BusinessMagazin

Tag: prieteni

  • Povestea a trei prieteni care au dezvoltat un business de 1 miliard de dolari cu alimente fast-food sănătoase

    Nathaniel Ru, Jonathan Neman şi Nicolas Jammet sunt prieteni din liceu şi co-fondatori ai lanţului de restaurante Sweetgreen. Planul lor a fost de a deschide un restaurant tip fast-food unde să vândă doar salate, atât reci cât şi calde, de pildă legume la grătar, iar idea le-a venit deoarece nu găseau un astfel de loc în zona în care locuiau. „Cele mai delicioase, accesibile şi populare alimente au fost, în general, cel mai puţin sănătoase”, povesteşte Nicolas, citat de BBC. „Nu nu înţelegeam de ce nu aveam alte opţiuni”, adaugă el.

    Ei au stabilit de la bun început ca, în loc să cumpere produsele de la supermarket, să se aprovizioneze direct de la fermele locale, pentru a fi sigur că produsele sunt cât mai proaspete. În ciuda faptului că niciunul dintre ei – proaspăt absolvenţi – nu avea experienţă în conducerea unui restaurant, în octombrie 2006 au gândit planul viitorului business chiar în dormitorul casei.

     

    Până în vara lui 2007 au reuşit să strângă 300.000 de dolari de la prieteni şi familie, iar în luna august au deschis primul restaurant Sweetgreen într-un pub abandonat din zona Georgetown, în apropierea Washingtonului. Jonathan, care este directorul executiv al companiei, spune că, pentru început, nu intenţionau să deschidă mai mult decât un singur restaurant. „Nu am crezut că se va transforma într-o carieră”, spune el.

    Odată ce prima unitate a avut succes, cei trei prieteni şi-au dat seama că au creat o afacere scalabilă. Aşa că au decis să-şi concentreze toată atenţia asupra Sweetgreen şi să deschidă mai multe restaurante. Totuşi, a fost destul de greu să atragă investitori, însă în cele din urmă au reuşit să atragă antreprenori de rang înalt, printre care executivul Walter Robb, investitorul miliardar Steve Case şi bucătarul-şef francez Daniel Boulud.

    În prezent, Sweetgreen are aprox. 3.500 de angajaţi, 90 de sucursale în SUA şi alte 20 care urmează să se deschidă în acest an.

  • Antreprenorul care face 4 milioane de euro pe an din miere

    „Este foarte importantă nişa pe care o alegi. Validarea ideii de business investind sume mici este un mod bun de a începe. Avantajul nostru este că România are încă mare nevoie de produse şi servicii de foarte bună calitate, aşa că există multe oportunităţi”, spune Ovidiu Bodea, fondatorul ApiLand. Înfiinţată în urmă cu 15 ani, în Baia Mare, afacerea specializată în comerţul produselor apicole a înregistrat creşteri constante, ajungând ca în 2018 să marcheze o cifră de afaceri de 19,1 milioane de lei, cu prognoze optimiste şi pentru anul în curs, pentru care reprezentanţii companiei aşteaptă creşteri ale veniturilor cuprinse între 4 şi 6 milioane de lei. 

    Ovidiu Bodea, fondatorul ApiLand, se autodescrie în câteva tuşe: a absolvit liceul nr. 4 (în prezent Gheorghe Bariţiu) din Baia Mare, profilul poştă şi telecomunicaţii, este pasionat de yoga şi se declară adeptul unui stil de viaţă sănătos. Ideea unei afaceri cu produse apicole i-a venit în 2002, de la faptul că pe atunci, cu toate că erau cel puţin 30 de firme care exportau miere, nişa polenului apicol nu era exploatată deloc de marii jucători din industria mierii.

    A investit la început 37.500 de dolari în acest business, din care aproximativ 2.500 de dolari din surse proprii, alături de împrumuturi de la câţiva prieteni apropiaţi şi familie. Restul sumei a fost acoperit de un credit oferit din partea apicultorilor care „au dat polen apicol uscat în valoare de 35.000 de dolari, pe încredere”, povesteşte antreprenorul.

    Produsele sunt distribuite atât prin intermediul unei reţele tip B2B – în prezent, ApiLand colaborează cu aproximativ 500 de magazine şi farmacii, zona de B2B reprezentând 55-60% din volumul vânzărilor – cât şi direct către consumatorii finali. Numărul acestora din urmă a ajuns la peste 35.000, înregistrând o creştere anuală de aproximativ 30%. În ceea ce priveşte profilul lor, potrivit lui Bonea, aceştia „provin din mediul urban, au vârste cuprinse între 30 şi 65 ani, preponderent mame ce se încadrează în orice categorie de venituri”.

    De asemenea, de peste 16 ani, businessul are colaborări şi cu „o reţea extinsă de apicultori în toate zonele de deal şi munte din Transilvania”, iar în ultimii ani a dezvoltat relaţii şi cu alţi producători şi apicultori din Uniunea Europeană.

    Lăptişorul de matcă pur, polenul crud, păstura de albine, tonicele apicole şi mierea de Manuka se numără printre cele mai căutate produse ApiLand, iar valoarea medie a bonului pentru comenzile online este de 240 de lei.

    Produsele ApiLand sunt livrate în toată ţara; aproximativ 30% dintre comenzi vin din Bucureşti, urmat de Iaşi, Constanţa, Timişoara şi Cluj-Napoca, iar circa 15-20% din vânzările totale ale companiei sunt generate de vânzările pe alte pieţe din Europa.

    Investiţiile bugetate pentru anul acesta se vor ridica la aproximativ 10% din cifra de afaceri şi vor fi direcţionate în continuare în dezvoltarea de produse noi, în finalizarea unui proces de redesign al ambalajelor şi etichetelor început în 2018 şi în activităţi de marketing, mare parte a bugetului fiind dedicată zonei digitale.
    Executivul de la ApiLand spune că principala provocare în dezvoltarea companiei a fost cea legată de construirea unei echipe solide. Totuşi, chiar dacă „este o provocare să faci bussines în România, sunt şi multe motive pentru care merită început”, crede el. Momentan, Bonea nu a primit oferte pentru vânzarea ApiLand, dar pe viitor nu exclude vânzarea businessului – asta doar în cazul unei „oferte senzaţionale”. Totuşi, în prezent, reprezentanţii companiei se concentrează pe creşterea afacerii.

    Cât de educaţi sunt însă românii în privinţa consumului de produse apicole? „Pe zi ce trece există tot mai mult interes din partea românilor pentru aceste produse. În ultimul an am observat că unii medici încep să recomande şi produse apicole complementare tratamentelor clasice pentru diferite afecţiuni”, spune antreprenorul. Potrivit lui, piaţa locală de produse apicole are încă potenţial de creştere de 10-20% pe an.

    Potrivit datelor INS, citate de ZF, apicultorii români au produs în 2017 peste 30.000 de tone de miere, din care au exportat circa 12.200 de tone, în valoare de circa 48,4 milioane de euro, importul de miere ridicându-se la 10,5 milioane de euro, rezultând astfel un excedent comercial de 37,9 milioane de euro pe acest produs.

  • Cât sport mai fac corporatiştii?

    “În comparaţie cu alte ţări din regiune, noi şi bulgarii suntem codaşi”, spune Andrei Creţu, cofondator al 7card, abonamentul unic lansat în urmă cu şapte ani de compania Benefit Seven, care oferă acces la o reţea de peste 650 de centre sportive angajaţilor companiilor care includ acest beneficiu în oferta salarială.

    Citând un studiu al Eurostat, Creţu adaugă că doar 5% dintre români practică o activitate sportivă cu regularitate, faţă de ţările nordice, unde peste 45% din populaţie face sport. Totuşi, previziunile sunt optimiste, deoarece rata anuală de creştere a numărului celor care fac sport este de peste 10-15% în ultimii cinci ani, adaugă el.

    Compania a înregistrat anul trecut o cifră de afaceri de aprox. 7 mil. euro, în creştere cu 50% faţă de anul 2017, iar pentru anul în curs reprezentanţii Benefit Seven se aşteaptă la venituri de aproximativ 10 milioane de euro. O creştere asemănătoare a fost înregistrată şi la nivelul numărului de clienţi, care a evoluat de la 24.000 la aproximativ 40.000 de abonaţi; în acelaşi timp, numărul firmelor şi instituţiilor care oferă ca beneficiu salarial abonamente 7card a crescut cu 60%, ajungând la 1.500 de companii, impulsionat de faptul că anul trecut reprezentanţii businessului au introdus în portofoliu şi instituţii publice.

    Printre acestea se numără o serie de primării, ministere, spitale, şcoli şi universităţi. Totuşi, „numărul de abonaţi din rândul instituţiilor publice nu a ajuns la o medie pe care o aveam pe întreg portofoliul”, a spus Iulian Cîrciumaru, celălalt cofondator al 7card.

    Principalul obiectiv al companiei pentru anul acesta se leagă în continuare de creşterea numărului de clienţi care, speră cei doi antreprenori, va ajunge cât mai aproape de 50.000 de abonaţi până la sosirea verii.

    Prezentă în 55 de oraşe, compania are incluse în ofertă 660 de locaţii, care acoperă un procent de 70% din numărul centrelor sportive şi de relaxare din România; dintre acestea, aproape jumătate dintre locaţii – 300 – sunt în Capitală. Chiar dacă „au existat cereri şi de la companii mari, mai ales din retail, care ne-au rugat să ne extindem şi în oraşele mici”, momentan cei doi nu au planuri de extindere, cu atât mai puţin în alte pieţe,  pas „care intră mai degrabă în obiectivele Sodexo”, companie care a preluat în februarie 2016 un procent de 20% din acţiunile Benefit Seven, urmând ca în 2019 să devină acţionari majoritari.

    La nivel naţional, reprezentanţii 7card spun că numărul persoanelor care au abonamente la sală se ridică la aproximativ 550.000, valoarea pieţei fiind de circa 250 mil. euro. În ceea ce priveşte abonaţii 7card, pe perioada anului trecut s-au activat în jur de 70.000 de abonamente (53% abonaţi-femei şi 47% bărbaţi); la finalul anului mai erau 40.000 de abonamente active. Media de vârstă a utilizatorilor a fost de 30 de ani, iar vârsta abonatului cu cele mai multe vizite la centrele de relaxare şi sport a fost de 26 de ani, „mai mică cu trei ani faţă de 2017, iar vârsta medie a scăzut cu un an, la 30, ceea ce arată că sportul a devenit o prioritate în viaţa tinerilor. Sunt încurajaţi, în acelaşi timp, şi de angajatori, care vor să îşi fidelizeze angajaţii tineri”, a precizat Creţu. În vreme ce în unele companii care au incluse în oferta salarială abonamentele 7card chiar şi 35-40% din angajaţi şi-au făcut abonament, media este însă mult mai mică, de 6-7%, iar una dintre explicaţii este că „nu există o dispersie a informaţiilor în cadrul instituţiilor, iar angajaţii nu află de acest beneficiu”, spune reprezentantul businessului.

    Un alt impediment apare în procesul de adoptare de către cât mai multe companii a ofertelor salariale de acest tip, descurajat de impozitele mari aplicate de stat: „Acest beneficiu nu este tratat separat, cum sunt bonurile de masă, şi astfel companiile care îl oferă plătesc taxe de 70%. În eventualitatea în care nivelul de taxare ar scădea, mult mai mulţi oameni ar beneficia de acest serviciu, iar statul ar colecta mult mai mulţi bani, pentru că deşi scazi taxa, volumul de persoane pentru care companiile plătesc aceste taxe creşte”, a subliniat Andrei Creţu. „În vest, ba chiar şi în ţările din est, cum ar fi Polonia, sistemul fiscal încurajează adoptarea facilităţilor sportive ca beneficiu salarial”, adaugă el.

    Potrivit lui Creţu, la nivel naţional, costul unui abonament la sală este, în medie, de circa 170 de lei pe lună, cu acces nelimitat, în vreme ce preţurile abonamentelor 7card sunt cuprinse între 110 şi 115 lei, cu mici diferenţe între Capitală (110-130 de lei) şi provincie (90-110 lei).

    Care sunt însă cele mai active oraşe? Un studiu realizat de reprezentanţii 7card arată că topul oraşelor cu cei mai mulţi sportivi, care cumulează circa 50% din baza de abonaţi ai companiei, este condus de Bucureşti, Braşov, Cluj-Napoca, Iaşi şi Timişoara, Clujul fiind oraşul cu cele mai multe centre sportive raportate la populaţie: 27 de locaţii / 100.000 de locuitori. Industriile cu cele mai multe companii care oferă angajaţilor abonamente 7card sunt: software & services (303 companii), public sector (266 companii), consulting & professional services (127 companii), capital goods (101 companii) şi retail (86 companii), iar cei mai mulţi sportivi vin din industriile software services, urmată de automotive components, capital goods, public sector şi retail. Fitnessul şi aerobic, cyclingul şi pilatesul au fost activităţile cele mai practicate, iar activităţile cu cea mai mare creştere a numărului de participanţi au fost dansurile, yoga şi squash-ul.

  • „La o cafea cu prietenii!”. Ministrul Bădălău a postat o fotografie în care apare alături de Dumitru Buzatu şi disidentul Paul Stănescu

    ”La o cafea cu prietenii!”, este textul care însoţeşte fotografia în care ministrul Economiei apare alături de Paul Stănescu şi de Dumitru Buzatu.
     
    Paul Stănescu a demisionat pe 26 noiembrie 2018 din funcţiile de vicepremier şi ministru al Dezvoltării Regionale, pe care le avea în Guvernul Dăncilă.
     
    ”Am spus-o şi o repet: sunt un om de onoare, responsabil şi implicat, nu am urmărit niciun interes personal şi nu m-am agăţat niciodată de vreun scaun! Referitor la mandatul meu de ministru, vreau să spun că l-am acceptat cu greu, la insistenţele conducerii partidului, dar, atât timp cât am ocupat această funcţie, am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-mi exercita atribuţiile la minister cu responsabilitate şi implicare, în aşa fel încât nimeni să nu aibă ce să-mi reproşeze!”, arăta Stănescu într-un comunicat de presă.
     

  • În România, 1 din 4 cupluri divorţează. Cum s-a ajuns aici

     În România, raportul dintre căsătorii şi divorţuri este poate cel mai grăitor argument că o despărţire cu acte în regulă nu mai este privită ca un eveniment neobişnuit din viaţa unui adult: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce în 2017 s-a ajuns la un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Care este explicaţia?

    „După 25 de ani, Jeff Bezos şi soţia o iau pe drumuri diferite“, „Şeful Amazon poate pierde jumătăte din avere“ sau mai simplu „Jeff Bezos divorţează“ au fost titlurile care au împânzit presa internaţională la începutul acestui an. „După o lungă perioadă de căutare a iubirii şi o încercare de separare, am decis să divorţăm şi să continuăm ca prieteni“, a declarat cuplul pe Twitter. Divorţul nu ar trebui să fie o ştire; divorţul celui mai bogat om din lume e însă cu siguranţă ceva care atrage atenţia.

    O discuţie purtată după aflarea ştirii în cadrul redacţiei ne-a făcut să ne întrebăm dacă divorţul nu a devenit, în societatea actuală, un trend. La prima vedere, divorţul ca fenomen social ocupă în România aceeaşi poziţie ca în urmă cu 15 sau 20 de ani: numărul total al divorţurilor nu s-a modificat semnificativ, iar rata divorţialităţii a fost, în 2017, mai scăzută decât cele din 1990 sau 2005. Semnele de întrebare apar însă atunci când corelăm aceste date cu cele privind căsătoria: rata de nupţialitate a scăzut de la 8,3 la 6,4 la mia de locuitori din 1990 încoace, iar numărul total al căsătoriilor a scăzut cu aproape un sfert, de la 192.000 la 142.000.

    Dacă această scădere a numărului total poate fi explicată şi prin fenomenul de emigrare, tot mai prezent în ultimii 5-10 ani, raportul dintre căsătorii şi divorţuri (la mia de locuitori) este poate cel mai grăitor argument că divorţul a devenit o normalitate a societăţii: în 1990 se înregistra un divorţ la fiecare şase căsătorii, în vreme ce din datele pentru 2017 reiese că s-a înregistrat un divorţ la fiecare 4,6 căsătorii. Ne-am propus, aşadar, să aflăm de ce oamenii divorţează mai des, care sunt motivele care îi împing în această direcţie şi cât de costisitor este un astfel de proces.

    Potrivit datelor publicate de Institutul Naţional de Statistică (INS), în anul 2017 numărul divorţurilor a ajuns la 31.147, în creştere comparativ cu anul 2016. Rata divorţialităţii a crescut de la 1,37 divorţuri la mia de locuitori în anul 2016 la 1,40 divorţuri la mia de locuitori în anul 2017.

    Majoritatea celor divorţaţi s-au aflat la prima experienţă: peste 90% atât în cazul femeilor, cât şi în cazul bărbaţilor. Cele mai multe divorţuri s-au înregistrat în mediul urban, iar grupa de medie cu cea mai mare rată a fost cea cuprinsă între 35 şi 39 de ani. În medie, divorţul apare cu cea mai mare frecvenţă în rândul bărbaţilor şi femeilor din grupa de vârstă 35-39 ani (19,1% dintre divorţuri în cazul femeilor şi 19,8% în cazul bărbaţilor), urmată în cazul femeilor de grupa de vârstă 30-34 ani (18,5% dintre divorţuri) şi de grupa de vârstă 40-44 de ani în cazul bărbaţilor (19,2% dintre divorţuri).

    Din cifrele prezentate de INS se poate observa că durata medie a unei căsătorii este de 9,2 ani în cazul bărbaţilor, respectiv de 8,8 ani în cazul femeilor.
    Divorţurile s-au pronunţat în 46,2% din cazuri din vina ambilor soţi, 11,6% din vina soţului, 3,8% din cazuri din vina soţiei şi 38,4% din alte cauze. La nivel european, rata divorţialităţii de 1,6 la mia de locuitori înregistrată în România în 2015 (ultimul an pentru care sunt date disponibile la nivel european) este una care ne plasează la mijlocul clasamentului. Mai exact, cele mai mici rate la nivel european s-au înregistrat în Malta (0,9‰) şi Slovenia (1,2‰), la polul opus aflându-se Danemarca (2,9‰) şi Lituania (3,2‰).

    Privind datele Eurostat din ultimii 50 de ani, spune sociologul Alexandru Dincovici, lucrurile nu mai par atât de dramatice. „Stăm bine faţă de alte ţări şi schimbările sunt relativ minore şi apar în ambele sensuri. Numărul divorţurilor sau al căsătoriilor a crescut în anumite perioade, a scăzut în altele, după care şi-a revenit. Şi avem de-a face cu o situaţie ceva mai complexă decât ne-o arată aceste simple cifre. Avem o structură a populaţiei care s-a mai schimbat, la fel ca în multe alte ţări din Europa, şi alternative la căsătorie care au devenit mai uşor de acceptat şi chiar instituţionalizate, ca să nu mai vorbim despre internet şi modul în care acesta a schimbat tiparele şi posibilităţile de comunicare şi de relaţionare, ceea ce influenţează cu siguranţă şi relaţiile sociale. Şi nu neapărat în mod negativ.”

    El crede că miza acestor schimbări este mai degrabă vizibilă în evoluţia natalităţii şi a structurii demografice a populaţiei, ceea ce este, în fond, o problemă politică şi una care trebuie gestionată din mai multe considerente prin politici publice adecvate.

    Carieră vs. căsătorie

    Programul de lucru încărcat, de 10-12 ore, termenele-limită, stresul, frustrările acumulate într-un mediu de lucru competiţional nu mai lasă loc pentru a fi disponibil şi atent la nevoile celuilalt, fiind principalele cauze care duc la divorţ, crede psihologul Lucica Ştefănescu. „Ceea ce este îngrijorător este faptul că tinerii aleg să îşi încheie căsnicia după un an sau doi. Aceşti soţi au un statut social şi financiar bun, pun pe primul plan realizarea profesională. Personal, aici cred că este definitorie lipsa de timp de calitate alocat familiei. Soţii uită că la baza căsniciei fericite stă o prietenie trainică, prin aceasta înţelegându-se respectul reciproc şi bucuria de a fi împreună cu celălalt, de a se cunoaşte îndeaproape, de a şti ce-i place sau nu îi place partenerului, care îi sunt trăsăturile de personalitate definitorii, ce speranţe şi ce visuri are.”

    În ceea ce priveşte prejudecata legată de persoanele divorţate, aceasta a dispărut în mediul urban, mai ales în rândul tinerilor, spune ea. „Ei acceptă cu uşurinţă orice schimbare de statut, au prieteni care îi susţin, propriii părinţi îi înţeleg, îi ajută, nimeni nu mai judecă pe nimeni. E un pas important.”
    La rândul său, Alexandru Dincovici crede că divorţul, cel puţin în mediul urban, nu mai este atât de încărcat de conotaţii negative şi este ceva mai uşor de acceptat. „Până la urmă, un divorţ funcţional ar trebui să fie preferat unui cuplu disfuncţional, nu?”

    În ceea ce priveşte echilibrul dintre carieră şi viaţa personală, sociologul este de părere că cele două devin din ce în ce mai greu de separat. El se referă mai ales la situaţia în care unul dintre parteneri lucrează ca freelancer: „Da, e frumos să îţi faci singur programul, dar nu să ai cinci activităţi diferite ca să poţi ajunge la un nivel de trai decent. Unde intră familia şi viaţa personală aici? E destul de greu de aproximat şi vorbim de situaţii în care noţiunea de carieră nu prea mai are sens. La fel şi în antreprenoriat, care este atât de valorizat în zilele noastre în anumite cercuri, deşi nu permite, cel puţin la început, aproape niciun fel de echilibru.”

    Pentru cei care au şansa să poată vorbi de o carieră – unde şansă înseamnă în primul rând că provin din medii familiale cu o situaţie materială decentă şi că îşi permit un anumit nivel de educaţie – viaţa personală poate trece în plan secund, cel puţin la început, spune Dincovici, pentru că o carieră înseamnă în cele mai multe cazuri ore multe petrecute la locul de muncă. „Dar nu ştiu dacă putem vorbi de tendinţe sau de schimbări majore în rândul tinerilor, ci mai degrabă în rândul anumitor categorii socio-economice destul de bine definite.”

    Alexandru Dincovici crede că există mult mai mulţi factori care duc la divorţ şi influenţează decizia de a face sau nu acest pas. „Unul dintre cei mai importanţi îl reprezintă, de exemplu, copiii. Cei din jur ar trebui să conteze mai puţin, dar depinde mult de contextul şi mediul social în care apare acesta. În comunităţile mai mici şi mai omogene cu siguranţă că există o presiune mai mare, care poate fi şi resimţită astfel, pe când într-un oraş mai mare situaţia poate fi complet diferită.”

    Elena Darie, psihoterapeut şi consilier vocaţional, spune că divorţul apare cel mai frecvent la grupa de vârstă 35-39 de ani, în rândul ambelor sexe. „Promiscuitatea, valorile de viaţă incompatibile, principiile de viaţă diferite, îndrăgostirea de altă persoană, lipsa maturităţii emoţionale şi a unor activităţi împreună pot conduce la decizia de a divorţa”, explică ea. Majoritatea partenerilor pe care i-a asistat în terapia de cuplu au studii superioare şi un salariu peste cel mediu; vîrsta medie este de 27 de ani, cea a femeilor care se adresează serviciilor psihologice fiind mai mică decât cea a bărbaţilor, cu diferenţe de aproximativ cinci ani.

    Care sunt însă cele mai frecvente motive pentru care oamenii ajung să aibă nevoie de consiliere? În ceea ce-i priveşte pe bărbaţi, Elena Darie spune că aceştia apelează la psihoterapie când traversează o perioadă îndelungată în care nu mai găsesc un sens suficient de puternic pentru a-şi continua viaţa, când partenera le este infidelă sau când se confruntă cu simptome care le afectează calitatea vieţii: insomnie, atacuri de panică, oboseală cronică, nemulţumiri multiple sau când simt un vid interior. În schimb, în cazul femeilor, acestea solicită sprijin psihologic când devin conştiente de traumele sau rănile lor interioare, sau în urma apariţiei durerii în relaţia de cuplu, din dorinţa de a se cunoaşte şi dezvolta personal sau profesional, din dorinţa de a-şi îmbunătăţi relaţia cu copiii, în urma apariţiei unor simptome de depresie sau de anxietate, din cauza neputinţei de a construi sau menţine relaţii interpersonale pe perioada divorţului, precum şi în urma pierderii unei persoane sau a unei relaţii semnificative.

    Psihologul spune că bărbaţii sunt cei care au devenit mult mai receptivi la serviciile psihologice: „În anii anteriori mi se adresau maximum 20 de bărbaţi anual, în prezent numărul lor l-a egalat pe cel al femeilor”. Cuplurile care îi trec pragul cabinetului vin pentru un număr mediu de 10-12 şedinţe şi investesc în general maximum 5-6 luni în terapia de cuplu, „apoi măcar unul dintre parteneri alege să înceapă terapia individuală pentru că devine conştient de bagajul personal care afectează vieţuirea în doi”.

    Elena Darie este de părere că divorţul a încetat să mai fie un stigmat, cum se întâmpla cu doar puţini ani în urmă, devenind un fenomen care face parte din societatea noastră, unul care ia amploare mai ales în Romania. „În zilele noastre femeile sunt mai puternice şi independente, iar acesta este unul dintre factorii care au contribuit la creşterea ratei divorţurilor. Aspiraţiile femeilor au evoluat, vor să fie fericite, nu doar să aibă un bărbat alături, şi se simt capabile să-şi crească singure copiii, dacă situaţia o cere. Prezenţa copiilor poate influenţa decizia cuplului cu privire la divorţ, mai ales că acesta presupune anumite etape şi implicaţiile sunt atât emoţionale, cât şi relaţionale, de statut şi materiale, însă în prezent soţii sunt mai responsabili şi mai capabili să ia decizii favorabile copiilor.”

    Psihologul spune că tinerii amânână construirea unei familii şi aleg în schimb să investească mai multe resurse în construirea unei cariere. Astfel, în prezent, „majoritatea oamenilor se căsătoresc între 30 şi 40 de ani, după ce au stabilitate financiară şi profesională”. Un alt motiv pe care Elena Darie îl remarcă pentru care tinerii întârzie căsătoria este „aviditatea după îndrăgostire, nu după maturizarea unei relaţii de cuplu, şi astfel au parte de o succesiune de relaţii care îi epuizează şi rămân o perioadă fără resurse active pentru a investi într-o relaţie cu potenţial sănătos şi armonios”.

    Fiind atât de ridicată în România, incidenţa divorţurilor a redus prejudecăţile oamenilor care îi blamau sau judecau pe cei care alegeau să-şi separe drumurile. „Gradul de autonomie personală a crescut şi în ţara noastră, iar oamenii nu se mai lasă atât de frecvent influenţaţi de părerea celor din jurul lor, oricât de apropiaţi ar fi acele persoane”, concluzionează psihologul.

    Divorţul, o afacere costisitoare

    Numărul divorţurilor a crescut, însă şi proporţia celor notariale faţă de cele judiciare, explică avocatul Bogdan Enescu. Cu alte cuvinte, tot mai mulţi oameni divorţează, dar finalizează pe cale amiabilă procedura. „Divorţurile sunt acum mult mai facile, iar asta se traduce în faptul că oamenii divorţează la vârste mai fragede”, remarcă avocatul. În ceea ce priveşte costurile, acestea se ridică la 2.000-2.500 de lei în cazul cuplurilor fără copii şi la 4.000-4.500 de lei în cazul celor cu copii, unde trebuie administrate anumite probe. Similar, în primul caz procesele pot dura între 6 şi 8 luni, iar în al doilea durata medie este de 3 luni.
    O altă tendinţă remarcată în rândul cuplurilor care divorţează este alegerea medierii pentru soluţionarea conflictelor existente, spune Gherghina Breniuc, mediator coordonator în cadrul Societăţii Civile Profesionale de Mediatori Barbu, Breniuc & Asociaţii. „Anul 2018 ne-a surprins şi pe noi, atingând cel mai înalt nivel al acordurilor de mediere încheiate privind desfacerea căsătoriei.”

    În general, cuplurile care apelează la servicii de mediere sunt cupluri bine informate, majoritatea au studii superioare, sunt nonconflictuale şi înţeleg că trebuie să îşi rezolve problemele astfel încât să afecteze cât mai puţin copiii şi familia, remarcă ea, adăugând că majoritatea cuplurilor care îi trec pragul au vârsta medie cuprinsă între 39 şi 45 de ani în cazul femeilor şi în jur de 50 de ani în cazul bărbaţilor.

    În opinia mediatorului, românii sunt reticenţi şi mai puţin informaţi cu privire la serviciile de mediere în comparaţie cu alţi cetăţeni ai UE: „Din experienţa biroului nostru, având cereri şi de la clienţi din alte ţări precum Italia, aceştia au acceptat medierea de la prima invitaţie şi toate întâlnirile s-au încheiat cu un acord, în comparaţie cu cetăţenii români, unde doar 70% din cazuri s-au soluţionat astfel”. În cazul proceselor pe care le mediază, Gherghina Breniuc spune că existenţa copiilor nu afectează decizia soţilor cu privire la desfacerea căsătoriei, ci doar prelungeşte îndeplinirea formalităţilor de drept, mai ales că majoritatea cuplurilor sunt în fapt deja despărţite, dar locuiesc încă împreună doar pentru copii.

    Comparativ cu procedurile judecătoreşti, şedinţele de mediere vin cu o serie de avantaje printre care se numără timpul scurt de soluţionare şi flexibilitatea, data şi ora şedinţelor – comune sau separate – fiind stabilite împreună cu mediatorul. Breniuc menţionează şi confidenţialitatea, foarte importantă mai ales în cazul persoanelor publice, şi asta pentru că toate aspectele discutate în cadrul medierii sunt confidenţiale faţă de terţe persoane, în comparaţie cu un proces aflat pe rolul instanţelor de judecată, care este public.

    Gherghina Breniuc spune că în statele dezvoltate divorţul a devenit de mult un trend, acest fenomen fiind preluat şi în România. „În prezent, căsătoria este undeva pe locul trei, prioritare pentru tineri fiind cariera şi locuinţa”, spune ea. „Motivul pentru care sunt mai multe cereri de desfacere a căsătoriei faţă de acum 15-20 de ani îl reprezintă modernizarea gândirii românilor. Dacă în trecut era o ruşine să divorţezi, acum este normal. Dacă în trecut o femeie divorţată cu un copil nu era bine văzută în societate, iar a doua şansă la căsătorie era aproape inexistentă, acum este normală. În prezent, întâlnim peste tot în mediul informaţional principii încurajatoare conform cărora nu este bine să stai prea mult într-o relaţie toxică. Probabil că acum femeile au mai mult curaj să divorţeze chiar dacă au copii. Spun femeile deoarce iniţiativa privind desfacerea căsătoriei aparţine acestora, conform dosarelor noastre de mediere”, încheie ea.

    Laura Vartolomei spune că, în cazul biroului de mediere pe care îl reprezintă, solicitările de mediere a neînţelegerilor dintre cupluri au o pondere moderată, în jur de 25-30 de cazuri anual; numărul acestora este însă în creştere. Persoanele care solicită serviciile de mediere sunt în general instruite (intelectuali, antreprenori, corporatişti), iar într-o măsură mai mică solicitanţii sunt persoane cu studii medii şi venituri mai mici, vârsta medie a acestora fiind de 30-45 ani.
    Cauzele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile apelează la mediere sunt, potrivit Laurei Vartolomei, „neînţelegerile privind continuarea căsătoriei, discuţiile privind partajul bunurilor comune şi al datoriilor contractate împreună sau neînţelegerile legate de programul de legături personale cu minorul/minorii”.

    „Românii încep să caute şi să recepţioneze mai multe informaţii despre alternativa oferită de mediere atunci când au un conflict. Au deschidere către această soluţie în măsura în care le este recomandată de către avocaţi sau prieteni care au apelat la serviciile de mediere”, spune Laura Vartolomei. Procedura de mediere familială se poate parcurge şi finaliza, în medie, în maximum două sesiuni de mediere, solicitarea de încuviinţare a înţelegerii de către instanţă fiind soluţionată rapid în cele mai multe cazuri. „Odată propusă de una dintre părţi prin intermediul mediatorului şi acceptată de către cealaltă parte, procedura de mediere are în general o rată de succes maximă. Nu la fel stau lucrurile atunci când doar una dintre părţi doreşte iniţierea medierii, iar cealaltă nu este de acord şi nu dă curs invitaţiei la mediere.”

    Din experienţa sa, existenţa copiilor nu influenţează decât într-o mică măsură decizia cuplului de a se separa sau a divorţa.

    Potrivit Laurei Vartolomei, un divorţ mediat costă în jur de 1.000-2.500 lei, cu o durată de circa o lună, comparativ cu procedura judecătorească, mai lungă şi mai costisitoare. Ea spune că un aspect important, pe lângă beneficiile aduse de timp şi costuri mai reduse, este reprezentat de faptul că, „prin procedura de mediere, poziţiile adverse pe care se situează iniţial soţii se transformă pe parcursul medierii în poziţii de conlucrare, ducând la o despărţire amiabilă”.

    Laura Vartolomei nu crede că divorţul a devenit un trend, ci dimpotrivă, într-o societate în care „glumim afirmând precum un autor că «dragostea durează trei ani», a crede împreună, ca şi cuplu, în căsătorie şi în angajamentul asumat poate fi o tendinţă relevantă. Pot presupune că oamenii divorţează mai des deoarece există mai puţine constrângeri sociale, există mai multă putere economică individuală decât în trecut şi există mai putine oprelişti de ordin religios”, concluzionează ea.

    „Nu ne mai înţelegem”

    Numărul cuplurilor care apelează la consiliere sau psihoterapie nu e relevant atât timp cât nu se face o centralizare la nivel macro sau un studiu statistic care să cuprindă date de la toţi psihologii sau consilierii şi, mai ales, aceste date să fie puse în raport cu numărul de divorţuri, consideră psihologul Lucica Ştefănescu. Important, spune ea, este că numărul cuplurilor a crescut şi că se conştientizează utilitatea consilierii înainte de a lua o decizie majoră privind viitorul căsniciei. „Cea mai frecventă frază, utilizată de mai toate cuplurile încă de la prima întrevedere, este «Nu ne mai înţelegem». Această expresie cuprinde o mulţime de situaţii stresante, permanente, repetitive la care cei doi soţi nu mai găsesc rezolvare.“

    Anual, între 40 şi 50 de cupluri trec pragul cabinetului Dianei Miron pentru terapie, iar cele mai frecvente cauze care îi aduc pe parteneri în faţa psihologului sunt lipsa comunicării autentice între parteneri, mai ales odată cu apariţia copiilor şi a legăturilor extraconjugale. Cei care apelează la servicii pentru terapie au vârste cuprinse majoritar între 30 şi 40 de ani pentru ambele sexe şi „se încadrează în categoria celor care îşi permit financiar să suporte costul”. În circa 95% din cazuri, e vorba de persoane cu studii superioare. „În ultima vreme am observat un aflux important, atât în cuplu, cât şi în terapia individuală, de persoane din domeniul IT”, spune Diana Miron, psihoterapeut în cadrul clinicii Oana Nicolau. În medie, un cuplu vine la 10-12 şedinţe înainte de a lua o decizie faţă de viitorul relaţiei.

    „Există diferenţe importante între mediul urban şi mediul rural, între studii universitare şi studii liceale sau mai jos, între genuri, între profesii. Românii din mediul urban şi cu studii universitare sunt mult mai deschişi decât cei proveniţi din mediul rural şi cu educaţie restrânsă; femeile sunt mai deschise decât bărbaţii. Profesiile care presupun multe procesări logice (domeniile IT, bancar) sunt mai rezervate la primul contact cu terapia. Per ansamblu, românii sunt încă temători, ruşinoşi şi necunoscători privitor la psihologie”, afirmă Diana Miron.

    Ea remarcă faptul că numărul celor care apelează la servicii de consiliere a înregistrat în ultimii ani o creştere foarte importantă, „dar suntem abia la începutul educării publicului în sfera psihologiei şi a apelării la terapie. Psihologia a plecat de jos în România”.

    Psihologul spune că rata de succes a cazurilor pe care le consiliază este foarte mare, de 80-90%, cu condiţia să existe implicare autentică şi din partea pacientului. „Pentru o terapie de cuplu succesul înseamnă clarificarea situaţiei între cei doi parteneri: merg înainte sau se despart. Şi o despărţire curată este un succes.”

    Înainte de judecata celor din jur, spune Diana Miron, este propria teamă de divorţ. „Când «divorţ» nu va mai fi egal cu «eşec», nu vor mai fi prejudecăţi – nici personale, nici ale celor din jur. Se vede clar în ultimii ani o mai mare uşurinţă a oamenilor de a divorţa, dar sunt diferenţe importante între mediul urban şi cel rural.”

    Emanciparea femeii a dus, într-o măsură importantă, la întârzierea căsătoriei, spune psihologul Diana Miron. Alţi factori identificaţi de ea sunt dificultatea de a avea o casă proprietate personală, prelungirea şederii cu părinţii ca urmare a accesului la studii universitare şi a lipsei unei case personale sau neputinţei de a face faţă unei chirii, dar şi accesul la călătorii şi distracţie. În ceea ce priveşte divorţul, ea nu crede că acesta „este un trend în mod autentic. Este mai degrabă posibil ca oamenii să braveze şi să încerce să transmită mesajul că «nu eşti cool» dacă nu eşti divorţat. Este doar o formă de a masca eşecul”.

    Psihoterapeutul de cuplu Ramona Covrig spune că românii sunt bine documentaţi în ceea ce priveşte serviciile de psihoterapie şi consiliere: „Aleg o anumită modalitate psihoterapeutică, un anumit tip de psihoterapeut. Accesul la informaţie oferă astăzi posibilitatea tuturor să se informeze în avans, la cine să apeleze pentru propria suferinţă”. Ea susţine că de prea multă vreme a devenit un mit faptul că ,,românii nu apelează la serviciile de consiliere şi psihoterapie”.

    Alegerile partenerilor nu se fac la finalul psihoterapiei, însăşi psihoterapia este un proces prin care, cu fiecare sesiune, şansele cresc, la fel de bine cum se pot diminua; majoritatea celor care apelează la psihoterapie trăiesc cu speranţa că ceva bun se poate întâmpla, spune Ramona Covrig.

    „În cazul despărţirii sau al divorţului, cei doi parteneri primesc îndrumare şi suport pentru a evita accentuarea conflictelor şi sacrificarea membrilor familiei. Pentru mine însă, în ultimii ani de practică, succesul terapeutic înseamnă să îi ajut pe cei doi să înveţe cum să fie împreună.”

    Cu cât alegerea unui partener pentru căsătorie este făcută la o vârstă mai avansată, cu atât mai mari sunt şansele ca cei doi să fie potriviţi sau suficient de maturizaţi psihologic pentru a întâmpina o sarcină atât de dificilă cum este astăzi cea a căsniciei, crede psihoterapeutul. 

    Divorţul nu este un trend, crede ea, ci rămâne unul dintre factorii de stres cu grad înalt de risc pentru tulburări psihologice precum depresia. „Mai des divorţează cei intraţi în instituţia căsătoriei devreme în viaţă. Totuşi, în timp ce femeile consideră divorţul un eşec, bărbaţii par să considere divorţul o nouă oportunitate.”

    Este important să se facă distincţia între un mediator şi un consilier matrimonial: un mediator este o persoană absolventă de drept, care mai apoi s-a specializat în medierea în caz de divorţ, punctează psihologul Simona Marin. Consilierul matrimonial este un psiholog (consilier psihologic sau psihoterapeut) care are studii de specialitate în ceea ce priveşte dinamica cuplului şi a familiei. „În principal, cuplurile apelează la mediator atunci când au luat deja decizia de a pune capăt căsniciei.” Cei care apelează la serviciile unui consilier matrimonial o văd ca pe o „ultimă şansă” dată căsniciei şi mulţi vin în cabinet cu speranţa că specialistul are un soi de „formulă magică” pentru ei, spune ea. Printre motivele cel mai des întâlnite pentru care cuplurile trec pragul cabinetului Simonei Marin sunt: relaţiile extraconjugale ale unuia sau ambilor parteneri, lipsa de încredere în partener, lipsa dorinţei sexuale, conflicte interminabile care îi epuizează, conflicte privind modul de creştere şi educare a copiilor sau lipsa de comunicare.

    „La noi în ţară nu există o cultură în ceea ce priveşte prevenţia în rândul divorţurilor. Din păcate, în cabinet ajung mult prea puţine cupluri pentru a se simţi o diferenţă reală în ceea ce priveşte rata divorţurilor. De obicei, când unul dintre parteneri sună să facă o programare la cabinet, fie o face pentru că încă încearcă să găsească o modalitate de a-şi salva căsnicia, fie o face pentru a-i demonstra celuilalt că «a încercat şi terapia, dar nu a funcţionat».”

    Simona Marin spune că, în general, persoanele care solicită serviciile unui psiholog specializat sunt persoane cu studii medii şi superioare, care îşi permit să susţină financiar procesul terapeutic; vârsta medie a clienţilor este cuprinsă între 25 şi 40 de ani. Ea observă că deschiderea de a veni în cabinetul psihologului este mai mare faţă de anii precedenţi: „Uşor, uşor, oamenii se informează mai atent, caută soluţii, cer îndrumări, caută recomandări pentru specialişti şi îşi fac programare”. Şedinţele de consiliere pot costa între 150 şi 400 lei, în funcţie de experienţa specialistului sau de locaţia cabinetului, iar o şedinţă poate dura între 50 şi 90 de minute, în funcţie de tipul de formare pe care o are specialistul.

    Psihologul nu crede că divorţul a devenit un trend, ci mai degrabă o consecinţă a stilului de viaţă modern. „Viaţa agitată, tot timpul contra cronometru, nu mai lasă timp pentru căsătorie. De asemenea, din ce în ce mai mulţi tineri locuiesc împreună, astfel că uniunea consensuală este de multe ori preferată în detrimentul căsătoriei. În timp, căsătoria şi-a pierdut din valoare”, spune Simona Marin.

    „Dinamica cuplului se modifică foarte mult, aşteptările partenerilor se schimbă, aşteptările sociale de la cuplul respectiv se schimbă în momentul în care partenerii fac pasul spre căsătorie. Acestea sunt unele dintre motivele pentru care ajungem să vedem cupluri care au stat împreună zece ani, dar se despart în primii cinci ani de căsnicie.”

    Şi milionarii români divorţează uneori

    După ce au pus bazele celei mai mari afaceri cu mobilă de pe piaţa românească, fondatorii Mobexpert, Dan şi Camelia Şucu, au ajuns pe primele pagini ale ziarelor din cu totul alt motiv: divorţul. În aprilie 2007, Dan Şucu devenea „cel mai îndatorat om din România“, iar fosta sa soţie, Camelia, era femeia de afaceri cu cele mai multe lichidităţi, în urma unei tranzacţii de circa 40 de milioane de euro – vânzarea a 40% din grupul Mobexpert. Asaltată de propuneri de afaceri, de bancheri şi de investitori, Camelia Şucu a preferat atunci să se concentreze pe afacerea sa principală – Class, fosta divizie de mobilier de lux a grupului Mobexpert.

  • Suma exorbitantă pe care actorii din ”Friends” o primesc anual pentru redifuzarea serialului

    Chiar şi acum, sitcomul continuă să înregistreze încasări uriaşe, din drepturile de redifuzare. Prin urmare, nu doar şefii Warner Bros sunt încântaţi de succesul fără sfârşit al serialului, ci şi actorii care au jucat în rolurile principale.
     
    La un moment dat, actorii din ”Friends” câştigau câte un milion de dolari pe episod
     
    Când cei şase actori din celebrul sitcom au semnat primele contracte, fiecare dintre aceştia primea câte 22.500 de dolari pe episod. În sezonul doi, fiecare a semnat un contract separat, iar din sezonul trei, încurajaţi de David Schwimmer, aceştia şi-au renegociat constant salariile astfel că, în sezonul patru, fiecare primea 85.000 de dolari, în sezonul cinci – 100.000 de dolari, în sezonul şase – 125.000 de dolari, în sezonul şapte şi opt – 750.000 de dolari. Astfel, în sezoanele nouă şi zece, s-a ajuns ca Jennifer Aniston, Courteney Cox, David Schwimmer, Matthew Perry şi Matt LeBlanc să primească câte un milion de dolari pentru fiecare episod.
     
    Suma pare imensă doar că, la ora actuală, actorii din ”Prietenii tăi” câştigă mult mai bine din redifuzarea serialului decât în al zecelea sezon (când au primit 18 milioane de dolari pentru 18 episoade).
     
    Astfel, conform contractului cu Warner Bros, protagoniştii primesc în continuare două procente din profitul serialului. Conform unor rapoarte, sitcomul generează şi acum încasări masive, de un miliard pe an, ceea ce înseamnă că fiecare actor se îmbogăţeşte anual cu 20 de milioane de dolari. 
     
    În ciuda faptului că au avut salarii şi drepturi de autor egale, protagoniştii din ”Friends” au avut drumuri diferite în carieră. Astfel, Jennifer Aniston este acum cea mai bogată actriţă din ”Friends”, cu o avere estimată la 170 milioane de dolari. Courteney Cox o urmează – cu 120 milioane de dolari, David Schwimmer are 85 milioane de dolari, iar Matthew Perry – 80 milioane de dolari. Lisa Kudrow are în conturi 70 milioane de dolari, în timp ce Matt LaBlanc este cel mai puţin înstărit dintre cei şase, cu 60 milioane de dolari.

  • Şase prieteni au pornit o afacere despre care credeau că dă faliment în şase luni. Azi business-ul are vânzări de sute de milioane de dolari

    Primul restaurant Hooters a fost deschis pe 1 aprilie 1983 în Clearwater, Florida. Data a fost special aleasă deoarece cei şase asociaţi erau siguri că restaurantul va da faliment. “Eram foarte sigur că o să fiu falit în şase luni” a declarat Stewart. Nu numai că nu a dat faliment, dar a început să facă profit după primele patru luni. Primul restaurant a fost deschis în locul unui club de striptease pe care cei şase l-au cumpărat pe nimic. La doar un an distanţă, Hugh Connerty a cumpărat drepturile pentru Hooters de la cei şase fondatori, apoi Robert H. Brooks şi un grup de investitori din Atlanta au cumpărat o parte din companie de la Hugh Connerty.

    Afacerea s-a extins rapid, iar în 1996, lanţul de restaurante Hooters genera mai mult de 300 de milioane de dolari. Hooters a devenit celebru, inaugurând conceptul de “breastaurant” şi a avut succes datorită femeilor îmbrăcate sumar. În 2002, Brooks a cumpărat toată afacerea şi a devenit preşedinte.

    Meniul restaurantului conţine hamburgers, sandvişuri, fripturi, şi specialitatea casei, aripioare picante. Se spune că toate reţetele din meniu au fost realizate de către Lynn Stewart.

    În 2016 existau peste 430 de locaţii Hooters în lume, majoritatea în SUA. Conceptul Hooters a fost extins şi în alte zone de business. În 2003 s-a lansat linia aeriană Hooters Air, care apoi s-a închis trei ani mai târziu. De asemenea, în 2006 a fost preluat un hotel din Las Vegas şi redenumit Hooters Casino Hotel.

    Potrivit Entrepreneur.com, vânzarile Hooters în 2011 atingeau 1 miliard de dolari. în 2015, potrivit restaurantbusinessonline.com Hooters avea vânzări de aproape 830 de milioane de dolari doar în SUA.

    Acest articol este unul dintre cele mai citite ale anului pe site-ul bmag.ro.

     

  • Povestea prietenilor din copilărie care au creat o afacere in şopronul din curtea familiei. Ce au reuşit aceştia să facă a intrat in istorie

    Prieteni din copilărie, William Harley şi Arthur Davidson au dovedit că zicala ”unde-s doi puterea creşte“ este cât se poate de adevărată. Împreună, au fondat una dintre cele mai mari companii de motociclete din lume, Harley-Davidson, care are, anual, o cifră de afaceri de peste zece miliarde de dolari

    William Sylvester Harley s-a născut pe 29 decembrie 1880, în Milwaukee, Wisconsin.

    La 15 ani, Harley a început să muncească în fabrica de biciclete Meiselbach. In timpul colegiului, el a lucrat în biroul unui arhitect şi a fost chelner în frăţia Kappa Sigma.

    În 1907, Harley a obţinut o diplomă în inginerie mecanică la Universitatea din Wisconsin-Madison şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Anna Jachthuber, cu care a avut doi fii şi o fiică. Printre hobby-urile sale se numărau golful, vânătoarea şi pescuitul.

    Arthur Davidson s-a născut pe 11 februarie 1881, ca fiu al lui William C. Davidson şi al Margaretei Adams McFarlane, şi a mai avut încă patru fraţi. El a avut trei copii: Margaret, Arthur Jr. şi James Davidson. Era cunoscut ca un bun povestitor, iar una din celebrele sale istorisiri, povestea unchiului Honey, este legată chiar de istoria companiei Harley-Davidson.

    Harley şi Davidson au strâns împreună o sumă de câteva sute de dolari, pentru a investi în primul lor proiect. Cineva a furat însă toţi banii din casa lui Davidson, dar unchiul acestuia, care avea o fermă de albine în apropiere, le-a împrumutat celor doi băieţi suma de 500 de dolari, salvând, astfel, soarta companiei. De atunci, cei doi l-au poreclit unchiul Honey (miere). 

    Istoria Harley-Davidson începe în 1901, când Harley, în timp ce lucra ca ucenic proiectant pentru Barth Mfg. Co., a elaborat schiţele unui motor care să poată fi montat pe cadrul unei biciclete obişnuite. |n următorii doi ani, Harley şi prietenul său din copilărie, Arthur Davidson, au lucrat la prima motocicletă, care a fost terminată în 1903, cu ajutorul fratelui lui Arthur, Walter Davidson. La testarea motorului, Harley şi Davidson au înţeles că acesta nu este suficient de puternic pentru a putea urca dealurile din împrejurimi fără a se ajuta de pedale.

    Ei s-au hotărât să înceapă un al doilea proiect, în care au primit ajutorul pionierului motoarelor exterioare Ole Evinrude. Piesele au fost asamblate în şopronul din curtea familiei Davidson şi, pe 8 septembrie 1904, prima motocicletă Harley-Davidson, condusă de Edward Hildebrand, care avea să reprezinte prototipul pentru următoarele modele, lua parte la cursa State Fair Park.

    Anul următor au fost vândute primele trei motociclete Harley-Davidson. |n 1906, Harley şi fraţii Davidson au construit prima fabrică, în Chestnut Street (devenită Juneau Avenue). |n doar un an, producţia a crescut la 150 de exemplare, iar cei doi parteneri au început să vândă motociclete departamentului de poliţie. Tot atunci, cel de-al treilea frate al lui Arthur Davidson, William, s-a alăturat afacerii.

    În 1920, Harley-Davidson devenise cea mai mare fabrică de motociclete din lume. |n 1921, una dintre motocicletele companiei, condusă de Otto Walker, a fost prima din lume care a câştigat o cursă cu o viteză de peste 160 km/oră.
    Cele două războaie mondiale au avut o importanţă deosebită în stabilirea notorietăţii companiei şi în vânzările acesteia, deoarece armata SUA a achiziţionat zeci de mii de motociclete Harley-Davidson pentru a le folosi în război.

    În timpul marii crize economice din perioada interbelică, vânzările companiei au scăzut de la 21.000 de exemplare vândute în 1929 la sub 4.000 în 1933. |n ciuda acestui fapt, compania a lansat o nouă linie în 1934, în stilul Art Deco, cu un nou tip de motor.

    Harley a fost inginer-şef şi trezorier al companiei până la moartea sa, pe 18 septembrie 1943. Davidson a murit pe 30 decembrie 1950, la vârsta de 69 de ani, într-o coliziune dintre două maşini, la câţiva kilometri de casă. |n accident a murit şi soţia sa, Clara. |n prezent, compania îl care ca CEO pe Matt Levatich. Harley-Davidson are o cifră de afaceri de peste 10 miliarde de dolari, în jur de 6.000 de angajaţi şi un profit anual de aproape 700 de milioane de dolari.
     

  • „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”

    Pe Stoian Evtimov nu tunica tradiţională de lână îl face neobişnuit, ci faptul că are până în 40 de ani, adică este tânăr, şi trăieşte la sat. „Toţi prietenii mei cu care am crescut aici sunt de mult plecaţi“, spune el melancolic. Ca mulţi alţi tineri bulgari, prietenii din copilărie ai lui Stoian s-au mutat la oraş, care pe unde a găsit de muncă. Însă Stoian are ce munci în Peştera, un sat de munte, şi se consideră norocos. Conduce un grup de interpreţi de muzică populară şi organizează un festival anual de muzică în încercarea de a revigora muzica tradiţională şi traiul la sat.

    În Peştera există totuşi locuitori. Zeci de sate zac în paragină, părăsite total sau semipărăsite, în zonele sărace şi depopulate ale Bulgariei, mai ales în nord. Depopularea este cruntă acolo. Cine se abate cu maşina de la drumurile tradiţionale spre strălucitoarele staţiuni litorale, cum sunt Nisipurile de Aur sau Balcic, sau spre munţii uriaşi şi minunaţi, poate rătăci ore întregi prin zeci de kilometri de drumuri pustii şi revendicate de natură. Vulpile şi iepurii abia dacă mai animă peisajul. Nu se pune problema de vreun om sau animal domestic. Maşinile în trecere sunt rare.

    „Bun venit în Bulgaria, naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume”, este titlul unui reportaj cuprinzător realizat de The Irish Times despre viaţa în cea mai săracă ţară din UE. La începutul acestui an capitala Sofia le-a oferit localnicilor şi vizitatorilor un spectacol uluitor de bogăţie din vremuri străvechi şi moderne. Galeria naţională a ţării, adăpostită într-un fost palat regal elegant, a arătat lumii 62 de comori strălucitoare, datând din anii 1.000 Î.Hr., într-o expoziţie numită „Lâna de aur. Aventurile argonauţilor“.

    Expoziţia a inclus 16 exponate prezentate pentru prima dată publicului. Până acum, acestea au stat ascunse în depozitele bine păzite ale Fundaţiei Tracia, o creaţie a omului de afaceri multimilionar Vassil Bojkov. Expoziţia a adus o strălucire culturală preşedinţiei bulgare, prin rotaţie, de şase luni a UE şi poate şi puţină strălucire reputaţiei lui Bojkov. Înfiinţată în 2004, Fundaţia Tracia spune că finanţează cercetările şi îmbunătăţeşte accesul la muzee şi protecţia patrimoniului cultural, în timp ce are grijă de colecţia fondatorului său de peste 3.000 de artefacte preţioase.

    Despre Bojkov se spune că ar fi cel mai bogat om din Bulgaria, cu un imperiu care cuprinde de la construcţii la afaceri cu jocuri de noroc şi pe care le-a construit în timpul tranziţiei haotice, cu episoade sângeroase, a naţiunii sale din comunism spre capitalism în anii 1990. Cu Fundaţia Tracia, probabil că magnatul, poreclit „Craniul“, încearcă să dea ceva înapoi ţării cu cele mai mari inegalităţi din UE. O ţară săracă, dar plină de comori şi istorie.

    La aproximativ 11 ani de la aderarea Bulgariei la UE – care a adus speranţa unei creşteri mai rapide a prosperităţii, a unei democraţii mai solide şi a unei justiţii sociale mai cuprinzătoare – datele de la Eurostat, biroul de statistică al Comisiei Europene, oferă o lectură sumbră.
    Bulgaria are cel mai mic salariu mediu din UE, de 575 de euro pe lună, cel mai mic salariu minim, de 260 de euro pe lună, şi cea mai mică pensie medie, de 190 de euro.

    Mai mult de 40% dintre bulgari sunt acum expuşi riscului sărăciei şi excluziunii sociale – nivel de două ori mai mare decât în Germania, cea mai mare economie europeană, dar nu şi cea mai bogată. Apoi, în timp ce într-un top al veniturilor în medie prima cincime din populaţia statelor membre ale UE câştigă de 5,2 ori mai mult decât ultima cincime, în Bulgaria raportul între veniturile păturii de sus şi cele ale păturii de jos este de 8, fără a fi luate în considerare averile nedeclarate.

    „Sunt trei realităţi bulgare“, spune Daniel Kaddik, directorul din Sofia al Fundaţiei Friedrich Naumann. „Oamenii cu un salariu mediu nu trăiesc bine aici, unde preţurile alimentelor, energiei şi ale altor lucruri sunt comparabile cu cele din ţări mai bogate din Europa.”
    Apoi, există o clasă mijlocie relativ mică, care are propria bulă, lucrează în start-up-uri noi sau pentru multinaţionale şi trăieşte în cartiere din Sofia comparabile cu, spre exemplu, unele zone din Berlin.

    „Există şi clasa superioară, care este detaşată de toţi şi de toate. Au maşini foarte scumpe şi frecventează cluburi selecte, cu clientelă restrânsă. Există adesea suprapuneri cu afaceri dubioase.“

    Contrastele din societate se văd la drumul mare. „Am locuit în Berlin şi nu am văzut niciodată un Maybach“, povesteşte Kaddik. „În Sofia am văzut deja trei.“ Maybach este o maşină scumpă, impunătoare,  preferată de oamenii de afaceri care ţin să-şi etaleze bogăţia. La începutul lunii noiembrie, mii de cetăţeni au ieşit în stradă să protesteze contra scumpirii carburanţilor şi a creşterii taxelor pentru autovehiculele vechi şi poluante. Scumpirile îi lovesc mai ales pe şoferii cu cele mai mici venituri. De asemenea, creşterea preţurilor carburanţilor duce la scumpiri în lanţ în toată economia. Protestatarii au blocat drumuri principale, inclusiv unul care duce spre Grecia.

    Pentru că Bulgaria este cea mai săracă economie din UE, scumpirile şi creşterile de taxe sunt o problemă delicată. The Balkan Insight scrie că actualele proteste amintesc de nemulţumirea generală din 2013, care a dus în cele din urmă la căderea guvernului de atunci. Economia creşte, cu aproximativ 3,5%, însă Banca Mondială apreciază că PIB-ul trebuie să se extindă „cu cel puţin 4% pe an în următorii 25 de ani pentru ca Bulgaria să ajungă la nivelul mediu al veniturilor din UE şi astfel să sporească prosperitatea comună“.

    Bulgaria conduce în UE atunci când vine vorba de un indicator incomod  prevalenţa corupţiei şi a mitei. Acestea fac greutăţi economiei, sperie investitorii străini şi ţin oamenii săraci. Investiţiile străine directe (ISD) s-au situat în primele opt luni ale acestui an la 230,5 milioane de euro, echivalentul a 0,4% din PIB, potrivit statisticii băncii centrale. În aceeaşi perioadă a anului trecut, ISD-urile au fost de 812 milioane euro, scrie Sofia Globe. Aceasta înseamnă o scădere de peste 71%.

    În august, preşedintele executiv al Asociaţiei Industriale Bulgare, Radosvet Radev, avertiza: „Colapsul investiţiilor străine este total” şi economia se hrăneşte preponderent cu remiterile trimise acasă de bulgarii care muncesc în străinătate.

    Bulgaria este catalogată ca fiind cea mai coruptă ţară din UE. Acest lucru o arată cel mai recent indicator al Transparency International, conform căruia naţiunea est-europeană se clasează pe locul 71, alături de Africa de Sud şi Vanuatu. O situaţie la fel de îngrijorătoare o arată un sondaj realizat de UE care a constatat anul trecut că doar un sfert dintre bulgari ar avea încredere în poliţie pentru a se ocupa cu cazurile de corupţie, iar poliţiştii şi ofiţerii vamali sunt consideraţi funcţionarii publici cu cea mai mare probabilitate să ia mită.

    Parlamentul European estimează că în Bulgaria corupţia costă în fiecare an echivalentul a aproximativ 15% din Produsul Intern Brut (PIB) şi atinge fiecare aspect al vieţii – de la licitaţii trucate, contracte opace şi mită negociată în contracte de milioane de euro la tradiţionalele „atenţii” date sau plătite de cetăţenii de rând pentru a-şi netezi calea prin sistemele de sănătate şi educaţie ale ţării şi prin birocraţia bizantină.

    Toate aceste tranzacţii făcute pe sub mână, mari şi mici, alimentează o economie gri pe care Fondul Monetar Internaţional (FMI) a estimat-o anul trecut la echivalentul a 29,6% din PIB-ul ţării. Este cel mai mare nivel din UE. Rezultatul este un ciclu debilitant de evaziuni fiscale şi ieşiri de capital, venituri mai mici pentru guvern, servicii substandard pentru public şi un sentiment de nedreptate şi neîncredere faţă de funcţionari şi instituţiile de stat.

    Un sondaj realizat de UE anul trecut a constatat că, pentru obţinerea succesului în viaţă, de două ori mai mulţi bulgari decât media europeană cred că „cunoaşterea oamenilor potriviţi“ are o importanţă mai mare decât o educaţie bună. Sentimentul că jocul poate fi măsluit în favoarea celor care au pile şi că nu se poate scăpa de sărăcie şi-a pus adânc amprenta asupra demografiei bulgare – tinerii pleacă, cuplurile au mai puţini copii şi populaţia se prăbuşeşte rapid.

    Un studiu al ONU a găsit că Bulgaria este naţiunea care se micşorează cel mai rapid din lume. Populaţia actuală, de 7 milioane de locuitori, este aşteptată să scadă la 5,4 milioane de locuitori în 2050 şi la 3,9 milioane până la sfârşitul secolului. Bulgaria a pierdut deja aproape 2 milioane de oameni faţă de vârful de aproape 9 milioane atins în 1989. Bulgaria are cea mai mare rată a mortalităţii din UE şi una dintre cele mai scăzute rate ale natalităţii. În acest context, sutele de mii de muncitori plecaţi să muncească sau să locuiască în străinătate lasă ţara cu o populaţie îmbătrânită, cu o forţă de muncă slab calificată, cu deficit de cadre în şcoli, sănătate şi alte sectoare importante pentru dezvoltarea viitoare şi cu o finanţare deficitară a sănătaţii şi pensiilor.

    „Acum sunt locuri în care nu există un doctor pe o rază de 50 km. Trebuie să aduci hârtie igienică de acasă dacă ajungi la spital şi alte astfel de lucruri. Este un mediu în care mulţi oameni nu mai vor să trăiască”, spune Kaddik. În timp ce tinerii talentaţi şi cu pregătire profesională bună pleacă de acasă în căutarea unor salarii mai mari, a condiţiilor mai bune de lucru şi a unui mediu mai puţin corupt, mulţi bulgari nici măcar nu mai aşteaptă până după absolvire pentru a începe să-şi caute în străinătate oportunităţi pentru un trai mai bun.

    Aproximativ 17% dintre studenţii bulgari au mers la o universitate străină anul trecut, iar unele dintre universităţile de top din ţară încearcă acum să umple sute de locuri goale pentru noul an de studii.

    Protestele de la începutul lunii noiembrie sunt ceva rar în peisajul social al Bulgariei, apreciază Nicolas Tenzer, preşedintele Centrului pentru Studii şi Cercetare pentru Decizii Politice (Cerap) din Paris. Iar acest lucru se datorează tot corupţiei şi lipsei de transparenţă.

    Parlamentul a discutat recent un proiect de lege elaborat de controversatul mogul media Delian Peevski care ar trebui să facă media mai transparentă, însă normele propuse nu prevăd informarea privind împrumuturile, veniturile din publicitate şi fondurile indirecte de la UE, în ciuda faptului că aceste tipuri de finanţare sunt principalele surse de corupţie şi influenţă în sector. Acest peisaj mediatic opac este unul dintre motivele pentru care, spre deosebire de România, Polonia sau Ungaria, cetăţenii bulgari ies rareori pe străzi pentru a se opune sistemului de justiţie defectuos, corupţiei permanente sau influenţei puterilor străine asupra politicii interne.

    Nici în sistemul financiar situaţia nu este mai clară. A patra bancă în funcţie de mărime s-a prăbuşit în 2014.

    În august, 200.000 de bulgari şi-au pierdut peste noapte asigurările auto obligatorii după ce compania de asigurări cipriotă Olympic Inssurance a dat faliment. Reuters scria atunci că procurorul-şef al Bulgariei a cerut deschiderea unei investigaţii privind calitatea supravegherii companiei de asigurări de către comisia de supraveghere financiară a ţării.

  • Perfuzie pentru plante


    Pentru evitarea situaţiilor în care plantele se ofilesc din cauza prietenilor uituci sau a proprietarilor prea ocupaţi să aibă grijă de ele, o absolventă a Şcolii de Design şi Artă din Riga, Keita Augstkalne, a gândit un sistem de udat pe modelul celui de perfuzare din spitale. Sistemul său constă, scrie Dezeen, dintr-un suport care să ţină punga cu apă la înălţime, trei pungi de doi litri cu apă şi un tub prevăzut cu regulator de debit al cărui capăt se introduce în pământul din ghiveci. Plantele primesc apă prin perfuzie vreme de maximum zece zile, în funcţie de nevoi.