Casetofoanele de atunci nu mai există, dar asta nu ar trebui să-i împiedice pe cei care şi-ar dori să imite respectivele personaje, consideră un inginer britanic de sunet, Jonny Williams, care a lansat un produs potrivit pentru ei. În varianta modernă, casetofoanele de altădată au fost înlocuite cu o boxă portabilă, scrie The Telegraph, care aduce la aspect cu vechile aparate, distingându-se însă prin culorile sale vii. Gama Boombocs este confecţionată manual la Londra şi promite calitate sonoră superioară celei CD, fiind prevăzută cu conectivitate Bluetooth şi prin cablu pentru a reda muzica stocată pe laptop sau pe alte dispozitive.
Tag: personaje
-
Finalul nu e aproape
E important să menţionez, în caz că mai există cineva pe faţa Pământului care nu ştia asta, că Tom Cruise realizează chiar el majoritatea cascadoriilor. Mi se pare de necrezut cât de mult poate asta să schimbe (în bine, evident) faţa francizei Mission: Impossible. Atunci când teama sau disperarea de pe faţa unui actor e reală, şi spectatorii o vor simţi; lipsa efectelor speciale generate pe calculator e un plus în ziua de azi, iar producătorii lui Mission: Impossible au ştiut să profite la maximum de asta.
Chiar dacă scenariul are multe scăpări pe partea de logică, scenele de acţiune sunt atât de bine realizate încât firul narativ devine realmente secundar. Cei mai mulţi membri ai echipei se întorc pentru această nouă aventură: Ethan şi echipa trebuie să recupereze trei recipiente cu plutoniu înainte ca acestea să ajungă la un grup terorist numit Apostolii, ridicat pe bazele Sindicatului, grupul desfiinţat de Ethan în filmul anterior. Pare complicat? Acţiunea devine şi mai încurcată, dar recomandarea mea e să lăsaţi la o parte aspectele tehnice şi să vă concentraţi pe acţiune.
Personajele nu sunt prezente în film pentru a atrage simpatia spectatorilor, singurul lor rol fiind de a participa la urmăriri, explozii şi alte secvenţe memorabile. Chiar şi atunci când Julia – fosta parteneră a lui Hunt – apare în peisaj, pentru a întări sentimentul de pericol care îl înconjoară, rezultatul nu e chiar cel scontat. Şi asta nu pentru că Michelle Monaghan nu e o actriţă convingătoare, ci pentru că miza e deja suficient de mare.
Mission: Impossible – Fallout a avut un buget impresionant, de 178 de milioane de dolari; nu le plângeţi de milă producătorilor, pentru că filmul a generat din vânzarea de bilete 538 de milioane de dolari (la ora scrierii materialului, filmul rulase de 31 de zile în sălile de cinema). Chiar dacă rezultatele înregistrate până acum îl plasează pe locul 4 din 6 în cadrul francizei, e de aşteptat ca Fallout să mai aducă cel puţin 20-25 de milioane în conturile casei de producţie.
O scenă din film îl prezintă pe Cruise faţă în faţă cu unul dintre personajele negative, acesta spunându-i: „Finalul de care te-ai temut întotdeauna e aproape“. Văzând reacţia publicului, dar şi a criticilor faţă de Fallout, aş spune că finalul e încă departe.Nota: 8,5/10
-
Cronică: Un alt fel de film despre mafie – VIDEO
Pentru cel de-al doilea lungmetraj al său, regizorul Thierry de Peretti a ales ca temă violenţele din Corsica de la începutul anilor ’90. E un proiect ambiţios, care urmăreşte creşterea şi în cele din urmă decăderea unui tânăr o desfăşurare similară cu cea din Naşul, dacă vreţi, deşi asemănările se opresc aici.
Principala diferenţă faţă de filmele clasice cu mafioţi vine din felul în care Peretti şi echipa prezintă scenele: cadrele sunt mai lungi, invitând mai degrabă la distanţarea faţă de personaje. Cadrele nu mai sunt intime, aşa cum se întâmplă de obicei în filmele semnate de Coppola sau Scorsese.
În ciuda unei poveşti extrem de ofertante, mai ales în condiţiile în care întâmplările din Corsica nu au ajuns prea des pe marele ecran, Une vie violente nu reuşeşte să îşi atingă potenţialul. Firul narativ se încurcă parcă în prea multe detalii şi devine greu de urmărit, iar personajul principal pare de multe ori că nu ştie exact ce anume trebuie să facă. Revin la comparaţia cu Naşul: şi în filmul lui Francis Ford Coppola personajele ajung în stări conflictuale, dar dilemele lor sunt de cele mai multe ori de natură morală. Aici, Stephane (un militant de 20 de ani) pare să se întrebe de multe ori dacă trebuie să continue lupta, nu dacă lupta e una corectă.
Aş spune că este o problemă a echipei tehnice, pentru că actorul Jean Michelangeli (Stephane) semnează un rol excelent; şi restul distribuţiei, formată din actori relativ necunoscuţi, se achită bine de sarcinile primite.
Aflăm încă de la început că Frontul Naţional de Eliberare a Insulei Corsica (FLNC) a luptat încă din anii ’70 pentru a obţine independenţa faţă de Franţa, apogeul acestui conflict fiind atins două decenii mai târziu. Acţiunea filmului începe însă în 2001, iar primele scene sunt elocvente pentru modul în care Peretti tratează subiectul: doi tineri sunt executaţi de mafie la Paris, cadrul fiind unul lung, filmat de departe.
Cinematografia semnată de Claire Mathon este excelentă şi prezintă contrastul dintre Parisul cenuşiu şi culorile vii ale insulei.
Cea mai bună parte a filmului Une vie violente este felul în care Peretti descrie climatul cultural şi social al insulei Corsica, un loc unic împărţit cumva între Franţa şi Italia.
În concluzie, Une vie violente merită din plin laudele pe care le-a primit în timpul proiecţiei de la Cannes. Nu este un thriller, aşa cum poate şi-ar fi dorit producătorii, dar evocă într-un mod excepţional o perioadă mai puţin cunoscută din istoria Europei.
Notă: 8,5/10
Une vie violente
Regia: Thierry de Peretti
Distribuţie: Jean Michelangeli, Henri-Noel Tabary, Cedric Appietto, Marie-Pierre Nouveau, Delia Sepulcre-Nativi
Durată: 1 oră 47 minute
Data lansării: 10 august -
Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă – VIDEO
Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.
Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.
Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.
Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).
Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.
Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.
Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.
Nota: 8,5/10
Secretul fericirii
Regia: Vlad Zamfirescu
Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
Durată: o oră şI 30 de minute
Data lansării: toamnă 2018 -
Cronică de film: Din anii copilăriei – VIDEO
Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.
Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.
Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.
Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.
Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.
Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.
În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.
Tag
Regia: Jeff Tomsic
Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
Durată: 1 oră ŞI 40 minute
Buget: 28 milioane dolari
Data lansării: 6 iulie
Nota: 6,5/10
-
40 de torturi transformate în operă de artă – GALERIE FOTO – VIDEO
Cu ajutorul talentului uimitor, tânăra a transformat torturile pe care le prepară în adevărate opere de artă, decorându-le cu elemente delicate, realizate cu migală, sau pictând imagini extraordinar de frumoase. Sub forma unor fructe delicioase, flori parcă abia crescute în grădină sau personaje de basm, toate deserturile create de ea arată incredibil de apetisante. Elena are un stil versatil, clasic şi elegant. Cu ajutorul pozelor care surprind deserturile cu designuri urimitoare pe care le-a preparat, tânăra a strâns peste 140.000 de urmăritori pe contul său de Instagram, iar imaginile grăiesc de la sine.
-
Un debut excelent pentru un regizor român de mare perspectivă
Filmul este o adaptare cinematografică după piesa de teatru cu acelaşi nume, iar rezultatul este unul spectaculos. Vlad Zamfirescu, care semnează şi regia, face unul dintre cele mai bune roluri ale sale; este un actor complet, care dovedeşte că tranziţia de la teatru la film este una cât se poate de naturală. Secretul fericirii este genul de film care te ţine în tensiune folosind doar elementele de bază ale unei producţii cinematografice: scenariu şi actori.
Decorul este unul simplu, întreaga acţiune desfăşurându-se pe terasa unui apartament de bloc. Nu vă lăsaţi însă păcăliţi de acest lucru, pentru că stările prin care trec cei trei protagonişti sunt dintre cele mai diverse.
Urmărind Secretul fericirii, mi-a venit imediat în minte un alt exemplu de piesă transpusă excelent pe marele ecran: Fences, producţia din 2017 regizată de Denzel Washington, care s-a numărat printre favoriţii sezonului de premii.
Cunosc destule persoane care sunt reticente în faţa ideii de a urmări un film cu doar trei actori; aş spune însă că, folosind un număr redus de personaje, regizorului, şi mai ales scenariştilor, li se dă ocazia să exploreze intimitatea acestora şi să îi apropie pe telespectatori de cei care dau viaţă filmului. Am numeroase exemple în acest sens, un clasic fiind şi 12 Angry Men (chiar dacă numărul personajelor este mai mare, premisele sunt oarecum aceleaşi).
Am avut mereu o problemă cu faptul că cele mai multe producţii locale foloseau cadre statice, cu foarte puţină mişcare, transformând filmul într-un soi de exerciţiu de răbdare. Cu toate că multe s-au bucurat de un evident succes, personal nu aş putea spune că am fost un mare fan al acestor producţii; sunt, în aceeaşi măsură, conştient de faptul că numeroase lipsuri au venit ca o consecinţă a subfinanţării. Proiecţiile de la TIFF 2018 mi-au dovedit însă că noua generaţie de cineaşti este dispusă să îşi asume mai multe riscuri şi sunt convins că filmele se vor bucura de o recunoaştere mult mai mare peste hotare.
Secretul fericirii este o producţie care te pune pe gânduri, iar finalul nu face decât să scoată în evidenţă temele profunde abordate de film, teme cu care cei mai mulţi dintre noi am putea, cândva, să ne identificăm. Prezentarea acestora este pe alocuri superficială, dar sunt convins că nu e vorba de omisiune, ci de intenţie. Zamfirescu şi-a construit extrem de atent naraţiunea, atingând punctul culminant cu doar câteva cadre înainte de final.
Filmul ar trebui să ajungă în cinematografe în toamna acestui an şi vă recomand din inimă să mergeţi în sălile de cinema pentru a-l urmări. Este un motiv de laudă la adresa filmului românesc.
Nota: 8,5/10
Secretul fericirii
Regia: Vlad Zamfirescu
Distribuţie: Vlad Zamfirescu, Irina Velcescu, Theo Marton
Durată: o oră şI 30 de minute
Data lansării: toamnă 2018 -
Din anii copilăriei
Regizorul Jeff Tomsic pare să înţeleagă şi să îmbrăţişeze acest lucru, fapt dovedit mai ales de strategia de marketing a filmului, care are singurul rol de a te duce cu mintea la anii copilăriei.
Filmul Tag (Leapşa) spune povestea a patru prieteni care joacă în fiecare an, încă din adolescenţă, un joc de leapşa. Ei petrec o lună de zile încercând să se ferească unii de alţii şi punând în acelaşi timp la cale tot felul de scenarii prin care să se atingă şi să „dea mai departe leapşa“.
Şi pentru că e atât de uşor să te regăseşti în ceea ce fac personajele, spectatorul petrece o bună parte a filmului întrebându-se cum ar funcţiona, în viaţa reală, un astfel de joc. Filmul oferă câteva răspunsuri, dar lucrurile sunt evident mult exagerate.
Distribuţia filmului e una excelentă: John Hamm îl interpretează pe Bob Callahan, CEO-ul unei companii de asigurări care poate cuceri orice femeie care îi iese în cale; Ed Helms semnează rolul Hogan Malloy, un doctor veterinar care e dispus să accepte un post de om de serviciu doar ca să îi paseze leapşa lui Callahan; Jake Johnson în interpretează pe Chilli, un personaj a cărui viaţă a luat o turnură greşită şi care mai găseşte plăcere doar în droguri, dar care e dispus să lase totul la o parte pentru joc. L-am revăzut cu plăcere şi pe Jeremy Renner, un actor extrem de talentat, dar care a beneficiat de prea puţine roluri bune.
Faptul că Tag e lungmetrajul de debut al regizorului Jeff Tomsic devine destul de evident după primele minute, existând o anumită nesiguranţă în modul în care el a gândit succesiunea scenelor. Multe lucruri nu se leagă, personajele sunt prezentate destul de superficial, iar singurul element central pare a fi obsesia pentru joc.
Lăsând însă la o parte numeroasele probleme ale filmului, aş spune că e o producţie binevenită în peisajul cinematografic american de azi. E bine să mai vedem şi astfel de filme, pentru că nu-mi aduc aminte de prea multe comedii reuşite în ultimii ani, cu excepţia lui Spy şi The Other Guys. Filmul este o artă, evident, dar nu tot ceea ce înseamnă film trebuie să te lase gânditor sau cu semne de întrebare. Uneori e suficient să te facă să râzi, atât timp cât umorul nu este de o calitate îndoielnică.
În concluzie, Tag e un film despre copilărie şi despre joacă; asta e de fapt şi ceea ce îl salvează, pentru că nu se ia în serios decât ocazional. Primeşti ceea ce ţi se promite: un film amuzant, pe alocuri nostalgic, tocmai bun de umplut o seară de vară.
Tag
Regia: Jeff Tomsic
Distribuţie: Jeremy Renner, Ed Helms, Jake Johnson
Durată: 1 oră ŞI 40 minute
Buget: 28 milioane dolari
Data lansării: 6 iulie
Nota: 6,5/10
-
S-a deschis cel mai mare parc tematic acoperit din lume. Vezi um arată atracţia de un miliard de dolari din mijlocul deşertului- GALERIE FOTO, VIDEO
Warner Bros World e cel mai nou, şi totodată cel mai mare parc tematic acoperit din lume, deschis în Yas Island, o destinaţie de vacanţă din Abu Dhabi.
Parcul se întinde pe o suprafaţă de 1,65 de milioane de metri pătraţi şi este construit în deşert, în interiorul unei clădiri imense. Warner Bros World este structurat în şase zone tematice, cu personaje centrale din desenele animate, precum Bugs Bunny, Tom şi Jerry, Batman sau Scooby-Doo. Investiţia în noua atracţie s-a ridicat la peste un miliard de dolari.
-
Cronică de film: Un pas în urma serafimilor – VIDEO
Producţia semnată de Daniel Sandu e un exemplu în ceea ce priveşte influenţa occidentală asupra tinerilor regizori, şi spun asta într-un mod pozitiv. Sandu regizează un film dinamic, fluent, din care au dispărut camera centrată pe două personaje la o masă şi scena statică ce pare să nu se mai termine. Un pas în urma serafimilor e un film care poate face performanţă în multe ţări, atât timp cât publicul e deschis la filme vorbite şi în altă limbă decât engleza.
Iese în evidenţă Vlad Ivanov (profesorul Ivan), un actor care mă fascinează de fiecare dată când apare pe ecran. Modul în care îşi însuşeşte personajele este unic, iar faptul că în ultima vreme a semnat roluri extrem de diverse spune multe despre capacitatea sa de adaptare la cerinţele scenariului şi la cele ale regizorului.
Un pas în urma serafimilor surprinde ceea ce se întâmplă în culisele seminarelor teologice, unde tinerii liceeni speră să găsească îndrumători spirituali care să îi călăuzească pe calea preoţiei, dar se lovesc, în schimb, de realitatea dură a corupţiei şi a jocurilor de putere. Anii petrecuţi în seminar se transformă din ceea ce ar trebui să fie o pregătire pentru viaţa de preot, într-o luptă pentru supravieţuire.
Sandu construieşte pe acest schelet o întreagă serie de evenimente care surprind şi amuză în acelaşi timp, nelipsind însă şi o bună doză de dramatism. Gabriel, personajul central al filmului, trăieşte o experienţă intensă, care îl obligă să se maturizeze şi să înţeleagă că lucrurile nu sunt niciodată ceea ce par la prima vedere. Seminarul nu se învârte în jurul unor valori ortodoxe (deşi Ivan încearcă să le împingă, ocazional, dincolo de raţiune sau bun simţ), ci în jurul unor jocuri meschine şi al unor practici în perfectă opoziţie cu conceptele teologice.
Sinceritatea cu care regizorul reuşeşte să capteze neliniştea şi îndoielile lui Gabriel e una debordantă; e extrem de uşor să intri în pielea personajului şi să analizezi, din punctul său de vedere, relaţia cu celelalte personaje – mai ales cu cele care încearcă să îi imprime, mecanic, o serie de idei. În asta stă, de fapt, şi conflictul: valorile nu sunt transmise, ci impuse.
Am fost surprins să aflu că povestea din spatele filmului e una reală, trăită chiar de regizorul Daniel Sandu; nu dau mai multe detalii, pentru că vreau să vă las plăcerea de a urmări Un pas în urma serafimilor. Pentru mine – şi pentru restul publicului, de altfel – acesta a fost cel mai bun film de la TIFF.
Nota: 8,5/10