Tag: auto

În 16 ani, sau patru mandate de cancelar, sub conducerea Angelei Merkel, Germania s-a schimbat profund – mândria germană. Dar şi mai multă schimbare îi nelinişteşte pe germani. Unii o vor cu nerăbdare, alţii privesc spre viitor cu nelinişte ‒ german angst.

Mica stea argintie din emblema Mercedesului lui Aleksandar Djordjevic străluceşte puternic. O lustruieşte în fiecare săptămână. Domnul Djordjevic lucrează la motoare cu combustie internă pentru Daimler, unul dintre producătorii auto emblematici ai Germaniei. Are un salariu de aproximativ 60.000 de euro, opt săptămâni de concediu şi o garanţie negociată de sindicat că nu poate fi concediat până în 2030. Deţine o casă cu două etaje şi acel model 250 al clasei E Mercedes parcat pe aleea sa. De aceea domnul Djordjevic lustruieşte steaua de pe emblemă. Este maşina sa. Este mândria sa. „Steaua este ceva stabil şi puternic: înseamnă Made in Germany”, a spus el. Însă până în 2030 nu se vor mai produce motoare cu combustie internă la Daimler – sau pregăti oameni care lucrează în producţia de motoare cu combustie. „Sunt mândru de ceea ce fac”, a mărturisit Djordjevic. „Este neliniştitor să ştiu că peste 10 ani slujba mea nu va mai exista”. Domnul Djordjevic este imaginea noii mândrii şi prosperităţi germane – şi a angoasei germane. După
16 ani cu Angela Merkel la conducere, Germania se numără printre cele mai puternice ţări din lume. O clasă de mijloc largă şi mulţumită este o caracteristică a Germaniei doamnei Merkel, care a fost esenţială pentru longevitatea şi capacitatea sa de a-şi îndeplini promisiunea de stabilitate. Dar impactul ei a fost mult mai extins. A călători prin ţara pe care Merkel o lasă în urmă înseamnă a o vedea profund transformată. Tatăl îşi poate lua concediu pentru creşterea copilului în Bavaria catolică. Cuplurile de persoane de acelaşi gen căsătorite pot creşte doi copii şi în afara cosmopolitului Berlin. Femeia cu hijab predă matematică într-un liceu de lângă Frankfurt, unde majoritatea studenţilor au buletine germane, dar puţini au părinţi germani. Muncitorul din mina de cărbune din fostul Est comunist votează pentru un partid de extremă dreapta care nu exista atunci când doamna Merkel a preluat funcţia. Şi doi tineri fraţi de pe o insulă din Marea Nordului şi care cred că sunt ameninţaţi de creşterea nivelului mării n-au cum să-şi amintească de perioada în care nu Merkel conducea ţara. Însă abia aşteaptă să o vadă plecată. „Ştie despre pericolul schimbărilor climatice de mai mult timp decât suntem noi pe lumea asta”, a spus unul dintre fraţi în timp ce privea de pe digul ierbos care protejează mica insulă, Pellworm, de inundaţii. „De ce n-a făcut nimic în legătură cu asta?” Ei sunt generaţia Merkel, aşa cum Rusia are generaţiile Putin. Ei sunt copiii erei Merkel. Aşa cum cancelarul şi-a condus ţara prin crize succesive şi i-a lăsat pe alţii nesupravegheaţi, s-au produs schimbări pe care le-a vrut şi schimbări pe care le-a permis. Ea a decis să elimine treptat energia nucleară din Germania, proces care face ţara mai dependentă de gazele naturale ruseşti şi o pune în conflict cu alte ţări europene. A pus capăt serviciului militar obligatoriu. A fost primul cancelar care a afirmat că Islamul „aparţine” Germaniei. Când a venit vorba de trecerea peste valorile tradiţionale conservatoare ale ţării şi ale partidului, a şovăit, dar în cele din urmă s-a dat din cale. „A văzut unde se îndreaptă ţara şi i-a permis să meargă acolo”, a spus Roland Mittermayer, un arhitect care s-a căsătorit cu partenerul său la scurt timp după ce Merkel a invitat parlamentarii conservatori să adopte o lege care să permită căsătoria între persoane de acelaşi sex, chiar dacă ea însăşi a votat împotrivă. Niciun alt lider democratic din Europa nu a rezistat mai mult în funcţie. Iar Merkel şi-a lăsat în urmă funcţia din poziţia de cel mai popular politician al Germaniei. Mulţi dintre predecesorii ei de după război au lăsat în urmă moşteniri puternic definite. Konrad Adenauer a ancorat Germania în Occident. Willy Brandt a păşit peste Cortina de Fier. Helmut Kohl, mentorul de odinioară al lui Merkel, a devenit sinonim cu unitatea germană. Gerhard Schröder a deschis calea către succesul economic al ţării prin reforme care şi acum îşi mai fac efectul.  Moştenirea lui Merkel este mai puţin tangibilă, dar la fel de reformatoare. Ea a schimbat Germania într-o societate modernă – şi într-o ţară mai puţin definită de istoria ei. S-ar putea să fie amintită cel mai mult pentru decizia sa de a deschide porţile ţării pentru peste un milion de refugiaţi în ’15-’16, când majoritatea celorlalte naţiuni occidentale i-au respins. A fost un scurt moment de căinţă pentru ţara care produsese Holocaustul, iar acest moment a transformat-o pe doamna cancelar într-o icoană a democraţiei liberale. „A fost un fel de vindecare”, a spus Karin Marré-Harrak, directorul unui liceu din oraşul multicultural Offenbach. „Într-un fel am devenit o ţară mai normală”. A fi numită o ţară normală ar putea să pară dezamăgitor în altă parte. Dar pentru Germania, o naţiune bântuită de trecutul său nazist şi de patru decenii de separare între Est şi Vest, normalul era ceva la care au aspirat toate generaţiile postbelice. Cu toate acestea, aproape peste tot există şi un sentiment copleşitor că noul normal era ameninţat de provocări epice, că lucrurile nu pot continua aşa cum sunt. Există visul german. Domnul Djordjevic locuieşte lângă Stuttgart, capitala puternicei industrii auto a Germaniei. În 1886, Gottlieb Daimler a inventat acolo una dintre primele maşini, chiar în grădina sa. În aceste zile oraşul este casă pentru Daimler, Porsche şi Bosch, cel mai mare producător de piese auto din lume. Ajuns acasă după schimbul său într-o după-amiază recentă, domnul Djordjevic poartă încă uniforma de fabrică – şi, alături de sigla Mercedes, insigna cu roşul distinctiv al sindicatului muncitorilor din industria metalului. Majoritatea angajaţilor Daimler sunt sindicalizaţi. Reprezentanţii muncitorilor ocupă jumătate din locurile din Consiliul de Supraveghere al companiei. „Povestea de succes a industriei germane este, de asemenea, povestea unei reprezentări puternice a oamenilor care muncesc”, a spus el. Siguranţa, beneficiile, oportunităţile de a căpăta abilităţi – toate acestea stau la baza „loialităţii pe care lucrătorii o simt faţă de produs şi companie”. Dacă visul american este ca omul să se îmbogăţească, visul german este siguranţa locului de muncă pe viaţă. Domnul Djordjevic, în vârstă de 38 de ani, a ştiut întotdeauna că vrea să lucreze pentru Daimler. Tatăl său a lucrat acolo până a murit. „A fost ca o moştenire”, a spus el. Când a primit primul loc de muncă la 16 ani, a crezut că a trăieşte visul german. „Mi-am zis: «Asta e»”, îşi aminteşte el. „Mă voi pensiona de aici.” Acum este mai puţin sigur. La fel ca alţi producători de automobile germani, Daimler a întârziat tranziţia la maşini electrice. Primul său model electric pur a fost lansat abia anul acesta. Obiectivul companiei este de a elimina treptat motoarele cu ardere internă până în 2030. Nimeni nu ştie exact ce înseamnă acest lucru pentru locurile de muncă, dar Djordjevic a făcut nişte calcule. „Există 1.200 de piese într-un motor cu combustie“, a spus el. „Există doar 200 într-o maşină electrică.” „Maşinile durabile sunt grozave, dar avem nevoie şi de locuri de muncă durabile”, a spus el. Daimler este încă în creştere. Dar o mare parte a creşterii se produce în China, a spus Michael Häberle, unul dintre reprezentanţii salariaţilor din Consiliul de Administraţie al companiei. Şi Häberle a lucrat la companie în toţi cei 35 de ani din viaţa sa profesională. A început ca mecanic şi a urcat prin muncă până la o diplomă în afaceri şi, în cele din urmă, la un loc în Consiliul de Administraţie. Aflat într-una dintre fabricile care acum produc baterii pentru noua linie de maşini electrice EQS, Häberle spune că speră că Daimler nu doar că va supravieţui acestei transformări, ci va ieşi mai puternică. Întrebarea principală, a spus el, este: Va putea face la fel şi Germania? A fost o vreme când considera că forţa de export a ţării sale este un dat. Dar acum, a spus el, „Germania s-a ghemuit în poziţie defensivă”.

Merkel şi-a lăsat în urmă funcţia din poziţia de cel mai popular politician al Germaniei. Mulţi dintre predecesorii ei de după război au lăsat în urmă moşteniri puternic definite.

Industria auto din Germania a contribuit la realizarea miracolului economic postbelic al ţării. Iar imigranţii au alimentat industria auto. Dar nu nu apar cu adevărat ca personaje principale în povestea respectivă. Erau cunoscuţi drept „muncitori-oaspeţi”, iar aşteptările erau ca ei să vină, să lucreze şi apoi să plece. Cei mai mulţi au venit din Turcia. Până acum două decenii, ei nu aveau o cale uşoară către cetăţenie. Printre aceştia se aflau bunicii lui Ikbal Soysal, o tânară profesoară de liceu din oraşul Offenbach, lângă Frankfurt, al cărei tată lucra într-o fabrică care producea piese pentru Mercedes. Generaţia de germani imigranţi a doamnei Soysal apare în povestea Germaniei de astăzi. Nu numai că au paşapoarte germane, dar mulţi au şi studii universitare. Sunt medici, antreprenori, jurnalişti şi profesori. Populaţia de imigranţi din Germania a devenit a doua ca mărime din lume, având în faţă doar Statele Unite. Când doamna Merkel a devenit cancelar în 2005, 18% dintre germani aveau cel puţin un părinte născut în afara ţării. Acum, cota a ajuns la unul din patru. În şcoala lui Soysal din Offenbach, nouă din zece copii au cel puţin un părinte care a emigrat în Germania. Şi mulţi profesori sunt în aceeaşi situaţie. „Când am început să predau aici, toţi profesorii erau germani cu rădăcini germane”, a spus profesoara titulară Karin Marré-Harrak. „Acum, aproape jumătate dintre ei au rădăcini diverse.”

Soysal, musulmană, a dorit întotdeauna să fie profesoară, dar ştia că riscă. Nu fusese niciodată acolo vreo profesoară de liceu cu eşarfă pe cap. Aşadar, când a fost invitată pentru primul ei interviu de angajare, a sunat înainte să avertizeze şcoala. Era anul 2018. Secretarul s-a consultat cu directorul, care a liniştit-o imediat: „Ceea ce contează este ceea ce ai în cap, nu ceea ce ei pe cap”. A primit acel loc de muncă şi între timp şi altele. Nu a fost întotdeauna uşor. „Studenţii uită foarte repede de eşarfa de pe cap”, a spus Soysal. Dar unii părinţi s-au plâns şefului din cancelaria de profesori. Odată, o elevă i-a cerut sfatul doamnei Soysal. Fata purta o eşarfă, dar nu era sigură de ea. „Dacă nu te simţi bine, trebuie să o dai jos”, i-a spus Soysal.  Pentru ea, aceasta înseamnă libertatea religioasă consacrată în constituţia Germaniei. „Până la urmă sunt germană”, a spus ea, „deci şi eşarfa mea este şi germană”.  Plecând din Offenbach, următoarea oprire este Hanau. Aici, în februarie anul trecut, un individ înarmat cu orientări de extremă dreaptă a intrat în mai multe baruri şi a împuşcat nouă tineri, în mare parte migranţi. Reacţia împotriva diversificării şi modernizării pe care Merkel a dorit-o a devenit din ce în ce mai violentă. Germania a suferit trei atacuri teroriste ale extremiştilor de dreapta în mai puţin de trei ani. Terenul ideologic pentru această violenţă este în multe feluri întrupat de un partid care şi-a ales numele în opoziţie faţă de cancelar. Merkel a justificat adesea politicile nepopulare numindu-le „alternativlos” – fără alternativă. Alternativa pentru Germania, sau AfD, a fost fondat în 2013 ca opoziţie la bailoutul Greciei pe care guvernul doamnei Merkel l-a proiectat în timpul crizei datoriilor suverane din Europa. Când Germania a întâmpinat peste un milion de refugiaţi în 2015 şi 2016, partidul a adoptat o atitudine zgomotoasă antiimigranţi care l-a catapultat în Parlamentul Germaniei. AfD este marginalizat în vestul ţării. Dar a devenit al doilea cel mai puternic partid în fostul Est comunist, locul în care a copilărit şi a crescut Merkel. Politic cel puţin, Germania doamnei Merkel este mai împărţită între Est şi Vest decât în oricare alt moment de la reunificare. În Forst, odinioară un prosper centru al industriei textilelor la graniţa cu Polonia, dar care a pierdut mii de locuri de muncă şi o treime din populaţie după căderea Zidului Berlinului, AfD a fost primul la alegerile trecute. În centrul oraşului, fabricile ruinate şi coşurile de fum încă străpung orizontul. Inegalitatea persistentă dintre Est şi Vest, la trei decenii de la reunificare, este încă evidentă, chiar dacă banii contribuabililor din Vest au curs spre Est şi lucrurile s-au îmbunătăţit treptat. Având în vedere că guvernul intenţionează să elimine treptat producţia de cărbune până în 2038, ceea ce va afecta şi mai mult Estul, se vor promite miliarde în plus pentru a ajuta la compensarea pierderilor de locuri de muncă.

Konrad Adenauer a ancorat Germania în Occident.

Willy Brandt a păşit peste Cortina de Fier.

Helmut Kohl, mentorul de odinioară al lui Merkel, a devenit sinonim cu unitatea germană.

Dar, după cum spune Mike Balzke, muncitor la mina de cărbune din apropiere de Jänschwalde, „Nu vrem bani – vrem un viitor”. Domnul Balzke şi-a reamintit de optimismul pe care-l avea când Merkel a devenit cancelar pentru prima dată. Deoarece era din Est, ca şi ei, şi un om de ştiinţă, el se aştepta ca ea să fie ambasador Estului – şi al cărbunelui. În schimb, satul său şi-a pierdut un sfert din populaţie în timpul mandatelor sale. Nu a fost construită niciodată linia de tren promisă de la Forst la Berlin. Oficiul poştal s-a închis. Balzke, în vârstă de 41 de ani, îşi face griji că regiunea se va transforma într-un pustiu. Anxietatea este profundă. Şi s-a adâncit din nou odată cu venirea refugiaţilor în 2015. Oportunităţile pentru cei lăsaţi în urmă în Est aveau să devină şi mai puţine. La şase ore de condus spre nord-vest de Berlin, trecând prin nesfârşite câmpuri verzi presărate cu parcuri eoliene şi după o plimbare de 40 de minute cu feribotul de-a lungul coastei Mării Nordului, se află Pellworm, o insulă somnoroasă în care familia Backsen se ocupă cu agricultura din 1703. În urmă cu doi ani, au chemat guvernul doamnei Merkel în judecată pentru abandonarea obiectivelor sale de emisii de dioxid de carbon în temeiul acordului climatic de la Paris. Au pierdut, dar apoi au încercat din nou, depunând o plângere la curtea constituţională. De data aceasta au câştigat. „Este vorba de libertate”, a spus Sophie Backsen, 23 de ani, care ar dori să preia ferma tatălui ei într-o zi. Fraţii mai mici ai lui Sophie, Hannes, 19 ani şi Paul, 21 de ani, au spus că vor vota pentru prima dată în alegerile istorice din 26 septembrie, cele care  marchează începuturile vremurilor post-Merkel. La fel ca mulţi dintre tineri, i-au ales pe ecologişti. „Dacă priviţi cum votează generaţia noastră, vedeţi opusul la ceea ce arată  sondajele”, a spus Paul. „Verzii ne-ar conduce ţara”. Pellworm este la nivelul mării şi în unele zone chiar sub acesta. Fără un dig şi pompe care să protejeze terenul, insula ar fi inundată la fiecare furtună sau sezon ploios. „Când avem ploaie permanentă timp de trei săptămâni, insula se umple ca o cadă de baie între diguri“, a spus Hannes. Perspectiva creşterii nivelului mării este o ameninţare existenţială aici. „Acestea sunt unele dintre cele mai importante alegeri“, a spus Hannes. „Este ultima şansă de a face lucrurile cum trebuie.” „Dacă nici măcar o ţară ca Germania nu se poate descurca cu acest lucru, ce şanse avem?” Între timp, criza de energie a înghiţit Europa, iar Germania s-a reîntors la arderea cărbunilor.

Gerhard Schröder a deschis calea către succesul economic al ţării prin reforme care şi acum îşi mai fac efectul.

Moştenirea lui Merkel este mai puţin tangibilă, dar la fel de reformatoare.