BusinessMagazin

Tag: noroc

  • Cu puţin noroc, şi nepoţii voştri vor plăti împrumuturile luate acum de guvernul PSD pe 20 de ani. Cu banii aceştia se plătesc creşterile de salarii şi pensii acum, iar realizarea infrastructurii României este lăsată în seama altora

    Ca să vă faceţi o idee ce înseamnă 2 miliarde de euro, gândiţi-vă că atât a costat Casa Poporului, obiectiv realizat în 10 ani.

    Nu este nimic rău că România se  împrumută pe pieţele financiare internaţionale, pentru că aşa fac toate ţările dezvoltate. Chinezii, japonezii şi belgienii sunt cei mai mari creditori ai americanilor.

    România trebuie să fie tot timpul cu împrumuturi pe pieţele financiare pentru a-şi dezvolta economia, pentru a vedea cum este privită de investitori, pentru a avea deschisă uşa bancherilor lumii tot timpul, dar şi pentru a deschide uşa companiilor private din România care au nevoie de finanţare externă.

    Acest împrumut luat la începutul lui 2018 nu reprezintă o excepţie, ci face parte din procesul de refinanţare a datoriei statului din acest an, proces care depăşeşte vreo 12  miliarde de euro în lei şi valută.

    Problema intervine atunci când aceşti bani, plătiţi scump, ajung să fie folosiţi pentru plăţile curente, începând de la plata creşterilor salariale şi de pensii, până la achiziţiile la suprapreţ de consumabile şi servicii.

    Furia oamenilor este că nu văd în faţa ochilor nimic palpabil, care să poată fi dat ca exemplu pozitiv: am luat un miliard de euro sau 10 miliarde de euro pentru a face o autostradă care să traverseze munţii, de exemplu; am luat un miliard de euro pentru a face o sală de concerte în Bucureşti.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Un nou tip de job unde nu ai program, munceşti când vrei şi cât vrei. Această femeie a câştigat 1 milion de dolari într-un an

    Iniţial, Pocek făcea câte 10- 15 dolari pe oră, dar cu ratingurile pozitive ale clienţilor şi cu o nouă certificare, a început să perceapă  preţuri mai mari. Între timp,  şi-a permis să renunţe la slujba ei cu normă întreagă şi să-şi ofere serviciile prin Fiverr, unde pentru un pachet de CEO încasează până la 800 de dolari. În prezent este singura femeie freelancer şi singurul american de pe Fiverr care câştigă până la 1 milion de dolari cu ajutorul acestui site.  „Auzi mereu că primul milion este cel mai greu de făcut. M-a făcut să-mi doresc să fac şi mai mult”, declara aceasta.

    Aproape jumătate din câştig l-a realizat în 2016, când profitul câştigat prin ajutorul Fiver a ajuns la 445.000 de dolari, iar pentru că cererile sale nu sunt constante, venitul pe lună poate varia între 26.000 şi 43.000 de dolari. Cifrele în creştere nu se datorează creşterii volumului de muncă, ci faptului că mizează pe experienţa sa pentru a impune tarife din ce în ce mai mari. Aceasta munceşte, în funcţie de cereri, între 25 şi 60 de ore pe săptămână.

    „Fiver îţi oferă un cadou preţios – timpul. Poţi alege dacă azi vrei să munceşti, să faci bani sau să îţi iei o zi liberă, să stai cu familia ta. Pentru asta sunt foarte mulţumită”, adaugă aceasta. 

  • ANUL NOU în jurul lumii: Cele mai CIUDATE obiceiuri în noaptea dintre ani

    Dacă pentru unele popoare alimentele mâncate la miezul nopţii fac diferenţa între un an nou bun şi unul mai puţin bun, în alte locuri de pe mapamond ce se aruncă obiecte din casă, atunci când se schimbă anul, pentru a se aduce prosperitatea.

    Lucruri aruncate pe geam

    În Italia, deşi obiceiul aruncării obiectelor vechi, pe fereastră, de Revelion, nu mai este la fel de spectaculos ca în trecut, el rămâne totuşi unul riscant pentru cei neavizaţi. Mai ales în Napoli,  obiecte de mobilier, vase şi haine ajung în stradă, spre nefericirea gunoierilor.

    Şi în America Latină, nu este bine să stai pe lângă geamuri la 12 noaptea când se schimbă anul. Portoricanii au obiceiul să “spele” vechiul an şi să arunce cu apă pe fereastră.

    Obiecte arse în stradă

    De aruncat se aruncă lucruri şi în Ecuador, dar nu pe geam, ci în foc. Oamenii pregătesc fotografii pe care le ard, scăpând astfel de trecut, pentru a putea intra curaţi în noul an.  La fel fac şi cu muñecos, nişte păpuşi de cârpă sau din hârtie creponată, care reprezintă anul ce s-a terminat. Acestea sunt expuse în faţa caselor până pe 31 decembrie, iar la miezul nopţii sunt arse în stradă.

    Focul aduce noroc în Scoţia. Anul Nou este numit “Hogmanay”, iar în unele sate sunt aprinse suluri de smoală, care sunt lăsate apoi să se rostogolească pe străzi ca anul vechi să fie ars, iar cel nou să vină. Scoţienii cred că prima persoană care va intra în casă de Anul Nou va aduce fie noroc, fie ghinion. Anul cel nou va fi norocos dacă această persoană este un bărbat brunet, care aduce un dar.

    Pâine pentru spiritele bune

    În Danemarca în noaptea de Anul Nou, farfuriile sparte de uşile caselor sunt semn de prietenie. Cu cât sunt mai multe farfurii sparte de uşă, cu atât gazda are mai mulţi prieteni.

    Dacă hinduşii obişnuiesc să facă desene din pudră colorată în faţa casei, la începutul noului an, pentru a-şi întâmpina rudele sau prietenii şi a avea noroc, în Irlanda, oamenii bat cu un colţ de pâine în pereţi şi pe la uşi pentru a alunga ghinionul. Astfel, sunt chemate în casă spiritele bune. În plus se descuie uşa pentru ca şi membrii familiei care au decedat să poată intra, pentru aceştia punându-se scaune în plus la masa de Anul Nou.

    Plumb şi oase de peşte

    Plumbul este considerat norocos de germani, iar în noaptea de Anul Nou există obiceiul de a se turna metalul topit într-un vas cu apă. Astfel, formele ciudate care se formează pot prezice viitorul: cele rotunde sunt simbol pentru noroc în următorul an, inima simbolizează căsnicia, o ancoră indică nevoia de ajutor, iar o cruce reprezintă moartea cuiva drag. Un obicei pe cale de dispariţie este legat de şira peştelui mâncat la masa de Revelion. Ca să aibă noroc de bani tot anul, oaspeţii “fură” de la masă oasele de peşte.

    În Spania, de Anul Nou este bine să mănânci câte o boabă de strugure la fiecare dintre cele 12 bătăi ale ceasului care vestesc trecerea în noul an, acestea reprezentând dorinţe pentru fiecare lună a anului următor. De asemenea, pentru mirese, noaptea de Anul Nou reprezintă ocazia de a-şi strecura verigheta în cupa de şampanie şi de a ciocni. Un obicei similar există şi în Portugalia, cu diferenţa că aici sunt preferate smochinele. Astfel, în noaptea dintre ani, trebuie înghiţite 12 smochine, care simbolizează 12 dorinţe pentru anul ce vine.

    Petrecerile de uitat anul

    În Suedia se ascund răvaşe şi mici surprize în desertul servit în noaptea de Revelion care se spune că aduc noroc. Astfel, o budincă de orez poate avea în ea o alună, iar cel care o găseşte va avea noroc tot anul următor.

    Pentru japonezi, Anul Nou, numit “Oshogatsu”, este una dintre cele mai importante sărbători şi un simbol al înnoirii. În decembrie, sunt organizate “petreceri de uitat anul” sau “Bonenkai”, prin care oamenii lasă în urmă problemele şi grijile anului pe cale să se încheie şi se pregătesc pentru un nou început. Neînţelegerile şi animozităţile sunt uitate.

    Pe 31 decembrie, la miezul nopţii, familiile merg la cel mai apropiat templu pentru a împărţi saké (băutură tradiţională, n.r.) şi pentru a asista la cele 108 lovituri de gong care anunţă trecerea în noul an (această cifră reprezintă numărul păcatelor acumulate într-un suflet de-a lungul anului, iar loviturile de gong simbolizează alungarea păcatelor unul câte unul şi purificarea sufletelor). Pe 1 ianuarie, copiii primesc otoshidamas – mici cadouri cu bani înăuntru.

    Tradiţii la miezul nopţii: mâncatul strugurilor şi lovitul pereţilor casei cu franzele

    Tradiţii locale de sărbători diferă de la o regiune la alta; spaniolii mănâncă boabe de strugure la miezul nopţii, irlandezii lovesc pereţii casei cu franzele, iar cehii vor să îşi afle viitorul cu ajutorul unui măr, potrivit unui comunicat al agenţiei de turism Tripsta.

    În Spania sau Portugalia, tradiţia locală spune că oamenii trebuie să mănânce o boabă de strugure la fiecare dintre cele 12 bătăi ale ceasului la miezul nopţii, pentru prosperitate. Se crede că cei care nu reuşesc să mănânce numărul corect de struguri la momentul potrivit vor avea ghinion în anul care începe.

    În Republica Cehă, oamenii vor să afle ce le rezervă viitorul de Anul Nou fac asta de obicei cu ajutorul unui măr. Fructul este tăiat în jumătate şi forma miezului dă indicii despre soartă: dacă este o cruce prevesteşte lucruri rele, dar dacă este în formă de stea, va urma fericire.

    Tot cu ajutorul fructelor află lucruri despre viitor şi persoanele din Turcia; acestea aleg rodii pe care le aruncă din balcon în stradă; cu cât „explodează” mai tare, cu atât mai bogat ar fi anul care urmează.

    Un obicei popular de Anul Nou în Rusia este scrierea unei dorinţe pe o bucată de hârtie care apoi este arsă, iar scrumul este pus într-un pahar de şampanie. Pentru ca dorinţa să se îndeplinească, şampania trebuie să fie băută înainte ca ceasul să bată miezul nopţii.

    Italienii, brazilienii şi argentinienii au obiceiuri legate de purtatea de obiecte specifice de îmbrăcăminte, pentru a atrage norocul în anul care începe. În Italia tradiţia spune că toată lumea trebuie să poarte lenjerie roşie, în timp ce în Brazilia oamenii trebuie să poarte alb, în Argentina lenjeria trebuie să fie roz, iar în Venezuela culoarea trebuie să fie galben.

    În Chile se mănâncă linte atunci când ceasul bate miezul nopţii, deoarece cred că astfel încep un nou an prosper, în timp ce în Irlanda o tradiţie străveche este să se lovească pereţii casei cu franzele pentru a goni spiritele rele şi a invita spiritele bune în anul care începe.

     

     

  • Povestea timişorencei care a cumpărat eMAG. „Mi-a luat câteva luni doar ca să mă invite la sediu”

    „S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.

    Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.

    Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.

    Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.

    Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.

    Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.

    După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea. 

  • Povestea timişorencei care a cumpărat eMAG. „Mi-a luat câteva luni doar ca să mă invite la sediu”

    „S-au întâmplat toate cu mare noroc, din punct în punct am reuşit să-mi găsesc următoarea şansă, la fiecare cotitură. A fost mult noroc. Câte s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi fost acel moment!”, povesteşte românca, ce a realizat tranzacţii de peste 5 miliarde de dolari în cei şase ani de când se află la fondul de investiţii Naspers.

    Cristina Berta Jones nu şi-a dorit de mică să fie investitor, ci se vedea medic, iar dacă anumiţi profesori ai Colegiului Naţional Bănăţean din Timişoara ar fi acţionat diferit, cu siguranţă că viaţa româncei ar fi fost alta, spune ea privind în urmă. A plecat la jumătatea clasei a XI-a în Statele Unite ale Americii, cu o bursă din partea fundaţiei Soros, vreme de şase luni. La întoarcere, a avut parte de o surpriză. „Domnişoară, cât dumneavoastră aţi fost în SUA cu aşa-zisele studii şi v-aţi distrat, noi aici am făcut carte. Cum vă închipuţi dumneavoastră că vă întoarceţi şi noi vă trecem în următorul an?”, a fost sentinţa dată de profesori, povesteşte acum. Îmbrăcată simplu, cu o rochie neagră elegantă, Cristina Berta Jones vorbeşte cumpătat căutându-şi cuvintele româneşti, pe care le foloseşte mai rar, acum, în viaţa de zi cu zi. Are vocea uşor răguşită şi când vorbeşte despre trecut se uită în sus, apoi revine cu privirea asupra mea.

    Lovindu-se de ideile obtuze ale profesorilor din liceu, tânăra s-a văzut nevoită să se întoarcă în SUA. „Nu plănuiam să mă întorc imediat, dar profesorii nu mi-au lăsat nicio alternativă. Nu mi-au închis clasa a XI-a şi nu mă lăsau să trec în clasa a XII-a”, povesteşte ea. Mai mult de atât, în America nu putea continua în sistemul public deoarece nu avea destule credite pentru a i se putea echivala studiile „şi până la urmă am primit o bursă la o şcoală privată şi am terminat acolo”. Aşadar, profesorii din România i-au forţat mâna şi Cristina Berta Jones a fost nevoită să înveţe într-o ţară străină, fără familie şi fără prea mulţi bani. „Am fost singură, nu aveam niciun ban. În primele şase luni Fundaţia Soros mi-a dat 50 de dolari pe lună, bani de buzunar”, mărturiseşte ea. Povesteşte că a stat în SUA, la o familie de americani cu trei copii; acestora, spune românca, „le plăcea să cunoască oameni din altă lume, altă cultură”.

    Odată absolvit liceul, a aplicat la „toate universităţile care ofereau bursă” şi a fost acceptată la Middlebury College, unde a studiat matematică şi ştiinţele economice. Şi-a dat seama că medicina, pe care voia să o studieze în România nu era, totuşi, un domeniu care să o pasioneze şi „când m-am găsit într-un loc unde îmi puteam reexamina planurile şi pasiunile, m-am gândit la business”.

    Bursa obţinută la facultate îi ajungea pentru cheltuielile legate de şcoală, dar a fost nevoie să se şi angajeze, iniţial în campusul facultăţii, pe un post de fundraising. „Dădeam telefoane pe la alumni care au terminat colegiul respectiv şi încercam să obţin donaţii. Căutam informaţii despre companiile lui X şi Y ca să ne dăm seama cam cât de bine o duce şi cam cât de mare era donaţia pe care o ceream pentru colegiu”, descrie ea activitatea de atunci. Era un loc de muncă bine plătit, spune ea, iar experienţa de atunci s-a dovedit folositoare şi în cariera pe care şi-a construit-o ulterior.

    Cât de mari sunt diferenţele dintre sistemul de învăţământ din Statele Unite ale Americii şi cel european, sau, mai bine, cel românesc? „Au fost două momente când mi-am dat seama că tot ceea ce mă făcea pe mine un student bun în România nu era destul pentru State”, spune ea. Primul moment a fost la liceu, când eseul de la ora de engleză i-a fost înapoiat înroşit, profesorul atrăgându-i atenţia că nu-şi exprima gândurile în legătură cu subiectul, ci doar relata ce fusese învăţată. „A fost un şoc. Tu vrei să afli ce gândesc eu?” Al doilea moment a fost în primul an la Harvard, când s-a văzut nevoită să vorbească în public şi să înfrunte direct disconfortul de a vorbi în faţa a zeci sau sute de oameni.

    După absolvirea facultăţii, prima slujbă obţinută a fost în cadrul unei firme tradiţionale de consultanţă din Washington DC, unde a lucrat doar şase luni, deoarece voia să fie implicată în noul domeniu, pe atunci, numit internet. Aşa că a renunţat şi s-a angajat la un start-up numit Mainspring ce făcea planuri de business şi alte ghiduri (financiare, de comunicare etc). Compania s-a listat la bursă în iulie 2000, iar spre finalul aceluiaşi an a fost preluată de către IBM. Mulţi dintre angajaţii start-up-ului nu au erau mulţumiţi deoarece nu „mai făceam chestii cool”. Nici românca nu a fost mulţumită după achiziţie şi, spune ea, poate ar fi plecat dacă nu era o persoană care să-i atragă atenţia asupra perspectivei. „Am avut un şef care mi-a spus că am două posibilităţi: fie plec, fie stau şi învăţ ceva de la oamenii ăştia, apoi oricum plec la MBA”, povesteşte Cristina Berta Jones. A făcut întocmai şi o vreme a fost umbra unui om de la vânzări din cadrul IBM „care făcea tranzacţii mari, de zeci de milioane de dolari”; aşa a dobândit experienţă în vânzări. „Am multă apreciere pentru oricine are talentul de a vinde ceva. A fost o experienţă extraordinară. Dacă n-ar fi fost sfatul acela, probabil că aş fi dat cu piciorul aceste oportunităţi şi aş fi plecat”, mărturiseşte ea luând o gură de cafea. 

  • Important e ce laşi în urmă

    Aş vrea să încep prin a spune că numele meu complet este Simion Ioan şi nu Simion Ionuţ; am ales această variantă – Ionuţ – pentru că aşa m-a strigat mama mea, deşi eu sunt foarte mândru de Ioan”, spune şeful PwC, prezent în cadrul celui mai recent eveniment Meet the CEO. „Dar chiar dacă preţuiesc foarte mult numele de Ioan, îl folosesc foarte rar şi asta din cauza faptului că de-a lungul carierei mele profesionale, cu mici excepţii, am lucrat numai în companii americane şi am ţinut foarte mult la numele meu român. Or Ioan are imediat conotaţie de John şi detest să fiu numit John. Am încercat să le spun Ionuţ – Johnny era şi mai rău – şi de atunci, în toate companiile în care am lucrat – indiferent că s-au numit Colgate, Amway sau PwC – am avut privilegiul de a fi întotdeauna strigat «sir» de către colegii mei sau partenerii mei de afaceri.”

    Ionuţ Simion s-a născut în satul Goruna (Prahova) şi face parte dintr-o familie cu trei fraţi – de aici a şi plecat nevoia de autodepăşire, spune el, pentru că trăia într-o familie în care numai tatăl său avea un venit, fiind cofetar. „Dacă cineva se duce în satul meu şi întreabă: «Îl ştiţi pe Ionuţ Simion?»,  după nume n-ar şti niciunul, poate doar după poză. Dar dacă ai întreba: «Îl ştiţi pe Ionuţ, băiatul lui cofetaru’?», nu cred că există cineva în toate comunele alea din jur să nu ştie unde stau sau ce fac şi cum sunt. De ce? Pentru că tata era un foarte bun profesionist şi el întotdeauna ne-a transmis acest exemplu al lucrului bine făcut.”

    Simion a intrat la Academia de Studii Economice în 1987, deşi spune că visul lui era să urmeze şcoala militară. „Toată viaţa mea mi-am dorit să fac şcoala militară, dar nu am putut din cauza accidentului la ochi pe care l-am avut la 8 ani. Dacă stau să mă gândesc, treaba asta mi-a schimbat viaţa în bine şi nu în rău, pentru că probabil aş fi ajuns cine ştie ce ofiţer.”

    Când pregătirea şi oportunitatea se întâlnesc

    10.000 de candidaţi, aşa că s-a dus la Facultatea de Finanţe pentru că erau cele mai multe locuri, alegând într-un mod „cât se poate de pragmatic” să îşi maximizeze şansele. „A fost, să zic, prima mea judecată de valoare: nu-mi propun să fiu mai bun decât alţi 500, eu îmi propun să fiu în ăia 200.” 

    „Am ajuns la concluzia că îţi trebuie şi puţin noroc în viaţă, deşi norocul este acel loc în care pregătirea şi oportunitatea se întâlnesc”, spune Ionuţ Simion. Crede astfel că a avut noroc pentru că a intrat la facultate cu o medie foarte mare, în condiţiile în care s-au întâmplat pentru prima dată în istoria ASE-ului două lucruri: la economie politică nu s-au mai dat subiecte de economie socialistă, ci unele legate de teoria capitalismului, iar la geografie s-a dat un subiect legat de lacurile din România. „Învăţasem eu câteva lucruri, dar lecţia aceea cu teoria capitalistă chiar o ştiam, pentru că visam cum o să combat socialismul ştiinţific cu noi teorii care să facă lumea mai bună; iar la geografie, care era punctul meu slab, chiar ştiam lacurile din România – nu pentru că le învăţasem, dar pentru că atunci când m-am dus să-mi depun dosarul să mă înscriu, doi colegi de-ai mei discutau ce-ar fi dacă ne pică peştii. Când am auzit că e posibil să pice peştii la un examen, am lăsat-o pe mama în Bucureşti, m-am întors la mine la ţară şi am început să citesc tot ce am putut despre peşti din manualul de geografie. Şi nu era nimic, erau numai lacuri… lacuri şi râuri. Şi atât am apucat şi eu să învăţ.”

    „La facultate vorbeau despre debit, despre credit, iar eu făcusem tractoare şi ce mai învăţasem la şcoală, care nu avea nicio legătură cu informaţiile lor foarte elaborate sau foarte educate… Iar asta nu a făcut decât să îmi stârnească ambiţia că trebuie să învăţ şi eu, să îi prind din urmă”, povesteşte Simion. Un 4 la matematică, în primul an, este motivul pentru care nu a devenit membru de partid. În anii 1988-1989, membri deveneau cei care nu aveau restanţe. „Şi cum chestia asta te putea ajuta în carieră, toţi acceptau. Imediat după revoluţie toată lumea a alergat după ei pe şinele de tramvai strigându-le: «Băi comunistule», «Băi nu ştiu ce»; eu n-am devenit membru de partid deşi aveam o medie de 9,30-9,50. A fost o întâmplare şi în niciun caz o alegere personală.”

    A terminat facultatea în 1993, fiind prima generaţie care a urmat cinci ani de cursuri, iar prima slujbă a obţinut-o în acelaşi an, la Ana Electronic, firma pe care o descrie ca „emblematică” pentru acele vremuri. „Era o companie care aduna foarte mulţi oameni de valoare, iar eu am ajuns să lucrez acolo doar printr-o decizie foarte rapidă luată de domnul Copos”, povesteşte el. „Am participat în ziua aceea la patru interviuri, le-am luat pe toate, dar întorcându-mă înapoi spre ASE, pe strada Roma, am dat peste Ana Electronic; o aveam pe o listă care mi se dăduse de la şcoală, aşa că am intrat şi domnul Copos m-a vazut şi m-a intervievat. Cred că întrebarea a fost: «Cu ce notă ai terminat la şcoală?». Şi i-am răspuns: «Am terminat cu 10», iar el mi-a zis că încep de a doua zi.”

  • Descoperire ULUITOARE pe fundul unui lac din Turcia. Nu le-a venit să creadă ce noroc au avut

    Rămăşiţele unui castel fortificat vechi de 3.000 de ani au fost descoperite pe fundul celui mai mare lac din Turcia.

    Scufundătorii ce explorau lacul Van au dat peste peretele unui castel despre care se crede că ar fi construit de civilizaţia Urartu. Interesant este că experţii studiau zona de mai bine de zece ani, fără a-şi da seama că o astfel de comoară se afla adânc sub nivelul apei.

    Descoperirea a fost făcută de o echipă de cercetători, printre care se numără fotograful Tahsin Ceylan, scufundătorul Cumali Birol şi academicianul Mustafa Akkus, de la Universitatea Van Yuzuncu Yil.

    Atât castelul cât şi mai multe sate au fost construite într-o perioadă în care nivelul apei era mult mai scăzut decât cel de azi. Regatul Urartu era localizat în regiunea montană aflată la sud-estul Mării Negre şi în partea de vest a Mării Caspice.

     

  • Câştigul la loto, noroc sau blestem? Ce au păţit cei doi soţi după doar 9 luni de la câştigarea a 148 de milioane de lire sterline

    Au câştigat 148 de milioane de lire sterline la loto, dar asta nu le-a adus fericirea, ci necazuri în familie, scrie Mirror
    Ei au câştigat impresionanta sumă în 2012, apoi imediat cei doi au înfiinţat o organizaţie caritabilă unde au donat 5 milioane de lire sterline.

    Cei doi intraseră pe lista celor mai bogati britanici, după câştigul din 2012, dar au ales în cele din urmă să divorţeze, după 9 ani de căsnicie.Ei spun că relaţia lor s-a rupt iremediabil din cauza “imensei presiuni psihice” a fabulosului câştig la loterie, care le-a schimbat viaţa şi comportamentul.

    Din fosta lor casă, s-au mutat într-o reşedinţă în stil georgian, mare şi frumoasă şi dotat şi cu piscină şi dispunând de o mare suprafaţă de teren, inclusiv de un teren de golf. Soţii şi-au făcut şi o adevărată “flotă” de maşini scumpe, între care Mercedes, Audi şi un Mini Cooper

    “Banii ar fi trebuit să-i facă fericiţi pe toţi”, a spus Gilian Bayford

    ei s-au mutat acum în case separate, Gillian rămânând la conacul pe care l-au cumpărat cu 6 milioane de lire sterline, iar Adrian mutându-se într-o reşedinţă mai “modestă”, de 500.000 de lire sterline, în Suffolk, la zece minute distanţă de fosta lui sotie.

    Gillian are acum cu o relaţie cu un vânzator de maşini, în timp ce Adrian, 45 de ani, este logodit cu o Samatha Burbidge, care este cu 16 ani mai tânără decât el. Cei doi s-au cunoscut într-un pub şi el a cerut-o în căsătorie când se aflau în vacanţă în Maldive.