte cazuri de rectficare pozitivă din zece anunţate de ministrul Finanţelor banii merg pe creşteri de salarii şi pensii, inclusiv 181 de milioane de lei pentru salariarea personalului clerical.
În condiţiile în care foamea de bani a bugetului se va manifesta permanent şi în creştere, este de aşteptat ca presiunea asupra mediului de afaceri să crească în mod dureros, fie prin măsuri legislative, luate chiar împotriva opiniei majorităţii – cazul split TVA este cel mai recent şi la îndemână, fie prin controalele tot mai dese ale inspectorilor fiscului.
Iar duditul economiei nu va izbuti să acopere zarva risipei.
Guvernul Tudose propune la rectificarea bugetară scăderea cheltuielilor de investiţii cu 10 miliarde de lei şi suplimentarea cheltuielilor de personal cu 5 miliarde de lei, iar a celor cu pensiile cu 3 miliarde de lei.
Este cea mai drastică tăiere de cheltuieli cu investiţiile făcută vreodată la o rectificare bugetară şi cea mai mare creştere de cheltuieli cu salariile bugetarilor an la an, de 12 mld. lei, de la 57 mld. lei în 2016 la 69 mld. lei în 2017.
Scăderea cheltuielilor de investiţii se face jumătate de la bugetul de stat -5 mld. lei, şi jumătate de la fondurile europene -5 miliarde de lei. Totuşi, trebuie spus că investiţiile fuseseră bugetate de la început la un nivel considerat necredibil de toţi analiştii macroeconomici, adică 39,4 miliarde de lei, cu 10 mld. lei mai mari decât în 2016, când execuţia a indicat cheltuieli de investiţii de 29,5 mld. lei.
Roman Abramovich a crescut alături de unchiul său şi bunica sa, din cauza faptului că părinţii lui au murit când Roman avea doar 4 ani.
A renunţat la facultate pentru a urma o carieră în antreprenoriat, iar la început a vândut răţuşte din plastic în apartamentul său din Moscova.
Până la vârsta de 21 de ani, Abramovich intrase pe piaţa neagră folosind banii primiţi de la părinţii soţiei sale. A cumpărat gigantul petrolier Sibneft la un preţ de nimic în 1995, apoi au urmat alte achiziţii precum cea a Russian Aluminum sau Evraz Group. Companiile sale au devenit în cele din urmă legale la începutul anilor ’90; până atunci, omul de afaceri pornise şi lichidase deja peste 20 de firme. În aceea perioadă s-au dus lupte grele pentru industria rusească, iar Abramovich a ieşit învingător.
La 26 de ani, Abramovich a fost arestat sub acuzaţia că ar fi furat bunuri ale statului. Nouă ani mai târziu, el avea să devină guvernator al provinciei Chukotka până în 2008.
El susţine şi în ziua de azi că a fost nevinovat în respectivul caz: “Au fost probleme cu sistemul bancar. Banii pierduţi de rafinărie au fost ulterior descoperiţi iar eu am fost eliberat”, spune miliardarul rus.
Luxul şi opulenţa sunt cele mai bune cuvinte pentru a caracteriza viaţa miliardarului rus Roman Abramovich. Petrecerile pe care le organizează sunt deja legendare, precum cele de Revelion din insula St. Barts.
Roman Abramovich a crescut alături de unchiul său şi bunica sa, din cauza faptului că părinţii lui au murit când Roman avea doar 4 ani.
A renunţat la facultate pentru a urma o carieră în antreprenoriat, iar la început a vândut răţuşte din plastic în apartamentul său din Moscova.
Până la vârsta de 21 de ani, Abramovich intrase pe piaţa neagră folosind banii primiţi de la părinţii soţiei sale. A cumpărat gigantul petrolier Sibneft la un preţ de nimic în 1995, apoi au urmat alte achiziţii precum cea a Russian Aluminum sau Evraz Group. Companiile sale au devenit în cele din urmă legale la începutul anilor ’90; până atunci, omul de afaceri pornise şi lichidase deja peste 20 de firme. În aceea perioadă s-au dus lupte grele pentru industria rusească, iar Abramovich a ieşit învingător.
La 26 de ani, Abramovich a fost arestat sub acuzaţia că ar fi furat bunuri ale statului. Nouă ani mai târziu, el avea să devină guvernator al provinciei Chukotka până în 2008.
El susţine şi în ziua de azi că a fost nevinovat în respectivul caz: “Au fost probleme cu sistemul bancar. Banii pierduţi de rafinărie au fost ulterior descoperiţi iar eu am fost eliberat”, spune miliardarul rus.
Luxul şi opulenţa sunt cele mai bune cuvinte pentru a caracteriza viaţa miliardarului rus Roman Abramovich. Petrecerile pe care le organizează sunt deja legendare, precum cele de Revelion din insula St. Barts.