BusinessMagazin

Tag: istorie

  • Opinie – Barbara Stöttinger, decan WU Executive Academy (instituţia care organizează în România programul Executive MBA Bucharest): “Digitalizare versus globalizare: Megatrendurile sunt benefice sau dăunătoare?

    Sfârşitul grupurilor multinaţionale este aproape. Acesta este mesajul cheie al unui articol celebru pe care profesorul de economie de la Universitatea Harvard Theodor Levitt l-a publicat în 1983. El a susţinut că, în timp ce multinaţionalele trebuia să investească mulţi bani şi resurse pentru a-şi adapta produsele la pieţele locale din diferite ţări, companiile globale au urmărit o strategie promiţătoare, şi anume simpla lansare, la nivel global, a aceloraşi produse pe care şi le-a dorit toată lumea. Acest articol a alimentat temerile, reliefând o imagine sumbră a fenomenului emergent al globalizării care, se afirma, avea puterea de a distruge complet întreprinderile locale şi pieţele şi de a ameninţa economiile.

    A vedea oportunităţile,nu ameninţările
    La vremea respectivă, toată lumea presupunea că globalizarea se va dovedi a fi ceva îngrozitor şi că marile branduri şi grupuri corporative vor fi singurele care vor supravieţui. Teama colectivă era vizibilă în acelaşi mod ca şi astăzi când vine vorba de digitalizare. Dar nici globalizarea, nici digitalizarea nu sunt o problemă. Sunt realizate de oameni şi pot fi astfel modelate de ei. Temerile globalizării sunt justificate doar într-o măsură limitată. În zilele noastre, economiile naţionale sunt strâns interdependente ca urmare a comerţului intens de import şi export, iar deciziile politice – cum ar fi planurile preşedintelui american Donald Trump de a impune tarife pe maşinile europene – pot avea într-adevăr repercusiuni semnificative. Este de asemenea adevărat că, în 2008, criza financiară, în special falimentul Lehman din SUA, a avut un impact global masiv. În ultimă analiză, nici globalizarea, nici digitalizarea nu sunt intrinsec dăunătoare. Noi, ca cercetători, lideri de afaceri, politicieni şi cetăţeni, suntem responsabili de ceea ce facem din ele.
    Iată de ce nu ar trebui să permitem fricilor noastre să preia controlul:
    1. Pe termen mediu, avantajele depăşesc dezavantajele
    Globalizarea nu este un fenomen nou. A început cu multe secole în urmă, odată cu debutul comerţului internaţional în urma descoperirii Lumii Noi. În perioada Imperiului Roman, condimentele şi mătasea erau aduse în Occident din Asia şi Orient. Începând cu sfârşitul secolului al XV-lea, conchistadorii au adus boli în Lumea Nouă şi aurul şi argintul înapoi în Europa. Comerţul a făcut întotdeauna pieţele să prospere. În ultimii 30 de ani am observat că datorită globalizării sărăcia a fost redusă în întreaga lume, mai mulţi oameni au primit acces la educaţie şi economia mondială a crescut. Mai mult decât atât, dacă ţările nu ar fi interdependente din punct de vedere economic, riscul de războaie ar fi mult mai mare.
    Există dovezi care arată că şi digitalizarea este benefică pentru societate în ansamblu. Potrivit Fundaţiei Bertelsmann, companiile au văzut că sumele cheltuite pe transport şi comunicare scad masiv. Mai mult, digitalizarea a contribuit la stimularea creşterii economice. Titluri precum „Un loc de muncă din patru este în joc“ reflectă doar jumătate din adevăr. Sarcinile neplăcute de rutină se automatizează, iar acest lucru este valabil şi în privinţa locurilor de muncă cu înaltă calificare. Multe cariere noi vor apărea. Cercetătorul de date, de exemplu, este o profesie cu un viitor foarte luminos.
    De altfel, acesta este şi unul dintre motivele pentru care WU Executive Academy a dezvoltat un program special de pregătire pentru aspiranţii la o carieră de data scientist. Când priviţi în urmă, puteţi vedea în mod clar că digitalizarea creează oportunităţi. Prima reclamă online a fost publicată în 2008 şi a venit ca un mare şoc pentru profesioniştii de marketing offline. De când agenţiile online au prosperat, au apărut noi oportunităţi de muncă. Important este să-ţi ţii degetul pe pulsul digitalizării şi să-i valorifici potenţialul.

    2. Fiecare mişcare dă naştere altei mişcări
    Brandurile globale sunt omniprezente. Toate străzile cu magazine comerciale din majoritatea metropolelor lumii par să aibă aceleaşi lanţuri de magazine. Produsele ieftine din China privează întreprinderile mici de produse artizanale regionale. Nu este nimic nou. Dar, pe măsură ce conştientizarea noastră cu privire la aceste lucruri creşte, pendulul începe să se schimbe în sens invers: există o cerere în creştere pentru produse regionale de înaltă calitate, în special în zonele urbane din vest. Oamenii preferă luxul regional decât mărfurile ieftine, globalizate.
    Când vine vorba de digitalizare, există o tendinţă similară care solicită o mai mare conştiinţă în ceea ce priveşte utilizarea internetului şi obiceiurile noastre digitale. Fenomenul a ceea ce este cunoscut sub numele de detoxifiere digitală face ca angajaţii şi managerii să se adune într-un mod complet analog. Conştientizarea este în creştere. În societatea modernă oamenii sunt dornici să se concentreze din nou asupra momentului şi a introspectivelor.
    Ceea ce este important în ceea ce priveşte fenomenele despre care se spune că repercusiunile sunt atât de negative este să menţinem lucrurile în perspectivă şi să le abordăm în consecinţă. Pe lângă internet, există omologul său ilegal, darknetul, unde oamenii tranzacţionează contracte cu asasinate, arme şi droguri. Cu toate acestea, nimeni nu s-ar gândi serios la închiderea internetului din această cauză. Important este să luăm măsuri pentru a contracara efectele negative din timp. Şi acest lucru trebuie să-l facem cu toţii.

    3. Globalizarea şi digitalizarea sunt catalizatori ai inovaţiei
    Ultimele terapii pentru cancer, roboţii care fac posibilă efectuarea de proceduri chirurgicale minim invazive, drone care ajută la salvarea de vieţi, comunicarea în timp real prin smartphone-uri, asistenţi AI (virtual assistant), maşini care se conduc singure, transferuri de bani de pe smartphone: lista inovaţiilor digitalizării în curs este nesfârşită. Progresele cercetării în domenii precum medicina, ecologia, transportul sau robotica nu s-ar fi putut face niciodată într-un ritm atât de rapid fără instrumentele de comunicare generate de digitalizare. Datorită faptului că trăim într-o lume interconectată la nivel mondial, produsele şi serviciile importante pot fi puse la dispoziţia oamenilor de pe tot globul, inclusiv celor localizaţi în ceea ce este cunoscut drept ţări în curs de dezvoltare şi ţări emergente.
    Fără digitalizare, multe inovaţii nu ar fi fost posibile şi, fără globalizare, multe ar avea un impact foarte mic.

  • Veţi dori şi veţi plăti să nu ieşiţi la pensie!

    Nu ştiu cât va fi pensia atunci, dar sunt sigur că generaţia corporatiştilor va dori să lucreze şi după pensie.
    Primul motiv este că banii din pensie plus economiile acumulate nu vor fi suficienţi pentru menţinerea nivelului de trai cu care erau obişnuiţi. De la 1.500-2.000 de euro pe lună, să cobori la 500-600 de euro va fi foarte greu de acceptat şi de rezistat.
    Adio city-breakuri, adio ieşiri la masă în oraş, adio Untold şi Summer Well.
    În al doilea rând, menţinerea în activitate îi va ajuta să nu cadă din punct de vedere psihic şi al sănătăţii, aşa cum s-a întâmplat cu bunicii şi părinţii lor. Aceştia au avut neşansa ca societatea, economia, companiile să nu mai aibă nevoie de ei, pentru că intra în muncă o generaţie mai numeroasă şi mai învăţată, cu o determinare şi o energie mult mai mari.
    Acum lucrurile s-au schimbat radical, pentru că ce vine din urmă din punct de vedere numeric va fi insuficient pentru a ţine economia, businessul şi companiile în picioare.
    În noile generaţii sunt mai puţini oameni, au o altă cultură, aceea de a experimenta şi de a se plimba dintr-un job în altul în speranţa că vor găsi slujba ideală, care să le aducă fericirea.
    Automatizarea, robotizarea, inteligenţa artificială nu vor putea să înlocuiască toate joburile, aşa că vor mai rămâne slujbe disponibile.
    Companiile se vor confrunta cu lipsă de oameni, cum începe să se întâmple de pe acum, şi vor pune presiune pe autorităţi să găsească soluţii. S-ar putea să prefere să-i menţină în muncă pe cei care ies la pensie.
    Dacă statul, partidele şi liderii politici ar fi deştepţi, ar trebui să se gândească de pe acum să vină în întâmpinarea acestui trend şi să ofere avantaje fiscale celor care vor prefera să nu iasă la pensie şi vor dori să lucreze în continuare. De la 65 de ani mai poţi să lucrezi încă 10 ani fără probleme, având în vedere că speranţa de viaţă creşte.
    Statul ar trebui să-i încurajeze pe oameni să nu iasă la pensie pentru că ar trebui în primul rând să le plătească pensiile, în condiţiile în care din urmă nu are cine să muncească pentru aceste plăţi, iar în al doilea rând ar scuti cheltuieli mari de sănătate, pentru că ieşirea la pensie ar duce la o cădere a organismului şi fizic, şi psihic.
    Spre exemplu, statul ar trebui să-i scutească de impozit şi de o parte din taxele sociale pe cei care vor să muncească după vârsta de pensionare.
    În acest fel, nu ar mai trebui să plătească pensiile şi nici cheltuieli de sănătate, iar cei rămaşi în muncă vor beneficia de o creştere salarială netă de peste 30%.
    Dacă se va întâmpla acest lucru, foarte mulţi pensionari vor „plăti” să rămână să muncească în continuare.
    Dacă din 100.000 ar rămâne între 50.000 şi 70.000 de oameni să lucreze în continuare, situaţia bugetară şi din business s-ar schimba radical.
    Companiile vor face investiţii în continuare şi nu îşi vor închide operaţiunile din lipsă de oameni.
    Oamenii, când ies la pensie, încep să se închidă în ei, nu au activitate, nu au cu cine să se întâlnească şi ce să facă, nepoţii încep să crească şi nu mai au nevoie de bunici, iar în ochii societăţii sunt un fel de paria.
    Din acest motiv se gândesc prea devreme la sfârşitul vieţii, iar acest lucru îi distruge psihic. Dacă societatea le mai dă încă zece ani de activitate, cu posibilitatea unor câştiguri mult mai mari, vor dori să muncească în continuare, vor fi dispuşi chiar să schimbe joburile şi să înveţe lucruri noi, numai să rămână activi.
    În acest fel nu mai devin o povară şi pentru copiii lor.
    În mod cert, este mult prea devreme să aducem în discuţie pensia, dar zece ani trec repede şi dacă nu se discută de pe acum această problemă a unor joburi şi după împlinirea vârstei de pensionare, când se va întâmpla acel lucru va fi mult prea târziu.

  • Cel mai mare jaf din istoria Marii Britanii. Cum au reuşit nişte PENSIONARI să fure zeci de milioane care nici in ziua de azi nu au fost găsiţi

    Cu spargerea de la Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor, o bandă de infractori trecuţi de mult de vârsta pensionării a intrat în istoria infracţionalităţii britanice şi a încins imaginaţia englezilor. Hoţii au sfidat bătrâneţea, boala, infirmităţile fizice, alarmele şi chiar Scotland Yard-ul pentru a-şi croi drum prin pereţi de beton şi oţel şi a fugi apoi cu o comoară evaluată la 20 de milioane de dolari, din care obiecte de cel puţin 15 milioane de dolari încă nu au fost găsite. Unul dintre membrii grupului este în continuare în libertate.

    Revista Vanity Fair face o incursiune în viaţa eroilor unui jaf care a fost descris ca o acţiune de proporţii epice, crima perfectă, opera unor foştisoldaţi de elită, „cea mai mare spargere din istoria Marii Britanii“.

    „A fost nevoie de o echipă diversă, de ingeniozitate şi de forţă brută“, specula la televizor reporterul BBC Declan Lawn la trei luni de la spargere. Este vorba de o acţiune prin care, în aprilie 2015, au fost golite seifurile subterane din Hatton Garden, cartierul londonez al bijutierilor şi centrul comerţului britanic cu diamante. Prada a fost scoasă afară cu containere mari de deşeuri mobile, atât de mulţi bani şi multe bijuterii şi alte obiecte de valoare au fost furate. Valoarea bunurilor furate a fost estimată atunci la 300 de milioane de dolari.

    Reporterul Lawn a demonstrat ce acrobaţii a trebuit, probabil, să facă spărgătorii, iar ziarele londoneze se întreceau să arate filmul desenat al jafului: spărgători robuşti în costume negre făcând lucruri supraomeneşti. Experţii insistau că eroii acţiunii erau poate străini antrenaţiîn stilul lupătorilor de elită din marina militară americană, probabil din faimoasa bandă de tâlhari „Panterele roz“, hoţi sârbi de diamante.

    Barry Phillips, un detectiv de la Scotland Yard ieşit la pensie, credea că a fost munca unei echipe foarte tehnice, unită în jurul unui strateg, care a finanţat jaful şişi-a ales oamenii, probabil din Marea Britanie. Fostul poliţist specula că niciun membru al echipei nu a fost lăsat să-şi cunoască colegii pentru a face imposibilă orice scurgere de informaţii privind identitatea lor.

    Hoţii cu siguranţă că şi-au împărţit prada astfel încât să fie uşor de transportat după ce au adus-o în „Abator“, bârlogul lor, în jargon. Poate că au scos bijuteriile din ţară îndesându-le în dosurile unor cai de curse, specula la BBC Dave Courtney, un fost gangster – cel puţinaşa se laudă el – devenit celebritate. Spărgatorii şi-au pierdut, la acel moment, urma prin Europa, unde au ajuns cu o şalupă rapidă. Mulţi descriau jaful ca fiind „crima perfectă“, de genul celor demne de filme cu Cary Grant şi GraceKelly (actorii au jucat în clasicul „To Catch a Thief“, în regia lui Alfred Hitchcock).

    Însă o lună mai târziu au început să curgă arestările, iar întreaga Anglie a rămas uluită. Viaţa la pensie este o pacoste. Nevasta ţi-a murit, cei mai mulţi dintre prieteni se ascund prin ţări străine, stau în închisoare sau zac în cimitir. Chiar şipoliţiştii de care ţi băteai joc odinoară au murit, s-au retras sau te-au uitat. În ziare citeşti de tineri care fac ceea ce făceai tu, iar singura ta distracţie care ţi-a rămas este să le faci zile fripte vecinilor. Aşa se simţea Brian Reader la vârsta de 76 de ani. „Nu-i mai rămăsese niciun prieten. Stătea în cafenea şi vorbea despre lucrurile de odinioară. Acum 40 de ani era hoţ“, povesteşte o cunoştinţă de-a lui Reader.

    Duncan Campbell, reporter cu vechime al The Guardian, l-a cunoscut pe Reader în urmă cu trei decenii. L-a descris ca fiind un om calm, care nu-şi face griji degeaba, chiar credul, încă prieten cu colegii de la şcoală, nimic din ceea ce ar putea trăda un om care trăieşte din înşelăciune.

    Cu toate acestea, aproape toată viaţa sa Reader a pus pe jar Scotland Yard-ul. A fost arestat pentru prima dată când avea 11 ani, pentru furt prin efracţie. Reader s-a alăturat apoi celebrei familii de infractori a lui Tommy Adams. Poveştile spun că a făcut parte din banda „Cârtiţele milionare“, care a săpat pe sub un magazin de obiecte din piele şi un restaurant pentru a jefui 268 de cutii de depozit din seifurile londoneze ale băncii Lloyds în 1971. „Lăsaţi-l pe Sherlock Holmes să rezolve cazul“, se pare că au scris spărgătorii pe seif. Au furat obiecte în valoare de peste 59 de milioane de lire sterline în banii de astăzi. Tot poveştile spun că tot atunci hoţii au pus mâna pe poze foarte interesante cu prinţesa Margaret şi actorul Richard Harris, despre care se spune că au avut o scurtă relaţie amoroasă.

    Cititi aici articolul integral

     

     

     

  • O nouă poartă către restul lumii s-a deschis pentru toţi europenii anul acesta. Cum arată cel mai scump aeroport din Europa şi ce puteţi face într-o escală mai lungă acolo

    Nu cred că au trecut mai mult de 2 minute din momentul în care am păşit în prăvălia lui până când proprietarul acesteia s-a întors cu o tavă plină cu pahare cu ceai roşu de rodie parfumat pentru fiecare dintre cei prezenţi în grupul de turişti din care făceam parte. De la rodie a trecut apoi la alte plante colorate, analizând, cu zâmbetul pe buze, nevoile fiecăruia din grup: „Aveţi probleme cu somnul?”, „Nu vă puteţi relaxa?”, „Vreţi să fiţi mai activ?”, „Sau să vă înţelegeţi mai bine cu soţia?”. Înconjuraţi de miresme şi aburi de ceai, fiecare dintre noi a început să scoată din buzunar suma potrivită pentru ceaiurile miraculoase, împachetate în poveştile negustorului turc.

    Iar preţul s-a dovedit a fi pe măsura poveştilor – spre exemplu, pentru şofran depăşeşte 1.000 de euro pentru un kilogram (unele sortimente ajung chiar la câteva mii de euro).

    Bazarul de mirodenii, cunoscut şi ca Bazarul Egiptean sau Misir Carsisi, este dominat de aromele şi culorile puternice ale mirodeniilor, dar este şi locul unde pot fi gustate numeroase delicatese culinare – brânză, fructe uscate, măsline, dulciuri. O vizită aici este ideală pentru o călătorie scurtă, sau poate cu prilejul unei escale spre o destinaţie mai lungă, în care să vă exersaţi rapid talentul de negociator, la care turcii şi-au adjudecat statutul de maeştri cu secole în urmă.

    Alegerile par nelimitate, la fel şi abilităţile negustorilor care îi atrag cu uşurinţă în discuţii pe turişti încercând să le ghicească naţionalitatea (dacă aveţi însă mai mult timp la dispoziţie, arta negocierii se poate întinde pe parcursul unei zile întregi în Marele Bazar din Istanbul, care se întinde pe 60 de străzi).

    Emimönü, locul în care se află piaţa de mirodenii, este şi locul de întâlnire a strâmtorii Bosfor şi golfului Cornul de Aur, care împarte oraşul Istanbul în două părţi. De aici, bărcile cu turişti pleacă zilnic dinspre Marea Marmara spre Marea Neagră. Spre deosebire de excursiile cu barca pe canale sau râuri care tranzitează oraşe europene, aici experienţa este diferită, din mai multe puncte de vedere: traseul prin Bosfor oferă şi posibilitatea de a trăi senzaţia că vă aflaţi între două lumi, la propriu, Istanbulul fiind singurul oraş aflat pe două continente, cu strâmtoarea care separă oraşul între partea sa asiatică şi cea europeană.

    Dacă alegeţi o barcă ce aparţine unei familii turceşti şi optaţi şi pentru varianta unei mese pe aceasta, veţi regăsi preparatele clasice turceşti, gătite după reţete tradiţionale, mai aproape de originile lor faţă de cele întâlnite la un restaurant. Priveliştea este direct proporţională cu abundenţa din farfurie: de pe barcă puteţi admira rapid minunile arhitecturale ale palatelor Dolmabahce, Beylerbeyi, Ciragan, precum şi fortăreaţa Rumeli, podul din Bosfor sau fortăreaţa Anadolu. La întoarcere, nu mai rămâne decât să savuraţi o şişa (narghilea) în preajma Bosforului, în murmurul oraşului aglomerat de turişti şi localnici.

    Vizitarea moscheilor nu poate să lipsească chiar şi din cea mai scurtă  călătorie în Istanbul – le veţi găsi la tot pasul, având în vedere faptul că aici se află mai mult de 3.100 de moschei dintr-un total de peste 82.600 în Turcia. De pe lista turistului care petrece doar câteva ore aici nu trebuie să lipsească însă câteva.

    Sfânta Sofia (Hagia Sofia) este un exemplu; aceasta era în secolul al VI-lea, o biserică ortodoxă a Constantinopolului. Se spune că atunci când împăratul bizantin Iustinian a intrat pentru prima dată în biserică (536 î.Hr.), a strigat: „Glorie Dumnezeului care m-a considerat demn de o astfel de lucrare. Oh, Solomon, te-am întrecut!”. Clădirea este considerată o demonstraţie adusă lumii referitoare la bogăţia şi abilităţile tehnice ale imperiului său. Tradiţia spune că zona care înconjoară tronul împăratului era centrul oficial al lumii. În secolul al XV-lea, odată cu cucerirea oraşului de către otomani, Mahomed al II-lea (Cuceritorul) a renovat biserica şi a transformat-o în moschee. Din anul 1934, a fost transformată în muzeu. Este celebră pentru domul uriaş, care are aproape 30 de metri, şi pentru stilul arhitectural bizantin. Timp de aproape 1.000 de ani, a fost cel mai mare sanctuar din lume şi este al patrulea cel mai mare în prezent. Nu doar dimensiunea clădirii este însă impresionantă: la interior sunt reunite mai multe mozaicuri din secole diferite care au fost conservate sau chiar şi ascunse în anumite perioade istorice.

    Moscheea Albastră se încadrează şi ea la categoria monumentelor istorice gigant: cu şase minarete, este una dintre cele mai mari moschee din Turcia. Iar denumirea vine de la gresia colorată, specific turcească (Iznik) din interior, care arată într-adevăr spectaculos – mai ales în pozele postate pe reţelele de socializare de majoritatea turiştilor care trec pe aici. Construită între 1609 şi 1616, moscheea a făcut furori în lumea bizantină atunci când a fost construită tocmai fiindcă are şase minarete – acelaşi număr ca Moscheea Sfântă din Mecca. Un cel de-al şaptelea minaret a fost oferit însă cadou celei din Mecca pentru a nu se crea conflicte la acea vreme. Pentru un efect de încântare maximă, recomand vizitarea grădinilor dintre Moscheea Albastră şi Hagia Sofia, mai ales la ora chemării la rugăciune din minaretele moscheii albastre.

    Palatul Topkapi (Topkapi Sarayi) este o altă demonstraţie de impozanţă arhitecturală şi bogăţie: construit mai întâi de Mahomed Cuceritorul în secolul al XV-lea, era locul din care sultanii Imperiului Otoman şi-au condus teritoriile până în secolul al XIX-lea. Artă islamică, grădini opulente, camere decorate somptuos şi poveşti despre sultani şi nevestele lor veţi întâlni aici la tot pasul.

    Dincolo de minunea arhitectonică, este probabil locul în care un ghid se dovedeşte a fi extrem de util. Al nostru nu s-a sfiit să ne povestească despre haremul sultanului Suliman Magnificul şi despre numeroasele sale soţii – una dintre ele, de exemplu, a fost răpită şi adusă aici şi, deşi tatăl său era dispus să plătească o răscumpărare, a decis să rămână alături de sultan şi de celelalte soţii ale acestuia. Locul în care se afla haremul sultanilor este primul dintre cele patru curţi în care este împărţită clădirea, în a doua parte veţi putea găsi bucătăriile palatului, camera consiliului (prevăzută cu o mică fereastră prin care sultanul putea asculta – cu voia sau nu a consilierilor săi – toate discuţiile din „board”), iar într-un alt spaţiu se află atât camerele private ale sultanului, cât şi o cameră ce face parte din Trezoreria Imperială  şi care include o colecţie impresionantă de relicve ale profetului Mahomed.

    Un loc în care imaginaţia e pusă la încercare este hipodromul turcesc: construcţia acestuia a început în 203 î.Hr, iniţiată de Septimius Severus, şi a fost terminată de Constantin cel Mare, în 330 î.Hr., după cum ne-a povestit ghidul. Era centrul vieţii publice bizantine, precum şi locul unor jocuri şi curse. Din păcate, în prezent nu au rămas prea multe din fostul hipodrom – doar câteva ziduri pe partea sudică. Este completat însă de câteva monumente: o fântână adusă sultanului otoman de împăratul german William al II-lea în 1898, un obelisc egiptean de 20 de metri, Coloana cu Şerpi, adusă din Delphi de Constantin.

    Atracţiile turistice principale ale oraşului sunt la distanţă mică una de cealaltă, în regiunea veche a oraşului, denumită Sultanahmet. Moscheea Albastră, Palatul Topkapi şi Hagia Sofia sunt la cinci minute distanţă una de cealaltă, la fel şi hotelurile. Există însă multe alte atracţii răspândite şi în cartierele mai puţin cunoscute ale oraşului

    Dincolo de monumentele istorice, Istanbulul este un oraş şi cât se poate de modern – cel mai bine reiese asta pe strada Pietenolstiklal Caddesi (Strada Independenţei), care este o arteră modernă de shopping, cu numeroase restaurante şi cafenele. La capătul străzii se poate ajunge cu cel mai vechi tramvai subteran, Tunelul, construit în 1875 şi care poate fi luat de la turnul genovez Galata. Acesta din urmă este unul dintre cele mai cunoscute simboluri ale Turciei, iar dacă vă încumetaţi să urcaţi prin marea de turişti aflată de obicei aici, vă puteţi bucura de priveliştea asupra oraşului.

    În regiunea mai modernă a Istanbulului se află districtele Beyoglu şi Taksim, „centrele distracţiei”. Din Piaţa Taksim se desprinde şi strada Cumhuriyet Caddesi, unde se află laolaltă hoteluri, magazine şi restaurante.
    În apropiere de Istiklal Caddesi (care este şi casa a numeroase biserici şi clădiri consulare) se află Muzeul Inocenţei al lui Orhan Pamuk – unul dintre autorii celebri ai Turciei, care a câştigat premiul Nobel pentru literatură. Muzeul, de altfel, este construit în jurul temei romanului său „Muzeul Inocenţei“.

    La întoarcere (sau spre destinaţia mai lungă spre care porniţi), asiguraţi-vă că aveţi suficient de mult timp pentru experienţele pe care vi le poate oferi aeroportul – pe punctul de a se transforma şi acesta într-un oraş (descris în presa internaţională ca fiind mai mare decât Manhattanul). Aeroportul se pare că este la fel de grandios pe cum este trecutul istoric al oraşului. Chiar dacă în prezent este încheiată doar prima fază de construcţie a proiectului, este deja unul dintre cele mai mari şi moderne aeroporturi ale lumii, având o capacitate iniţială de 90 de milioane de pasageri (spre comparaţie, prin Atatürk, folosit în prezent doar de aeronavele cargo, au trecut în anul 2017 aproximativ 63,7 de milioane de pasageri, în timp ce prin aeroportul Sabiha Gokcen, aproximativ 31 de milioane).

    Noul aeroport se află în partea europeană a Istanbulului, în districtul Arnavutkoy. În prezent, se întinde pe 1,3 milioane de metri pătraţi, dar proiectul final, care ar urma să fie finalizat în anul 2028, ar trebui să aibă 76,5 de milioane de metri pătraţi. Aeroportul impresionează nu doar prin dimensiune, ci şi prin designul inspirat de moştenirea culturală a turcilor: turnul de control, de pildă, este în forma unei lalele, floarea naţională a Turciei, devenită populară în perioada domniei sultanului Suleiman. Contrar credinţei populare, lalelele au fost cultivate iniţial în imperiul otoman şi au fost importate în Olanda în secolul al XVI-lea. Principalul coridor de tranzit este inspirat de forma Strâmtorii Bosfor. Nici pasionaţii de cumpărături nu se vor plictisi aici: duty free-ul se va întinde pe o suprafaţă de nu mai puţin de 55.000 de metri pătraţi. Pentru cei care preferă mai degrabă odihna sau o continuare a călătoriei culinare începute în oraş, aeroportul are mai multe lounge-uri, printre care şi unele ale operatorului naţional de zbor, Turkish Airlines. La unele dintre acestea există posibilitatea intrării în lounge şi printr-o taxă plătită la intrare. 

    Din România, pe ruta Bucureşti – Istanbul există trei curse zilnice operate de Turkish Airlines; operatorul mai are însă curse zilnice de pe aeroportul din Cluj şi patru zboruri săptămânale din Constanţa. Operatorul naţional de stat TAROM operează şi acesta două curse zilnice pe ruta Bucureşti – Istanbul.

  • Cea mai mare comandă de maşini electrice din istorie: Amazon cumpără 100.000 de dube de la Rivian pentru 5 miliarde de dolari!

    Amazon a comandat 100.000 de autoutilitare cu propulsie electrică pentru livrările companiei de la strat-up-ul american Rivian, pentru o sumă totală de 5 miliarde de dolari. Este cea mai mare comandă de maşini electrice din istoria omenirii.
     
    Comanda se înscrie în noul plan privind protecţia mediului prezentat de Jeff Bezos pe 19 septembrie la un eveniment de presă din Washington DC. Gigantul retailului online a anunţat că va 80% din energia folosită va proveni din surse regenerabile până în 2024, pentru ca din 2030 procentul să ajungă la 100%. La momentul respectiv, toate cele 100.000 de maşini de livrare electrice furnizate de Rivian vor fi în circulaţie.

    Primele vanuri electrice vor începe să livreze pachetele Amazon începând din 2021, pentru ca un an mai târziu nu mai puţin de 10.000 astfel de vehicule electrice să fie în exploatare. La aceste cifre, putem vedea start-up-ul american devenind cel mai mare producător de vehicule comerciale electrice, cu mult înaintea Mercedes-Benz sau VW care au prezentat primele utilitare cu propulsie electrică în anii trecuţi.

    Anunţul Amazon vine după ce, în februarie, gigantul retailului online a investit 700 de milioane de dolari în Rivian. Startup-ul american a mai beneficiat şi de 500 de milioane de dolari investiţi de Ford în aprilie ca parte a unui deal prin care cei doi producători vor colabora pentru realizarea unyui vehicul electric.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Avertisment tulburător pentru economia mondială: „Suntem în cea mai mare bulă din istorie şi urmează să se spargă”

    Politicianul american Ron Paul lansează un avertisment cu privire la teritoriul de dobânzi negative spre care se îndreaptă economiile lumii, şi care ar putea avea un efect devastator asupra economiei globale.

    Potrivit CNBC, fostul republican care a făcut parte din Congres în numele statului Texas crede că SUA nu poate evita această ameninţare.

    „Ne vom alătura celorlalţi şi vom merge spre dobânzi total negative în speranţa că asta va fi soluţia. Nu am avut niciodată atât de multe valute diferite în teritoriu negativ. 17.000 miliarde dolari de obligaţiuni sunt pe teritoriu de dobânzi negative. Nu a existat aşa ceva până acum. Iar aceasta este o bulă. Suntem în cea mai mare bulă a obligaţiunilor din istorie, şi urmează să se spargă”, spune Ron Paul pentru CNBC.

    Paul, un fost candidat la alegerile prezidenţiale cunoscut pentru avertismentele cu privire la bulele din pieţele de capital, susţine că politicile Fed (n.r: Banca centrală americană), nu au capacitatea de a ajuta economia în perzent, iar reducerea dobânzilor nu va fi răspunsul.

     

     

  • Arabii atacă piaţa de capital cu Saudi Aramco, ceea ce ar putea deveni cea mai mare listare bursieră din lume

    Saudi Aramco, cea mai mare companie petrolieră din lume, se pregăteşte pentru o listare pe bursa din Riyadh, care va avea loc „foarte curând”, potrivit CEO-ului companiei, citat de CNBC.

    „Ce am spus mereu este că Aramco este pregătită de listare în orice moment acţionarii vor devide să meargă înainte”, spune Amin Nasser, preşedintele şi CEO-ul Aramco, în faţa reporterilor adunaţi la World Energy Conference, în Abu Dhabi.

    Saudi Aramco este aşteptată de mai mulţi ani să devină cea mai mare listare bursieră din istoria lumii, dar a fost amânat de mai multe ori. De data aceasta însă, oficialii statului Arabia Saudită au trecut iarăşi la fapte şi au redeschis discuţiile cu bănci pentru operarea procesului de listare.

    „Aşa cum aţi auzit de la Înălţimea Sa Prinţul Abdulaziz, listarea va avea loc foarte curând. Deci, suntem pregătiţi – asta este ideea principală”, adaugă Nasser.

    Nasser a confirmat şi că gigantul petrolier de stat vrea să se listeze şi pe o bursă internaţională, pe lângă Riyadh, dar nu a specificat nicio destinaţie pe care o vizează.

    „Listarea primară va fi locală, însă suntem pregătiţi şi pentru a ne lista în alte regiuni”, spune Nasser.

    Agenţia de presă Reuters a raporta luni că Regatul vrea să listeze 1% din Aramco pe bursa locală înainte de finalul anului şi încă 1% în 2020, potrivit unor surse din piaţă, în contextul în care statul pregăteşte listarea unei participaţii totale de 5% din companie.

    Gigantul petrolier şi-a amânat IPO-ul (Initial Public Offering), care era programat pentru 2018, în contextul în care statul îşi făcea griji cu privire la scrutinul public referitor la finanţele companiei, şi la o structură corporate prea complextă. Listarea ar urma să fie cea mai mare listare bursieră din istoria pieţelor de capital.

     

     

     

  • Semnale nefaste de la summitul G7: Marile puteri ale lumii nu vor semna un acord pentru prima dată în istorie

    Summit-ul Grupului Celor Şapte (G7) se va termina fără un acord semnat sau o comunicare comună pentru prima dată în cei 44 de ani de când se organizează, după ce preşedintele francez Emmanuel Macron a decis să abandoneze tradiţia pentur că ne confruntăm „cu o criză foarte gravă a democraţiei”, potrivit CNBC.

    Va fi pentru prima dată din 1975 până în prezent când forumul nu se termină cu o declaraţie legată de un acord încheiat – ceea ce subliniază momentul critic în care se află planeta atât din punct de vedere geopolitic, cât şi economic.

    Vorbind în faţa reporterilor adunaţi în Paris, miercuri, înainte de întâlnirea de la G7, preşedintele francez Emmanuel Macron a spus că o încercare de a face o comunicare comună ar fi un exerciţiu „fără sens”.

    El s-a referit în primul rând la decizia preşedintelui american Donald Trump de a se retrage dintr-un tratat climatic de referinţă ca un exemplu pentru care ar fi dificil ca liderii adunaţi la summit să transmită imaginea de front unit.

    Summit-ul anual aduce la un loc lideri din Marea Britanie, Canada, Franţa, Germania, Italia, Japonia şi SUA.

    Încheierea unui acord este cu atât mai dificilă cu cât americanii au preferat în ultimii ani să încheie tratate bilaterale în locul acordurilor multilaterale.

     

     

  • Cine sunt cei mai periculoşi criminali români din istorie . Pe prima poziţie este frumoasa VERA

    Nu realizam insa ca, la doar cativa pasi, o alta lume decat cea cunoscuta noua isi tese itele intunecate… .. lumea tenebroasa a criminalitatii.
     
    In aceasta ordine de idei, Descopera.ro isi propune sa va aduca in fata, intr-o forma narativa, cazurile celebre care au constituit subiectul anchetelor politienesti din Romania de-a lungul timpului si, totodata, imaginea sumbra a catorva dintre cei mai temuti criminali de la noi din tara.
     
    4. Ion Rimaru – Teroarea anilor ‘70

    Cu siguranta nu exista un alt criminal in analele stiintei criminalistice romanesti a carui notorietate sa fie mai mare decat a celui care a terorizat Bucurestiul in urma cu aproape patru decenii. Trei omoruri deosebit de grave, un omor calificat, sase tentative de omor, cinci violuri, o tentativa de viol si mai multe furturi si talharii. Toate sunt faptele unui singur om: Ion Ramaru.

    Trista reconstituire a faptelor celebrului criminal incepe cu data de 5 martie 1971, data la care era descoperit trupul neinsufletit al unei tinere femei. Cercetarile au dovedit atunci ca victima fusese ucisa intr-un mod sadic si apoi violata, aceasta purtand pe corp numeroase urme de muscaturi. O luna mai tarziu, o crima identica a fost semnalata in sectorul 4 al Bucurestiului, iar Militia Capitalei adauga acestor fapte alte doua omoruri similare care avusesera loc in anul 1970 si al caror autor nu fusese identificat. Era deja evident ca autoritatile se confruntau cu un criminal in serie.

    Mobilizarea fortelor de ordine a fost una de proportii nemaivazute. Sute de persoane au fost interogate si tinute sub observatie, iar specialistii Institutului de Medicina Legala reuseau in premiera mondiala sa reconstituie portretul robot al criminalului numai dupa amprentele dentare. Si totusi, autorul odioaselor crime continua sa actioneze nestingherit. A fost poate mana hazardului cea care a ajutat la prinderea lui Ion Ramaru. Langa corpul ultimei victime, criminalul scapase o adeverinta medicala. Din acest moment, capturarea sa nu mai reprezenta decat o problema de timp.

    Arestat in caminul studentesc al Facultatii de Medicina Veterinara, acolo unde era student in anul 3, Ramaru isi recunoastea faptele dupa mai multe ore de interogatorii. Procesul care a urmat a fost unul rapid, iar ucigasul primea pedeapsa maxima: moartea. In acelasi an, 1971, la 23 septembrie, in curtea penitenciarului de la Jilava, Ion Ramaru era executat prin impuscare. Ultimele sale cuvinte aveau insa sa ramana intiparite in mintea celor prezenti si se vor dovedi ulterior extrem de adevarate: „Chemati-l pe tata. El este de vina.” Ce vroia oare sa spuna criminalul?

    3. Florea Ramaru – Ereditatea crimei


    Anii din timpul ultimului Razboi Mondial au fost, fara doar si poate, unii extrem de tulburi pentru toate tarile Europei. Lipsurile si atrocitatile razboiului dusesera la o recrudescenta fara egal a crimelor, iar Romania isi avea si ea tristii reprezentanti. Era anul 1944, atunci cand o serie de crime zguduia Bucurestiul. Intr-un singur an, cinci femei fusesera ucise cu bestialitate, iar amprentele recoltate de autoritatile vremii nu se potriveau cu cele ale infractorilor din baza de date. Era vorba, asadar, de un individ fara antecedente penale. Cu toate acestea, timpul a trecut iar criminalul nu a fost niciodata identificat.

    Misterul iesea din nou la iveala in anii ’70, atunci cand seria de crime a lui Ion Ramaru ingrozea intreaga Capitala. Spre surprinderea criminalistilor, amprentele celui care ucidea erau identice cu cele ale criminalului din 1944. Cum ar fi fost insa posibil asa ceva? In fond, trecusera peste 25 de ani, iar infractorul ar fi trebuit sa aiba o varsta inaintata, posibilitate exclusa din start de autoritati. Si totusi, modul de operare si de infaptuire a crimelor erau aproape identice. Notorietatea cazului Ramaru si prinderea temutului criminal aveau sa arunce din nou in uitare celebrele amprente din timpul razboiului. O stranie coincidenta raspundea totusi intrebarilor care existau de atatia ani. La exact un an de la executia lui Ion Ramaru, la 23 septembrie 1972, la Institutul de Medicina Legala era adus cadavrul unui barbat care aparent cazuse din tren. Examinarea acestuia aducea un rezultat socant. Amprentele celui care murise in bizarul accident erau cele ale ucigasului din 1944. Era nimeni altul decat Florea Ramaru, tatal celui mai cunoscut asasin din istoria Bucurestilor.

    2. Vasile Tcaciuc – Macelarul din Iasi

    Romania anilor 1930 a fost zguduita de o serie de crime al caror autor ar putea figura cu succes in galeria neagra a celor mai mari criminali in serie din lume. Chiar si astazi, la mai bine de 70 de ani de la comiterea ingrozitoarelor crime, oamenii de stiinta incearca inca sa inteleaga acel resort interior care a fost capabil sa tranforme un om intr-unul dintre cei mai odiosi asasini cunoscuti vreodata. Totul a inceput in 1935, an in care noul proprietar al unui imobil iesean, a fost alertat de cainele unui musafir, caine care daduse semne de agitatie si care zgaria insistent podeaua casei. Curios, acesta sapa in locul indicat de animal si, spre oroarea sa, descoperea sase cadavre ingropate la mica adancime. Absolut toate prezentau urme de lovituri cu un corp contondent, cel mai probabil un topor, iar starea in care se aflau acestea trada un sadism atroce. Prinderea ucigasului nu a fost atat de dificila pe cat s-ar crede.

    De fapt, fostul proprietar al imobilului, basarabeanul Vasile Tcaciuc, se afla deja in arestul politiei iesene pentru mai multe jafuri si talharii. Desi, initial, acesta nu a recunoscut faptele, confruntat cu doua dintre concubinele sale, el renunta la masca nevinovatiei si marturisea autoritatilor crudul adevar.

    Tcaciuc recunostea atunci uciderea si ciopartirea celor sase victime pe care le ingropase chiar sub podeaua casei in care locuia dar, spre groaza tuturor celor prezenti la interogatoriu, acesta nu era decat inceputul unui sir ingrozitor de crime. In cinci ani, basarabeanul ucisese nu mai putin de 26 de persoane, printre care si un copil, unicul scop al acestor odioase fapte fiind jaful. Dupa cum el insusi marturisea, ucigasul isi comandase chiar si un topor special, realizat astfel incat sa nu alunece din mana, iar eficienta loviturilor sa fie maxima. Nu a mai apucat sa fie judecat. In timpul reconstituirii uneia dintre crime, Vasile Tcaciuc incerca sa scape prin fuga, profitand de lipsa de atentie a celor care il insoteau. A fost ucis pe loc de mai multe focuri de revolver. Astfel lua sfarsit povestea celui poreclit de presa vremii „Macelarul din Iasi”.

    1. Vera Renczi – Vaduva Neagra

    Prima parte a vietii celei care ocupa primul loc in topul celor mai mari criminali romani reprezinta si azi un mister pentru criminalisti. In fond, nici macar numele adevarat nu ii este cunoscut, atata vreme cat in analele criminologiei ea a ramas cunoscuta ca Vera Renczi , numele de familie apartinand celui de-al doilea sau sot. Unele surse ii indica drept an al nasterii anul 1903 dar, cel mai probabil, Vera s-a nascut la sfarsitul secolului al XIX-lea, in Bucuresti, in urma legaturii dintre un om de afaceri ungur si o frumoasa tanara din Romania. Copilaria si-o petrece la Bucuresti, acolo unde ramane pana la varsta de 13 ani.

    Odata cu pierderea mamei, Vera este mutata de tatal sau la Berkerekul, oras din fosta Iugoslavie, unde acesta detinea o mica mosie. Adolescenta Verei este marcata de numeroase aventuri amoroase, ea ajungand nu o data, pe prima pagina a ziarelor locale din cauza scandalurilor in care implica de la elevi de liceu pana la bancheri si oameni de afaceri. Nimeni nu se astepta ca tanara sa isi mai uite moravurile, insa miracolul se produce atunci cand Vera il cunoaste pe Karl Schick, un influent bancher austriac, cu care se va si casatori. In ciuda previziunilor, tanara nu isi continua escapadele, ci devine o sotie atenta si placuta, mai ales dupa nasterea fiului lor, Lorenzo. La mai putin de un an, Karl dispare misterios pentru a nu mai reveni niciodata.

    CITIT CONTINUAREA ARTICOLULUI 

     

     

     

     

     

     

  • Am desconspirat secretele unei băuturi cu o istorie documentată de 600 de ani. Care e diferenţa dintre whisky şi whiskey?

    „Whisk(e)y-ul (formă de scriere menită să acopere toate tipurile acestei băuturi, indiferent de unde e produsă – n.red.) există de mai bine de o mie de ani, în diverse forme, în insulele arhipelagului Marii Britanii şi Irlandei“, spune Radu Moldovan, marketing director Pernod Ricard. El explică totodată că variantele moderne, pe care le recunoaştem astăzi şi le clasificăm în whisky în Scoţia şi whiskey în Irlanda sau America, au la bază o legislaţie foarte precisă.

    „Mă refer efectiv la acte normative care guvernează producţia acestei băuturi şi care definesc clar ce se poate şi nu se poate face cu un lichid pentru a-l numi whisk(e)y de o anumită origine sau reţetă.“

    Astfel, whiskeyul irlandez este distilat de trei ori, cel scoţian de două, iar cel american o singură dată. Tipul de cereală care poate fi distilat, de la orz, grâu, secară, este şi el definit, fiecare stat având o propensiune pentru un anume tip de ingredient, afirmă executivul Pernod Ricard, companie care are în portofoliu branduri precum Chivas, Ballantines sau The Glenlivet. Tipul distilării, continue sau în alembic, este şi el diferit de la o regiune la alta.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro