BusinessMagazin

Tag: criza

  • Criza datoriilor suverane: scapă cine poate. Noi cum scăpăm?

    Primul care a venit cu veşti bune a fost preşedintele Traian Băsescu, când a anunţat că UE a inclus în documentul reuniunii de la Bruxelles, la propunerea României, “obligaţia pentru băncile-mamă de a-şi finanţa corespunzător subsidiarele, prin menţinerea şi în anii următori a fluxurilor de capital existente. Acest lucru va permite României atât creditarea economiei, cât şi achiziţia de resurse financiare pentru acoperirea nevoilor bugetului de stat”.

    Am avea deci o reeditare a acordului de la Viena din 2009, prin care nouă bănci au acceptat să-şi menţină nivelurile de expunere în statele est-europene? Textul oficial al declaraţiei finale a reuniunii precizează doar că autorităţile de supraveghere naţionale, sub auspiciile Autorităţii Bancare Europene (EBA), “trebuie să se asigure că planurile băncilor de consolidare a capitalului nu conduc la o reducere excesivă a expunerii, inclusiv menţinerea fluxului de credit către economia reală şi ţinând seama de nivelurile actuale de expunere a grupului, inclusiv a filialelor grupului în toate statele membre, fiind conştiente de necesitatea evitării presiunii nejustificate asupra acordării creditelor în ţările-gazdă sau asupra pieţelor datoriilor suverane”.

    Până la noi clarificări, aşteptate de la reuniunea din 6-7 noiembrie a Ecofin (miniştrii de finanţe ai UE), singurul lucru cert la ora actuală sunt instrucţiunile tehnice emise de EBA, care precizează că recapitalizarea celor 70 de bănci europene vizate, dintre care 18 operează şi în România, se va face în funcţie de două repere – mărirea portofoliului de active cu grad înalt de siguranţă (capitalul de rang I trebuie să crească la 9% din totalul activelor ponderate în funcţie de risc) şi crearea temporară a unui stoc-tampon de capital, care să acopere diferenţa dintre valoarea nominală şi cea de piaţă (măsurată cu datele de la finele lui septembrie, care vor rămâne reper fix, indiferent de evoluţiile ulterioare) a expunerilor la datoria suverană a ţărilor din Aria Economică Europeană, respectiv UE plus Norvegia, Islanda şi Liechtenstein.

    Cât priveşte reducerea expunerilor, EBA precizează că băncile deja şi-au redus expunerile până acum din cauza crizei, că “orice acţiune de reducere a expunerii prin vânzare de active şi reorientarea modelului de business trebuie făcută într-o manieră ordonată şi sub supravegherea atentă a autorităţilor naţionale de resort”, iar “pentru a evita o criză a creditului şi a asigura continuarea creditării economiei reale şi a IMM-urilor este nevoie de un plan cuprinzător de politici” – cu alte cuvinte, rămâne în sarcina statelor şi a băncilor centrale să evite ce e mai rău.

    Până la anunţarea de către bănci, în noiembrie, a datelor financiare de la sfârşitul trimestrului al treilea, necesarul suplimentar de capital a fost estimat de EBA la 106 miliarde de euro, iar estimările preliminare pentru băncile cu prezenţă în România variază între zero pentru grupul ING şi 7,4 mld. euro pentru grupul UniCredit, în timp ce pentru grupul Erste, care deţine cea mai mare bancă românească, BCR, estimarea preliminară este de 60 mil. euro. Până la sfârşitul anului, băncile trebuie să prezinte guvernelor din ţările de origine planul cu metodele de recapitalizare pentru care optează, iar până în iunie 2012 să încheie recapitalizarea.

    Pe termen scurt, România nu are de ce să se teamă că-i fug băncile, că găzduieşte nişte găuri negre sau că i se prăbuşesc ratingul ori moneda. În repetate rânduri, oficialii BNR au explicat că băncile româneşti cu capital străin, inclusiv cele cu proprietari din Grecia, sunt bine capitalizate, au un grad de solvabilitate chiar mult peste cel cerut de reglementările europene, iar BNR are pregătit un plan complet de intervenţie în piaţa bancară în cazul agravării crizei datoriilor suverane. La rândul lor, oficialii băncilor şi analiştii români şi străini afirmă, fără excepţie, că grupurile-mamă din Vest au tot interesul să-şi continue afacerile în Europa de Est, unde perspectivele sunt mai bune decât în pieţele dezvoltate. Necunoscutele ţin însă de alţi factori.

    Mai exact, piaţa nu stă pe loc. Acordul de la Bruxelles a vrut să dea satisfacţie pieţelor financiare, majorând resursele Fondului European pentru Stabilitate Financiară (EFSF) la 1.000 de miliarde de euro – celebra “bazooka”, destinată acum să funcţioneze drept creditor de ultimă instanţă atât pentru statele europene cu dificultăţi de finanţare, cât şi pentru băncile europene care ar avea probleme de pe urma cerinţelor de recapitalizare şi a asumării de către creditorii Greciei a pierderii de 50% din valoarea nominală a deţinerilor de obligaţiuni elene. Încă dinainte de aprobarea majorării EFSF, pentru care sursele de finanţare nici nu au fost stabilite încă, estimările din mediul privat citate în presa externă vorbeau de un necesar de 3.000 de miliarde de euro sau chiar mai mult, acoperind necesităţile de finanţare a statelor pe următorii trei ani – opinie la care subscria, săptămâna trecută, şi consilierul guvernatorului BNR, Lucian Croitoru.

    De aici şi obsesivul “pe termen scurt”: euforia pieţelor financiare după anunţarea deciziilor de la Bruxelles, reflectată îndeosebi pe pieţele valutare şi de acţiuni, se poate dovedi temporară, iar presiunile speculative denumite elegant “îngrijorări ale pieţelor” să reînceapă la următoarea retrogradare de rating a Italiei sau la următorul set de date macro dezamăgitoare din Grecia. În acelaşi sens, Institutul Internaţional de Finanţe, reprezentantul băncilor la negocierile cu UE, a avertizat că acordul de ştergere parţială a datoriei elene şi noile cerinţe de capitalizare a băncilor ar putea antrena “un val de reducere a creditării care va afecta sever activitatea de business, în special în sectoarele dependente de creditare, cum sunt construcţiile”, care va duce la recesiune zona euro în 2012. Într-un astfel de context, ce poate face România, ţară dependentă de creditarea externă, spre a-şi reduce riscurile?

  • Italianul Mario Draghi preia conducerea BCE în plină criză a uniunii monetare europene

    Draghi va deveni, astfel, “paznicul-şef” al euro şi al economiei formate din 17 ţări europene, victimă a crizei datoriilor suverane pe care politicienii fac eforturi să o rezolve. Ca preşedinte al Băncii Centrale Europene (BCE), acesta va fi al doilea cel mai puternic şef de bancă centrală din lume, după Ben Bernanke, şeful Rezervei Federale a SUA (Fed), şi un personaj cheie în planurile de a restabili încrederea investitorilor în zona euro.

    “Va fi un botez de foc pentru Draghi. Este greu să fii preşedinte al BCE în orice situaţie, dar mai ales în timpul unei crize majore”, a spus Nick Kounis, şef al diviziei de cercetare macro la ABN Amro Amsterdam.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Ce-au cu Wagner pieţele financiare

    A rămas atunci de pomină reacţia tabloidului Bild, care a publicat o enormă imagine neagră a siluetei Angelei Merkel, cu legenda “Cutremur pe pieţe, dramă pentru euro – de ce tace cancelarul?”. Ulterior, oficiali ai cabinetului au explicat presei că nu e vorba de faptul că Merkel a plecat în vacanţă şi n-a mai venit – de altfel, în cele din urmă a discutat la telefon cu Barack Obama şi a emis împreună cu Nicolas Sarkozy o declaraţie de liniştire a pieţelor – ci de o reacţie firească pentru cancelarul unei ţări cu finanţe sănătoase şi care nu se confruntă cu niciun risc de credibilitate.

    Dimpotrivă, dacă s-ar fi agitat şi şi-ar fi întrerupt vacanţa, ca Sarkozy, de pildă, ar fi dat pieţelor tocmai semnalul că e ceva în neregulă cu Germania şi că sunt de ajuns câteva ore sau zile de presiuni pe dobânzile la obligaţiuni sau pe euro să ca să obţină imediat o reacţie speriată de la Berlin. Comparaţia era şi mai pregnantă, în logica verii, cu David Cameron, care şi-a întrerupt şi el vacanţa din cauza revoltelor violente de la Londra. Sau, de ce nu, cu orice alt şef de stat şi de guvern care îşi întrerupe concediul în caz de catastrofă naturală, aşa cum avea să facă Barack Obama din cauza uraganului Irene.

    Sunt pieţele financiare, aşadar, nişte barbari violenţi care trebuie potoliţi şi îmblânziţi, cum au fost cei din Londra? Ori o catastrofă naturală, unde oamenii mai pot interveni doar ca să remedieze pagubele provocate de un dezastru situat dincolo de controlul lor? În ciuda metaforelor insistente cu care calificăm aproape automat prăbuşirile şi fluctuaţiile violente ale pieţelor (furtună, uragan, cutremur), ceea ce poate fi numit natural în comportamentul pieţelor ţine, de fapt, doar parţial de natura dezlănţuită, fie ea şi umană (respectiv îngrijorarea, temerea, euforia şi tot restul de emoţii asociate cu percepţia investitorilor că pot pierde sau pot câştiga în câteva minute o avere din plasamentele lor).

    Cealaltă parte ţine de calcul speculativ minuţios (în sensul atribuit de Jeffrey Franks când spunea că pieţele aleg întotdeauna cea mai vulnerabilă ţară şi o atacă – sau, cu un exemplu tot din turbulentul august, când un investitor ar fi câşigat câteva miliarde pariind pe scăderea ratingului SUA) şi de efectul pur mecanic al tehnologiilor de tranzacţionare de mare viteză pe bază de algoritmi (care s-au ilustrat în toată splendoarea lor la începutul lui mai 2010, când indicele bursei din New York a căzut cu 1.000 de puncte dintr-o eroare de tastatură; estimările ponderii acestui gen de tranzacţii pentru piaţa americană de acţiuni variază între 40% şi 56%, faţă de aproape zero în urmă cu câţiva ani).

    Cât priveşte partea de emoţie pură, legată de riscurile asumate de investitori, cu atât mai mari cu cât câştigul posibil e mai mare, ar fi de amintit un articol recent din The Economist – ilustrat cu poza unui rozător cu dinţii dezveliţi – despre studiul unui expert în neuroştiinţe de la Cambridge, fost trader pe instrumente derivate la un moment dat, care evalua rolul hormonilor asociaţi cu stresul şi cu competiţia (cortizolul şi testosteronul) în deciziile investitoriilor şi ale bancherilor, tentaţi astfel să subestimeze riscurile pe care şi le asumă.

    Mai în glumă, mai în serios, The Economist sugera că o modalitate de a reduce turbulenţele de pe pieţele financiare ar fi poate creşterea numărului de traderi femei; dacă e să desăvârşim gluma şi să ne întoarcem la tema noastră, n-avem decât să cităm o ştire Reuters care spunea că reacţia calmă şi tăcută a Angelei Merkel faţă de agitaţia din august pieţelor are legătură, în opinia consilierilor ei, cu faptul că e femeie.

    Dar avea dreptate Angela Merkel să rămână în vacanţă, lăsând în urmă doar imaginea ei zâmbitoare de la Bayreuth? Da, dacă ne raportăm la funcţia ei de cancelar al Germaniei care dorea să arate pieţelor că ţara ei nu are de ce să se teamă şi că îşi continuă ostentativ viaţa normală, întemeiată pe aceleaşi valori ca întotdeauna. Raportat însă la rolul ei de lider european, de la care atâtea state aşteaptă o soluţie la criză şi la tendinţele centrifuge din UE, nu numai absenţa ei de atunci, dar şi tăcerea şi ezitările din ultimii doi ani au fost nepotrivite.

    Fără a cădea în lamentările premierului grec despre conspiraţii ale speculatorilor care vor să dărâme Grecia, cancelarul german se adresase generic, în primăvară, pieţelor financiare, cerându-le să aibă răbdare cu Grecia, să-şi poată pune în practică programul de reformă înainte de a o penaliza cu CDS-uri până la cer. Felul cum s-a descurcat Grecia cu “ajustarea fiscală” din 2010 până acum dovedeşte că Merkel s-a înşelat însă şi că dreptatea era de partea pieţelor, care au evaluat corect slabele şanse de progres ale Atenei.

    Ca lider european, Merkel a reuşit, în schimb, tocmai atunci când a acţionat: şi în 2010, când a impus restricţii la “naked short selling” pe titlurile băncilor germane, şi acum, când a reuşit să protejeze independenţa Băncii Centrale Europene, ameninţată să devină un fel de coş de gunoi pentru activele toxice ale zonei euro, şi a evitat soluţia uşoară, dar neetică a emiterii unor obligaţiuni comune ale zonei euro înainte de orice efort de unificare fiscală din partea statelor.

    Cu alte cuvinte, de fiecare dată când a fixat o limită până la care pot merge pretenţiile unor pieţe care vor întotdeauna să fie lăsate să rişte, dar nu vor niciodată să fie lăsate să piardă. Aceeaşi e şi filozofia din apeluri precum cel de săptămâna trecută al lui Daniel Dăianu, care propune “îmblânzirea pieţelor” (am citat intenţionat termenul din aceeaşi sferă de sens a naturii dezlănţuite) prin mai multă reglementare acolo unde e cazul. Desigur, Angela Merkel nu spune explicit aşa ceva: o metaforă şi mai ieftină decât cele de mai sus ar deplânge faptul că ea pleacă la festival să-l asculte pe Wagner tocmai când barbarii urlă şi bat la porţi. Dar nu metafora contează.

  • Ziua “7 miliarde”. Ce efecte are creşterea populaţiei lumii?

    “Încontextul economic al datoriilor suverane, foarte mulţi uită de acest eveniment care poate avea implicaţii mult mai mari şi pe termen lung”, spune analistul economic Mircea Coşea. El consideră creş-terea demografică atât de importantă încât nu mai poate fi ignorată, cât timp ultimii ani au arătat că distrugerea mediului şi criza alimentară pun serioase probleme planetei.

    Omenirea a avut nevoie de 250.000 de ani să ajungă la un miliard (în jurul anului 1800), de peste un secol să ajungă la două (în 1927) şi de 32 de ani să atingă trei miliarde. Cetăţeanul cu numărul şase miliarde, considerat a fi Adnan Nevic, s-a născut pe 12 octombrie 1999 în Sarajevo, Bosnia. El va avea numai 12 ani şi două săptămâni pe 31 octombrie, când ONU preconizează că se va naşte cetăţeanul cu numărul 7 miliarde.

    “Cifrele fac să pară că populaţia lumii creşte mai rapid ca niciodată, dar nu e însă chiar aşa”, spune Szabolcs Nemes, consultant în cadrul Roland Berger. Nemes face referire la estimările conform cărora cetăţeanul “opt miliarde” se va naşte peste 14 ani – pentru prima oară în istorie când durata de atingere a următorului miliard creşte faţă de perioada precedentă. El constată că populaţia lumii şi-a încetinit deja sporul – de la un vârf de creştere de 2% anual la finalul anilor 1960 a scăzut la aproximativ 1% pe an în prezent şi se va diminua în continuare până la 0,75% pe an în 2030. Tot atunci se va remarca şi o îmbătrânire semnificativă a populaţiei – în medie cu 5,1 ani – iar vârsta medie va fi de circa 34 de ani.

    Datele colectate de BUSINESS Magazin indică faptul că motorul creşterii e reprezentat de ţările sărace, unde gradul de educare a populaţiei nu se află la nivelul specific secolului al XXI-lea. Studiile lui David Bloom, cercetător la Departamentul de Sănătate Globală şi Populaţie din cadrul Universităţii Harvard, confirmă, într-un articol publicat în revista Science, temerile celor ce constată că, din punct de vedere demografic, lumea dezvoltată rămâne în urma naţiunilor în curs de dezvoltare. Conform estimării publicate de Science, până în 2050, toate ţările dezvoltate la un loc vor contribui cu doar 3% la creşterea globală a populaţiei, în timp ce în restul lumii, creşterea va fi explozivă.

    Numai în Africa, populaţia ar urma să se extindă cu 1,1 miliarde de oameni, adică 49% din totalul creşterii demografice estimate. Astfel, populaţia lumii ar putea ajunge la 15 miliarde de persoane până la sfârşitul secolului, potrivit unui raport al ONU publicat săptămâna trecută şi care avertizează asupra impactului acestei situaţii asupra resurselor. Roger Martin, directorul grupului britanic de reflecţie Population Matters, vorbea pentru The Guardian despre “faza nouă şi periculoasă” prin care trece Pâmântul: “Planeta se apropie de o furtună perfectă a creşterii populaţiei, schimbării climatice şi scumpirii maxime a petrolului”. În ciuda problemelor de asigurare a cerinţelor de bază – apă, hrană, locuinţe, energie – planeta nu e deloc aproape de o epuizare a resurselor, explică Martin. De altfel, dacă toată populaţia lumii ar fi concentrată, de pildă, la densitatea pe metru pătrat din New York, ar încăpea toată într-un teritoriu de dimensiunile statului Texas.

    “Estimarea privind depăşirea pragului de zece miliarde până la finele secolului impune totuşi necesitatea unor politici demografice care să modifice mentalitatea conform căreia o ţară e cu atât mai prosperă cu cât populaţia sa e mai numeroasă”, mai spune Mircea Coşea. Ce-i drept, istoria a arătat că un nivel de trai mai ridicat şi o educaţie mai bună sunt indicatori care nu au de-a face cu abundenţa locuitorilor. “Creşterea explozivă se leagă mai ales de un model cultural preindustrial, în care, în lipsa tehnologiei, e necesar un număr cât mai mare de braţe de muncă”, adaugă sociologul Alfred Bulai. În Europa, modelul familiei cu trei, patru copii nu mai este de actualitate, vârsta căsătoriei şi a luării deciziilor s-a amânat, de aceea motorul principal al exploziei demografice îl va constitui în continuare statele mai puţin dezvoltate.

    Dacă aprecierile atât de rapide se temperau în urmă cu sute de ani fie prin epidemii, fie prin războaie, astăzi specialiştii solicită elaborarea de politici pentru controlul naşterilor. Expunerea cea mai mare o vor avea statele din Africa şi, în plan secund Asia, iar dintre acestea doar China a luat măsuri de limitare a natalităţii. Şi a şi funcţionat: până în 2100, Naţiunile Unite estimează scăderea populaţiei Chinei cu circa 30%, până la sub un miliard de locuitori, faţă de 1,37 în prezent.

  • O nouă criză: Rămânem fără anvelope iarnă?

    Autoutilitarele uşoare precum Dacia Papuc, Fiat Doblo, Renault Kangoo sau Ford Transit Connect ar putea să rămână o perioadă în garaje, din cauza crizei din domeniul cauciurilor de iarnă.

    Cititi mai multe pe www.promotor.ro

  • Băsescu: Criza nu s-a rezolvat. Este depăşirea unui moment critic

    Declaraţiile preşedintelui la TVR:

    După ce suntem convinşi că fluxurile de capital se vor menţine către România, nu avem de ce să ne temem că ţara va intra într-un derapaj.

    Sunt un politician realist. Nu mai pot decât să concluzionez că nu ne putem pune nădejde în dorinţa Parlamentului de a continua procesele de reformă. La alegeri nu sunt atât de sigur că românii vor alege demagogii în defavoarea politicenilor care duc la reformarea ţării. Eu am încredere şi în Guvern şi în coaliţie. Despre remaniere mai discutăm după plecarea FMI.

    Reacţia Parlamentului la modernizare este pasivă. După mine, Senatul în ansamblul lui, cu tot cu preşedinte, s-a compromis. Să refuzi să adopţi legea pentru procesul de promovare la Înalta Curte este descalificant. Nu înţeleg cum se poate compromite în aşa hal când nouă ni se cere un mecanism de promovare a judecătorilor la Înalta Curte.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Au vreo şansă statele în lupta cu pieţele financiare?

    “Noi ne-am lăsat intimidaţi de ideea că Germania ar rămâne în urmă dacă nu dereglementăm pieţele financiare. Aşa se face că nu am încercat să introducem sisteme prin care pieţelor să li se impună restricţii la nivel internaţional”, declară şeful social-democraţilor germani, Sigmar Gabriel, într-un interviu pentru Der Spiegel. Pentru el, problema care se pune acum este “îmblânzirea capitalismului” pentru a doua oară, după ce prima oară a fost îmblânzit de Germania cu decenii în urmă, prin economia socială de piaţă. O primă măsură propusă: unificarea finanţelor, a impozitării şi a politicii economice din zona euro, adică rezolvarea “defectului din naştere” al monedei unice. Inclusă în pachet: taxa pe tranzacţiile financiare. A doua măsură: forţarea băncilor să-şi reia rolul de slujitori ai economiei reale, prin separarea activităţilor de bancă de investiţii de cele de bancă comercială. A treia: interzicerea unor tipuri de tranzacţii financiare, cum sunt cele prin care speculatorii pot paria pe falimentul unor ţări.

    Miza: salvarea democraţiei, restabilirea încrederii cetăţenilor în faptul că puterea de decizie a statelor poate fi recuperată de sub asaltul pieţelor financiare. “Vedem cum democraţia se erodează zi după zi. Şefii de stat şi de guvern din UE preferă să se întâlnească sâmbăta şi duminica, după închiderea pieţelor din SUA şi înaintea deschiderii celor din Asia, ca să poată lua decizii fără ca pieţele financiare s-o ia razna. Dacă s-a ajuns ca programul politicienilor să fie dictat de orarul de funcţionare al burselor, evident că democraţia are de pierdut”, a spus Gabriel.

    Deşi ceea ce spune neamţul pare doar un discurs de politician de opoziţie adresat electoratului său social-democrat, iar în cursul interviului se căzneşte să găsească puncte în care poziţia lui se deosebeşte fundamental de cea a creştin-democraţilor Angelei Merkel, realitatea e nu numai că ideile celor două partide principale din Germania despre rezolvarea crizei din zona euro s-au apropiat, dar ele se întâlnesc şi cu viziunea administraţiei Obama, a oficialilor de la Bruxelles, a principalilor politicieni francezi, cu cea a conducerii FMI, cu cea a indignaţilor spanioli şi greci şi cu cea a mişcării “Ocupaţi Wall Street-ul”. Pare absurd, dar nu e: unul după altul, oamenii politici au înţeles că au ratat, ani în şir, o mulţime de bune prilejuri de a preveni situaţia actuală, pentru că nu au reuşit să-şi coordoneze politicile (naţionale) în faţa unei forţe globale – economia financiară, adică marile grupuri bancare şi fonduri speculative, ajunse adevărata putere conducătoare pe ambele maluri ale Atlanticului, cea care impune ritmul actualelor măsuri de austeritate ce lovesc în bunăstarea populaţiei şi deci în baza electorală a politicienilor.

    Problema riscului apărut din lipsa de transparenţă şi de reglementare în activitatea fondurilor de investiţii speculative figura încă din 2002 ca temă de discuţie în The Economist. Rezultatul discuţiilor a fost însă nul: în ciuda unor apeluri din partea conducerii UE, nici până în ziua de azi nu se cunoaşte expunerea pe Grecia, de pildă, a fondurilor speculative americane, britanice, internaţionale. Angela Merkel şi George W. Bush discutau încă din 2006 cum să facă să impună reglementări valabile şi pentru Europa, şi pentru SUA, tocmai ca să limiteze potenţialul de criză ridicat de fondurile speculative şi de faptul că marile grupuri financiare se ocupau în acelaşi timp şi de activităţile bancare clasice, şi de investiţii cu grad mare de risc în care angajau banii companiilor şi ai populaţiei. Nu s-a întâmplat nimic: libertatea giganţilor de pe Wall Street şi din Europa de a acţiona şi ca bănci, şi ca actori în “cazinoul global” al speculaţiilor cu instrumente financiare derivate a dus direct la conceptul de “too big to fail”, cu consecinţele cunoscute.

    În 2008 şi 2009, imediat după căderea Lehman Brothers, ideea la modă vehiculată la Bruxelles şi Washington era reîntronarea în SUA şi introducerea în Europa a legii Glass-Steagall, abolită în 1999, care obliga la separarea băncilor comerciale de băncile de investiţii; ulterior, ideea s-a redus pur şi simplu la curăţarea bilanţurilor, vânzarea unor active şi renunţarea la unele divizii neesenţiale de către grupurile financiare care fuseseră ajutate cu bani publici şi care trebuia să facă rost de resurse spre a rambursa ajutoarele. O serie de grupuri financiare (ING Group e un exemplu) au procedat într-adevăr aşa, însă situaţia altora s-a înrăutăţit, pe măsură ce deţinerea de obligaţiuni ale statelor cu probleme din zona euro s-a transformat dintr-un avantaj într-o piatră de moară în bilanţuri.

    Acum, ideea revine pe tapet, după ce planul Bruxellesului de a impune băncilor o recapitalizare – de ordinul a 100 de miliarde de euro în total – pentru îmbunătăţirea solvabilităţii a împins bănci ca Santander din Spania (una dintre puţinele bănci care au trecut cu bine de criza de până acum, graţie expunerii sale pe America Latină) să declare că mai bine îşi vând active şi renunţă la unele activităţi decât să atragă capital nou de la acţionari sau să ceară ajutor de la stat.

    Anul trecut, Angela Merkel a devenit bestia neagră pentru toţi managerii de fonduri invitaţi să comenteze la CNBC, după ce a decis să interzică operaţiunile speculative de “naked short selling” pe titlurile a 10 grupuri financiare germane (angajarea traderilor în vânzări de titluri, cu scopul de a le răscumpăra mai târziu cu profit, nu numai înainte de a le împrumuta, dar şi înainte de a se asigura că au cum să le împrumute – tactică incriminată şi în 2008 pentru căderea Lehman Brothers).

    Acum, autorităţile americane de reglementare au reuşit să promoveze, tot în ciuda protestelor din partea industriei financiare, “regula Volcker” (după numele lui Paul Volcker, fost şef al Rezervei Federale), care interzice băncilor cu depozite garantate de stat să-şi plaseze resursele financiare în fonduri speculative şi să facă tranzacţii financiare în nume propriu (ci numai în numele clienţilor). Motivaţia a fost că astfel vor fi limitate atât riscurile, cât şi veniturile băncilor de pe urma jocului în “cazinoul global”, iar în loc de speculaţii îşi vor canaliza banii disponibili spre relansarea economiei. Sau măcar vor accepta fără cârtire noua taxă globală pe tranzacţii, cu care statele vor să-şi protejeze bugetele în eventualitatea că vor avea din nou nevoie să susţină grupuri financiare periclitate de criză.

    Ca aşa ceva să se întâmple însă, statele au nevoie şi de o pârghie de forţă, pe care au folosit-o rar până acum. Pe de o parte, există presiunea opiniei publice, a indignaţilor şi a mişcărilor de tip “Ocupaţi Wall Street-ul”, cu care s-au solidarizat toţi adepţii unui plus de reglementare a pieţelor, inclusiv preşedintele Barack Obama; pe de altă parte sunt anchetele ori chiar sancţiunile pentru diverse operaţiuni de manipulare a pieţei, anunţate aproape concomitent contra unor bănci europene (Deutsche Bank, UBS, Dexia, UniCredit, Erste) şi americane (amenda record de 285 mil. dolari încasată de Citigroup pentru inducerea în eroare a unor investitori în instrumente bazate pe ipoteci). Iar intensitatea cu care această pârghie de forţă a început brusc să fie folosită denotă din partea statelor şi un soi de disperare a celui de-al 11-lea ceas, dar şi faptul că perioada în care statele vor miza pe ea e abia la început.

  • Europa lovită de criză se pregăteşte pentru invazia fondurilor de investiţii americane

    Experţii din industrie afirmă că managerii americani aşteaptă pentru a evalua impactul acordului final al statelor din zona euro, care ar urma să fie anunţat miercuri, pentru a identifica băncile care ar putea fi forţate să vândă repede active, notează publicaţia britanică, parte a trustului de presă Dow Jones, din care face parte şi cotidianul Wall Street Journal.

    “Nu poate trece neobservat că unii competitori din Europa au avut dificultăţi care i-ar putea transforma în ţinte atractive pentru achiziţie”, a spus şeful diviziei de servicii de management pentru investiţii la SEI, Steve Meyer.

    Grupurile de servicii financiare Northern Trust şi SEI Investments au admis, ambele, odată cu anunţarea rezultatelor financiare pentru trimestrul al treilea, că privesc spre Europa pentru ţinte de achiziţie şi că alte companii rivale procedează la fel.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Liderii din zona euro vor să ajute Italia, pentru a evita extinderea crizei datoriilor

    Guvernele din uniunea monetară ar putea activa EFSF, în scopul achiziţiei de obligaţiuni italiene, pentru a evita creşterea dobânzilor acestora, au declarat luni două surse diplomatice. Costul împrumuturilor Italiei este în prezent de circa 6%, nivel greu de suportat pe termen lung, având în vedere că datoriile ţării depăşesc 1.900 de miliarde de euro. Opţiunea este analizată în special de înalţi funcţionari din zona euro reuniţi într-un grup de lucru care pregăteşte summit-ul UE de miercuri, a spus una dintre surse, confirmând o informaţie apărută în cotudianul francez Le Monde.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Isărescu: Doar tăind cheltuieli bugetare, s-ar putea să fim loviţi de alte si alte disfuncţionalităţi

    “Eu cred că, în 2012, ţara se va putea angaja pe două fronturi: unul pentru însănătoşirea în continuare a bugetului si al doilea pentru consolidarea creşterii economice. Altfel, doar tăind cheltuieli bugetare, s-ar putea să fim loviţi de alte si alte disfuncţionalităţi”, a spus Isărescu, în discursul rostit cu ocazia primirii emblemei “Onoarea militară”, care i-a fost decernată de către ministrul apărării, Gabriel Oprea.

    “În această importantă bătălie, societatea românească se poate baza pe stabilitatea asigurată de armata română si pe stabilitatea financiară pentru care muncim noi, cei de la Banca Naţională”, a adăugat Isărescu.

    Banca Naţională, potrivit legilor ţării, poartă o mare răspundere pentru asigurarea stabilităţii financiare, reaminteşte guvernatorul. “Şi noi, cei de la Banca Naţională, vă putem raporta astăzi – ca să folosesc limbajul militar – că deşi România nu a fost ocolită de criza economică globală, am reuşit să apărăm ţara de criza financiară.”

    Emblema “Onoarea militară” reprezintă cea mai înaltă distincţie militară onorifică din sistemul de distincţii şi însemne militare.