BusinessMagazin

Tag: hotel

  • Povestea antreprenoarei care a renunţat la viaţa in America pentru a deschide o afacere în România. Acum face sute de mii de euro cu un business in stil american

    „Maggie’s Ranch a fost visul meu din copilărie. Este totodată o modalitate prin care mă simt aproape de casă. Atunci când oamenii vizitează Maggie’s Ranch – şi am auzit asta deseori – simt că şi-au luat o vacanţă în Statele Unite, fără să aibă nevoie de paşaport”, descrie Maggie Marina businessul pe care îl administrează la Râşnov.

    Maggie’s Ranch, ferma ce aminteşte de Vestul Sălbatic american, se întinde pe o suprafaţă de 2 hectare şi este formată dintr-un hotel de 30 de camere, un restaurant tip Steak House, un teren de tenis cu zgură, o piscină/jacuzzi şi biciclete de munte; din peisaj nu lipsesc, evident, caii.
    Valoarea veniturilor generate de Maggie’s Ranch a ajuns anul trecut la 600.000 de euro, iar profitul net se plasează la circa 100.000 de euro anual.

    Planurile antreprenoarei pentru vara aceasta includ însă şi inaugurarea unui parc de aventură, a unei săli de evenimente cu 250 de locuri, dar şi extinderea cu un restaurant în Bucureşti. Investiţiile în noile proiecte au ajuns până acum la circa 100.000 de euro.
    Pentru anul viitor, lucrează la un plan de extindere a capacităţii de cazare cu încă 40 de camere, împreună cu un centru Spa ce include piscina indoor, diferite tipuri de saună şi de masaj şi alte zone de relaxare.

    Cum a ajuns Maggie Marina să dezvolte un business în România şi nu în Statele Unite? „M-am îndrăgostit de un român”, mărturiseşte ea. L-a cunoscut în Chicago şi a locuit timp de câţiva ani cu el acolo, însă apoi s-a întors în România, cu prilejul unor oportunităţi de afaceri.
    Era perioada anilor 2003-2004, a boomului în imobiliare, iar soţul său venise atunci să investească în acest sector (a cumpărat un teren, a construit şi un hotel în Braşov, afacere din care a ieşit ulterior). „Era o perioadă bună pentru afaceri; m-a invitat să vin cu el, dar eram convinsă că se va întoarce în Statele Unite”, îşi aminteşte ea.

    După aproximativ doi ani şi jumătate în care a aşteptat întoarcerea lui, a decis să îl urmeze. „Primele mele luni petrecute în România nu au fost uşoare. Nu vorbeam limba, cultura era mult diferită de cea americană şi mi-a lipsit enorm familia. Aveam nevoie să îmi găsesc nişte preocupări şi să-mi ţin mintea şi inima ocupate”, spune ea.

    Noua ocupaţie s-a regăsit în îngrijirea a doi cai care „au fost «coechipieri» de căruţă pentru cea mai mare parte a vieţii lor. Unul dintre ei era orb de un ochi, iar celălalt ura oamenii cu toată fiinţa lui”.

    În Statele Unite, Maggie Marina lucra ca antrenor de cai şi instructor de călărie, dar nu s-a ocupat niciodată de caii care aveau probleme mai grave. „Am suficiente poveşti despre primii mei doi cai români pentru a umple paginile unei cărţi pe care, într-o zi, sper să o scriu”, spune ea. Astăzi, la 29 şi 28 de ani, cei doi cai îşi trăiesc „anii de pensie“ la Ranch.

    Cei doi cai au motivat-o să construiască un hambar în stil american în Râşnov, pe care l-a umplut treptat cu alţi cai. După câţiva ani, într-o conjunctură creată de criza economică, proiectul cu cai s-a transformat într-un business.
    Antreprenoarea povesteşte că soţul ei i-a spus: „Maggie, trebuie să găsim o modalitate prin care să strângem bani să plătim cheltuielile cu caii, altfel va trebui să îi vindem”.

    Costurile de îngrijire a unui cal se ridică la câte sute de euro în fiecare lună: „Dacă vorbim despre modul în care eu am grijă de caii mei, este foarte costisitor: încerc să fac ce este cel mai bine pentru ei, acest lucru înseamnă fân de cea mai bună calitate, cea mai bună îngrijire medicală şi găsirea celor mai buni îngrijitori”. 

    De altfel: „Cel mai ieftin lucru legat de a fi proprietarul unui cal este de fapt achiziţia propriu-zisă a acestuia”,  spune ea.
    Vânzarea cailor nu era o opţiune pentru Maggie Marina: „Nu poţi să îţi vinzi copiii”, astfel a decis să pregătească caii cu scopul de a organiza ore de echitaţie pentru călăreţi neexperimentaţi.

    Ulterior, a început să organizeze şi tabere pentru copii, iar de acolo, businessul a explodat. A devenit necesară construirea unui manej acoperit, iar după aproximativ un an, au construit şi o cabană.
    „Iniţial era un loc în care să stăm noi, familiile noastre şi prietenii noştri şi poate, când aveam taberele, îi puteam găzdui şi pe copii. Am realizat apoi că oamenii vor să rămână acolo”, descrie Maggie Marina modul în care s-au orientat spre un business în domeniul turismului. În mod natural, a venit apoi, spune ea, nevoia de a transforma cabana într-un loc mai mare, într-un hotel, cât şi cea de a construi un restaurant. 

    „Nu ne imaginam că în 12 ani lucrurile vor evolua în ceea ce sunt în prezent. Am construit totul cărămidă cu cărămidă, puţin câte puţin, am început cu hambarul şi cu doi cai, am ajuns apoi la cinci cai, apoi am construit manejul”, descrie Maggie Marina modul în care a construit businessul, precizând că nu a calculat niciodată valoarea totală a investiţiei.

    De-a lungul acestor ani, spune că a învăţat multe şi importante lecţii de viaţă. „Prima lecţie, pe care o cam ştiam deja, dar care s-a confirmat oficial, a fost aceea că viaţa unui cal şcolar nu este atât de uşoară precum pare, mai ales când stă şase ore în coardă şi merge în cerc încercând să suporte un călăreţ neexperimentat.”

    O altă lecţie pe care a învăţat-o este că pentru o afacere de succes trebuie să „vinzi ceea ce îşi doreşte clientul – lucru care este posibil să nu fie ceea ce vrei tu să vinzi“. „Mi-am dorit să îi învăţ pe oameni cum să călărească corect în stilul clasic de călărie englezesc (deoarece acesta este preferatul meu şi îl cunosc cel mai bine), însă majoritatea clienţilor mei au vrut să se urce pe cal şi să plece cu el, atât. Nu îşi doreau să înveţe nimic, doar să se plimbe! Să fim cinstiţi, ei erau în vacanţă şi ceea ce îşi doreau era să se simtă bine, să se relaxeze, nu să se antreneze pentru echipa olimpică de călărie”, glumeşte ea.

    Totuşi, în acel moment, trebuia să decidă dacă va face ceea ce îşi doreşte clientul şi să facă faţă efectelor secundare, respectiv caii chinuiţi şi nefericiţi, sau să pună caii pe primul loc. „După mutatul în România, această decizie a fost, probabil, a doua cea mai grea şi mai curajoasă dintre toate. Am decis să-mi închid şcoala de călărie şi să reduc numărul cailor de la 27 la 11, dintre care patru sunt ponei.”
    Decizia a fost una grea în contextul în care elementul de echitaţie a fost centrul întregii afaceri şi atracţia principală pentru clienţii lor. Spune că nu i-a fost uşor să renunţe; îi vor lipsi, însă toţi sunt pe mâini bune.

    Recent, şi-a schimbat din nou maşina, iar soţul ei a ales „04 MGR“ pentru plăcuţa de înmatriculare.
    „Se pare că în România lumea ţine mult la ce transmit iniţialele de pe aceste plăcuţe. MGR trebuia să fie prescurtarea pentru Maggie’s Ranch. La câteva zile după ce a luat noua maşină, proprietarul unui magazin cu care s-a împrietenit, i-a spus: «Dar, nu înţeleg ceva… După treizeci de cai, cum ati rămas numai cu patru magari?». Amândoi am râs cu lacrimi”, îşi aminteşte ea.

    În ceea ce priveşte dificultăţile în domeniul în care activează, acestea se leagă de găsirea de angajaţi buni: „Vrem să găsim oameni serioşi, conştiincioşi, care să fie mândri de munca lor, acesta este cel mai greu lucru, dar când îi găsim, este minunat şi avem grijă de ei”.
    Numărul angajaţilor Maggie’s Ranch a ajuns la aproximativ 30, însă spune că aceştia nu sunt suficienţi pentru a satisface nevoile afacerii, în plină dezvoltare.

    „Creştem. Vom continua să creştem”, descrie antreprenoarea perioada următoare. Maggie Marina spune că în prezent lucrează la dezvoltarea a trei proiecte, pentru care şi-au bugetat investiţii de aproximativ 100.000 de euro.

    Şi-au propus să transformare manejul acoperit într-un parc de aventură, cu activităţi pentru familiile cu copii, să construiască o sală de evenimente pentru 250 de persoane şi, pe 4 iulie, tot în stil american, au inaugurat şi un restaurant în Bucureşti, în cadrul centrului comercial AFI Palace Cotroceni.

    „Am considerat că este o oportunitate, ni s-a propus, ne-am gândit şi am ajuns la concluzia că este o oportunitate grozavă, de ce nu? Suntem mândri de restaurantul nostru şi de mâncarea noastră, aşadar, de ce să nu o răspândim?”

    Deschiderea restaurantului ar putea fi primul pas spre transformareaîntr-un lanţ de restaurante, în marile oraşe ale ţării.
    Pe termen lung, însă, şi-a propus: „Să mă bucur de viaţă, să râd cât mai mult posibil, să mă menţin ocupată, concentrată. Dacă asta înseamnă extinderea, asta vom face”, descrie antreprenoarea, subtil, planurile sale. 

    Dacă ar fi să dea un sfat pentru tinerii antreprenori, spune: „Pasiunea este cel mai important lucru; îţi vei pune sângele, transpiraţia şi lacrimile în ceea ce construieşti. Trebuie să crezi în produsul tău, în ceea ce vinzi, în ceea ce faci, dacă nu ai pasiunepentru ceea ce faci, nu merită.
    Găsiţi-vă pasiunea”. 

    Smart Business
    este o emisiune în care dorim să vi-i aducem în faţă, în cadrul unui material video publicat pe site-urile şi paginile de Facebook ale revistei Business Magazin şi Ziarului Financiar, pe reprezentanţii noii generaţii de antreprenori, cei care au avut curajul să dezvolte pe piaţa locală afaceri ieşite din tipar.

  • Reportaj: Alanya, staţiunea turistică dintr-un fost cuib de piraţi

    Am zburat cu Tarom spre aeroportul din Antalya, însă în data de 14 iunie Paralela 45 a lansat un zbor charter direct pe aeroportul Gazipaşa din Alanya, ceea ce diminuează timpul petrecut în interiorul aeroportului din Antalya, supraaglomerat în vârful sezonului, dar şi orele pierdute cu transferul de la aeroport, pentru cei care aleg să îşi petreacă concediul în această destinaţie; una peste alta, drumul se reduce cu 4-5 ore. Alanya este un oraş-staţiune cochet situat la 135 de kilometri de aglomerata şi binecunoscuta Antalya, destinaţia-vedetă a anului 2018, potrivit lui Alin Burcea, CEO al Paralela 45.

    Primul lucru care m-a izbit la aterizarea în Turcia a fost un val înăbuşitor de căldură, care m-a făcut să grăbesc pasul spre scara rulantă a aeroportului. Contrar aşteptărilor, am stat doar 10 minute la controlul paşapoartelor, după care a urmat transferul la hotel, unde am fost însoţiţi de un ghid român. Drumul a durat aproximativ o oră şi 40 de minute, incluzând o pauză de 15 minute.

    Prima zi ne-am petrecut-o la plajă, iar a doua zi de dimineaţă, înarmaţi cu voie bună şi multe sticle de apă rece, am hotărât să facem o vizită la cetatea Alanyei, obiectiv pe care nu ai cum să îl ratezi. Drumul este accesibil autoturismelor, dar turiştii cu condiţie fizică bună pot opta pentru o plimbare pe jos, care permite să admiri pe îndelete peisajul. Pe măsură ce urcam, la picioarele noastre se întindea oraşul otoman, dominat de impunătorul Kizil Kule (Turnul Roşu), simbolul Alanyei, construit în 1221 la porunca sultanului Aladdin Keykubat şi care adăposteşte astăzi un muzeu.

    Pentru intrarea în cetate se plăteşte o taxă de 15 lire turceşti (3 euro), după care te poţi plimba nestingherit printre ruinele castelului şi ale unei vechi biserici bizantine, având grijă să nu te înţepi în cactuşii înalţi de 1-2 metri, care păzesc straşnic rămăşiţele trecutului. În zidurile cetăţii se cască ferestre de cer, prin care, pe vremuri, erau aruncaţi în hăurile mării trădătorii şi prizonierii. Peisajele îţi taie răsuflarea. Sub priviri se naşte o panoramă superbă, alcătuită, pe de-o parte, din clădirile cu acoperişuri cărămizii ale oraşului, iar pe de altă parte, din vapoarele şi iahturile care lăsă dâre albe de spumă în albastrul adânc al Mediteranei.   

    La cetate se poate ajunge însă şi cu telegondola, plimbare pentru care trebuie să scoţi din buzunar între 10 şi 15 lire turceşti (2-3 euro) dus-întors. Varianta aceasta este mai antrenantă, deoarece oferă acces la o parte a cetăţii unde există câteva obiective pe care le poţi vizita gratuit: un muzeu, o ţesătorie de mătase, o moschee. De asemenea, pe alei găseşti tarabe cu eşarfe şi suveniruri, iar preţurile sunt, bineînţeles, negociabile. După toate acestea, te poţi odihni o jumătate de oră la umbra unui portocal, în timp ce asculţi salahul (rugăciunea musulmană), care se aude din moscheea Süleymaniye Camisi.

    Cum nu poţi petrece o săptămână doar la plajă, riscând să te întorci bronzat într-o nuanţă prea închisă, poţi opta şi pentru alte excursii, cum ar fi un safari cu jeep-urile, disponibil atât pe timp de zi, cât şi seara, la preţul de 40 de euro, cu prânz inclus. Noi am plecat de dimineaţă, imediat după micul dejun. După o primă oprire în oraş, unde se adună convoiul de maşini, începe distracţia.

    Pe traseu, am făcut două opriri pentru poze, într-un loc de unde poţi admira portul şi panorama asupra oraşului, după care a urmat bătaia cu pistoale cu apă, pe placul tuturor, indiferent de vârstă. Este esenţial să ai prosoape şi haine de schimb, deoarece hainele ude nu se vor împăca bine cu temperaturile care scad pe măsură ce te adânceşti în munţi.

    Mai târziu, ne-am oprit într-un cătun pitoresc ascuns în munţi, unde, după ce am vizitat o casă veche de 100 de ani, ne-am odihnit la un ceai şi am mâncat pită şi roşcove coapte. Însoţitorii de grup ne-au făcut o demonstraţie de dans tradiţional şi nu s-au lăsat până nu ne-au convins şi pe noi să ne alăturăm. Am făcut, bineînţeles, şi cumpărături, iar bucuria a fost de ambele părţi: bătrânii satului erau fericiţi că au reuşit să vândă câte ceva, iar noi că am găsit eşarfe colorate şi suveniruri la preţuri derizorii.

    Obosiţi, ne-am îndreptat spre locul unde urma să luăm prânzul, care a inclus un fel principal  pui sau peşte proaspăt, din crescătoria restaurantului , servit cu garnitură de orez şi salată, şi o băutură răcoritoare fără alcool. Băuturile alcoolice se plătesc separat  o bere, de exemplu, costă cinci dolari. Un astfel de restaurant se numeşte piknik şi este amplasat pe cursul unui râu, în mijlocul naturii. Pe pontoane, sunt înşirate mese la care te aşezi pe saltelele amplasate direct pe podea; aceste popasuri dispun, de obicei, şi de tobogane sau trambuline, pentru cei care vor să facă baie în râu sau în bazinele special amenajate.

    La finalul zilei, ne-am întors nu obosiţi, ci cu bateriile încărcate şi cu regretul că s-a terminat. Luând în considerare, pe lângă atmosfera minunată, tot ce a fost inclus în preţ, consider că excursia merită fiecare cent din cei 40 de euro.

    altă experienţă de neratat este croaziera pe Mediterană, care costă tot 40 de euro, având incluse prânzul şi băuturi alcoolice şi non-alcoolice la discreţie. La 10 dimineaţa se pleacă din port, unde, datorită aspectului corăbiilor, m-am simţit ca într-un studio de filmare a producţiei Piraţii din Caraibe. De altfel, în urmă cu peste 2000 de ani, portul cetăţii era un cunoscut cuib de piraţi, înlăturaţi în cele din urmă de generalul roman Pompei.

    De-a lungul zilei, se fac patru sau cinci opriri în timpul cărora pasagerii pot înota în apele albastre ale mării, iar pentru cei care nu se descurcă, există veste de salvare. După primele două opriri am luat prânzul, care nu a fost, ce-i drept, extraordinar. A urmat petrecerea cu spumă, unde ne-am distrat foarte bine şi am dansat până la ultima melodie. După o excursie de aproximativ jumătate de zi ne-am întors, obosiţi, la hotel.

    Ne-a încântat şi plaja Kleopatra, despre care legenda spune că Marc Antoniu i-ar fi oferit-o în dar reginei Egiptului, şi care este situată printre cele mai bune plaje din lume, conform unui top realizat de TripAdvisor. Şi pe bună dreptate. Mărginită de stânci împădurite, cu nisip alb, încins, care te goneşte în apa curată, cu nuanţe de turcoaz, pare un colţ de rai din care nu ai vrea să mai pleci. Cu toate că era destul de aglomerată, acest aspect nu a reuşit să îi ştirbească în vreun fel farmecul.

    În apropierea plajei se află peştera Damlatas, cunoscută datorită proprietăţilor sale curative pentru afecţiuni respiratorii. Biletul de intrare costă mai puţin de doi euro, iar studenţii au, ca de altfel la mai toate obiectivele, un discount generos.

    Oraşul Alanya, în sine, are un farmec aparte. O plimbare pe bulevardul Ataturk, o oprire la terasele care te îmbie să te răcoreşti cu un fresh sau un ayran proaspăt, sau o tură de shopping sunt obligatorii. Şi nu mă refer la shopping în magazine, ci în bazarul care se întinde pe o rază de câteva străzi. Aici, orice este negociabil. Niciodată nu trebuie să plăteşti preţul afişat la raft, în caz că există, sau primul preţ pretins de vânzător. În majoritatea magazinelor găseşti haine, încălţăminte şi bijuterii copiate după branduri internaţionale sau case de modă celebre, mai bine sau mai prost realizate. Însă, pe lângă acestea, sunt numeroase buticuri cu suveniruri, dulciuri şi condimente, de unde cu greu te poţi abţine să nu iei tot ce îţi pică în mână. Dacă un magnet este un euro, îl obţii, cu siguranţă, la 50 de cenţi, deoarece vânzătorii coboară destul de uşor preţul la jumătate pentru majoritatea produselor.

    La sfârşit am lăsat destinaţia mea favorită, pe care am pus-o în capul listei pentru viitoarele concedii: Side. La intrarea în Side, oraşul care găzduieşte templul lui Apolo, mă simţeam ca într-un sit arheologic. Ruinele romane presărate la tot pasul îţi dădeau senzaţia că timpul a stat în loc şi că te afli într-un oraş părăsit de multă vreme. Totuşi, după puţin timp, au început să se ivească pe străduţe terase pitoreşti, umbrite de tufe imense de bougainvillea, sau floarea de hârtie, al cărei ciclamen electric contrasta cu zidurile prăfuite ale caselor. Tot ce vedeam era o încântare. Iar când am ajuns pe malul mării, simţeam că îmi vine să îmbrăţişez infinitul albastru şi să nu mai plec niciodată acasă.

    În ceea ce priveşte hotelurile din Alanya, cu siguranţă majoritatea se potrivesc pentru familiile cu copii, însă nu toate reprezintă destinaţia ideală şi pentru cupluri tinere sau pentru cei veniţi să petreacă concediul cu prietenii.

    Primele trei nopţi am fost cazaţi la hotelul Haydarpasha Palace. Când am ajuns în faţa acestuia, am avut sentimentul că mă aflu la intrarea în Disneyland. Hotelul are aspectul unui castel cu turle albastre, iar pe unul dintre ziduri era agăţat un drapel imens, reprezentând semiluna. De altfel, aproape toate hotelurile întâlnite erau dominate de pata roşie a steagului otoman.

    La intrare ne-a întâmpinat proprietarul hotelului, care ne-a ataşat personal brăţările cu care aveam acces la restaurantele şi barurile hotelului. Zilele următoare mi-au dovedit că nu a fost un gest izolat de amabilitate. Din timp în timp, îl vedeam ba pe plajă, ba la masă, mergând printre turişti pentru a vedea cum se simt şi dacă totul este în ordine. Nici de la distracţie nu a lipsit, deoarece seara am ciocnit un pahar la petrecerea ţinută în clubul hotelului. Apartamentele aveau o terasă spaţioasă şi două băi, una la parter şi una la etaj.

    Ca şi în alte complexuri hoteliere din zonă, pe malul mării se poate ajunge printr-un tunel, deoarece plaja este situată dincolo de şosea, la câteva minute de hotel. Apa şi nisipul erau curate, iar plaja încăpătoare dispunea de şezlonguri gratuite pentru clienţii hotelului. Pe plajă se află un teren de volei şi mai multe terase unde turiştii cazaţi la Haydarpaşa au acces gratuit. Mesele de tip autoservire au fost îmbelşugate, cu varietăţi din bucătăria internaţională. Pentru mai multă intimitate, clienţii pot opta să ia cina în restaurante à la carte, cu specific divers (turcesc, italienesc, sea food).

    Terenul a fost cumpărat în 2005, însă hotelul a fost deschis în urmă cu doi ani, cu o investiţie de 50 de milioane de euro, bani pentru care Dundar Oz, proprietarul hotelului, spune, în glumă, că le mulţumeşte băncilor. Finanţarea este obţinută pe zece ani, iar dobânzile sunt, în general, de 4-4,5% însă, din cauza devalorizării monedei locale din ultima perioadă, acestea au crescut la 5-6%.

    În primul trimestru al lui 2018, cifra de afaceri a crescut cu 70-80% faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut. Investiţiile pe care Oz le-a făcut anul trecut s-au ridicat la aproximativ 300.000 de euro, direcţionate către achiziţionarea toboganelor şi construirea unei piscine încălzite, plus reparaţiile necesare. Patronul spune că în cadrul hotelulului, care are aproape 600 de camere, lucrează 400 de angajaţi, pe care îi adună însă cu greu. Din iulie până în septembrie, gradul de ocupare este de 100%, 60% dintre clienţii hotelului fiind reprezentat de familii cu copii, iar restul de 40%, de cupluri fără copii sau tineri proaspăt căsătoriţi, veniţi în luna de miere.

    După trei nopţi petrecute la Haydarpaşa, ne-am mutat la hotelul Granada Luxury Resort, unde am rămas două seri. Granada este un hotel pe care l-aş recomanda cuplurilor tinere sau celor care merg în concediu cu prietenii. Hotelul îşi primeşte oaspeţii începând cu 20 aprilie, iar la sfârşit de mai este ocupat 100%, până la sfârşitul lui noiembrie, când se închide. Unul dintre reprezentanţii hotelului mi-a povestit că 40% dintre clienţi sunt familii cu copii, iar 30%, cupluri fără copii, care vin pentru distracţie. El adaugă că, în vreme ce în mai 2017 gradul de ocupare al hotelului era de 60%, anul acesta a crescut până la 98%.

    Pe primul loc în topul naţionalităţilor din care fac parte clienţii hotelului se situează ruşii, care anul trecut reprezentau 60% din turişti, urmaţi de nemţi, turci şi români. Hotelul nu dispune de plajă, ci de un ponton cu şezlonguri şi o serie de piscine. Camerele sunt destul de spaţioase, cu balcon. Primul minibar este gratuit, însă al doilea este contra cost. Distracţia începe la 21.00, în clubul din exterior, unde DJ-ul chiar ştia să îşi facă treaba, iar după două-trei ore se mută în clubul hotelului, unde muzica nu mai este atât de antrenantă. Am prins, de asemenea, şi un concurs de miss, care a fost, cu siguranţă, atracţia serii pentru turistele şi turiştii dornici de distracţie.

    Hotelul unde am fost cazaţi în ultimele două seri, Eftalia Ocean, este unul cu pretenţii de cinci stele, care nu se ridică însă la nivelul aşteptărilor. Piscinele compensează într-o oarecare măsură plaja îngustă şi apa destul de murdară, cum erau, de altfel, prosoapele şi şezlongurile. La Eftalia, media de vârstă a turiştilor părea de 5-10 ani, aşa că pare o alegere potrivită pentru familiile cu copii. Felurile de mâncare nu erau foarte variate, iar cocktailurile şi shoturile se plăteau separat. Camera a fost însă spaţioasă şi curată, cu balcon, iar minibarul conţinea doar băuturi răcoritoare.

    La demisolul tuturor celor trei hoteluri existau magazine de unde se puteau cumpăra, printre altele, haine, jucării, colace, saltele de plajă şi suveniruri. Preţurile sunt puţin mai ridicate decât în magazinele din oraş, însă, în caz că ţi-ai uitat acasă loţiunea de plajă sau costumul de baie, magazinele sunt binevenite. De asemenea, hotelurile aveau sauna gratuită şi servicii de coafor, tatuaje cu henna şi masaj contra cost. Mai adaug doar că este ideal să ai în bagaj un fier de călcat de mici dimensiuni, deoarece hotelurile oferă acest serviciu doar contra cost.
    Ca o concluzie, Alanya este cu siguranţă o destinaţie ideală pentru un concediu în familie, iar preţurile din Turcia sunt accesibile. Dacă nu ştiţi ce să alegeţi între all inclusive şi ultra all inclusive, patronii hotelurilor spun că diferenţa este dată de calitatea băuturilor: în timp ce la all inclusive sunt servite băuturi locale, serviciul ultra all inclusive oferă băuturi de import. Iar în ceea ce priveşte valuta folosită, este preferabil să aveţi dolari, deoarece în multe locuri turcii pun semnul egal între dolar şi euro şi vă vor cere aceeaşi sumă indiferent de moneda pe care o folosiţi.

  • Ambiţie fără precedent: Un nou ”oraş” se ridică în China, de opt zgârienori. Surpriza? Patru vor fi orizontali, legaţi legaţi de acoperiş, la 300 de metri înălţime

    Dacă la sol nu mai e loc pentru dezvoltarea oraşelor, atunci dezvoltarea continuă la înălţime, folosind şi spaţiul dintre zgârie-nori, aşa cum se întâmplă în cazul unui proiect imobiliar din China, scrie The Guardian. 

    Coordonat de arhitectul canadian Moshe Safdie, proiectul Raffles City, aflat în construcţie în metropola din sud-vestul Chinei Chongqing, va consta în opt zgârie-nori, dintre care patru vor fi legaţi la nivelul acoperişului de ceea ce se doreşte a fi cea mai lungă pasarelă de acest tip (300 de metri), creând astfel un zgârie-nori orizontal, cum îl prezintă cei implicaţi în proiect.

    Turnurile vor fi, de asemenea, legate şi de alte pasaje mai mici pentru ca toţi cei care locuiesc sau lucrează în ele să nu mai fie nevoiţi să coboare la nivelul solului. Pe pasarela cea mare din Raffles City se vor amenaja, printre altele, un punct de observaţii astronomice, un club pentru locatari, un hol de hotel şi câteva restaurante.

  • Cea mai nouă strategie a hotelierilor să profite de turiştii pe care îi loveşte nostalgia vacanţelor trecute: Scot la vânzare obiecte care să-ţi amintească de hotel

    Nu puţini sunt clienţii care vor să ia cu ei ceva care să le amintească de şederea într-un hotel anume, fapt pentru care diverse hoteluri au la vânzare articole pe care le folosesc, cum ar fi saltele, perne şi aşternuturi, ori cristaluri de Murano şi veioze sau anumite piese de mobilier. 

    Unui brand din industria ospitalităţii i-a venit însă ideea de a crea o întreagă gamă de mobilier şi decoraţiuni precum cele folosite în unităţile sale pe care să o vândă celor care vor să se simtă ca şi cum şi-ar fi luat camera de hotel cu ei. Soho House, scrie Financial Times, a început anul trecut cu halate şi cu cristalurile folosite în barurile sale, trecând apoi la tapet, tapiţerie de comandă şi mobilă de exterior, urmând a-şi comercializa gama şi în SUA de anul viitor prin intermediul retailerului Anthropologie.

  • Ia-ţi hotelul la pachet

    Unui brand din industria ospitalităţii i-a venit însă ideea de a crea o întreagă gamă de mobilier şi decoraţiuni precum cele folosite în unităţile sale pe care să o vândă celor care vor să se simtă ca şi cum şi-ar fi luat camera de hotel cu ei. Soho House, scrie Financial Times, a început anul trecut cu halate şi cu cristalurile folosite în barurile sale, trecând apoi la tapet, tapiţerie de comandă şi mobilă de exterior, urmând a-şi comercializa gama şi în SUA de anul viitor prin intermediul retailerului Anthropologie.

  • Cum scapi de aglomeraţie la sol

    Coordonat de arhitectul canadian Moshe Safdie, proiectul Raffles City, aflat în construcţie în metropola din sud-vestul Chinei Chongqing, va consta în opt zgârie-nori, dintre care patru vor fi legaţi la nivelul acoperişului de ceea ce se doreşte a fi cea mai lungă pasarelă de acest tip (300 de metri), creând astfel un zgârie-nori orizontal, cum îl prezintă cei implicaţi în proiect. Turnurile vor fi, de asemenea, legate şi de alte pasaje mai mici pentru ca toţi cei care locuiesc sau lucrează în ele să nu mai fie nevoiţi să coboare la nivelul solului. Pe pasarela cea mare din Raffles City se vor amenaja, printre altele, un punct de observaţii astronomice, un club pentru locatari, un hol de hotel şi câteva restaurante.

  • Donald Trump şi Kim Jong-Un se întâlnesc mâine dimineaţă în Singapore

    Întrevederea celor doi lideri va avea loc marţi dimineaţă în Hotelul de lux Capella, situat pe Inusla Sentosa din Singapore.

    O zonă specială de securitate a fost instituită pe Insula Sentosa, iar la eveniment sunt prezenţi aproximativ 3.000 de jurnalişti.

    Donald Trump, care s-a remarcat prin politici protecţioniste, pentru consolidarea rolului Statelor Unite în lume, a avut în primul an de mandat o abordare dură faţă de Kim Jong-Un, ameninţându-l de multe ori cu înlăturarea de la putere. Recent, preşedintele SUA a afişat deschidere faţă de liderul nord-coreean, cerându-i să renunţe la armele nucleare şi să accepte pacea în Peninsula Coreea, sugerându-i că există posibilitatea primirii de stimulente economice.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Hotelier din Eforie Nord: Încercăm să aducem cameriste din Republica Moldova. „E greu să imporţi forţă de muncă, statul ar trebui să debirocratizeze importul.“

    „Avem 250 de angajaţi, dar am depus, alături de mai mulţi hotelieri de pe litoral, o cerere pentru aducerea de angajaţi din Republica Moldova. Pentru început avem nevoie de 20 de cameriste. Este foarte greu să imporţi forţă de muncă, statul ar trebui să debirocratizeze importul de forţă de muncă, dat fiind că avem foarte mulţi români ce muncesc în străinătate, iar exportul de forţă de muncă se face foarte uşor“, a spus pentru ZF Nicolae Bucovală.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Hotel de prezentare

    Producătorul american de obiecte sanitare şi alte articole pentru baie şi bucătărie Kohler şi-a transformat, de exemplu, fostul cămin pentru muncitori din Kohler, Wisconsin, într-un complex de cinci stele, American Club, unde oaspeţii pot vedea cum arată şi utiliza produsele firmei mai bine decât la un magazin obişnuit.

    La rândul său, producătorul de ceasuri, biciclete şi genţi Shinola îşi construieşte un hotel la Detroit, iar producătorul şi retailerul de mobilier West Elm şi-a creat o divizie hotelieră în toată regula, având deja câteva hoteluri inaugurate la activ şi gândite ca platformă de prezentare a creaţiilor realizate de designerii şi artiştii locali care îşi vând produsele prin intermediul său.

  • Peste 1.600 de noi locuri de cazare au fost puse în ultimul an pe harta hotelieră de pe litoral în urma unor investiţii de zeci de milioane de euro

    Capacitatea de cazare din hotelurile de la mare a ajuns anul trecut la 65.000 de locuri, arată datele de la Institutul Naţional de Statistică (INS), cu 1.650 de locuri mai mult faţă de 2016, în timp ce numărul de turişti a atins un nivel record pentru ultimii zece ani, de 1,2 milioane de persoane.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro