Tag: inteligenta

Răutatea este un proces de devenire, nu este ceva intrinsec naturii umane. Dacă personalitatea este ceva cu ce ne naştem şi care se ajustează destul de greu, valorile şi convingerile după care funcţionăm sunt dobândite de-a lungul vieţii, prin experienţele la care suntem expuşi şi se pot, deci, modifica. Deşi de cele mai multe ori valorile după care oamenii funcţionează sunt similare şi universal valabile, diferenţa apare din felul în care oamenii acţionează pentru a-şi urmări şi atinge aceste convingeri în care cred. Astfel, în mod paradoxal, şi omul bun şi omul rău pot vorbi despre justeţe ca principiu fundamental după care se ghidează în viaţă, unul însă o va face după propriile legi, altul după cele universal şi moral acceptate. Nu este vorba în a doua situaţie de conformism sau de lipsă de originalitate, ci de integritate şi de inteligenţă morală. Dacă stai de vorbă cu omul rău, el are motive serioase şi bine întemeiate pentru care este aşa, iar lumea acestui fel de oameni este extrem de îngustă şi puţin permisivă, dar este singura lume în care se descurcă să funcţioneze.

Oricine a devenit rău este, în cele mai multe cazuri astfel nu pentru că are ceva cu sau împotriva celorlalţi, ci pentru că vrea să se protejeze si să se maximizeze pe sine. Dintre toate dimensiunile măsurabile referitoare la comportamentele oamenilor, răutatea este singura care poate fi evaluată corect doar de cei asupra cărora se răsfrânge, nicidecum de cel care o generează, el fiind mânat, cum spuneam, de intenţii bune. Oricine e rău se simte îndreptăţit să fie aşa raportându-se la universul lui limitat de credinţe şi convingeri. El va avea explicaţii şi raţionalizări despre percepţia pe care o au cei din jur asupra lui, în cazul în care este interesat să asculte. Interesul personal faţă de propria răutate ne poate da astfel informaţii despre cât de acută este răutatea cuiva. Dorinţa permanentă de învăţare şi gradul de curiozitate despre părerile altora pot fi indicatori ceva mai subtili ai cantităţii de răutate. Adesea, cei mai mulţi dintre oamenii răi se autopercep drept exigenţi, riguroşi sau corecţi. O vreme am fost tentată să cred că inteligenţa cognitivă se corelează cu răutatea, dar fenomenul este atât de indezirabil social şi atât de dăunător, încât e nevaloros să alegem între răul needucat şi răul inteligent. Un om cu adevărat exigent, riguros sau corect în exces va fi mai degrabă perceput ca fiind dur, nu neapărat rău. Un om rău şi needucat este periculos, unul rău şi educat devine şi mai periculos deoarece acţiunile lui sunt, în mod cert, premeditate. Conştiinţa socială şi inteligenţa morală sunt direct proporţionale cu cantitatea de răutate pe care o manifestăm. Duritatea unui om cu inteligenţa morală mare nu va fi percepută drept răutate, ci, mai mult, va fi apreciată şi căutată.
Oamenii răi şi inteligenţi sunt aşa în majoritatea situaţiilor pentru că nu se simt valorizaţi la nivelul la care ei percep că ar trebui să primească valorizarea, iar ei merită totdeauna mai mult decât au, pot şi ştiu mai mult decât cei din jurul lor, în percepţia lor. Aproape niciodată aceşti oameni nu vor înţelege şi nu îşi vor asuma relaţia cauzală dintre acţiunile lor şi efectele pe care le produc asupra celor cu care intră în contact. Lor le este imposibil să mute lupa prin care îi disecă pe alţii şi asupra lor

înşişi. Orice fac ei altora are sens, orice li se întâmplă dinspre alţii e o nedreptate asupra lor de care ei trebuie să se protejeze şi sunt în permanentă ofensivă. O cale de manifestare preferată este cinismul, atitudinea constant băşcălioasă şi cu conţinut legat de detalii, nu de scop. Soră cu cinismul este şi agresivitatea de dragul agresivităţii, preventiv ca să le ştie lumea de frică sau, la fel de grav, să nu fie luaţi de fraieri. Pentru organizaţii, cinismul şi agresivitatea sunt manifestările cele mai toxice cu putinţă, nimic nu poate egala efectele lor dăunătoare asupra oamenilor şi asupra performanţei în ansamblu. Impactul acestui fel de manifestare este mai dezastruos decât orice decizie de business proastă.

Răutatea mai poate fi asociată şi cu stabilitatea emoţională, cu echilibrul. Evident un om rău nu este bine cu el însuşi pentru că universul convingerilor în care funcţionează el este limitat şi volatil, pe când un om cu inteligenţă morală este mereu bine cu el însuşi, pentru că oricât de greu i-ar fi, el nu îşi încalcă propriile convingeri sau nu vine vreodată în conflict cu propriul sistem de valori. Dacă prostia poate fi tolerată în anumite limite, răutatea este nenegociabilă în orice context se manifestă, personal, organizaţional sau social.

Iuliana Stan este OD & leadership consultant şi director general al Human Synergistics România