Tag: poveste

  • Povestea femeii care s-a îmbogăţit cu o resursă din Carpaţi de care românii nu au habar

    Helena Rubinstein s-a născut în Cracovia, Polonia, pe 25 decembrie 1870. În timp ce tatăl ei, un negustor fără prea mare succes, a fost strict cu copiii săi, mama lor a avut o abordare unică în creşterea celor opt fiice: le repeta continuu că vor căpăta influenţă şi vor răzbate în lume prin puterea frumuseţii şi a iubirii. De asemenea, mama sa îşi prepara singură cremele şi produsele de înfrumuseţare, lucru care a avut o mare influenţă în viitorul celei care avea să devină antreprenoare.

    Fiind cel mai mare copil, Helena Rubinstein şi-a ajutat tatăl cu partea financiară a afacerii, iar inteligenţa sa l-a determinat să o trimită să studieze ştiinţele medicale. Însă ei îi plăcea munca de laborator, nu cea din spital, iar tatăl său i-a permis să-şi încheie studiile doar dacă era de acord să se căsătorească. Şi, totuşi, alegerea sa nu a fost văduvul de 35 de ani pe care tatăl său i l-a  ales, ci un coleg mult mai tânăr, de la Universitatea din Cracovia.

    Pentru că tatăl său nu a fost de acord cu alegerea soţului său, Helena Rubinstein a decis să se mute din Polonia, ţara sa natală, şi s-a dus să trăiască în Australia, la unchiul său. În bagaje nu a uitat să pună o duzină de cutii de creme de-ale mamei sale, realizate din combinaţii de ierburi, migdale şi extract de brad din Carpaţi. Iar australiencele au fost foarte impresionate, pe de-o parte datorită cremelor, dar mai ales datorită talentului de vânzătoare al Helenei, care a ştiut să-şi facă reclamă bună. Le-a epuizat atât de repede, încât mama sa a trebuit să-i trimită altele în câteva luni.

    Mica negustoare a avut un succes neaşteaptat şi în scurt timp şi-a pus bazele propriului magazin în Melbourne. Acolo l-a întâlnit pe jurnalistul Edward William Titus, iar cei doi s-au căsătorit în iulie 1908, la Londra. Muncind circa 18 ore pe zi la început, Rubinstein a reuşit să-şi facă afacerea profitabilă. Câţiva ani mai târziu, în 1905, a mers în Europa pentru a studia progresele în tratamentele dermatologice, iar când s-a întors şi-a chemat surorile pentru a o ajuta cu afacerea. În 1908, a mers la Londra cu aproape 100.000 de lire sterline pentru a investi în afacerea ei, iar în mai puţin de un an şi-a deschis salonul de înfrumuseţare Salon de Beaute Valeze. A cumpărat apoi şi un salon în Paris, unde a pus-o pe sora sa, Pauline, să îl conducă.

    Singura perioadă care a încetinit-o vreodată pe Rubinstein din dezvoltarea afacerii a fost atunci când era însărcinată cu cei doi fii ai săi, în 1909 şi respectiv 1912. Ulterior, a deschis un salon în New York, în 1916, după care au urmat cele din San Francisco, Boston, Philadelphia, Chicago şi Toronto, timp în care creşteau considerabil şi vânzările produselor sale din magazine. Anii 1920 o găseau pe Rubinstein în Hollywood, unde ţinea lecţii vedetelor despre cum să aplice în mod corespunzător machiajul.

    Femeia de afaceri a fost, de-a lungul carierei sale, atât rivala lui Elizabeth Arden, un alt mare nume în domeniu, cât şi a lui Charles Revson, fondatorul Revlon. În 1928, Rubinstein şi-a vândut afacerea către Lehman Brothers, dar a cumpărat-o înapoi mult mai ieftin, ca urmare a prăbuşirii pieţei bursiere. Rubinstein şi Titus au divorţat în 1937, iar în vara următoare s-a căsătorit cu prinţul rus Artchil Gourielli-Tchkonia, cu 20 de ani mai tânăr.

    O mare susţinătoare a unui stil de viaţă sănătos, a îngrijirii şi înfrumuseţării, Rubinstein a murit la New York, în 1 aprilie 1965, la vârsta de 94 de ani. Un an mai târziu, i-a fost publicată autobiografia, ”My Life for Beauty“.

  • Moment istoric. Unul dintre cele mai importante tezaure ale Europei, gasit intr-o vie, se ‘intoarce’ acasa, in Timis. Afla-i uimitoarea poveste

    Dupa descoperirea lui, acum mai bine de 200 de ani, tezaurul de la Sannicolau Mare a fost recuperat de autoritatile vremii si inclus in colectia Curtii Imperiale austriece, iar in prezent se afla la Viena.
     
    De aproape 10 ani, Primaria din Sannicolau Mare poarta tratative cu reprezentantii institutiei austriece, insa nu au reusit sa obtina acordul de a realiza o copie fidela a tezaurului.
     
    Vestile bune vin insa din Ungaria. Administratia locala din Sannicolau Mare a semnat deja un contract cu Muzeul din Szeged pentru realizarea copiilor dupa obiectele ce compun valorosul tezaur, scrie opiniatimisoarei.ro
     
    „Nu am reusit cu austriecii, pentru ca nu ne-am inteles cu cei de acolo. In primavara, am semnat deja un contract cu Muzeul din Szeged pentru o copie dupa tezaur. Termenul de executie este de un an si jumatate. Vom obtine o copie a celor 23 de piese, tezaurul va fi suflat in aur de 24 de karate, exact cum e originalul. Vom obtine de la specialisti un certificat care sa ateste ca este copie conforma cu originalul, ca sa poata fi expus intr-un muzeu pentru public”, a declarat pentru opiniatimisoarei.ro Danut Groza, primarul orasului Sannicolau Mare.
     
    Termenul de finalizare a proiectului privind reproducerea tezaurului de la Sannicolau Mare este toamna anului 2019. Iar odata incheiata lucrarea, piesele vor fi expuse, cel mai probabil, la Castelul Nako, recent reabilitat la exterior si pentru care se cauta solutii de renovare interioara, astfel incat sa intre intr-un circuit al obiectivelor de vizitat din cel mai vestic oras al Romaniei.
     
    Tezaurul de la Sannicolau Mare este compus din 23 de obiecte din aur, in greutate totala de peste 10 kilograme, provenind din perioada medievala timpurie. Este considerat unul dintre cele mai importante tezaure ale Europei de la inceputul Evului Mediu si se afla la Kunsthistorisches Museum din Viena. Cele 23 de piese ale tezaurului, eterogene ca forma si executie stilistica, sunt confectionate din aur cu o finete variind intre 12 si 22.
     
    In vara anului 1799, pe 3 iulie, un taran Nera Vuin, sarb de origine, sapa pe langa un zid ca sa planteze vie, in curtea casei lui din Sannicolau Mare. La un moment dat, sapa i s-a lovit de ceva metalic. Ceea ce a scos apoi din pamant avea sa uimeasca o lume intreaga. Nu se stie nici acum, si probabil nu se va sti niciodata, cate piese faceau parte din tezaur. Multe dintre ele sunt perechi si e posibil ca toate sa fi avut o pereche, dar nu au mai ajuns pana la noi. Povestea spune ca descoperitorul le-a vandut pe nimica toata mai multor negustori, separat, sau numai unui negustor grec ori armean, care a incercat sa le vanda la pret mult mai mare, la Pesta.
    Aici piesele au atras imediat atentia si au fost confiscate si inventariate.
     
    O alta varianta spune ca, atunci cand taranul a incercat sa le vanda, proprietarul terenului a aflat si a alertat autoritatile. Era in interesul lui, caci legea oferea o compensatie atat descoperitorului (daca declara imediat comoara), cat si proprietarului pamantului, iar daca descoperitorul nu declara, dar era denuntat, partea acestuia ii revenea denuntatorului.
     
    Indiferent cum s-a intamplat, cert este ca cea mai mare parte a tezaurului a ajuns, intr-un final, de la Pesta la Viena, unde se afla si astazi. Unele dintre piese fusesera deteriorate. Sotia lui Nera Vuin ar fi pastrat si ea cateva piese mici, pe care le-a topit. Despre soarta taranului care a facut colosala descoperire nu mai stim mare lucru. Doar ca sotia sa a batut de doua ori pe jos drumul pana la Viena, ca sa-i ceara imparatului partea sa de recompensa, si n-a primit nimic.
     
    Locul in care s-a descoperit tezaurul se afla astazi pe strada Comorii din Sannicolau Mare. Descoperirea a avut in epoca un mare rasunet, valoarea fiind estimata la trei milioane de florini. Tezaurul de la Sannicolau Mare a fost expus si la Budapesta, de doua ori, prima data in 1884, apoi in 2002, la aniversarea a doua sute de ani de la fondarea Muzeului National al Ungariei. In Romania nu a fost expus niciodata.
     
    S-a pus problema presupuselor perechi lipsa. Sperand ca au fost ingropate undeva aproape de locul descoperirii tezaurului, in 2006, o echipa mixta de arheologi romano-maghiara a investigat zona, cu aparatura performanta. Nu s-a gasit nimic. Cautatorii de comori au rascolit si ei pamantul de-a lungul anilor, dar in zadar.
     
    Tezaurul este alcatuit din sapte ulcioare, ornamentate cu figuri florale, mitologice si geometrice, sapte vase joase – doua farfurii mai mari, doua mici, doua patere si un platou oval -, un bol cu o lucratura extrem de sofisticata, trei pocale, dintre care doua cu un cap de taur rasucit, privind inapoi si sprijinite pe trei picioare, iar un al treilea, in forma de scoica, doua potire, doua cani si un corn in forma de palnie. Majoritatea au inscriptii: in greaca, in limbi locale, dar cu alfabet grecesc, inca nedescifrate satisfacator, insemne cu aspect de rune, de asemenea nedescifrate intrutotul.
  • Povestea familiei care locuieşte într-un zgârie nori de 1 miliard de dolari

    Cea mai bogată familie din Asia are origini indiene şi a devenit mai populară în presa internaţională la finalul anului trecut, după organizrea unei nunţi spectaculoase, care a inclus un concert privat Beyoncé şi a avut invitaţi celebri precum Priyanka Chopra şi Nick Jonas, Hillary Clinton şi Ariana Huffington.

    Familia Ambani  conduce conglomeratul din industriile telecom şi petrolieră Reliance Industries. Preşedintele companiei şi acţionarul principal este Mukesh Ambani, cel mai bogat om din Asia, cu o avere evaluată la 42,7 miliarde de dolari, potrivit Indexului Miliardarilor realizat de Bloomberg.

    CUM ARATA CEA MAI SCUMPA CASA DIN LUME 

    Fiica în vârstă de 27 de ani a lui Mukesh, Isha Ambani, căsătorită cu Anand Piramal, în vârstă de 33 de ani, este moştenitoarea unui imperiu din industriile imobiliare şi farmaceutică.  Casa familiei Ambani din Mumbai, India este de fapt un zgârie-nori de 27 de etaje, a cărei valoarea este estimată la 1 miliard de dolari.

    Averea familiei a început să se acumuleze după ce Dhirubhai Ambani, fondatorul Reliance Industries, a înfiinţat firma axată iniţial pe producţia de materiale textile. Compania face acum parte din Fortune 500 şi este evaluată la 100 de miliarde de dolari.
    Dhirubhai a murit în 2002, la vârsta de 69 de ani, fără un testament, iar conducerea companiei a fost astfel moştenită de cei doi fii ai săi, Mukesh şi Anil.

    În 2005, fraţii au împărţit compania într-o înţelegere negociată de mama lor, iar Mukesh a rămas la conducerea afacerilor din petrol, petrochimie şi rafinărie, Anil preluând businessurile de construcţii, telecomunicaţii, asset management, entertainment şi afacerile de producţie de energie.În prezent, în vârstă de 61 de ani, Mukesh Ambani are o avere estimată la 42,7 miliarde de dolari şi este preşedintele şi cel mai mare acţionar al Reliance Industries Limited. El l-a depăşit astfel pe fondatorul grupului Alibaba, Jack Ma, în iulie 2018, devenind cel mai bogat om din Asia.

    Fratele său, Anil Ambani, în vârstă de 59 de ani, este preşedintele grupului Reliance şi are o avere estimată la 1,5 miliarde de dolari. Anil este căsătorit cu Tina Ambani, fostă actriţă la Bollywood.
     

     

  • Marius Ştefan, cofondator şi director general / Autonom Services: ​„La începutul anilor 2000 eu şi fratele meu am decis să emigrăm, eu în SUA, el în Franţa, cu burse de studii. După ce am văzut ce se întâmplă acolo, ne-am întrebat dacă putem să facem ceva în ţara în care ne-am născut cu cunoştinţele de acolo“

    Carte de vizită


    ¶ A studiat la Academia de Studii Economice din Bucureşti (Tranzacţii Internaţionale), dar şi la London Business School, Harvard Business School, Stanford University
    ¶ Povestea firmei româneşti de închirieri de maşini a început în 2006, după ce Marius Ştefan împreună cu fratele său au decis să intre în business după terminarea studiilor în străinătate
    ¶ Fraţii au considerat că terenul imprevizibil din România, unde „puţine pieţe sunt mature şi mai sunt multe de făcut“, este mai potrivit decât în ţările „aşezate“
    ¶ Anul trecut, compania  a avut o cifră de afaceri netă de peste 100 de milioane de lei, la un număr mediu de 252 de angajaţi

    Marius Ştefan a vost votat pentru a fi inclus în clasamentul CEI MAI ADMIRAŢI CEO DIN ROMÂNIA 2018.

  • Povestea bărbatului care locuia pe străzi şi a pus bazele uneia dintre cele mai cunoscute companii de alcool din lume

    Antreprenorul provine dintr-o familie simplă de imigranţi. Părinţii săi au divorţat pe când el avea doar doi ani, iar DeJoria a ajuns la orfelinat. Încă de mic, a fost nevoit să îşi câştige singur traiul, aşa că a început să vândă ziare şi felicitări de Crăciun.

    Ulterior, s-a înrolat în marina SUA, apoi a trecut de la un job la altul până a reuşit să obţină un post în cadrul Redken Laboratories, companie care fabrica produse de îngrijire a părului, de unde a fost însă concediat. În cele din urmă, a reuşit să obţină un împrumut de 700 de dolari, pe care i-a folosit pentru a fonda, alături de frizerul Paul Mitchell, compania John Paul Mitchell Systems, al cărei sediu iniţial a fost maşina în care locuia.

    Produsul care a adus succesul companiei şi venituri anuale de peste un milliard de dolari a fost un şampon 2 în 1, cu balsam inclus. În 1989, antreprenorul a pus bazele unei alte companii de success, brandul de tequila Patrón, cunoscută astăzi la nivel international.

    Un alt domeniu în care DeJoria şi-a extins afacerile a fost cel al telecomunicaţiilor. Succesul businessurilor pe care le-a fondat i-a adus antreprenorului o avere de circa 2,8 miliarde de dolari. DeJoria nu a uitat greutăţile trecutului, aşa că a devenit un filantrop, sprijinind diverse cauze sociale, în special ale persoanelor fără adăpost.

  • Povestea prietenilor din copilărie care au creat o afacere in şopronul din curtea familiei. Ce au reuşit aceştia să facă a intrat in istorie

    Prieteni din copilărie, William Harley şi Arthur Davidson au dovedit că zicala ”unde-s doi puterea creşte“ este cât se poate de adevărată. Împreună, au fondat una dintre cele mai mari companii de motociclete din lume, Harley-Davidson, care are, anual, o cifră de afaceri de peste zece miliarde de dolari

    William Sylvester Harley s-a născut pe 29 decembrie 1880, în Milwaukee, Wisconsin.

    La 15 ani, Harley a început să muncească în fabrica de biciclete Meiselbach. In timpul colegiului, el a lucrat în biroul unui arhitect şi a fost chelner în frăţia Kappa Sigma.

    În 1907, Harley a obţinut o diplomă în inginerie mecanică la Universitatea din Wisconsin-Madison şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Anna Jachthuber, cu care a avut doi fii şi o fiică. Printre hobby-urile sale se numărau golful, vânătoarea şi pescuitul.

    Arthur Davidson s-a născut pe 11 februarie 1881, ca fiu al lui William C. Davidson şi al Margaretei Adams McFarlane, şi a mai avut încă patru fraţi. El a avut trei copii: Margaret, Arthur Jr. şi James Davidson. Era cunoscut ca un bun povestitor, iar una din celebrele sale istorisiri, povestea unchiului Honey, este legată chiar de istoria companiei Harley-Davidson.

    Harley şi Davidson au strâns împreună o sumă de câteva sute de dolari, pentru a investi în primul lor proiect. Cineva a furat însă toţi banii din casa lui Davidson, dar unchiul acestuia, care avea o fermă de albine în apropiere, le-a împrumutat celor doi băieţi suma de 500 de dolari, salvând, astfel, soarta companiei. De atunci, cei doi l-au poreclit unchiul Honey (miere). 

    Istoria Harley-Davidson începe în 1901, când Harley, în timp ce lucra ca ucenic proiectant pentru Barth Mfg. Co., a elaborat schiţele unui motor care să poată fi montat pe cadrul unei biciclete obişnuite. |n următorii doi ani, Harley şi prietenul său din copilărie, Arthur Davidson, au lucrat la prima motocicletă, care a fost terminată în 1903, cu ajutorul fratelui lui Arthur, Walter Davidson. La testarea motorului, Harley şi Davidson au înţeles că acesta nu este suficient de puternic pentru a putea urca dealurile din împrejurimi fără a se ajuta de pedale.

    Ei s-au hotărât să înceapă un al doilea proiect, în care au primit ajutorul pionierului motoarelor exterioare Ole Evinrude. Piesele au fost asamblate în şopronul din curtea familiei Davidson şi, pe 8 septembrie 1904, prima motocicletă Harley-Davidson, condusă de Edward Hildebrand, care avea să reprezinte prototipul pentru următoarele modele, lua parte la cursa State Fair Park.

    Anul următor au fost vândute primele trei motociclete Harley-Davidson. |n 1906, Harley şi fraţii Davidson au construit prima fabrică, în Chestnut Street (devenită Juneau Avenue). |n doar un an, producţia a crescut la 150 de exemplare, iar cei doi parteneri au început să vândă motociclete departamentului de poliţie. Tot atunci, cel de-al treilea frate al lui Arthur Davidson, William, s-a alăturat afacerii.

    În 1920, Harley-Davidson devenise cea mai mare fabrică de motociclete din lume. |n 1921, una dintre motocicletele companiei, condusă de Otto Walker, a fost prima din lume care a câştigat o cursă cu o viteză de peste 160 km/oră.
    Cele două războaie mondiale au avut o importanţă deosebită în stabilirea notorietăţii companiei şi în vânzările acesteia, deoarece armata SUA a achiziţionat zeci de mii de motociclete Harley-Davidson pentru a le folosi în război.

    În timpul marii crize economice din perioada interbelică, vânzările companiei au scăzut de la 21.000 de exemplare vândute în 1929 la sub 4.000 în 1933. |n ciuda acestui fapt, compania a lansat o nouă linie în 1934, în stilul Art Deco, cu un nou tip de motor.

    Harley a fost inginer-şef şi trezorier al companiei până la moartea sa, pe 18 septembrie 1943. Davidson a murit pe 30 decembrie 1950, la vârsta de 69 de ani, într-o coliziune dintre două maşini, la câţiva kilometri de casă. |n accident a murit şi soţia sa, Clara. |n prezent, compania îl care ca CEO pe Matt Levatich. Harley-Davidson are o cifră de afaceri de peste 10 miliarde de dolari, în jur de 6.000 de angajaţi şi un profit anual de aproape 700 de milioane de dolari.
     

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Vinurile româneşti vor să cucerească europa

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată, în prezent, piaţa românească a vinului?
    Ionuţ Roman, director relaţii cu clienţii la Selgros: Pentru noi, piaţa de vin este extrem de importantă. În ultimii ani am investit foarte mult în gastronomie, am încercat şi am demonstrat competenţa în aşa ceva. Nu poţi să fii bun în carne, în peşte sau în legume fără să le asociezi cu vinul. Am investit foarte mult în acest domeniu, începând de la traininguri către echipele de vânzare şi până la asocieri şi organizări de festivaluri de vinuri. Noi credem în această piaţă, ţine foarte mult de centrul businessului nostru şi de dezvoltarea pe care a avut-o piaţa în ultimul timp. Cred că atingem în jur de 1.000 de etichete, majoritatea româneşti; vânzările au crescut cu aproximativ 10% faţă de anul precedent şi ponderea este de 95-98% vinuri româneşti. De la noi cumpără şi restaurantele, HoReCa, având o varietate mare de produse, de la vinuri mai ieftine până la unele foarte scumpe.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Progresul este evident şi cine nu recunoaşte lucrul ăsta probabil e rău intenţionat. Dincolo de asta, din nefericire operăm în continuare cu foarte multe aproximări, ştim foarte puţine despre situaţia reală în conjuncţie cu celelalte ţări. Nu avem un proiect pentru următorii 20 de ani, să avem o ţintă pentru a putea avea şi un parcurs. Suntem în situaţia în care figurăm cu o balanţă deficitară import-export, mai mult importăm decât exportăm; mai mult, apar şi anomalii în aceste raportări internaţionale – noi importăm inclusiv din Cehia, conform rapoartelor OIV, ceea ce evident că este o anomalie, dar una care este înregistrată oficial. Pe de altă parte, consumatorii sunt cumva victimele unor mesaje care vin exclusiv din partea producătorilor, şi evident că fiecare are în spate impulsul comercial – şi câteodată involuntar – să vicieze cumva acest mesaj de educare, în sensul în care trage consumatorul către el. Prin urmare, nu e o comunicare absolut obiectivă. În urma Concursului Internaţional de Vinuri Bucureşti (IWCB), ţinut anul acesta la Iaşi, am putut coagula mediul academic şi confirma o afirmaţie făcută tot aici, în această conferinţă, anul trecut, şi anume să ajungem la o fundamentare ştiinţifică legată de faptul că pe acest teritoriu vorbim de o viticultură cu vitis vinifera de 7.000 de ani. Inventarul de specialitate, o serie de dovezi comportamentale stabilite de antropologi, chiar o serie de datări ne arată că vorbim de 7.000 de ani. Prin urmare, pentru prima dată în istoria ţării noastre avem rădăcina brandului viticol al României. Este foarte important. Putem construi un brand viticol şi apoi, eventual, să contribuim la construirea unui brand de ţară prin asta. Oricât de inspirată ar fi o agenţie de publicitate, nu poate face o imagine din nimic; avem o rădăcină, trebuie să o îmbunătăţim, trebuie să vedem ce mai adăugăm, dar de aici pornim. Mă bucur că am putut lansa aici, în premieră, această realizare care s-a făcut fără ajutorul statului.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Din păcate, noi nu avem politici de ţară care să promoveze vinul românesc; fiecare producător, în parte, trebuie să ducă lupte grele, să aloce bugete pentru a încerca să scoată cumva nasul în lume. În ciuda acestui fapt, noi avem vinuri din ce în ce mai competitive, din ce în ce mai valoroase, unele dintre ele chiar pot sta la loc de cinste alături de tradiţionalele şi mult promovatele vinuri franţuzeşti. Piaţa românească s-a elevat, s-a cizelat, pune mult mai multă valoare pe raportul preţ-calitate; piaţa de vin este una zgomotoasă, este înfiorător dacă te trezeşti la raft şi nu ai destule informaţii, dar cu toate astea găsim lucruri foarte bune. Noi, Domeniile Sâmbureşti, suntem o cramă istorică, avem rădăcini de pe vremea lui Mihai Viteazu, avem o istorie lungă în spate, pe care încercăm să o susţinem şi să o promovăm aşa cum putem. Cramele trebuie să se reinventeze, şi cred că multe o fac, dar ar trebui să asculte şi mai mult de specialişti, de oamenii care chiar se implică în mod activ în tot ceea ce înseamnă cultura vinului.

    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Într-un stat în care viticultura şi vinificaţia sunt principalele ramuri ale economiei, e cazul să acordăm o atenţie deosebită promovării acestui sector. În Republica Moldova există Oficiul Naţional al Vinului şi Viei, care e foarte bine văzut la nivel internaţional. Pentru Republica Moldova, România este o piaţă foarte interesantă şi cu tot efortul tindem să ne promovăm aici, chiar dacă nu toate vinăriile reuşesc acest lucru. Gitana este prezentă în România de trei ani, iar succesul acestui brand nu îmi aparţine doar mie, ci şi individualităţii şi calităţii produselor. 80% din producţia noastră e exportată, suntem o ţară mică cu un consum mic.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Am constatat că, în aceşti trei ani de când am investit în Sarica, ne poziţionăm foarte bine în categoria vinurilor rozé, având în fiecare dintre cei trei ani creşteri foarte mari, de peste 100%. Sigur că mi-aş dori ca Sarica Niculiţel să fie cunoscută pentru un singur tip de vin sau pentru un singur soi, să aibă un renume mare din chestia asta. Suntem în căutarea identităţii, dar încep deja să se contureze nişte direcţii. Ce-am învăţat cândva a fost că dacă nu vrei să depui un efort foarte mare şi costuri foarte mari pentru marketing, trebuie să ai calităţi psihosenzoriale ale produsului tău care să fie aliniate cu poziţionarea pe care ţi-o alegi. Sigur, poţi să ai un Trabant, să spui că e un Mercedes şi să bagi foarte mulţi bani în marketing, convingând lumea că e Mercedes. Dincolo de asta, noi vrem să jucăm un rol foarte important pe piaţa de vin din România, prin urmare nu ne permitem să excelăm doar pe un segment extrem de îngust.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este diferenţa dintre vinurile pentru retail şi cele destinate HoReCa? Care variantă e de preferat pentru un producător?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că e un avantaj să ai în restaurante vinuri mai deosebite, vinuri despre care poţi vorbi. În retail trebuie să avem vinuri foarte bune, de o calitate optimă, în aşa fel încât consumatorul să găsească în restaurant ceva exclusivist, greu de înţeles poate ca asociere gastronomică, iar în magazin să fie mulţumit de un vin pe care îl poate asocia seara cu un fel de mâncare. E important să fii prezent pe ambele canale, deoarece prea puţini îşi permit să fie în fiecare seară la restaurant.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Strategia de promovare depinde foarte mult de obiectivele de business. Într-adevăr, o cramă mică se promovează un pic altfel, o cramă care are 400 de hectare sau mai mult are cu totul alte obiective. Ideea este cum aduci consumatorul să-ţi încerce produsul. Evident, prezenţa trebuie să existe pe toate canalele şi cu sortimente petru HoReCa şi retail. Noi am ales şi mediile de comunicare convenţionale, adică am înţeles că în mainstream nu poţi să ajungi decât printr-o comunicare de masă. Poţi să îi spui omului despre vinul tău, să îi spui o poveste, el ajunge să îl deguste şi eventual îl recomandă mai departe. Alte modalităţi sunt prezenţa la tot felul de evenimente specifice, unde omul se duce decis să deguste un vin bun, să facă o asociere culinară. Acum, fiecare înţelege cum crede să îşi facă promovarea, dar aceasta trebuie să fie onestă şi pe un produs de foarte bună calitate.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Cred că marea provocare pentru viitor ar fi să încercăm să delegăm competenţe, pentru că producătorii au suficient de multe lucruri de făcut. Trebuie să încercăm să anticipăm tiparul de consum şi ocaziile de consum pe care le vor avea tinerii în următorii 5-10 ani. Schimbarea de paradigmă este fantastică, schimbarea de comportament este fantastică, mijloacele cu care ei comunică şi economia de mijloace pe care o fac când comunică nu este specifică generaţiei noastre. Noi suntem pe tiparele de gândire – şi aplicăm în practică aceste tipare – după ceea ce am învăţat; majoritatea cărţilor bune pe care noi le-am citit sunt scrise până în ’65, ca să spun aşa, şi ne apropiem de curente noi de gândire mai mult din curiozitate, nu suntem neapărat dispuşi să le şi aplicăm.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Cu privire la distincţia dintre HoReCa şi retail, cred că în mare parte aceasta este subiectivă, nu este datorată producătorilor, ci este cumva rezultatul unor opţiuni pe care le fac proprietarii de restaurante. De multe ori, acest lucru are de-a face cu lipsa de competitivitate a acestei pieţe. E clar că dacă vezi un vin cu 30 de lei în raftul unui magazin şi cu 150 de lei pe un meniu de restaurant, consumatorul va avea o reacţie negativă. Sigur, există câteva lucruri obiective cum ar fi condiţiile de păstrare pentru nişte vinuri de top într-un raft de retail, dar în general vinurile, ca şi alte produse, nu stau cu anii pe acele rafturi. Pe măsură ce piaţa va deveni tot mai competitivă pe zona HoReCa, o să vedem o deplasare a acestui trend, urmat de proprietarii de restaurante, de a refuza cu obstinaţie listarea unor produse care se găsesc şi în retail. Nu va dispărea, dar se va diminua în timp această presiune.

    BUSINESS MAGAZIN: Cine îşi poate asuma meritele pentru evoluţia pozitivă în ceea ce priveşte educarea consumatorilor faţă de vin? A dus aceasta la schimbarea obiceiurilor de consum ale românilor?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că astăzi consumatorul e deschis la ideea de a degusta sau de a descoperi multitudinea de vinuri, de gusturi, şi e bine că nu suntem setaţi să bem doar vin roşu sau alb, ci că suntem orientaţi să asociem gastronomic un vin.
    Ionuţ Roman, director Relaţii cu clienţii, Selgros: În primul rând, românii cumpără vinuri româneşti, ceea ce e foarte bine. În al doilea rând, încep să cumpere calitate, ceea ce e îmbucurător. Noi vindem vinuri de până la aproximativ 2.200 de lei, avem parteneri care cumpără vinuri între 400 şi 800 de lei în mod constant. Comportamentul clienţilor este strâns legat de evoluţia pieţei gastronomice din România, nu se poate diferenţia, şi atunci observăm că pe măsură ce una se dezvoltă, cealaltă o urmează. Da, oamenii plătesc mai mult pentru calitate.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: De aproximativ 10 ani, industria aceasta a cunoscut nişte transformări importante în ceea ce priveşte tipul de acţionariat – aproape toate companiile sunt private în momentul de faţă. Eforturile pe care le vedeţi la fiecare târg, la fiecare eveniment sunt substanţiale din partea producătorilor, iar asta lasă urme, duce la educarea consumatorului. Pe de altă parte, apare şi o creştere a puterii de cumpărare a consumatorului. Ne amintim poate, din comportamentul nostru, cât de uşor ne vine să plătim o sumă anume pe o sticlă de vin când suntem în străinătate şi cât de greu ne vine să plătim jumătate din acea sumă pe o sticlă de vin de aceeaşi calitate când suntem acasă.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Orice observaţie legată de schimbarea de comportament ţine de o evoluţie naturală. Sigur, informaţia a circulat, există internetul, bibliografia de specialitate este din ce în ce mai consistentă, oamenii circulă în toată lumea şi, evident, există o putere mai mare de a alege într-un mod conştient. Dar asta e ceva ce au făcut toate ţările, ceea ce facem noi acum nu este decât să păstrăm decalajul pe care îl avem faţă de celelalte state. Nemulţumirea unora ca mine nu este că nu suntem pe drumul cel bun, ci că trebuie să accelerăm puţin; singura şansă a României este de a comprima nişte paşi. Avem capacitatea să facem salturi, nu ne lipseşte absolut nimic, trebuie doar să învăţăm din nou – nu ştiu unde s-a pierdut asta – să unim energiile astfel încât să putem avea rezultate şi mai bune. Fără a face proces de intenţie vreunui producător, pentru că îi iubesc aproape pe toţi, oricum ar fi, businessul dictează comunicarea. Şi în această idee, onestitatea este până la un anumit punct – nu înseamnă că ascunzi ceva, că spui că e un soi şi de fapt e un alt soi, dar câteodată forţezi către produsul tău. Or, educaţia de bază se face către masă şi un prim pas ar fi ca toată ţara să ştie noile valori ale cramelor româneşti.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cum e perceput vinul „made in RomAnia“?
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Consumatorul român nu e musai consecvent cu alegerile lui, consumatorul român încearcă. Totul porneşte de la educaţie şi dacă informaţia nu e transmisă aşa cum trebuie şi există acea suspiciune că vinurile sunt făcute din pastile – toate acele legende underground care există – să alegi un vin românesc e o întreagă bătaie de cap. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi în educarea consumatorului român, din ce în ce mai mulţi, iar ăsta este un lucru bun. Dar şi acei oameni ar trebui să se armonizeze pe un anume tip de informaţie, veridică şi obiectivă. Ei bine, dacă acea informaţie ar ajunge la consumatorul român, lucrurile s-ar schimba mult mai mult, pentru că există o întreagă iluzie şi o dorinţă să bem vinuri din import, din lumea nouă, iar producătorii români încearcă să se bată cu această mentalitate.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este starea actuală a turismului viniviticol în România?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Turiştii vin, de obicei, în locurile care sunt promovate. Nu am văzut niciun fel de promo al României viniviticole, poate mi-a scăpat mie sau poate nu există. Renumele României ca ţară producătoare de vin nu este chiar unul foarte bun. Eu zic că nivelul de civilizaţie al unui popor se vede în modul în care acesta mănâncă şi bea, la toate nivelurile sociale, or acest nivel la care România a ajuns nu este prezentat nicăieri. Cred că această imagine este şi vina noastră, a tuturor; cei care pot să facă ceva în această direcţie o fac şi o fac bine, zic eu, cramele îşi fac singure promovare pe toate căile pe care le au la îndemână. Cred că ar trebui să existe o mai bună promovare a României turistice, poate un canal de televiziune specializat, un canal civilizat care ar transmite acest mesaj mult mai concentrat şi acolo unde trebuie.

    Victor Melian, Chef: Din păcate, turismul viniviticol este o struţo-cămilă în care trebuie să avem o formă de cazare, o formă de transport, în clipa aceea ar trebui să avem şi şosele – pentru cei care au fost prin Europa, turismul viniviticol este foarte complicat. El pare foarte simplu în Italia sau Franţa, unde se face chestia asta de foarte, foarte mult timp şi a ajuns la un nivel de excelenţă. Am avut plăcerea şi bucuria să însoţesc de mai multe ori grupuri organizate de către ambasadele bucureştene, dar eşti limitat din cauza timpului la zonele limitrofe; dacă sari de o zi, deja se complică noţiunile de cazare şi transport. Eu cred că România îşi vinde la fel de prost mănăstirile şi cramele, locurile istorice, cred că e o terra virgina pe care cineva ar putea să o exploateze senzaţional. Cu regret, sunt foarte, foarte puţini turişti, din cauza condiţiilor care sunt, în continuare, improprii. E un citat al lui Gheorghe Dinică, dintr-un film celebru, care mie îmi place foarte mult: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic“. Degeaba avem crame, vinuri, dacă nu avem povestitorul care să vândă circuitul ăsta, pentru că turismul viniviticol nu are pretenţii enorme de la cazare, este un turism de eveniment, de amintire; poţi să stai seara la o cramă, în faţa focului, să auzi nişte poveşti minunate despre via cu pricina şi eventuale legende locale cu Ilene Cosânzene şi gata, eşti vândut. Asta trebuie să facem, să avem povestea.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: În acest tip de turism nu este vorba doar despre vin, este vorba despre viţă, despre procesul de vinificaţie şi, cel mai important, este vorba despre oamenii din spate şi povestea lor. Este şi motivul pentru care clientul îşi doreşte să aibă o interacţiune personală, emoţională cu acel producător. Este motivul pentru care nu se mulţumeşte doar să citească informaţiile de pe o etichetă, vrea să meargă la faţa locului, să simtă energia respectivă, să aibă o experienţă – despre asta este vorba. În momentul în care acel consumator pleacă, iese pe poarta cramei, el devine un ambasador al vinului şi al producătorului respectiv.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Turiştii care întreabă de vinuri preferă să consume soiurile autohtone, din păcate nu am reuşit să ne păstrăm foarte bine soiurile, nu avem declarate foarte multe. Greşeala mare a producătorilor de vin este că au plantat foarte multe soiuri internaţionale, şi aici e şi problema: turistul care vine la noi în ţară ar vrea să consume un vin care conţine măcar un soi românesc, cupajul respectiv să aibă aşa ceva în compoziţie. Şi noi am făcut aceeaşi greşeală, dar eu, personal, nu m-aş apuca să fac un vin din Cabernet Sauvignon şi să îl dau ca vinul meu emblemă, deşi soiul este foarte frumos şi se vinifică foarte bine, are potenţial bun şi de învechire, dar eu cred că trebuie să stea neapărat lângă nişte soiuri autohtone. E adevărat că nouă, oenologilor, ne-a fost mai uşor să vinificăm soiurile internaţionale, pentru că în regiunile cu tradiţie veche – Franţa, Italia, Spania – sunt şcoli destul de bine specializate pe treaba asta şi atunci s-au făcut foarte, foarte multe cercetări pe acele soiuri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la soiurile noastre, cu care putem să avem nişte experienţe şi la care putem încerca, continuu, să îmbunătăţim calitatea. Avem Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, care este iubită de italieni, chiar s-ar putea cultiva în anumite regiuni din afară.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Fiind foarte aproape de Constanţa, aş putea spune că suntem un oraş sezonier. Am simţit o creştere anul acesta, pentru că şi numărul zborurilor pe aeroportul Mihail Kogălniceanu a crescut. Am avut foarte mulţi estonieni, ştiau că România produce vin şi, oricum, celor care vin la noi la cramă încercăm să le dăm spre degustare soiurile româneşti. Turiştii sunt curioşi şi reacţionează foarte bine la soiurile locale. Avem 17 hectare pe care cultivăm 11 soiuri, e destul de greu să le manageriem.

    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Eu văd România viniviticolă la început, sunt destul de puţine crame deschise. Din punctul nostru de vedere, turismul viticol este la început, dar avem semnale pozitive, sunt foarte mulţi turişti străini şi mai puţini români.

    Alina Iancu, fondatoare, crameromania.ro / revino.ro: Eu aş spune că turismul viticol este unul de business, cele mai multe evenimente pe care le organizez – fie ele degustări de vinuri în Bucureşti sau team buildinguri – sunt pentru companii din România cărora le vin delegaţi străini şi vor să organizeze ceva la crame. Foarte rar organizez grupuri private cu public din România. Pe de altă parte, acest turism nu este dezvoltat pentru că nici cramele nu sunt deschise cu adevărat, nu au răbdarea de a sta jumătate de oră sau o oră să vorbească cu două persoane, şi atunci impun un număr minim de 8-10 persoane. Turismul viticol înseamnă să vinzi vinul de la cramă şi poate să diminuezi alte cheltuieli de marketing prin care te promovezi prin ţară, dar trebuie să investeşti o perioadă mai lungă de timp. O problemă pe care o au cramele este că nu vor să se identifice şi să facă degustările cu produse locale. Cum ar fi să meargă să cumpere 5 kilograme de brânză de la un localnic şi să le vină doar 10 turişti? Nu vor să investească în lucrul acesta, dar dacă nu ne folosim şi de partea de gastronomie, nu putem să evoluăm pe partea de vinuri. Eu am identificat peste 185 de crame cu vin îmbuteliat şi peste 80 dintre ele fac turism viticol, dar zic eu că doar jumătate ştiu să îl facă cu adevărat, să ţină o degustare cum trebuie, să aibă personal specializat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de importantă este dimensiunea turismului viticol pentru imaginea unei crame?
    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Din punct de vedere legislativ, în România producătorii de vin nu pot fi trataţi aşa cum au fost cei din Germania sau Italia, respectiv ca până într-un anumit număr de locuri să nu respectăm întru totul legislaţia restaurantelor. Prin urmare, investiţia pe care trebuie să o facem este foarte mare, şi toţi investitorii în viticultură încearcă, în primul rând, să îşi recupereze banii din principala activitate, adică producţia de vin. Celelalte activităţi, printre care şi turismul viniviticol, sunt lăsate mai la urmă. Îţi trebuie foarte multă răbdare, îţi trebuie oameni cu experienţă, îţi trebuie buni povestitori atunci când primeşti un grup, pentru că nu se poate ca o dată să povestească cineva din magazin şi a doua oară directorul general. În concluzie, ne ajută foarte mult – eu ştiu producători care vând 15-20% din producţie doar prin magazinele proprii datorită turiştilor. Un producător cu 5 hectare îşi poate vinde întreaga producţie dacă are un local micuţ, un restaurant cu câteva mese unde să servească nişte produse; la Villa Vinea vindem cam 30% din producţie prin magazinele proprii.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Noi am încercat să oferim catering doar cu produse locale, dar nu am putut pentru că nu am găsit suficienţi producători care să aibă acele produse cu certificatele de calitate necesare.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Să nu uităm că suntem încă la început cu afacerile din domeniul vinului. Avem 10 ani de zile în care am investit în crame şi poate că mai avem mulţi ani până să ajungem la nivelul celor de afară, chiar dacă am evoluat destul de rapid. E clar că trebuie să ne unim cu mici producători din alte zone, dar să nu uităm că perioada e una scurtă.

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată experienţa ideală a unui turist venit la o cramă?
    Victor Melian, Chef: Să poată să aterizeze la un aeroport civilizat, să se urce într-un autocar civilizat – asta avem –, să circule pe nişte drumuri unde eventual să nu facă o medie de 25 de kilometri pe oră, să ajungă la un loc prietenos, şi asta mi se pare mult mai important decât nivelul de cazare; este vorba de o experienţă, amintirile din momentul vizitei sunt mult mai importante decât patul din cameră. Lumea vrea astăzi experienţe, vrea să audă poveşti. România vrea să aducă turişti din străinătate, dar nu prea înţeleg de ce, pentru că avem 15 milioane de clienţi pe care nu îi bagă nimeni în seamă. Sigur, sunt nişte probleme tehnice incredibile pe zona culinară, trebuie să ai o mie şi una de hârtiuţe pentru nişte kilograme de brânză şi 25 de frigidere; nu cifrele contează, dar toate aceste probleme te costă. Sunt nişte sume pe care nu ţi le poţi permite. În Franţa, omul ţi-a scos o bucată de brânză din frigider, a pus-o pe masă, ai băut două vinuri, asta e toată treaba şi e perfect legal. E bine pentru toată lumea.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Legat de potenţialul de învechire a vinului, sunt mai multe elemente de discutat. De regulă, vinurile lansate pe piaţă – ca fiind comerciale – nu au un potenţial foarte lung de învechire. Tehnologia te ajută să faci vinul să fie foarte plăcut atunci când îl lansezi pe piaţă, dar nu te ajută să păstrezi vinul o perioadă foarte lungă. Bogăţia de compuşi dintr-un vin pot să îl facă mai neplăcut, la un moment dat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de dispuşi sunt românii să îşi diversifice obiceiurile de consum?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Potenţialul de a încerca lucruri noi vine odată cu nivelul de dorinţă de a te educa, de a te cultiva, de a evolua, or acest lucru e strâns legat de potenţialul financiar pe care îl ai la dispoziţie. Cu cât vinurile sunt mai ieftine, cu atât diferenţele dintre ele sunt mai mici, există practic o uniformizare a gustului. Dacă ai acces doar la aceste vinuri ieftine, interesul pentru lucruri noi scade.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Un factor în decizia de achiziţionare a unui vin este şi vârsta. Consumatorul care trece de un prag de vârstă, 50 de ani de exemplu, este mult mai rigid în decizie, este un consumator tradiţionalist – maximum două-trei opţiuni sau producători, pentru care optează de-a lungul multor ani. În schimb, generaţia tânără este mult mai flexibilă, mult mai dornică să încerce produse noi, să cunoască producători noi şi nu este la fel de fidelă unui anume brand.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Eu cred că se experimentează mai mult pe la târguri, pentru că la un restaurant nu poţi să te duci şi să experimentezi. De obicei, consumatorul alege dintr-un meniu vinul pe care îl ştie sau cel care e recomandat de un ospătar. Noi suntem prezenţi în toată ţara, dar am început să fim susţinuţi de către restaurantele din Constanţa, pentru că e normal ca fiecare turist care vine la mare să vrea să servească şi un vin local.

  • Cum a reuşit un om care a renunţat la tot şi s-a retras în munţi să intre în politică şi să deţină un business de miliarde de dolari

    În 2002, atunci când un post TV religios a anunţat lansarea unui nou program de yoga, Ramdev – la acea vreme un simplu instructor – a participat la o serie de audiţii pentru a obţine postul de prezentator. Nu a fost ales, aşa că a cumpărat 20 de minute de emisie pe un post concurent, aducând audienţe uriaşe şi primind donaţii care să îi acopere toate costurile. După câteva zile, el a fost angajat ca gazdă a unui show matinal.

    Povestea lui este a unui instructor de yoga ajuns superstar cu o avere de miliarde.

    Momentul a fost ideal ales, pentru că în perioada 2001-2017 numărul gospodăriilor din India ce deţineau televizor s-a dublat. Milioane de indieni din clasa mijlocie şi cea de jos, care nu avuseseră timp sau bani să practice yoga, au început să urmărească emisiunea sa.

    În timpul programului, Ramdev a început să vorbească despre bolile din India, argumentând că acestea ar fi generate de produsele străine, pe care le-a numit ”otrăvitoare“; el a promis că va restaura sănătatea oamenilor prin ”ştiinţa tradiţională practicată de strămoşi“. Un stat în care toată lumea practică yoga, spunea el, ar fi un stat lipsit de boli sau păcate. A mers mai departe, transmiţând celor care îl urmăreau că practicarea yoga poate trata cancerul sau SIDA. ”Principalul scop este redarea prestigiului Indiei şi identităţii indiene în jurul lumii“, declara el în 2014. Emisiunea sa a devenit, în doar câţiva ani, una dintre cele mai eficiente metode de promovare din Asia.

    Baba Ramdev a declarat în trecut că priveşte lumea ”ştiinţific, secular şi universal“, dar şi-a exprimat şi convingerea că yoga poate vindeca homosexualitatea sau că oamenii care nu cântă imnul naţional ar trebui decapitaţi. Se promovează prin meciuri televizate de wrestling şi încearcă să blocheze apariţia oricăror materiale care l-ar pune într-o lumină proastă  un bun exemplu fiind cartea ”Godman to Tycoon“, care evidenţia anumite trăsături negative de caracter şi pe care Ramdev a blocat-o în urma unui proces.

    Semnele de întrebare asupra sa au început să apară în 2010, atunci când Ramdev a luat o decizie controversată. |n vreme ce compania sa dezvolta tot mai multe produse, el a ales să îşi încerce norocul în politică.

    Congresul Naţional Indian, partidul ce domina scena politică indiană, era marcat de scandaluri; votanţii aveau nevoie de o faţă nouă, iar profilul lui Ramdev se plia perfect. Prin urmare, fostul instructor de yoga şi-a lansat propriul partid în 2010, promovând o platformă electorală care aducea în discuţie soluţii extreme precum pedeapsa cu moartea pentru actele de corupţie. Alături de activistul Rajuv Dixit, Ramdev a început să câştige simpatia unui număr tot mai mare de alegători; imaginea sa trecea însă pe locul doi, eclipsată de popularitatea de care se bucura Dixit.

    Câteva luni mai târziu, aliatul său se stingea din viaţă la vârsta de 43 de ani; poliţia nu a investigat niciodată cauzele. La jumătatea anului următor, pe 4 iunie 2011, Baba Ramdev a intrat în greva foamei pentru a protesta împotriva corupţiei. Peste 40.000 de oameni au venit să îl vadă, iar guvernul a intervenit în forţă pentru a evita formarea unei mişcări revoluţionare. Lucrurile au degenerat, o persoană fiind ucisă în timpul încăierării, aşa că Ramdev s-a deghizat în haine de femeie pentru a scăpa.

    Imaginea a făcut înconjurul Indiei şi a pus punct carierei sale în politică; Ramdev s-a întors la Patanjali Ayurved, transformând-o într-una dintre cele mai importante companii din India.

    ŞTIINŢĂ TRANSFORMATĂ ÎN PRODUS. Ramdev a spus, în mai multe rânduri, că misiunea sa este de a vinde produse bazate pe ayurveda, o practică indiană străveche. Medicina ayurvedică este unul dintre cele mai vechi sisteme medicale din lume, având originea în India în urmă cu peste 3.000 de ani. Conceptele legate de sănătate sau boli promovează folosirea plantelor, urmarea unor diete speciale sau alte practici speciale. Autorităţile din India precum şi alte instituţii din lumea întreagă susţin cercetările asupra ayurvedei, cu toate că acest sistem nu este considerat a fi unul convenţional. |n România, termenul ayurveda a fost de multe ori înlocuit cu sintagma ”terapie alternativă“.

    Produsele pe care le vinde Ramdev acoperă o gamă uriaşă de nevoi: de la pastă de dinţi sau săpun la produse de curăţat podeaua. Din 2012 până în prezent, cifra de afaceri a Patanjali Ayurved a crescut de 20 de ori, de la 69 de milioane la 1,6 miliarde de dolari. Este compania indiană din sectorul FMCG cu cea mai mare creştere, iar Baba Ramdev e încrezător că va depăşi, în 2019, veniturile unor multinaţionale precum Nestlé sau Unilever.

    Legal, situaţia e una destul de complicată, după cum remarcă cei de la Bloomberg: Patanjali e un brand omniprezent în India şi chiar dacă toată lumea se referă la ”compania lui Ramdev“, acesta nu are niciun rol de conducere. Nu ar avea dreptul moral, ca pustnic, să profite de pe urma unei companii. Patanjali Ayurved îl numeşte un ambasador, iar el declară că averea sa este zero.

    ”Dacă ar trebui să alegi cinci indieni extraordinari, oameni care au schimbat lumea, Ramdev ar fi unul dintre ei“, le-a spus celor de la Bloomberg Chiki Sarkar, director al editurii Juggernaut Books din New Delhi. Cu toate acestea, despre Ramdev se ştiu foarte puţine lucruri; vârsta sa, spre exemplu, nu este cunoscută  mai multe publicaţii au presupus că ar avea în jur de 50 de ani.

    Patanjali Ayurved vrea să deţină un segment cât mai mare şi din vânzările online, trimiţând produsele ”de la Hardiwar la Har Dwar“ (din Hardiwar, oraşul ce găzduieşte sediul principal, la fiecare uşă). Astfel, dincolo de propriul site, Patanjali a început să comercializeze propriile produse prin intermediul unor platforme precum Amazon India, Flipkart, Paytm sau Grofers. ”Credem că parteneriatele cu aceste platforme vor duce produsele noastre la un număr mai mare de oameni, în special în zonele urbane“, a declarat Ramdev celor de la Livemint.com. Iar datele par să îi dea dreptate: un raport realizat de Boston Consulting Group în septembrie estimează că 40% din toate produsele FMCG din India se vor vinde online în 2020, valoarea pieţei ridicându-se la peste 5 miliarde de dolari.

    Creşterea vânzărilor online nu va avea însă un efect negativ asupra canalelor tradiţionale, crede Baba Ramdev, care spune că se va concentra şi pe creşterea canalelor de distribuţie offline. Prin ambele canale, maestrul yoga speră să preia 1 milion de comenzi în fiecare zi. |n prezent, Patanjali îşi comercializează produsele în 5.000 de magazine şi peste 2 milioane de outleturi din India.

    Deşi modelul susţinut de Baba Ramdev implică ideea de a nu lucra cu multinaţionale, acest lucru s-ar putea schimba foarte curând: gigantul Louis Vuitton vrea să intre în acţionariatul Patanjali Ayurved.

    Potrivit celor de la Economic Times, Ravi Thakran, partener în cadrul companiei L Catterton Asia, a declarat că i-ar face plăcere să lucreze alături de Baba Ramdev în condiţiile în care ar găsi un model de business satisfăcător pentru ambele părţi; L Catterton e un fond de investiţii privat, deţinut parţial de LVMH (grupul ce deţine Louis Vuitton). Thakran a declarat pentru cei de la Business Today că ar fi dispus să investească până la 500 de milioane de dolari  jumătate din suma destinată investiţiilor în Asia  având în vedere expansiunea rapidă a companiei conduse de Baba Ramdev.

    Creşterea fenomenală a companiei Patanjali a fost observată, evident, şi de competitorii acesteia. Unul dintre efecte a fost repoziţionarea celor mai multe produse din gama ayurveda, dar niciuna dintre companiile concurente nu pare încă să ameninţe poziţia de forţă pe care se află Patanjali.

    Cele mai recente probleme ale lui Baba Ramdev au început la jumătatea lunii februarie, odată cu lansarea unei emisiuni despre viaţa sa. După ce Discovery Communications India a difuzat primul episod, pe 11 februarie, Ramdev a devenit ţinta atacurilor pe social media.

    Prima parte a seriei prezintă lupta pe care a dus-o tânărul Ramdev în căutarea spiritualităţii şi obstacolele pe care a trebuit să le depăşească. Episodul începe cu momentul în care Ramdev sare peste un cordon de securitate şi atinge statuia zeului Krishna, moment perceput ca un act de sfidare la adresa zeului; maestrul din templu spune că băiatul trebuie pedepsit, aşa că Baba Ramdev e legat de un copac în vreme ce restul celor prezenţi aruncă cu noroi înspre el. Maestrul îi permite în cele din urmă să plece, nu înainte de a-i spune că actul său a adus un blestem asupra celor dragi.

    E de înţeles de ce prima parte din povestea vieţii lui Ramdev nu a fost bine primită, în special de către indienii tradiţionalişti care l-au acuzat pe Ramdev că a exagerat în mod voit întâmplările pentru a atrage simpatia publicului.

    Chiar dacă oamenii de rând încep să îşi piardă încrederea în Baba Ramdev, afacerile par să meargă mai bine ca niciodată. Atât sediul principal al Patanjali Ayurved, cât şi principala unitate de producţie se află în Hardiwar, dar compania mai are o fabrică şi în Nepal; de acolo provin, de altfel, majoritatea plantelor prelucrate.

    HSBC a evaluat compania la 460 de milioane de dolari, iar veniturile în 2017 s-au ridicat la aproape 800 de milioane de dolari. Cel mai impresionant este însă numărul angajaţilor, care se ridică la peste 300.000.
     

  • Povestea agentului FBI care s-a infiltrat in 3 familii mafiote, un cartel mexican si in Mafia Rusa!

    Agentul special Michael McGowan, acum retras din activitate, este cel mai de succes infiltrator din istoria lumii interlope. Acesta a avut o serie incredibila de misiuni reusite, intrand in cele mai selecte cercuri ale mafiei.

    McGowan a reusit sa se infiltreze in 3 familii mafiote La Cosa Nostra, in Mafia Rusa, a facut parte dintr-un cartel de droguri mexican, dintr-o banda de motociclisti si de asemenea s-a imprietenit cu asasini platiti si politicieni corupti.

    Misiunile sale au dus la sute de arestari facute de FBI, peste 1 miliard de dolari si tone de droguri confiscate si multe alte bunuri retinute de guvern. McGowan s-a retras din activitate in 2017 si pregateste lansarea unei carti, dar lucreaza in continuare alaturi de fortele speciale in pregatirea agentilor, scrie sport.ro