BusinessMagazin

Tag: criza

  • Strategia celor mici sau cum trece un antreprenor prin criză

    Octavian Bădescu lucra acum zece ani ca agent de vânzări în curierat. A avansat treptat până la funcţia de director de vânzări la Alo Curier şi, ulterior, timp de patru ani de zile a fost director general la aceeaşi companie, dar şi acţionar minoritar. “Am plecat de la Alo Curier pentru că viziunea mea ca director general pentru dezvoltarea companiei n-a mai coincis cu cea a acţionarilor. Eu eram mai prudent, ei vedeau o dezvoltare mai accelerată”, îşi aminteşte Bădescu. Este de fapt unul dintre momentele des întâlnite în viaţa unui om de afaceri, când ideea de a porni pe cont propriu e alimentată tot mai mult de regulile stricte din companie. Şi aşa s-a întâmplat. În 2006 a decis să treacă pentru o perioadă în breasla consultanţilor şi să lucreze pentru curieriştii de la DPD, care analizau la momentul respectiv cum să intre pe piaţa din România şi Bulgaria. Iar cu expertiza învăţată de la francezi a decis să pornească propriul său business.

    Sameday Courier a fost gândit ca un proiect de nişă axat pe livrări rapide şi pe servicii tailor-made. A pornit în 2007, la început într-o formulă mai restrânsă, însă ulterior a recrutat o parte dintre foştii colegi de la Alo Curier. Lucian Baltaru, în prezent director executiv şi acţionar minoritar, l-a contactat pentru că lucrurile nu mai mergeau foarte bine, moment în care a înglobat o mare parte din echipa de bază a acelei companii aflate deja într-o situaţie mai delicată. “Am intrat atunci într-o fază de dezvoltare accelerată. Piaţa creştea, aveam experienţă pe această zonă, deci n-a fost foarte greu”, îşi aminteşte Bădescu. El vorbeşte despre marele avantaj pe care businessul i l-a oferit de la început: acela că nu mai există jucători în curierat atât de nişaţi. Piaţa este tot mai aglomerată, iar Bădescu crede că sunt foarte multe companii generaliste raportat la potenţialul pieţei. “Nu pot exista mult timp în condiţii profitabile toate aceste companii. Lucru care s-a şi observat în timp – au căzut firme.” După achiziţiile operatorilor locali, piaţa de curierat este dominată de nume mari precum DHL, TNT, UPS, FedEx şi DPD. La nivel mondial există însă un segment de piaţă al companiilor care livrează în aceeaşi zi, definit de companii ca TimeMatters sau World Courier.

    Exact aceste segment e vizat de Sameday Courier – o piaţă mai scumpă, de volume mai mici, care înseamnă circa 6-7% din valoarea pieţei totale. Oficialii companiei spun însă că, în România, livrările rapide nu înseamnă mai mult de 1-2% din total, dat fiind că puterea de cumpărare este mai redusă. Cumulat, curieriştii au însumat afaceri de circa 200 de milioane de euro în 2010. “În România nu există competitori care să se diferenţieze vizibil pe acest segment. Sunt cei şase mari şi alte câteva companii specializate pe livrări locale, cum e Fastius, sau Fancurier specializat la nivel naţional, dar nu internaţional”, spune Bădescu. Totuşi, Sameday Courier oferă şi livrări a doua zi, mai ieftine, fie prin resurse proprii, când volumele sunt suficient de mari, fie prin subcontractori. Lucian Baltaru explică esenţa livrării în aceeaşi zi: “dacă doriţi să ajungă un colet imediat în Germania, un curier vine şi îl preia şi îl pune pe primul avion către destinaţie, indiferent de linia aeriană; e vorba de câteva ore de la momentul preluării şi până la livrarea la destinaţie; în ţară ajunge tot cu avionul, iar dacă e vorba de un oraş fără aeroport, un angajat îl va ridica de la cel mai apropiat şi îl va livra personal”.

  • Parlamentul European: Statele din zona euro nu mai pot ignora avertismentele CE pe politici bugetare

    Conform unui comunicat al PE, noua legislaţie măreşte transparenţa, cere mai multă responsabilitate din partea statelor şi ameliorează calitatea şi corectitudinea statisticilor, asigurându-se că acestea sunt colectate independent. Potrivit sursei citate, votul în plen a fost strâns, grupurile de centru-stânga abţinându-se sau votând împotriva unor părţi ale acordului, temându-se că pachetul se concentrează prea tare pe corectarea bugetară în detrimentul creşterii economice şi ocupării forţei de muncă. Partea privind dezechilibrele macroeconomice a obţinut o majoritate largă, deoarece grupurile de centru-stânga consideră că acordul a găsit echilibrul potrivit între indicatorii economici şi dimensiunea socială.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Liderii europeni încearcă să rezolve criza, sub presiunea partenerilor internaţionali

    Pieţele financiare au căzut puternic în această săptămână, din cauza temerilor că criza din Grecia, ţară aflată aproape de faliment, s-ar putea răspândi către alte state din zona euro. Liderii europeni resimt tot mai multă presiune internaţională să rezolve criza pentru a preveni repetarea haosului care a măturat pieţele financiare în 2007-2009, transmite Reuters. Comisarul european pentru Economie, Olli Rehn, a declarat că, odată ce guvernele din zona euro confirmă consolidarea Fondului European de Stabilitate Financiară (EFSF), atenţia Europei se va îndrepta către folosirea resurselor acestui mecanism cât mai eficace posibil.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Băsescu: Cred că perioada de criză se va întinde pe termen mediu – 2, 3, 4 ani

    Am cerut Guvernului să-şi asume răspunderea nu numai cu proiectul Roşia Montană. Am cerut curaj să ia decizii pentru deschideri de exploatări aur, argint, cupru… Nu numai la Roşia Montană, nu numai acolo este aur… Mai sunt cel puţin încă două zone cu prezenţă mulţumitoare a aurului… Cuprul la Roşia Poieni, trebuie reluată exploatarea. Trebuie reluate în forţă exploatările de uraniu, prospecţiunile şi exploatările de ţiţei. Avem resurse, trebuie exploatate pentru crearea locurilor de muncă şi pentru a ne ajuta să trecem mai uşor perioada de criză, care eu cred că se va întinde pe termen mediu – 2, 3, 4 ani”, a declarat Băsescu la TVR1.

    El a afirmat că soluţii există, dar că guvernanţii nu iau decizii.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum se poate apăra România de criza grecească şi de riscurile anului electoral

    Deşi prezenţa relativ mare a băncilor greceşti în România (cca 16% din active) reprezintă un risc important, factorii care limitează pericolul de contagiune din partea crizei datoriilor greceşti sunt următorii:

    1) în ciuda îngrijorărilor de până acum, nu există semne vizibile de tensiune, în forma unor retrageri de fonduri din subsidiarele româneşti ale băncilor din statele periferice ale zonei euro sau ieşiri de capital

    2) băncile din România cu capital grecesc nu deţin portofolii semnificative de obligaţiuni suverane elene şi au o expunere redusă în raport cu alte entităţi greceşti

    3) BNR, care se poate baza pe asistenţa financiară externă la nevoie (în virtutea acordului preventiv cu FMI) este bine poziţionată spre a limita riscurile în cazul unui şoc.

    Cu toate acestea, notează analiştii Citi, “este limpede că apetitul investitorilor pentru activele româneşti va rămâne limitat până ce problema Greciei se va clarifica, respectiv până ce apetitul global pentru risc îşi va reveni”.

    Ilker Domac şi Gultekin Isiklar, cei doi analişti ai Citi care se ocupă în mod curent de România, au venit la Bucureşti în perioada 15-16 septembrie, unde s-au întâlnit cu oficiali ai BNR, ai Consiliului Fiscal, ai instituţiilor financiare internaţionale şi cu analişti independenţi.

    Domac şi Isiklar adaugă că perspectiva de inflaţie pentru lunile următoare “s-a îmbunătăţit considerabil, graţie unei recolte bune interne şi scăderii preţurilor internaţionale ale materiilor prime agricole”, singurul factor care ar putea umbri peisajul fiind riscurile aduse de anul electoral. Citi se aşteaptă ca inflaţia la finele anului să fie de circa 4,5%, deşi e posibil chiar să fie şi mai redusă, dacă alimentele se ieftinesc în continuare. Pentru 2012, Citi estimează o inflaţie puţin sub 4% la sfârşitul anului, rezultatul urmând să fie influenţat de mersul crizei greceşti şi de impactul ei asupra leului.

    În prezent, în privinţa leului “nu există îngrijorări majore”, având în vedere “performanţa puternică a exporturilor, ajustarea remarcabilă a deficitelor externe, existenţa programului cu UE şi FMI, voinţa BNR de a evita o depreciere puternică a leului şi faptul că dispune de resursele adecvate pentru a apăra moneda”. Având în vedere însă tensiunile din zona euro, Domac şi Isiklar estimează un nivel al cursului leu-euro de circa 4,25 pentru sfârşitul anului în curs.

    Analiştii Citigroup estimează, de asemenea, că BNR va amâna pentru 2012 orice reducere a dobânzii de politică monetară, din cauza riscurilor crizei greceşti şi a nivelului ridicat al aversiunii faţă de risc în rândul investitorilor.

    În privinţa deficitului bugetar, Guvernul se va încadra anul acesta în ţinta de 4,4% din PIB (calcul ESA), însă încadrarea anul viitor în ţinta de 3% va fi dificilă, din cauza anului electoral. “Totuşi, deşi ne aşteptăm la anumite măsuri populiste moderate, nu e de anticipat o campanie masivă de cheltuieli preelectorale, având în vedere existenţa programului susţinut de FMI şi UE”.

  • Economistul-şef al FMI: Băncile europene au nevoie urgent de recapitalizare, posibil cu sprijinul statelor

    “Este esenţial să fie majorat capitalul băncilor. Dacă nu vom face asta, băncile vor încerca să-şi suplimenteze capitalul prin vânzarea de active şi scăderea numărului de credite. Aceasta ar fi foarte periculos, dintr-un punct de vedere macroeconomic”, a comentat Blanchard, citat de Wall Street Journal.

    Băncile vor încerca să-şi majoreze capitalul apelând la pieţele financiare şi, dacă nu vor reuşi să facă asta, statul ar putea interveni. “Nu e vorba de o naţionalizare, ci doar ca statul să preia participaţii la bănci spre a le permite să-şi majoreze capitalul”, a spus Blanchard. Aceasta ni se pare foarte important şi foarte urgent.”

    Ţările europene sunt acum mai dispuse să accepte ideea că băncile de pe continent au nevoie de capital suplimentar, pentru a face faţă potenţialelor pierderi de pe urma crizei datoriilor suverane, a adăugat economistul-şef al FMI.

    Luna trecută, apelul făcut de şefa instituţiei, Christine Lagarde, pentru recapitalizarea masivă a băncilor europene a stârnit o reacţie negativă din partea guvernelor europene şi a Băncii Centrale Europene, mai ales că FMI şi-a însoţit apelul cu estimarea că nevoia de capital suplimentar ar fi de 200 de miliarde de euro.

    Ulterior, FMI şi-a retras estimarea, afirmând că respectiva cifră nu era decât un “rezultat preliminar” dintr-un document de lucru.

  • Cât a costat salvarea băncilor din Irlanda cu bani publici

    Cu alte cuvinte, irlandezii au cheltuit pentru a împiedica falimentul băncilor echivalentul a 40% din PIB pe anul trecut, sau echivalentul a 150% din totalul veniturilor încasate la buget.

    Pentru recapitalizarea instituţiilor financiare – Anglo-Irish Bank, Bank of Ireland, Irish Life & Permanent, EBS – au fost cheltuite 71 de miliarde de euro, din care 65 au fost furnizate de statul irlandez, reiese din ultimul raport al Curţii de Conturi, care citează datele băncii centrale.

    John Buckley, şeful Curţii de Conturi, a spus că valoarea totală a activelor bancare, după acoperirea pierderilor, va ajunge la circa 14-21 de miliarde de euro până în 2013.
    Conform aceluiaşi raport, statul a plătit consultanţilor bancari, juridici şi contabili peste 73 de milioane de euro, din 2008 până iunie 2011, pentru serviciile de consultanţă prestate în contextul crizei bancare.

    Cel mai mult au încasat consultanţii bancari, pentru care statul a plătit 35 de milioane, urmaţi de experţii juridici, cu 22,4 milioane, respectiv serviciile de contabilitate, cu 15,6 milioane.

    Statul irlandez a fost silit să contracteze, toamna trecută, un credit de 67,5 miliarde de euro de la FMI şi UE, din care circa 10 miliarde au fost bani destinaţi salvării băncilor. Pentru a obţine creditul, guvernul de la Dublin (care ulterior a şi căzut din această cauză) a acceptat să contribuie la aranjamentul de credit cu 18 miliarde de euro din fondul de pensii.

    În plus, banca centrală a Irlandei a acordat băncilor cu probleme împrumuturi de circa 70 de miliarde de euro, iar Banca Centrală Europeană le-a împrumutat la rândul său cu circa 80 de miliarde de euro, adaugă The Guardian.

  • Standard & Poor’s a tăiat şi ratingul Italiei. Moody’s mai aşteaptă puţin

    Motivele invocate de agenţia americană ţin de prezumţia că “reducerea ritmului activităţii economice de până în prezent va face dificil de atins ţintele fiscale revizuite ale guvernului”, iar reducerea ratingului reflectă “slăbirea perspectivelor economice” şi temerea că “fragila” coaliţie de guvernământ nu va fi în stare să aplice măsurile necesare pentru însănătoşirea finanţelor publice.

    Guvernul de la Roma a aprobat recent un pachet de măsuri de austeritate în valoare de 54 de miliarde de euro, spre a convinge Banca Centrală să cumpere obligaţiuni italiene. Planul are în vedere ca în 2013 să se ajungă la un buget echilibrat.

    Standard & Poor’s anticipează o creştere economică medie anuală de 0,7% pentru Italia în perioada 2011-2014, în scădere faţă de prognoza anterioară de 1,3%.

    Ponderea în PIB a datoriei Italiei este a doua ca mărime în zona euro, respectiv 120% – cea mai mare între statele notate de Standard & Poor’s cu rating A.

    “Reducerea ratingului e destul de neaşteptată şi cred că e o porcărie”, a declarat Luca Silipo, economist-şef pentru Asia-Pacific la biroul din Hong Kong al băncii Natixis, citat de Bloomberg, explicând că Italia a adoptat restricţii bugetare în parte tocmai din cauza presiunii agenţiilor de rating, pentru ca acum să fie penalizată de agenţii exact pentru faptul că măsurile de austeritate respective îi reduc perspectiva de creştere economică.

    Este prima retrogradare de rating suveran a Italiei din octombrie 2006 încoace. Perspectiva de rating atribuită Italiei este negativă, ceea ce înseamnă, ca şi în cazul Greciei sau al Irlandei, că Standard & Poor’s va proceda la o nouă retrogradare în următoarele luni.

    Agenţia Moody’s a anunţat că amână cu o lună verdictul în procesul de revizuire a ratingului Italiei, însă este cel mai probabil ca rezultatul să fie tot o retrogradare.

    În Asia, euro deja scădea puternic faţă de dolar şi yen în primele tranzacţii de marţi.

  • Trei ani de criză: azil politic în Facebook

    Peste ani, preluând ideea lui Bulă, m-am gândit să cer azil, într-o Românie şui-capitalistă, în reclame. Nu-i minunat să trăieşti într-o lume unde bomboanele ies din pereţi, rufele se albesc instantaneu, iar parfumurile fac îngerii să cadă din cer? N-ar fi maximă distracţia într-o lume unde berea nu se termină în frigidere, iar corporatiştii sar în tigaie ca să desprindă friptura?

    De o bucată de vreme însă mi-am schimbat direcţia spre Facebook.Facebook e cel mai frumos loc din lume, unde numai eu sunt important. În Facebook toate mărfurile costă numai un leu, pot mânca sushi cu ligheanul, îmi găsesc loc de muncă instantaneu, pot deveni cel mai grozav trader forex, “tu, tu, numai tuuuu!”, cântă corul grecesc în spate. Facebook este mai bun şi mai adaptat vremurilor decât shopul sau chiar reclamele. Şi este mult, mult mai bine să fii pe Facebook decât să trăieşti în climatul de austeritate de acum. La trei ani de la startul oficial al crizei, falimentul Lehman Brothers, austeritatea este cuvântul zilei şi singurul lucru care mai contează în criză este marketingul.

    Să le luăm pe rând. Austeritatea a devenit o afacere. Austeritatea a devenit un panaceu. Austeritatea reglează, repară, vindecă, în curând or să apară specialiştii în austeritate, care or să te lămurească, pe bani frumoşi, cum să trăieşti făcând fotosinteză şi cum se pot descurca companiile cu o singura tastatură la trei computere şi cu producţia în China. Noile manuale de afaceri se vor numi “Cum să scapi din capcana bogăţiei: fii auster!” şi “Zece mituri despre austeritate: cu burta goală ai mintea mai limpede”. Paul Krugman, laureat al Premiului Nobel pentru economie, ne-a lămurit deja că “securitatea socială este o schemă Ponzi”, iar preşedintelui Băsescu nu i-a tremurat nici un muşchi pe faţă spunând că “statul social nu poate funcţiona, în România, în înţelesul pe care noi l-am dat expresiei stat social. Va trebui, dacă avem forţă s-o facem, să definim ce înseamnă stat social, aici, la noi, în Carpaţi”. Aş vrea totuşi nu numai o definiţie, ci şi o analiză profundă a schimbărilor pe care o astfel de politică le poate genera; nu de alta, dar opinia mea, evident mult mai simplistă decât a politicienilor, este că statul este o creaţie eminamente socială. Şi că aştept de la politicieni mult mai mult decât o analiză semantică.

    Tot politicienii îmi asigură trecerea spre zona de marketing, în special cei europeni, dar nu numai. În timp ce tot europeanul simte într-o formă sau alta criza, sub variile ei manifestări, preşedintele francez Nicolas Sarkozy şi premierul englez David Cameron aleg să facă o baie de mulţime în Tripoli; căutaţi pe siturile televiziunilor de ştiri şi priviţi-i faţa lui Cameron în timp ce mulţimea îi aclamă şi veţi înţelege ce vreau să spun. Nimic de adăugat, în afara faptului că aventura libiană a costat Franţa un milion de euro pe zi şi Marea Britanie a contabilizat costuri de 260 de milioane de lire sterline (iar cunoscătorii care îmi vor explica cum e cu petrolul şi interesele să stea liniştiţi), că Sarkozy are două sau trei mari bănci cu probleme şi că directoarea FMI Christine Lagarde vorbeşte de cercul vicios al economiilor occidentale, agravat de liderii politici.

    Dincolo de ocean, Barack Obama, un rezultat pur de marketing şi nimic altceva (şi am spus asta a doua zi după ce a fost ales), se confruntă cu o situaţie ciudată: este mai popular în Europa decât acasă. 75% din cetăţenii a 12 naţiuni europene îi apreciază dibăcia în politică externă şi îl definesc drept mult mai bun decât predecesorul George W. Bush. În acest timp 77 la sută din americani cred că America se află pe un drum greşit.
    Ce vreau să spun este simplu: suntem în pericol noi, românii, şi noi, cetăţenii europeni, ba chiar noi, cetăţenii lumii, să fim păcăliţi cu un amestec de bunga-bunga, zâmbete largi, desanturi africane, pseudo-măsuri şi amânări nesfârşite şi să credem că viitorul ar putea fi mai îngăduitor cu noi, chiar dacă nu facem nimic.

  • Şapte întrebări pentru viitorul CEO la stat

    O formulare oarecum ambiguă şi perpetuarea respectivei ambiguităţi în presă a umplut, săptămâna trecută, inbox-ul lui George Butunoiu, unul dintre candidaţii care ar fi putut să asiste Ministerul Economiei în instalarea managementului privat la cinci mari companii de stat. Câştigătorul licitaţiei lansate în urmă cu două săptămâni, în valoare de circa 600.000 de euro, a fost anunţat vinerea trecută (Pedersen&Partners, condus de peste cinci ani de Mona Neagoe), însă acesta nu ar alege candidaţii, ci va trebui să asiste ministerul în selecţia consultantului pentru desemnarea firmei de recrutare a viitorilor manageri, să întocmească caietul de sarcini şi să ofere elementele ce trebuie urmărite în timpul interviurilor finale.

    Dar oamenii au înţeles că este vorba de procesul de recrutare în sine, aşa că au început să trimită mailuri. “Sunt foarte mulţi oameni în piaţă interesaţi de aceste funcţii. Am început deja să primesc o mulţime de

    CV-uri chiar de la oameni care conduc companii foarte importante din România. Majoritatea este din companii multinaţionale. Ba am primit pe e-mail şi două CV-uri din străinătate. Unii sunt interesaţi de salariile foarte mari pe care ar urma să le primească, iar alţii spun că s-ar mulţumi şi cu salarii mai mici decât în prezent”, spune Butunoiu, a cărui companie a participat la licitaţie în parteneriat cu casa de avocatură Biriş Goran. Interesantă graba managerilor, nu? Ea poate fi motivată de salariile mari anunţate deja în proiectele legislative ale Guvernului, de provocarea pe care o constituie restructurarea unei companii de stat şi de benefiicile pe care o astfel de acţiune le pot aduce CV-ului. Hidroelectrica, Oltchim, Societatea Naţională a Lignitului Oltenia, Electrica Furnizare şi Romarm sunt primele companii din subordinea Ministerului Economiei care vor avea management privat.

    Ideea unor companii de stat cu management privat este cât se poate de benefică pentru economia românească şi mediul local de afaceri. Dar, înainte de a trimite sau a selecta CV-uri, viitorii manageri, guvernanţii şi chiar partenerii companiilor trebuie să găsească răspunsuri pentru o serie de întrebări esenţiale:
    1. Va fi eliminat factorul politic din conducerea executivă şi administrarea celor cinci companii de stat? Câtă libertate de mişcare vor avea managerii?
    2. Cine va stabili regulile jocului, criteriile de performanţă şi obiectivele pentru aceşti manageri?
    3. Cum se va raporta middle-managementul din respectivele companii la noul CEO?
    4. Cum va evolua relaţia cu partenerii tradiţionali, furnizori sau clienţi?
    5. Vor beneficia companiile de mai multă încredere din partea sistemului bancar, care să le asigure finanţarea de care au nevoie?
    6. Care va fi relaţia dintre management şi Consiliul de Administraţie, numit şi acesta, în prezent, pe considerente politice?
    7. Care va fi reacţia sindicatelor, cum vor colabora acestea cu managementul privat şi cum vor accepta restructurările?
    8. Salariile şi bonusurile propuse nu sunt totuşi prea mari în raport cu businessul respectivelor companii?

    “Ce le ceri acestor oameni este una dintre cele mai importante probleme”, spune analistul economic Dragoş Cabat. Stabilirea regulilor de performanţă care să impună managerului cerinţe şi depolitizarea managementului sunt două din cele mai mari probleme care nu aparţin managerilor, ci reprezentanţilor statului, din Consiliile de Administraţie, ministere sau din Guvern. “Statul a dovedit că nu prea ştie să controleze şi de fapt tot ceea ce contează în evaluarea managementului este să te bazezi pe indicatori de performanţă şi nimic altceva”, spune Cabat. Şi actualii manageri performează în funcţie de criterii impuse, dar respectivele criterii nu slujesc doar interesele companiei. Un mare combinat într-o zonă monoindustrială poate avea, în jocul politic, un rol mai degrabă social, el va trebui să angajeze oameni, să dea slujbe. Drept urmare, echipa managerială se va concentra pe rolul social, iar rezultatele economice nu vor mai conta aşa de mult. Creşterea cifrei de afaceri, obţinerea profitului cu orice preţ sau menţinerea activităţii pentru a sluji intereselor unor parteneri de afaceri cu legături politice pot fi alte exemple de criterii care nu vor transforma compania de stat într-un model de profitabilitate asezonată cu responsabilitate socială.

    Întreprinderile cu acţionariat majoritar de stat trebuie tratate însă diferenţiat, în funcţie de gradul de utilitate socială, consideră un bancher care a preferat să îşi păstreze anonimatul: “Este o prostie să le tratăm pe toate la grămadă şi să înţelegem prin eficienţă lichidarea totală a subvenţiilor la toate companiile de stat, inclusiv Metrorex şi CFR. Şi în Germania, şi în Italia, companiile de transport public, cu care călătoresc inclusiv oameni cu niveluri scăzute de venit, beneficiază de un anumit grad de implicare a statului. Aceasta nu anulează şi nu trebuie să anuleze principiul unui management eficient”. Nu asta ar fi problema cea mai mare, deoarece performanţa unei companii depinde până la urmă de calitatea managementului şi de atitudinea acţionarilor, nu de structura acţionariatului, adică dacă a fost sau nu privatizată compania. În Vest există numeroase exemple de întreprinderi de succes cu capital de stat, ca şi de falimente în mediul privat. “Depinde însă cât de mult <îşi bagă nasul> statul ca acţionar majoritar: scopul de bază al statului ca acţionar e să aibă în portofoliu companii funcţionale şi profitabile, de pe urma cărora să aibă surse de venit consistente (adică nu entităţi căpuşate în beneficiul unor anumite grupuri sau vaci de muls prin imixtiuni de alt gen, cum a fost cazul donaţiei de la Romgaz la buget)”, precizează un alt bancher intervievat de BUSINESS Magazin.