BusinessMagazin

Tag: poveste

  • Ratări la mustaţă. Ce tranzacţii nu s-au mai făcut în România şi care sunt motivele?

    Ratări la mustaţă

    Cel mai recent astfel de exemplu a fost la începutul acestui an, când fondul de investiţii polonez Mid Europa Partners, unul dintre cei mai activi investitori financiari din România ultimilor ani, a anunţat că a amânat decizia de a vinde reţeaua de servicii medicale private Regina Maria, pe care o are în portofoliu. O tranzacţie cu potenţialul de a deveni una dintre cele mai mari, dar care însă a intrat pe lista proiectelor nefinalizate.
    Fie că părţile implicate s-au răzgândit, fie că nu au primit acordul autorităţilor responsabile să avizeze tranzacţia, fie că nu s-a găsit un cumpărător care să plătească „preţul corect”, mai multe tranzacţii pe care piaţa le aştepta cu sufletul la gură au luat calea eşecului. Cum se vede acest proces chiar din miezul industriei de M&A?
    „Tranzacţiile sunt procese extrem de complexe, cu multiple puncte de inflexiune, în care pregătirea procesului şi, ulterior, strategia şi execuţia sunt extrem de importante pentru finalizarea cu succes. În practica noastră, am văzut o diversitate de motive pentru care tranzacţiile eşuează, indiferent de caracterul lor exclusiv sau competitiv”, spune Ioana Filipescu Stamboli, partener corporate finance în cadrul firmei de audit şi consultanţă Deloitte România.
    Ea explică astfel că există tranzacţii care se realizează în exclusivitate, dar şi tranzacţii competitive. În unele cazuri, termenele în care trebuie semnate ultimele documente pot fi prelungite. Chiar şi aşa însă, există mutări care nu ajung să se concretizeze, iar cauzele sunt multiple.
    Uneori, este vorba despre factori care ţin de părţile implicate şi, poate, de asimetria aşteptărilor acestora. Actorii dintr-o posibilă tranzacţie pot intra în discuţii cu aşteptări foarte diferite, iar lucrurile se complică mai ales când este vorba despre companii relativ neexperimentate şi când nu sunt implicaţi consultanţi specializaţi în fuziuni şi achiziţii. Chiar şi cu cele mai bune intenţii în gând, nu pot ajunge la un acord.
    Luate separat, dezavantajele pot înclina balanţa de o parte sau de a alta a actorilor implicaţi. Adică în barca vânzătorului sau în cea a cumpărătorului.
    „Tranzacţiile pot eşua în situaţia în care un acţionar minoritar se răzgândeşte. Există situaţii în care cumpărătorii, deşi sunt încântaţi de activ şi le place preţul, nu vor să cumpere decât 100%. De multe ori, când este vorba despre corporaţii, procesele de guvernanţă corporativă sunt extrem de complexe, iar obţinerea tuturor aprobărilor se derulează incomplet. Am văzut tranzacţii care au picat după momentul ofertei angajante din cauza lipsei aprobărilor interne ale cumpărătorului”, dezvăluie Ioana Filipescu Stamboli.

    Blocaţi de aprobări
    Aprobările pot să devină o problemă şi atunci când acestea ar trebui date de autorităţile responsabile, care însă decid că nu pot aviza o tranzacţie. Pe piaţa locală, recent, s-a întâmplat ca fie Consiliul Concurenţei, fie Banca Naţională a României să nu avizeze potenţiale tranzacţii. Astfel, Concurenţa a blocat preluarea producătorului de cărămizi Brikston Iaşi de către austriecii de la Wienerberger, iar BNR nu a permis achiziţia Băncii Româneşti de către ungurii de la OTP.
    Printre cele mai complexe cauze pentru eşecul unei tranzacţii se numără factorii care ţin de active. În situaţia în care tranzacţiile sunt intermediate, iar o aliniere de preţ este înglobată în discuţii destul de repede şi, chiar şi aşa, tranzacţia eşuează, este de presupus că s-a întâmplat ceva cu activul în sine, că s-a produs o degradare a performanţelor, care poate să fie conjuncturală sau structurală.
    „În măsura în care vânzătorii pot dovedi că este conjuncturală, tranzacţia poate fi reluată şi diferenţa de preţ, negociată. Dacă este structurală, lipsa de aliniere din punctul de vedere al evaluării va produce frustrare ambelor părţi”, este de părere Ioana Filipescu Stamboli de la Deloitte.
    Tranzacţiile pot pica în etapa de due diligence, din cauza unor probleme de natură financiară, fiscală sau juridică, necunoscute cumpărătorului până la acel moment şi care îi schimbă viziunea despre tranzacţie. Sau pot eşua din cauza unor nemulţumiri ale cumpărătorului faţă de managementul businessului pe care urmează să-l preia, în condiţiile în care întâlnirea cu managementul are loc abia la finalul perioadei de due diligence, până la acel moment procesul fiind gestionat doar de către vânzători. Atunci, cumpărătorul poate să aprecieze că nivelul de calitate al boardului este dezamăgitor.
    „În faze foarte avansate, consultanţii pot să blocheze procesul, să nu dea confort clienţilor şi să identifice soluţii, iar procesul riscă să se transforme într-o luptă a orgoliilor, preţul fiind eşecul tranzacţiei.”


    Cum e la alţii?
    Piedici în calea încheierii cu succes a unor tranzacţii pot pune şi soluţiile de finanţare. În situaţia în care cumpărătorul are nevoie de surse de finanţare, există posibilitatea ca acesta să nu le poată accesa sau procesul să nu fie suficient de pregătit la nivel de finanţator. În cazuri excepţionale, diverşi alţi factori incontrolabili pot da peste cap luni sau ani întregi de negocieri.
    De pildă, Michael Schmidt, preşedintele şi acţionarul Automobile Bavaria Group, spunea, la începutul lui 2020, că vânzarea pachetului de 51% din acţiunile businessului său din Germania către Pappas Holding GmbH a fost anulată, precizând că „s-au schimbat anumite lucruri şi a fost mai bine aşa şi BMW este mai fericit aşa”. Ca urmare, grupul şi-a setat ca obiectiv achiziţia unor noi centre în Germania.
    „Particularităţile menţionate, derivate din zeci de tranzacţii, arată că este nevoie să concureze o mulţime de factori favorabili pentru ca o tranzacţie să se finalizeze, de aceea este extrem de important ca vânzătorii să fie asistaţi de consultanţi cu experienţă în tranzacţii”, adaugă Ioana Filipescu Stamboli.
    Cum se întâmplă însă lucrurile în străinătate? Specialiştii spun că diferenţele nu sunt substanţiale. Totuşi, în general în Europa de Vest, calitatea activelor este mai bună, inclusiv calitatea managementului, şi apar mai puţine surprize în etapa de due diligence. Restul cauzelor se aplică însă întocmai ca la noi.

    Vânzarea reţelei de servicii medicale private Regina Maria (2020)

    MOTIV:
    Proprietarul a renunţat la vânzare
    Fondul de investiţii polonez Mid Europa Partners, unul dintre cei mai activi investitori financiari din România ultimilor ani, a anunţat, la începutul acestui an, că a amânat decizia de a vinde reţeaua de servicii medicale private Regina Maria, pe care o are în portofoliu.
    Oficialii fondului au motivat spunând că ideea vânzării a apărut în 2019, odată cu apariţia mai multor solicitări de informaţii de la investitori strategici şi de la fonduri de investiţii, până în acel moment Mid Europa Partners neintenţionând să renunţe la Regina Maria, al doilea jucător de pe piaţa românească de profil. Reţeaua se află în portofoliul fondului de aproape cinci ani. Fondul de investiţii a preluat reţeaua Regina Maria în 2015, printr-o tranzacţie de peste 100 mil. euro, conform datelor de la acea vreme. Mid Europa Partners mai deţine în România retailerul Profi, iar recent a preluat şi operatorul de curierat Urgent Cargus.
    Printre numele care erau vehiculate în piaţa de fuziuni şi achiziţii pentru preluarea reţelei Regina Maria, se numărau britanicii de la Bupa şi norvegienii de la Capio, dar şi mai multe fonduri de investiţii. În acel context, Regina Maria a fost evaluată la 300-400 de milioane de euro.Reţeaua a fost fondată de medicul cardiolog Wargha Enayati în 1995 şi a pornit de la un cabinet de cardiologie sub numele Centrul Medical Unirea, într-un apartament în Piaţa Unirii din Capitală. Medicul Enayati a vândut în 2010 pachetul majoritar de acţiuni fondului de investiţii Advent International, pentru ca în 2015 să iasă complet din acţionariatul reţelei după ce polonezii de la Mid Europa au preluat întregul pachet de acţiuni al Regina Maria.

    Nu şi-au găsit cumpărători
    Similar cu situaţia de la Regina Maria, şi vânzarea lanţului de centre fitness World Class a rămas în stand-by, deşi fondul polonez Resource Partners avea în plan să renunţe la acest business, care era singura investiţie a polonezilor pe piaţa locală. Tranzacţia era estimată la peste
    100 de milioane de euro.
    Nici hotelul Hilton Garden Inn din Bucureşti, amplasat lângă Banca Naţională a României, nu a trecut în mâinile unui alt proprietar. Grupul lituanian Apex Alliance, unul dintre cei mai activi dezvoltatori de hoteluri din Bucureşti din ultimii ani, a scos la vânzare hotelul în 2019, proiectul fiind estimat la circa 40 de milioane de euro.

    Preluarea producătorului de cărămizi Brikston Iaşi de către grupul austriac Wienerberger (2018)

    MOTIV: Consiliul Concurenţei nu a autorizat tranzacţia
    Grupul austriac Wienerberger şi-a anunţat, la sfârşitul anului 2017, intenţia de a cumpăra producătorul de cărămizi Brikston Iaşi, în vederea consolidării poziţiei pe piaţa locală a materialelor de construcţii. Doar acordul Concurenţei mai era necesar, însă în vara anului 2018 Consiliul Concurenţei a spus că există risc de poziţie dominantă pentru Wienerberger prin această achiziţie, astfel că cele două părţi au anulat achiziţia. A fost o premieră pentru piaţa locală de fuziuni şi achiziţii din ultimii ani. În acel context, tranzacţia fusese evaluată la 25-30 de milioane de euro, potrivit datelor ZF.
    Un an mai târziu însă, Brikston tot a fost vândută de fondul de investiţii CEECAT, parte a fondului ADM, însă nu către Wienerberger, ci către un alt grup, tot din Austria – Leier. Cumpărătorii erau deja prezenţi în România din 2004, când au înfiinţat compania Leier ROM SRL, şi aveau deja o fabrică de materiale de construcţii în Alba.
    Brikston Iaşi nu s-a aflat la prima tranzacţie, în vara anului 2018 fondul ADM Capital (actual CEECAT) cumpărând compania de la fondul american de investiţii Advent International, care deţinea producătorul din 2007. Compania Brikston a fost înfiinţată în 1969 sub numele de Fabrica de Produse Ceramice. În anul 1973, firma a devenit parte a Întreprinderii de Materiale de Construcţii Iaşi, iar în 1992 a devenit companie independentă.Ca urmare a tranzacţiei cu Leier, a fost schimbată conducerea Brikston, astfel că, în locul lui Iulian Mangalagiu, a fost numit Adrian Mânzat, fostul director de vânzări şi logistică al companiei. Ca o ironie,

    Iulian Mangalagiu a preluat, câteva luni mai târziu, funcţia de CEO al Wienerberger România, grupul care curtase Brikston, însă fără succes.

    În 2019, pe final de an, austriecii de la Leier au mai făcut o mutare pe piaţa locală, cumpărând şi Siceram, un alt producător de cărămizi, cu o fabrică de cărămizi, una de ţiglă şi una de buiandrugi, toate în Sighişoara. Anterior, Siceram era deţinută de actuali şi de foşti angajaţi sau de moştenitori ai acestora, după ce, după revoluţie, a fost privatizată prin metoda MEBO.
    Astfel, Leier are acum trei fabrici funcţionale în România: la Iaşi (Brikston), la Sighişoara (Siceram) şi la Unirea, judeţul Alba (prin care şi-a făcut intrarea pe piaţa locală), dar şi una în construcţie la Arad.

    Achiziţia Băncii Româneşti de către grupul ungar OTP (2018)

    MOTIV: Banca Naţională a României a dat aviz negativ
    În martie 2018, după mai multe luni de suspans, Banca Naţională a României a anunţat că a respins cererea grupului ungar OTP de autorizare a achiziţiei Băncii Româneşti de la grupul elen National Bank of Greece (NBG), o decizie fără precedent la un asemenea nivel.
    Avizul negativ al BNR a frânat astfel extinderea OTP Bank, care urmărea ca, prin achiziţii şi creştere organică, să-şi majoreze cota de piaţă şi să urce în top zece cele mai mari bănci din România. Ungurii bătuseră palma cu NBG pentru achiziţia Băncii Româneşti în vara lui 2017, însă documentele au fost depuse la BNR abia în ianuarie 2018.
    Decizia vânzării a fost luată în 2017 şi a venit ca parte a unei înţelegeri încheiate pe plan internaţional după criza din Grecia, de a renunţa la anumite operaţiuni internaţionale. Cu două săptămâni înaintea deciziei BNR, Sandor Csanyi, preşedintele OTP Group, declarase că avea o presimţire rea legată de această hotărâre pe care o aştepta.
    Grecii de la NBG au fost nevoiţi astfel să caute un alt cumpărător pentru Banca Românească. În cele din urmă, în 2019, guvernul PSD şi fostul ministru de finanţe Eugen Teodorovici au luat decizia ca EximBank – bancă deţinută de statul român prin Ministerul Finanţelor – să achiziţioneze Banca Românească. BNR a dat avizul în decembrie 2019.
    Achiziţia Băncii Româneşti este o premieră în istoria bancară din România, fiind prima dată când o bancă de stat cumpără o bancă privată cu capital străin, până acum statul vânzând băncile mari deţinute. Totodată, EximBank, o instituţie de credit specializată pe zona corporate, intră pentru prima oară pe segmentul de retail banking din România, devenind astfel o bancă universală.

    Vânzarea birourilor AFI Park către fraţii Dragoş şi Adrian Pavăl, fondatorii Dedeman (2017)

    MOTIV: Părţile au decis întreruperea tranzacţiei
    În vara anului 2017, toată piaţa imobiliară aştepta cu sufletul la gură tranzacţia anului: achiziţia clădirilor de birouri AFI Park de lângă mallul Cotroceni de către fraţii Pavăl, acţionarii retailerului de bricolaj Dedeman. Era, de fapt, cea mai mare tranzacţie realizată până la acel moment pe piaţa românească de birouri. Ar fi fost. Doar că înţelegerea a picat după ce părţile implicate au decis să întrerupă orice deal. Acordul fusese semnat, iar tranzacţia ar fi urmat să se realizeze în două etape. Într-o primă fază, Dedeman ar fi preluat clădirile AFI Park 1, 2 şi 3, contra sumei de 86,5 milioane de euro, iar în a doua etapă ar fi preluat şi celelalte două imobile, pentru restul sumei până la 164 mil. euro.
    Lucrurile s-au prăbuşit însă treptat, astfel că mai întâi s-a renunţat la achiziţia clădirilor 4 şi 5, iar deal-ul a mers înainte pentru primele trei clădiri. Ulterior, şi această înţelegere a căzut. Pe bursa de la Tel Aviv, unde este listat grupul, AFI Europe a anunţat că nu mai intenţionează să vândă clădirile de birouri AFI Park din Bucureşti. Deşi a fost anunţată în 2017, tranzacţia a început să fie discutată încă din 2015.
    AFI Park constă în cinci clădiri de birouri, cumulând 70.000 de metri pătraţi. Acestea sunt ocupate integral, printre chiriaşi regăsindu-se companii multinaţionale precum Microchip Tehnologies, Electronic Arts (EA), Endava România, Cameron USA, SII România, ORTEC Central & Eastern Europe, Veea Software şi SecureWorks.
    Acum, AFI Park a desenat pe machetă un megaproiect imobiliar care ar urma să fie construit în jurul mallului AFI Cotroceni şi al birourilor AFI Park de la Politehnică, proiect care va ajunge să valoreze peste
    1 miliard de euro. Acolo se vor găsi noi spaţii de retail, ca extindere a mallului deja existent, hotel, birouri şi rezidenţial.
    Tot pentru a-şi extinde poziţia pe piaţa locală de real estate, AFI Europe a cumpărat, în 2019, întregul portofoliu de birouri din România al sud-africanilor de la NEPI Rockcastle, într-o tranzacţie record de peste 300 de milioane de euro.

    Pe scurt.  Factori care pot împiedica încheierea cu succes a unei tranzacţii
    ∫ Factori care ţin de părţi (vânzător, cumpărător);
    ∫ Factori care ţin de active;
    ∫ Factori care ţin de finanţare;
    ∫ Factori care ţin de consultant;
    ∫ Factori externi, absolut incontrolabili;
    ∫ Factori care ţin de aprobări.

    Preluarea a 51% din grupul petrolier Rompetrol de către China Energy Company Limited (2018)

    MOTIV: Părţile
    nu au ajuns la un acord în termenul stabilit
    Chinezii de la China Energy au decis, în vara anului 2018, la capătul mai multor runde de negocieri, că nu mai achiziţionează 51% din acţiunile KMG International, proprietarul Rompetrol Rafinare, în condiţiile în care data limită până la care părţile ar fi trebuit să îndeplinească condiţiile precedente, adică 30 iunie 2018, fusese depăşită, iar cele două părţi nu ajunseseră la un acord.
    La jumătatea lunii mai, CEFC Shanghai International, compania care voia să achiziţioneze Rompetrol, a intrat în incapacitatea de
    a plăti obligaţiuni în valoare de
    2,09 miliarde de yuani (327,3 milioane de dolari), anunţând că intenţionează să efectueze plăţile la şase luni de la data scadenţei.
    Rompetrol a fost înfiinţată în 1974, ca operator internaţional pentru industria petrolieră din România, iar pentru următoarele două decenii brandul a fost prezent atât în România, cât şi în străinătate, prin lucrări de construcţie conducte, foraj, rezervoare de depozitare sau prin produsele de profil livrate în ţări precum Algeria, Siria, Maroc, Iordania, Sudan, Ecuador, Angola, Egipt sau Turcia.
    În 1993, compania a fost privatizată prin metoda MEBO (trecerea mijloacelor de producţie în proprietatea muncitorilor). În 1998, omul de afaceri Dinu Patriciu, alături de un grup de investitori, a achiziţionat compania. În 2007, compania naţională de petrol şi gaze din Kazahstan KazMunayGas a demarat procesul de achiziţie a Rompetrol, încheiat în anul 2009.
    Cinci ani mai târziu, în 2014, grupul Rompetrol a început trecerea spre o nouă identitate, schimbându-şi
    numele în KazMunayGas International,
    dar păstrând brandul Rompetrol.
    Kazahii au anunţat, la
    sfârşitul anului 2016, că vând jumătate din companie
    chinezilor de la China Energy Company Limited (CEFC), tranzacţie
    care însă a picat. CEFC, unul dintre cele mai mari conglomerate din China, urma să deţină o participaţie de 51% în cadrul KMGI, dar problemele financiare apărute în 2018 au schimbat situaţia, astfel că acordul a căzut.

    Preluarea magazinelor Mr Bricolage de către grupul britanic Kingfisher (2015)

    MOTIV: Nu a fost obţinut acordul autorităţilor
    antitrust
    Britanicii de la Kingfisher au ratat, în 2015, preluarea celor trei magazine Mr. Bricolage din România, după ce autorităţile antitrust nu şi-au dat acceptul pentru această tranzacţie. Kingfisher încheiase, în 2014, un acord angajant cu acţionarii principali ai Mr. Bricolage pentru preluarea titlurilor deţinute de aceştia. Ulterior acestui deznodământ, familia Rapotan, cea care deţinea brandul Mr. Bricolage în franciză, a început să renunţe treptat la marcă, înlocuind-o cu MatHaus. Prima unitate sub brandul MatHaus a fost deschisă în Iaşi, în 2017, iar ultima – în zona Vitan din Bucureşti, în 2018. Sub brandul Mr Bricolage au existat în total trei magazine, însă numele MatHaus există astăzi pe şapte unităţi. MatHaus este acum numele diviziei de retail a Arabesque. Cele mai multe magazine ale companiei funcţionează însă ca centre de distribuţie de materiale de construcţii pentru companii şi sunt deschise sub numele Arabesque. Kingfisher şi-a făcut intrarea pe piaţa locală în 2013, tot printr-o achiziţie, cea a magazinelor Bricostore, redenumite ulterior Brico Dépôt. Magazinele au fost cumpărate de la familia Bresson din Franţa, iar surse citate de Bloomberg spuneau la acea vreme că valoarea tranzacţiei se ridică la 75 de milioane de euro, în condiţiile în care Bricostore avea şi credite de rambursat. În 2017, Kingfisher a cumpărat şi reţeaua de magazine Praktiker de la omul de afaceri Omer Susli, iar anul trecut a luat decizia de a trece toate unităţile Praktiker sub brandul Brico Dépôt.

    Cezar Rapotan, fondatorul distribuitorului de materiale de constructii Arabesque: A pus bazele companiei în 1994, pornind cu o investiţie de 2.000 de dolari, bani împrumutaţi de la familie şi prieteni. Două decenii şi jumătate mai târziu, businessul a ajuns la o cifră de afaceri de 1,7 mld. lei (370 mil. euro).

    Vânzarea unui pachet din distribuitorul de materiale de construcţii Ambient către fondul suedez de investiţii EQT (2008)

    MOTIV: Cumpărătorul şi-a îngheţat planurile de dezvoltare în contextul crizei economice
    Ioan Ciolan a demarat în 2008 discuţiile cu fondul suedez de private equity EQT în vederea vânzării unui pachet de acţiuni din distribuitorul de materiale de construcţii Ambient Sibiu. Ciolan era unul dintre acţionari, alături de Gheorghe Călburean, Ghiocel Lucian Bezeriţă şi alţii. Scopul era nevoia de finanţare în vederea extinderii reţelei de magazine. Discuţiile cu fondul de investiţii au ajuns până la realizarea unui due diligence şi au pus în stand by planurile de expansiune.
    Primele semnale ale crizei financiare globale au dat însă peste cap planurile fondurilor de investiţii, tocmai pentru că boomul nu avea să ţină la nesfârşit. Prin urmare, în septembrie 2008, când negocierile erau aproape de final, EQT a decis să îngheţe toate proiectele de dezvoltare din regiune, inclusiv planul de a intra în parteneriat cu acţionarii Ambient. Peste câţiva ani, Ambient a intrat în insolvenţă la propria cerere.
    Insolvenţa Ambient a venit după ce businessul fondat de Ioan Ciolan
    la începutul anilor ’90 trecuse printr-un amplu proces de restructurare în ultimii ani, care a implicat diverse măsuri pentru reducerea gradului de îndatorare. În 2014, Ciolan îşi diminuase participaţia deţinută în cadrul Ambient la 70% după ce a cedat un pachet de acţiuni unui fond de investiţii controlat de BCR, în schimbul stingerii unei creanţe de circa 4,5 mil. euro.
    După ce firma deţinută de omul de afaceri Ioan Ciolan a intrat în insolvenţă, a început francizarea magazinelor Ambient.
    În total, astăzi există opt magazine Ambient, dintre care patru sunt deţinute de Lehel András (în Bistriţa, Mediaş, Sighişoara şi Sibiu), trei de antreprenorul Dan Pitic (la Cluj-Napoca, Alba Iulia, Blaj), iar cel din Râmnicu Vâlcea aparţine firmei Profelis C&V din Sibiu, deţinută de Maria Anghel (75% din acţiuni) şi Vasile Bucurenciu (25%). Magazinul din Sibiu este ultimul care a fost francizat, el fiind deţinut anterior de Ambient SA, compania-mamă.

    Achiziţia fabricii de lapte Prodlacta Braşov de către producătorul de lactate Sole Mizo din Ungaria (2010)

    La începutul anului 2010, producătorul de lactate Sole Mizo din Ungaria, unde acţionar este, printre alţii, şi Sándor Csányi, cel care conduce grupul financiar OTP, intenţiona să cumpere o fabrică de lactate din România, printre companiile vizate numărându-se
    Prodlacta Braşov. O astfel de tranzacţie nu a mai avut însă loc, Prodlacta fiind deţinută astăzi de JLC Germany (30%), JLC Republica Moldova (29%), statul român prin Autoritatea pentru Administrarea Activelor Statului (4%) şi de alţi acţionari (37%), potrivit datelor de la Bursa de Valori Bucureşti, unde este listată compania.
    Sole Mizo România a fost înfiinţată în 2008 şi face parte alături de compania-mamă din Ungaria din grupul Bonafarm. Sole Mizo România are în portofoliu lactate sub brandul Sole Mizo şi mezeluri, fiind din 2013 distribuitorul exclusiv al mezelurilor fabricate de Pick Szeged din Ungaria, arată datele de pe site-ul companiei.
    Producţia de lactate nu este însă singurul domeniu adiacent celui bancar în care are investiţii miliardarul Sándor Csányi. El derulează investiţii şi în imobiliare, având cel puţin două terenuri pentru viitoare proiecte în Oradea. Averea lui Sándor Csányi, 65 de ani, este estimată de presa ungară la peste un miliard de euro, fiind totodată şi primul miliardar din Ungaria.

  • Crama de lângă castelul Sturdza, unde tradiţia întâlneşte businessul

    „Provin dintr-o familie de viticultori, am crescut în sânul celei de a treia generaţii, de unde am deprins acest meşteşug. Bunicul şi străbunicul meu au fost viticultori, cu suprafeţe mari de vie, şi acolo am învăţat să apreciez viţa, am înţeles pasiunea pentru arta vinificaţiei”, povesteşte fondatorul businessului. Absolvent al Facultăţii de Drept „A. I. Cuza” din Iaşi, ideea înfiinţării cramei Strunga Winery i-a venit în jurul vârstei de 20 de ani, după ce a vizitat un târg de vinuri din Germania. „Aveam un bagaj plin de ţeluri, dar şi multe întrebări, aşa că am plecat în lume să caut răspunsurile.” La respectivul târg a descoperit producători aflaţi şi la a şasea generaţie, fapt care l-a făcut să se întrebe dacă nu ar putea să aducă şi el din nou la viaţă povestea locului în care a crescut. „Astfel, din poveste în poveste am ajuns să descopăr lumea şi misterele vinului.”

    Vinurile Strunga provin din arealul viticol Dealurile Moldovei, considerat printre cele mai valoroase din ţară, şi înglobează numeroase plantaţii din spaţiul predominant deluros-colinar cuprins între Subcarpaţii Moldovei, Carpaţii de Curbură, valea Prutului şi valea Siretului Inferior. Viile cramei se întind pe aproximativ 42 de hectare, strugurii fiind culeşi de pe dealurilor Calda şi Pârjolita. Plantaţia viţei de vie la Strunga a început în 2014, iar fondurile pentru investiţii au fost accesate prin programul de reconversie şi restructurare în viticultură.

    „Am pornit în anul 2014 pe vechiul amplasament, unde se aflau într-o perioadă îndepărtată vii. Era un teren pe care nu se mai cultivase nimic de mult şi a fost o mare provocare. Am făcut multe studii pentru a vedea tipicitatea fiecărui soi şi pretabilitatea în funcţie de structura şi încărcătura solului”, descrie antreprenorul începuturile businessului.

    Construcţia cramei a început mai târziu, în anul 2017, anul în care au obţinut şi primul rod, şi se află în prezent în plin proces de expansiune, deoarece proprietarii au în plan dezvoltarea turismului viticol în zona Moldovei şi îşi doresc să realizeze „o adevărată experienţă senzorială”, prin care să le ofere oaspeţilor „momente de răsfăţ, cu preparate culinare desăvârşite de gustul istoriei şi vinuri Strunga”. Unul dintre marile atuuri ale cramei, spune Stegariu, este poziţionarea acesteia, crama Strunga fiind situată pe DN28, la doar 40 minute distanţă de Iaşi, 25 minute de Roman, iar drumul până la castelul Sturdza de la Miclăuşeni durează doar câteva minute şi poate fi parcurs şi cu bicicleta, accesul fiind aşadar foarte facil.

    În 2018 a început comercializarea efectivă, iar în prezent din portofoliul businessului fac parte cinci soiuri româneşti, aflate pe rod: Fetească Albă, Fetească Neagră, Muscat Ottonel, Chardonnay şi Busuioacă de Bohotin. „Vinul pe care îl facem are o personalitate puternică, un omagiu adus tradiţiei locurilor, într-o interpretare contemporană. Noul şi vechiul, tradiţia şi modernul se reunesc la Strunga, într-un vin cu gust bogat, rotund şi echilibrat, care duce legendele strămoşilor mai departe”, notează antreprenorul. Anual, compania produce circa 100.000 de litri de vin. Potrivit lui Stegariu, volatilitatea condiţiilor climatice şi sezoniere determină variaţiile subtile ale aromei şi gustului, de la un an la altul, însă, cum „enologul nostru suprem este natura, care produce experienţe irepetabile”, vinurile Strunga „se maturizează şi îşi câştigă, odată cu trecerea timpului, locul la masă, lângă vinurile cu tradiţie din ţară şi nu numai”.

    „Dacă adăugăm tradiţia locului, cultura bogată a Strungăi şi încărcătura istorică a acestor plaiuri, descoperim un vin care vorbeşte prin gustul său despre esenţa românului şi rădăcinile sale.” Antreprenorul se mândreşte cu distincţiile primite de la concursuri naţionale şi internaţionale de profil, printre care se numără International Wine Contest Bucharest (2018), Concursul Naţional al Somelierilor din România (2018) şi „International Wine Contest Bucharest” (2019).

    Executivul spune că modul de a face lucrurile, luând decizii temeinic studiate şi punând calitatea înainte de toate, a reprezentat cheia succesului afacerii, şi crede că doar cel care nu a avut un vis nu ştie că nerăbdarea de a-ţi vedea obiectivul materializat, atunci când ai o chemare, poate fi copleşitoare. „Însă nu am lăsat niciodată impulsurile de moment să ne abată de la drumul nostru. Pun accentul pe calitate, nu pe cantitate. De aceea ţin ca via să fie cât mai aerisită, să pot să intervin, să-mi fac lucrările la timp, pentru că urmez ceva organic, sezonier. Vinul este o băutură vie, cu multe provocări pe drum. Dar pentru făurirea unui vin memorabil niciun preţ nu este prea mare.”

    Pentru a produce un vin de calitate, Florin Stegariu spune că este necesar să se pună accentul pe calitatea fitosanitară a strugurilor, procesul de sortare fiind unul extrem de meticulos, atât în câmp cât şi în cramă, iar recoltarea la Strunga este una târzie şi se realizează manual, în lăzi de 15 kilograme. „Procedăm în acest mod întrucât ne dorim să avem un control foarte amănunţit asupra lăzii, să avem strugurele în faţă, să ştim ce ajunge în paharele clienţilor noştri.” Evident, lucrurile bune vin cu un preţ, adaugă el, pe care este însă dispus să îl plătească: costurile sunt ridicate, iar forţa de muncă este greu de găsit. „Am avut zile când am cules şi cu zece oameni, dar rezultatele au meritat toate eforturile.” În prezent echipa companiei numără cinci membri, alături de o serie de colaboratori. „Ne înrudesc scopul comun şi pasiunea pe care o punem în fiecare zi, în fiecare strugure, în fiecare sticlă.”

    Deoarece reprezentanţii businessului şi-au dorit să fie „la îndemâna omului care vrea să bea un vin corect, indiferent de ocazia sau locul în care preferă să îşi cinstească un moment din viaţă cu o selecţie din colecţia noastră”, produsele companiei sunt listate deopotrivă atât în restaurante – în prezent cel mai important canal de distribuţie –, în supermarketurile Carrefour, prin patru etichete din gama introductivă, cât şi în magazinul Strunga Winery, aflat la doi kilometri de cramă. „Prezenţa noastră în retail este un element de noutate şi un prilej de bucurie. Acest lucru se datorează faptului că Strunga şi-a câştigat locul la raft, alături de alţi producători regionali şi naţionali extrem de apreciaţi, în cadrul unui proiect marca Carrefour, ce are ca scop promovarea cramelor mici, ce produc vinuri de calitate şi dezvoltarea antreprenoriatului românesc.” Vinurile Strunga pot fi achiziţionate însă şi de pe platforma companiei, preţurile fiind cuprinse între 35
    şi 50 de lei.

    Cel mai căutate sortimente din portofoliul businessului sunt roze-urile, „vinuri extrem de apreciate în special de femei”, unul dintre acestea fiind Reveria. ,,Reveria surprinde plăcut prin faptul că iese din plutonul roze-urilor aromatice specifice zonei şi se îndreaptă mai mult spre o zonă complexă, gastronomică. Mirosul este fin, cu nuanţe florale de bujor, dar şi fructate, proaspete (fructe de pădure, fragi, mure). Acestea nu se regăsesc complet în gust, care impresionează prin mineralitate ridicată şi o corpolenţă rară la roze-uri”, îl descrie executivul.

    Pentru a face vinurile Strunga cunoscute în toată România, planurile pe termen mediu şi lung ale companiei constau în dezvoltarea cramei, astfel încât să poată oferi o gamă variată de servicii, de la vizitarea viilor la degustarea vinurilor. „Somelierii noştri vor face recomandări culinare pentru fiecare vin din portofoliu şi vor oferi îndrumări în asocierea aromelor şi buchetelor cu gusturile şi savoarea preparatelor culinare, pe care oaspeţii le vor putea servi în fiecare vizită la Strunga.” În plus, spune Stegariu, iubitorii de fotografie şi frumos pot găsi aici „cadrul perfect pentru a realiza shootinguri memorabile în inima naturii”.

    În ceea ce priveşte competiţia din industria viti-vinicolă locală, executivul spune că, într-adevăr, există competiţie în acest domeniu, însă, „la fel ca oamenii, vinurile se exprimă diferit de la o regiune la alta. De aceea, credem că fiecare vin este o experienţă senzorială unică şi irepetabilă”.

    „Strunga s-a poziţionat pe o piaţă matură şi se adresează cunoscătorilor şi iubitorilor acestei licori, care pun accentul pe calitatea vinului şi potrivirea sa cu momentul degustării”, adaugă el. Fiecare producător, spune antreprenorul, se străduieşte să livreze produse la standarde cât mai ridicate, iar acest lucru nu poate fi decât în folosul consumatorilor, „care se bucură de o experienţă viticolă la superlativ”. 

  • Antreprenorii români din ultimii ani scriu povestea unei noi generaţii de branduri autohtone. Cum aleg numele acestor businessuri?

    Antreprenorii la început de drum îşi concentrează investiţiile către producţie, extindere, promovare, aşa că foarte puţini sunt cei care aleg să apeleze la serviciile unei agenţii de branding atunci când îşi aleg numele care va sta pe frontispiciul afacerii lor.

    Unii se inspiră din numele proprii, pe care le transformă puţin pentru a distinge businessul de persoana din spate, care ţine frâiele. Alţii apelează la cuvinte din alte limbi, puţin cunoscute, dar cu o sonoritate de impact, astfel încât să poată fi uşor de reţinut. Mai sunt şi aceia care vor, cu brandul lor, să spună o poveste, să „înfăşoare“ un concept definitoriu pentru ceea ce îşi propun să facă. 

    Ziarul Financiar a selectat zece afaceri de la zero pornite de antreprenori în ultimii cinci ani şi a căutat poveştile din spatele numelor lor.

    „Vrem caprin brandul nostru Arete să transmitem obiceiul excelenţei «arete», în traducere din limba greacă, înseamnă «excelenţă» – n. red.)“, spune Cosmin Neagu, unul dintre cofondatorii businessului activ în producţia de şosete. Cosmin Neagu şi partenerul lui de afaceri Mihai Dinu s-au inspirat de la un cadou pentru a pune bazele Arete, iar în 2018 au făcut primele vânzări. Acum, şosetele Arete sunt produse chiar în fabrica de unde proveneau cele primite cadou în 2015 şi poartă nume ale unor personalităţi istorice marcante, precum Basarab I, Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare sau Thomas Edison.

    Pentru Luisa Fiore, brandul de încălţăminte creat de Luiza Roată, numele ei şi al soţului ei au fost sursele de inspiraţie.

    „Am vrut să plecăm de la ceva ce ne reprezintă pe noi şi aşa am ajuns la acest concept“, povesteşte antreprenoarea.

    IT-ist de profesie, ea a plecat din compania în care lucra în urmă cu circa trei ani şi a pornit de la zero o afacere proprie în producţia de încălţăminte pentru femei. Sub brandul Luisa Fiore, ea face astăzi pantofi într-un atelier din zona Berceni din Bucureşti.

    Există însă şi aceia care au pus în brand o întreagă poveste, iar cuplul format din Armand Sima şi Cătălina Opriş este un astfel de exemplu. Ei au creat Fika 18, o afacere al cărei scop este să facă şi să vândă croissante. Au „furat“ secretul producţiei de la o patiserie din Barcelona şi l-au transpus în Bucureşti.

    „Numele l-am ales în contextul în care, înainte de acest business, Cătălin a lucrat pentru o firmă suedeză de telecomunicaţii, ocazie cu care a fost într-o călătorie de afaceri în Suedia. Acolo tot auzea că lumea merge la «fika», termen care înseamnă o pauză de cafea, de ceva dulce, înseamnă să ieşi cu prietenii ca să vorbeşti despre altceva în afară de muncă“, spune Armand Sima. Particula „18“ a apărut pentru a individualiza conceptul.

    Citiţi câteva poveşti ale brandurilor contu­rate de antreprenorii români „crescuţi“de la zero în peisajul local de business al ultimului deceniu.

  • Start-up-ul românesc înfiinţat de doi tineri care are acum clienţi din Fortune 500

    Am încheiat prima rundă de investiţii de la business angels la finalul anului 2014 în contextul în care veneam cu ceva nou, palpabil. Primii bani i-am luat de la trei business angel: Mălin Iulian Ştefănescu – el a condus runda de investiţii –, Dan Temelie şi Radu Atanasiu. Ei sunt primii care au avut încredere în business”, a povestit în cadrul emisiunii ZF IT Generation Adrian Cernat, CEO şi cofondator al SmartDreamers. El a demarat proiectul alături de Mihai Ceuşan şi Marius Huza, SmartDreamers funcţionând la început pe modelul de business „social media recruitment”, respectiv pe cel de platformă de joburi. La doi ani de la prima finanţare obţinută de la investitori de tip business angel, start-up-ul a reuşit să atragă o a doua investiţie, de 700.000 euro, de data aceasta din partea fondului 3TS Capital Partners.
    „Aveam deja primii clienţi în Ungaria, eram un jucător regional, dar cea mai mare parte, undeva la 90% din venituri erau generate în continuare de clienţii din România. La momentul respectiv am spus: «OK, după ce luăm investiţia vom creşte, va fi totul perfect». Nu a fost aşa. Intram din ce în ce mai mult în concurenţă cu celelalte platforme de joburi. Spre exemplu în Ungaria şi în toate ţările din Europa este acelaşi profil de piaţă: există un jucător care are monopol pe platformele de joburi. România, cu eJobs şi Bestjobs, este în regiune singura excepţie de duopol, nu de monopol. În Ungaria este un jucător care are peste 90% din piaţă”, a relatat Adrian Cernat, adăugând că SmartDreamers era percepută astfel ca un competitor şi nu ca o alternativă pentru BestJobs şi eJobs.
    „Nu ne-a convenit deloc modelul acesta, nu era OK, era clar că nu aveam scalabilitate şi am spus că este clar că trebuie să facem o modificare astfel încât să renunţăm total la ideea de platformă de joburi şi să ne concentrăm pe un produs de tip software ca un serviciu în social media, şi am făcut acest lucru în 2018. La început am mers în paralel cu ambele idei.” Start-up-ul a validat noua direcţie de business, iar de anul trecut funcţionează strict pe modelul SaaS (Software as a Service), SmartDreamers fiind în prezent soluţie automatizată de marketing care ajută companiile să abordeze recrutarea ca un proces de vânzare.
    Start-up-ul a reuşit să semneze primele contracte cu clienţi la nivel global la finalul anului 2018, iar anul trecut a atras în portofoliu şi primul client din topul Fortune al celor mai mari 500 de companii din lume.
    „Am reuşit să semnăm primul client din lista Fortune 500 – cu L’Oréal, în Paris. Asta s-a întâmplat la începutul lui 2019. Procesul de vânzare către L’Oréal a fost unul clasic. În spate sunt sute, mii de e-mailuri trimise şi proceduri către companii cărora le spuneam că suntem o companie de soft şi le explicam ce facem. În final, L’Oréal a fost una dintre companiile care au considerat interesant produsul şi a stabilit o întâlnire cu noi. Am avut o primă întâlnire în Paris, a doua, a treia, a patra şi în final am reuşit să batem palma“, a explicat Adrian Cernat, menţionând că semnarea contractului cu unul dintre cei mai cunoscuţi producători de produse cosmetic şi machiaj a reprezentat o validare a noului model de business.
    „A fost foarte important pentru noi pentru că aveam un client care valida modelul nou şi feedbackul a fost foarte bun pe parcursul colaborării. După care a apărut al doilea client din Fortune 500, Siemens Singapore, au apărut clienţi regionali, spre exemplu Coca-Cola Hellenic, cu care lucrăm în patru ţări sau Temenos. Am reuşit să aducem nume mari în portofoliu.“ În prezent, peste jumătate (65%) din veniturile SmartDreamers sunt generate de clienţii din străinătate. Anul trecut, start-up-ul a înregistrat venituri totale brute de 1,5 milioane de euro. La final de 2020 aşteaptă venituri de circa 2,5 milioane de euro. Nu suntem profitabili, nu ne uităm la profitabilitate pe termen scurt, mediu, ci pe termen lung”, a precizat CEO-ul şi cofondatorul SmartDreamers. 
    Modelul de business SaaS presupune plata serviciilor ca abonament pe o perioadă de un an. „Preţul este per echipă şi începe de la 35.000 de euro per echipă, dar avem clienţi care plătesc mai mult de 100.000 de euro. Media sumei plătite este undeva spre 50.000 de euro per companie”, a punctat el.
    Din totalul finanţărilor obţinute până acum de SmartDreamers (2,2 mil. euro) de la business angels, 3TS Capital şi Gapminder, aproximativ 60% din bani au fost alocaţi modelulului vechi de business, iar restul noului model de business.  
    Anul acesta, start-up-ul se pregăteşte pentru o nouă rundă de finanţare. „În 2019 nu am ridicat o altă rundă de finanţare, ultima a fost în noiembrie 2018, de la Gapminder cu follow-on de la 3TS. (…) Suntem în discuţii ca orice alt start-up. Foarte probabil în 2020 vom avea o investiţie, rămâne de văzut la ce valoare, ne uităm la un timing optim”, a punctat Adrian Cernat.  El a adăugat că la ultima rundă de finanţare compania a fost evaluată la aproximativ 7 mil. euro. „Nu eu evaluez compania, ci investitorul extern. Deci este o variabilă care ţine de cei din extern care pun banii şi spun: Consider că compania ta valorează atât. Ultima evaluare conform datelor de la ONRC a fost de 6,8 milioane de euro. A fost de mult. Astăzi o nouă validare pe evaluare o poate face doar un nou investitor”.

    Proiect: WindOne
    Ce face? Soluţii de digitalizare pentru industria de securitate fizică
    Invitat: Ionel Popa, managing partner WindOne

    Proiect: Creasoft
    Ce face? Sistem de pontaj wireless
    Investiţie iniţială: 500.000 euro
    Venituri generate anul trecut de sistemul de pontaj wireless: 2 milioane lei
    Invitat: Adrian Dinu, fondator Creasoft

    Proiect: miioSMILE
    Ce face? Aplicaţie de comunicare între stomatologi şi tehnicieni dentari
    Investiţia iniţială: 10-15.000 euro
    Finanţare obţinută până acum: 25.000 euro
    Evaluare proiect: minimum 500.000 euro
    Invitat: Gilbert Vasile, CEO şi cofondator al miioSMILE

    Proiect: Beez
    Ce face? Aplicaţie mobilă ce ajută utilizatorii să economisească bani atunci când fac cumpărături online
    Investiţie iniţială: 100.000 euro
    Finanţare totală primită până acum: 1,6 milioane euro
    Invitat: Vasile Tămaş, cofondator al Beez

    ZF IT Generation, emisiune lansată de ZF împreună cu Banca Transilvania şi casa de avocatură Stratulat & Albulescu, are ca ţintă descoperirea start-up-urilor hi-tech cu idei de produse sau servicii care vor duce la dezvoltarea unei noi generaţii de milionari din IT ai României. În cadrul emisiunii sunt invitaţi şi antreprenori sau investitori care îşi povestesc experienţa în business şi dau sfaturi start-up-urilor. Urmăreşte de luni până vineri emisiunea pe www.zf.ro şi pe pagina de Facebook a Ziarului Financiar de la ora 19,00 sau accesează platforma www.zf.ro/zf-it-generation

  • Povestea omului străzii care a devenit milionar iar acum angajează in compania lui doar oameni fără adăpost şi persoane cu nevoi speciale

    Drew Goodall şi-a dorit dintotdeauna să devină actor. După ce a studiat actoria, la vârsta de 20 de ani a reuşit să obţină roluri secundare în filme precum Snatch şi About a boy, unde a întâlnit actori precum Brad Pitt şi Hugh Grant. Cu toate acestea, o critică despre modul în care juca avea să-i schimbe viaţa decisiv.

    Devastat, Goodall a renunţat la actorie şi, deoarece nu mai avea niciun venit, lucrurile au început să se înrăutăţească şi în scurt timp a rămas fără niciun ban. Nu a vrut să le spună însă părinţilor despre situaţia sa şi să se întoarcă în casa familiei sale, deoarece a perceput acest lucru ca pe o înfrângere.

    Nemaiavând bani să îşi plătească chiria, proprietarul său l-a dat afară din casă, aşa că Drew a ajuns să trăiască pe străzi. De multe ori, a fost bătut de persoane bete sau de alţi oameni ai străzii, şi dormea de obicei în cutii de carton. A fost cea mai grea perioadă a vieţii sale – era falit şi în depresie.

    Cu toate acestea, viaţa lui s-a schimbat când i-a venit idea de a  lustrui pantofii oamenilor pentru a face câţiva bani. Trebuia să fie atent, ca poliţia să nu îl prindă. După şase luni de lustruire a pantofilor pe marginea şoselei, unul dintre clienţii săi obişnuiţi i-a spus că ar putea să facă acelaşi lucru într-o clădire de birouri.

    Odată ce Goodall a făcut mai mulţi bani, a decis să înfiinţeze propria companie, numită „Sunshine Shoeshine”. Astăzi colaborează cu companii importante din Londra, ale căror directori consideră că e foarte important ca pantofii lor să fie lustruiţi. Drew câştigă peste 250.000 de euro pe an şi oferă cele mai multe dintre aceste fonduri fundaţiilor pentru caritate. Celălalt lucru care îl face mândru este că nu a uitat niciodată prin ce a trecut înainte de a deveni om de afaceri. De aceea, cei care lucrează la Sunshine Shoeshine sunt în mare parte persoane fără adăpost şi persoane cu nevoi speciale. Antreprenorul a angajat deja 40 de persoane fără adăpost. Unul dintre aceştia este Alan Walton, în vârstă de 45 de ani, care fusese şomer timp de 15 ani în timp ce suferea şi de probleme de sănătate. După cum spune el, Goodall i-a dat speranţă şi încredere, având în prezent un scop în viaţă şi un viitor.

  • Cine sunteţi voi şi ce aţi făcut?

    A fost o întâmplare fericită pentru Business MAGAZIN că s-au găsit aceste foi, pentru că această revistă are şansa să-şi nu piardă o parte din istorie, aşa cum îşi pierd multe din companiile româneşti înfiinţate după 1990.
    Nu ştiu câţi dintre cei care au intrat în business de-a lungul celor 30 de ani de capitalism din România mai au documente originale, foi, arhive, poze despre începuturile afacerilor şi companiilor lor.
    Cred că sunt foarte, foarte puţini.
    Pentru că anii trec şi amintirile se pierd, iar mulţi se trezesc că nu mai ştiu nimic, nu mai au nicio dovadă despre cum au început să construiască capitalismul în România.
    Viziunea lor, planurile, poveştile, speranţele se pierd dacă nu sunt spuse şi scrise.
    Dar mai mult decât atât, cei care nu şi-au scris povestea companiilor lor se vor trezi că nu au ce să lase moştenire. Aici nu discutăm despre bani.
    Generaţiile se schimbă, tot timpul vin şi pleacă oameni din companie, iar generaţiile actuale nu ştiu cu cine au de-a face. Nu scrie nicăieri cine este patronul, proprietarul, omul de afaceri, antreprenorul care a înfiinţat compania pentru care lucrează.
    Dar dacă scrie ceva, dacă se găseşte ceva pe Google, este vorba în primul rând despre partea mai puţin fericită a unui business sau a unui om.  
    Toată lumea vorbeşte despre brand, cum un brand bun îţi poate aduce o valoare adăugată mai mare, dar sunt prea puţini antreprenori români care au scris povestea brandului sau brandurilor pe care le-au creat.
    Dacă vor să se bată cu multinaţionalele, dacă vor să conteze în piaţă, dacă vor să vină oameni tineri să lucreze la ei şi pentru ei, antreprenorii români trebuie în primul rând să-şi scrie povestea, să spună cine sunt ei, ce au făcut, cum au făcut, de ce au făcut, cum a fost atunci când lucrurile mergeau, dar şi când nu mergeau, ce pot ei să spună despre cum şi-au condus businessul şi au făcut afaceri, despre înţelegerile scrise, dar mai ales nescrise, despre leadership, despre leadership la locul de muncă, nu cel din cărţi, despre cum au reuşit să stea în picioare şi după 30, 20 sau chiar 10 ani.
    Cei care vin din spate au nevoie să ştie care este moştenirea pe care o primesc şi pe care trebuie să o ducă mai departe.
    Dacă aveţi documente, hârtii, poveşti – Business MAGAZIN s-ar bucura să le poată publica sau scrie. 

  • Fraţii care s-au întors din America şi Franţa pentru a începe o afacere în România

    Povestea companiei de închirieri de maşini Autonom Services a luat naştere în anul 2006 după ce fraţii Marius, în vârstă de 43 de ani azi, şi Dan Ştefan, 41 de ani, au decis ca după terminarea studiilor în Franţa, respectiv SUA, să intre în afaceri. 

    „La începutul anilor 2000 eu şi fratele meu am decis să emigrăm, eu în SUA, el în Franţa, cu burse de studii. După ce am văzut ce se întâmplă acolo, ne-am gândit dacă putem să facem ceva în ţara în care ne-am născut cu cunoştinţele de acolo.

    Ne-am întors în ţară, eu în anul 2005 şi el un an mai târziu, şi am pornit mai multe iniţiative antreprenoriale şi unele dintre ele au avut succes“, povestea anterior Marius Ştefan. La finalul lunii iunie, compania opera aproape 6.000 de autovehicule. Autonom s-a împrumutat cu 20 mil. euro de la bursa de la Bucureşti în decembrie 2019, aceasta fiind cea mai mare emisiune de obligaţiuni a unei companii antreprenoriale anul trecut. 

  • Prima femeie care reuşeşte într-un univers condus anterior de bărbaţi: a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8, a condus FMI şi conduce acum BCE

    Christine Lagarde este prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8 (Franţa), este prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional (FMI) şi este prima femeie care conduce Banca Centrală Europeană (BCE). Aceste premiere vin într-un univers financiar mondial dominat şi condus mult timp de bărbaţi. Care este povestea Christinei Lagarde?

    Sistemul financiar este în continuare dominat de bărbaţi, dar criza financiară şi economică care a izbucnit în 2007/2008 a trecut unele dintre cele mai importante frâie în mâinile unor femei care rescriu istoria leadershipului în instituţiile financiare mondiale. Christine Lagarde a fost caracterizată ca o figură impunătoare, carismatică, cu o personalitate foarte puternică, care se evidenţiază clar ca lider. Se simte în largul ei când vorbeşte cu oamenii, nu este arogantă şi abordează direct problemele, jonglând cu cuvintele cu diplomaţie. Este renumită pentru abilităţile solide de negociere şi nu este de mirare, având în vedere faptul că a lucrat mulţi ani ca avocat corporatist şi a avut multe funcţii în viaţa politică în Franţa.
    Din poziţiile importante deţinute în lumea finanţelor internaţionale, franţuzoaica Christine Lagarde (63 de ani) – supranumită „rock star of finance” –  a ajuns să-şi pună amprenta asupra întregii economii mondiale, să influenţeze pieţele financiare, chiar şi numai prin cuvintele rostite, şi, practic, să-şi pună indirect amprenta asupra vieţii fiecăruia dintre noi prin deciziile pe care le girează.
    Născută în anul 1956 la Paris într-o familie de profesori, Christine Madeleine Odette Lagarde este avocat de profesie, absolventă a Şcolii Superioare de Drept din Paris şi a Institutului de Studii Politice din Aix-en-Provence. Franţuzoaica este divorţată, mamă a doi copii, vegetariană, pasionată, printre altele, de yoga şi grădinărit. În adolescenţă a fost membră a echipei naţionale de înot sincron.
    Christine Lagarde are o importantă experienţă internaţională, fiind timp de mai mulţi ani şefa firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie din Chicago. Până să ajungă în fruntea FMI, a deţinut diverse portofolii de ministru în Franţa, ajungând şi ministru de finanţe – prima femeie care a devenit ministru de finanţe al unei economii din G8. Financial Times a desemnat-o în 2009 cel mai bun ministru de finanţe din zona euro, în timp ce revista Forbes a clasat-o în primele 20 cele mai puternice femei din lume.
    În 2011, Christine Lagarde a devenit prima femeie care a ajuns la conducerea Fondului Monetar Internaţional de la înfiinţarea acestuia în 1944. Christine Lagarde, cel de-al 11-lea managing director al FMI, a câştigat respectul lumii financiare în timpul crizei financiare care a debutat în 2007/2008, având un rol important în salvarea euro. Ea a condus instituţia financiară internaţională cu sediul la Washington în perioada 2011-2019. FMI a redevenit un pion important pe scena finanţelor internaţionale odată cu venirea crizei economice mondiale, după ce anterior ajunsese în situaţia de a fi nevoit să-şi justifice raţiunea de a mai exista şi se uita cum îi scad veniturile pentru că nu mai avea pe cine să finanţeze.
    Pe parcursul crizei, realitatea economică nu a contenit să ia prin surprindere instituţiile financiare internaţionale, estimările optimiste privind creşterea economică fiind corectate din mers de mai multe ori pe an. Iar creşterea fragilă a economiei a rămas în top pe lista dezamăgirilor FMI.
    La FMI Christine Lagarde a fost cu ochii şi pe creşterea economică, iar după ce a părăsit Washingtonul pentru Frankfurt în toamna anului 2019, pentru a prelua conducerea BCE, ea urmăreşte în continuare, printre altele, şi relansarea creşterii economice.
    Alegerea Christinei Lagarde la conducerea BCE – instituţia din inima zonei euro a fost o surpriză, cu atât mai mult cu cât a fost exclusă această posibilitate în trecut. O alegere neconvenţională şi controversată pentru şefia BCE în condiţiile în care ea nu a fost nici economistă, nici şef de bancă centrală, după cum au criticat unii analişti.
    La conducerea BCE, noul gardian al euro a primit o moştenire destul de dificilă, concretizată în normalizarea politicii monetare, caracterizată în prezent de dobânzi foarte mici şi chiar negative şi de reluarea achiziţiilor de active de către BCE, şi îndepărtarea pericolului „japonizării“ Europei. Japonia a ajuns în deflaţie după spargerea unei bule financiare în 1990. Iar inflaţia şi dobânzile reduse pentru o perioadă mare reduc dramatic spaţiul de manevră într-o nouă criză economică.
    Strategia adoptată după criza financiară izbucnită în urmă cu mai bine de un deceniu, cu stimulente importante şi recapitalizări bancare, a dat rezultate câţiva ani, dar acum, inflaţia, un indicator al echilibrului economiei urmărit de BCE şi Fed, este sub ţintă atât în zona euro, cât şi în SUA. Iar politicile radicale precum ratele negative ale dobânzilor au devenit foarte nepopulare în unele ţări.
    Predecesorul Christinei Lagarde la conducerea Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, a avut grijă de zona euro în cea mai dificilă perioadă din istoria acesteia, reuşind să salveze euro, să ţină uniunea monetară închegată şi să scoată economia din criză, cu un efort financiar fără precedent, dar şi cu discursul devenit celebru prin cele trei cuvinte, „orice este nevoie“ („whatever it takes”) pronunţat la paroxismul crizei datoriilor suverane din zona euro.
    În primul său discurs important de la ocuparea funcţiei de preşedinte al BCE, Christine Lagarde a cerut ajutor guvernelor europene, care lasă pe umerii băncilor centrale obiectivul relansării economiilor, pentru ca economia zonei euro să se revigoreze. Ea a explicat că este nevoie de un nou mix de politici în care investiţiile publice sunt accelerate pentru reducerea greutăţii ce apasă pe politicile monetare de stimulare pentru ca regiunea să se revigoreze. Franţuzoiaca a transmis că instituţia pe care o conduce va continua să sprijine economia zonei euro şi a spus că politica bugerară este un element cheie pentru depăşirea celor două provocări principale ale uniunii monetare: schimbarea naturii comerţului global, blocat de politici protecţioniste, şi încetinirea creşterii economice interne.
    „Pentru a culege toate roadele măsurilor noastre de politică monetară, alte zone ale politicii trebuie să contribuie mai hotărât la îmbunătăţirea potenţialului de creştere pe termen lung, sprijinind cererea şi reducând vulnerabilităţile. Guvernele cu spaţiu bugetar ar trebui să fie gata să acţioneze într-o manieră eficientă şi din timp. În ţările în care datoria publică este ridicată, guvernele trebuie să urmeze politici prudente şi să-şi atingă ţintele de echilibru structural“, a spus Lagarde.
    Într-un context economic delicat, marcat de semnale mixte, cu provocări precum Brexitul, războiul comercial SUA-China şi disensiuni la nivelul Europei (şi chiar în cadrul boardului BCE), fosta şefă a FMI a optat pentru cartea prudenţei la primele decizii în fruntea BCE, începându-şi mandatul cu menţinerea dobânzilor pentru zona euro la minime record, în ton cu aşteptările. BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni.
    Banca centrală a zonei euro şi-a revizuit în jos prognoza de creştere economică pentru regiune în 2020, de la 1,2% la 1,1%.
    Christine Lagarde şi-a început mandatul la BCE lăsând dobânda pentru împrumuturi la minimul record de 0% şi menţinând la -0,5% dobânda pentru banii ţinuţi de bănci în depozitele sale pentru a le stimula să crediteze economia reală. În plus, facilitatea de creditare a BCE, utilizată de bănci pentru credite pe termen scurt, are în continuare o rată de dobândă de 0,25%.
    Mesajul transmis de noua preşedinţie a BCE a rămas în linie cu cel susţinut de italianul Mario Draghi: dobânzile din zona euro vor rămâne la minimele record ceva timp, până când perspectiva inflaţiei va ajunge la un nivel suficient de apropiat de ţinta de 2% a băncii centrale a zonei euro.
    BCE a confirmat că a repornit programul de stimulare economică şi a inflaţiei prin achiziţii masive de obligaţiuni – instituţia cumpără active de 20 mld. euro în fiecare lună – şi că va lăsa acest mecanism pornit „atâta timp cât este necesar“. Programul ar urma să fie oprit „cu puţin timp înainte“ ca BCE să înceapă să majoreze dobânzile.
    Rămâne de văzut dacă Christine Lagarde va urma la conducerea BCE ritualul clasic, cu o coregrafie mai mult sau mai puţin strictă, sau va avea propria manieră de a trata problemele. Şi rămâne de văzut dacă ea va reuşi să convingă pieţele financiare şi să le dea încredere prin mesajele transmise de ea.
    Primele semnale indică faptul că şefa BCE intenţionează să îşi lase amprenta asupra instituţiei cu cea mai ambiţioasă strategie, Christine Lagarde cerându-le colegilor să înceapă un proces de analiză a ţintei de inflaţie, care nu a mai fost schimbată din 2003, conform Bloomberg. În acest proces vor fi incluse şi probleme precum tehnologia, inegalităţile sau schimbările climatice.
    Ţinta de inflaţie în zona euro este „sub, dar destul de aproape de 2%“, însă creşterea preţurilor este modestă, chinuindu-se să treacă de 1%, artizanii finanţelor europene nereuşind să restabilizeze inflaţia zonei euro, în ciuda anilor de impulsuri monetare masive.
    Christine Lagarde, care este mai degrabă un fost politician decât un economist, consideră că regândirea strategiei era necesară de mai mult timp. Ea vrea să asculte cetăţenii pentru ca BCE să nu „ofere aceeaşi predică pe care toţi o ştiu“, însă parametrii revizuirii strategiei nu sunt încă stabiliţi.

    Christine Lagarde în vizită la unul din cei mai mari „clienţi” ai FMI 

    Pentru a face faţă crizei, România a devenit în 2009 unul dintre cei mai mari clienţi ai FMI din Uniunea Europeană. A semnat un împrumut record cu FMI, Comisia Europeană, Banca Mondială şi BERD de aproape 20 de miliarde de euro. Mai exact, România a convenit asupra unui pachet de finanţare în sumă de 19,95 de miliarde de euro de la finanţatorii externi (din care cea mai mare parte, respectiv 12,95 mld. euro, de la FMI), cel mai mare împrumut din istoria României şi cât jumătate din bugetul ţării. România a experimentat doi ani de ajustări dramatice, concretizate în disponibilizări, tăierea salariilor bugetarilor şi majorarea TVA. Măsurile au lovit în consum şi criza a intrat în prelungiri. În vara anului 2013 Christine Lagarde, atunci şefa FMI, a ajuns la Bucureşti. Ingredientele-cheie ale mesajului şefei FMI în România: consumul, exporturile şi investiţiile sunt cele trei „locomotive“ care ar trebui să alimenteze creşterea economică a României. Şi, un detaliu important: este nevoie de echilibru între cei trei piloni de creştere, deoarece dependenţa de o singură „locomotivă“ poate duce la dezechilibre care sunt foarte greu de gestionat.
    Ceva inedit? Înainte de izbucnirea crizei economice mondiale recente, timp de zeci de ani, FMI avea ca mesaj principal austeritatea. Acum, FMI a ajuns să vorbească despre consum şi despre creşterea economică, care însă, din păcate, s-a lăsat aşteptată mai mulţi ani în Europa. În toată istoria relaţiilor României cu FMI programele cereau în primul rând privatizarea şi restructurarea companiilor de stat cu pierderi şi austeritate. Apoi, vorbeau de deficite bugetare. Şi nu insistau pe creşterea economică. Acum s-a schimbat, oarecum, abordarea. Vorbind despre calea integrării europene, care nu a fost nici scurtă, nici netedă, franţuzoaica de la conducerea FMI a amintit în România un citat din francofonul Eugène Ionesco (un celebru dramaturg din Slatina care a plecat în Franţa), că „visurile şi angoasele ne unesc“. După trei acorduri succesive cu FMI, România a ajuns să fie macrostabilizată“, dar letargică, economia revigorându-se lent. 

    Carte de vizită

    ∫ 1956 Christine Lagarde s-a născut în Paris
    ∫ Are studii de drept la University Paris X, un master în economie şi finanţe la Political Science Institute din Aix-en-Provence şi un master în drept comercial (DESS in Commercial and Labour Law) la University Paris X Law School;
    ∫ 1981 S-a alăturat firmei internaţionale de avocatură Baker & McKenzie ca associate şi a devenit după 18 ani preşedinte global al acestei firme;
    ∫ 2005
    A devenit ministru al afacerilor externe în Franţa, iar în 2007 a devenit ministru de finanţe şi economie în Franţa (prima femeie care a deţinut această poziţie într-o economie a G8);
    ∫ 2011-2019
    A fost şefa Fondului Monetar Internaţional (FMI);
    ∫ 2019
    Din noiembrie a devenit preşedinte al Băncii Centrale Europene.

  • Cea mai bună carte de business pe care am citit-o nu este despre succes, ci despre eşec, greşeli, trădări şi luptele între acţionari

    Cea mai bună carte de business pe care am citit-o în 2019 este „Povestea de la colţul mesei”, în care Cătălin Mahu, proprietarul lanţului de restaurante La Mama, îşi povesteşte viaţa şi mai ales istoria acestui brand.
    Probabil că este cea mai bună carte de business pe care am citit-o în ultimii zece ani.
    Într-o lume în care toţi vor să povestească despre succes, despre strategii de business, despre idei geniale, despre leadership, Cătălin Mahu vine cu o sinceritate extraordinară şi povesteşte versiunea lui despre celebra ruptură din spatele lanţului La Mama, atunci când Dragoş Petrescu şi Daniel Mischie au plecat cu oameni, idei, locaţii şi au înfiinţat lanţul concurent City Grill.

    Aeastă carte ar trebui să fie predată în şcolile de business din România şi la cursurile de antreprenoriat.
    Fiecare afacere, fiecare succes, fiecare brand creat are în spate o poveste care, dacă ar fi spusă în realitate, s-ar da la o parte toată aureola succesului.
    Toată lumea spune că în România educaţia financiară este la pământ, că educaţia antreprenorială de-abia acum începe şi că 30 de ani sunt prea puţini pentru o clasă de business adevărată.
    Dar dacă dincolo de succes patronii, antreprenorii, oamenii de afaceri, managerii nu vorbesc şi despre greşeli, despre eşecuri, cei care vin din spate şi din lateral nu au de unde să înveţe.
    În decembrie, la conferinţa ZF Afaceri de la zero organizată în Bucureşti în parteneriat cu Banca Transilvania, i-am întrebat pe cei aproape 200 de mici şi mijlocii antreprenori din sală cine ar vrea să vorbească despre eşec şi despre greşelile pe care le-au făcut în business. Nu s-au ridicat mai mult de cinci mâini.
    Antreprenorii nu prea vor să vorbească despre acest lucru având în vedere că în România insolvenţa, falimentul, greşeala sunt încă taxate.
    Octavian Radu, patronul Diverta şi al multor alte afaceri, unele de succes, altele mai puţin, spune că a pierdut zeci de milioane de euro în business şi ar putea să vorbească ani întregi despre acest lucru. Sper să o facă, pentru ca măcar viitorii antreprenori să nu o ia de la capăt. Şi să greşească mai puţin.
    Economia şi businessul din România au nevoie de exemple pozitive, de antreprenori şi companii care au crescut de la zero şi au ajuns undeva sus, dar, la fel, există nevoie de bibliografie în privinţa greşelilor pe care aceştia le-au făcut.
    Business Magazin va încerca să aducă în prim-plan greşelile pe care le-au făcut antreprenorii români în cariera lor de business, pe care acum pot să le povestească cu detaşare şi fără încrâncenare.
    Multe dintre prieteniile care apoi se transformă în asocieri în business ajung în final la despărţiri crâncene, cu cuţitele pe masă, cu lungi procese în tribunale şi cu o energie irosită din motive de orgoliu, de ambiţie etc. Dar până la urmă acestea sunt şi calităţile care duc un business înainte.
    Alegerea oamenilor cu care să lucrezi este poate mult mai importantă de la un anumit nivel încolo decât câştigul pe care poţi să-l obţii. Sigur, un antreprenor nu poate face nimic decât dacă vrea să rămână un PFA.
    M-aş bucura dacă antreprenorii din România – mai mari şi mai mici – şi-ar deschide porţile businessurilor lor şi ar povesti despre succes, dar şi despre greşeli, eşecuri, trădări şi despărţiri.
    Până atunci, vă recomand să citiţi cartea lui Cătălin Mahu, „Povestea de la colţul mesei”. Poate fi una dintre cele mai bune investiţii în educaţia antrepreorială pe care puteţi să le faceţi.
     

  • 1 din 100 de oameni sunt psihopaţi. Te numeri printre ei? Întrebarea care circulă în online al cărei răspuns ţi-ar spune dacă gândeşti ca un psihopat

    Potrivit presei internaţionale, 1 din 100 de oameni sunt psihopaţi. De asemenea, se crede că 1 din 5 lideri de afaceri au tendinţe psihopatice, potrivit unui profesor de psihologie citat de CNBC. Alte studii spun că 21% din cei care conduc afaceri sunt psihopaţi. O poveste care circulă în mediul online, citată de autorul Kevin Dutton în cartea „Înţelepciunea psihopaţilor”, îi îndeamnă pe cititori să ofere un răspuns care să le spună dacă au tendinţe psihopatice sau nu.

    „Circulă o poveste pe internet care sună cam aşa. În timpul funeraliilor mamei sale, o femeie cunoaşte un bărbat pe care nu îl văzuse niciodată şi se simte atrasă de el în mod misterios. A crezut că este sufletul ei pereche şi s-a îndrăgostit pe loc. Însă când s-au încheiat funeraliile a uitat să îi ceară numărul de telefon şi nu a mai fost chip să îi dea de urmă. Câteva zile mai târziu, femeia şi-a ucis sora. De ce?”, întreabă autorul Kevin Dutton în cartea „Înţelepciunea Psihopaţilor”. El îşi îndeamnă cititorii să dea un răspuns posibil.

    Autorul oferă apoi răspunsul: „În eventualitatea în care aţi gândi ca un psihopat, răspunsul corect este: pentru că spera ca bărbatul să apară din nou la înmormântarea surorii ei”. Dutton oferă o clarificare apoi: „Bineînţeles că nu înseamnă că aţi gândit ca un psihopat. Ca multe lucruri pe care le găseşti pe internet, şi această poveste conţine la fel de mult adevăr precum contul de profit şi pierderi al lui Bernie Madoff (cel mai mare escroc de bursă din lume N.Red.).”