BusinessMagazin

Tag: Mihai Stoica

  • Metoda artistică la care doi români s-au gândit pentru a vinde mai multă cafea. Totul a început întâmplător

    Discuţia cu Cătălin Stoica, unul dintre fondatorii Cappucino Story, începe cu o incursiune referitoare la gradul de relaxare din momentul în care se comandă cafeaua – potrivit lui, formalităţile trebuie să existe exclusiv între persoanele oficiale, iar între el şi clienţii săi nu sunt necesare. Socializarea reprezintă pilonul pe care şi-au dezvoltat coffee point-ul (denumirea folosită de ei pentru spaţiul de 27 mp unde îşi dezvoltă afacerea) şi prin care îşi păstrează cei circa 2.000 de clienţi recurenţi proprietarii Cappucino Story. Cei doi Cătălin – Cătălin Stoica şi Cătălin Jianu – sunt atât fondatorii afacerii , cât şi singurii angajaţi. Fac totul, de la prepararea cafelei, la spălatul vaselor şi, cel mai important, la desenarea manuală a paharelor, prin care şi-au câştigat popularitatea. 
     
    Prieteni de mai bine de un deceniu, cei doi au lucrat în HoReCa peste 15 ani înainte de se hotărî să îşi facă propria afacere. Spun că au învăţat deopotrivă cum se fac lucrurile, cum nu se fac, şi, mai ales, cum şi-ar dori ei să le facă. În timp ce discutăm, se opresc să îşi salute clienţii, să îi întrebe în ce stadiu se află cu diferite proiecte – semn că nevoia de socializare speculată de ei a prins. „Mă raportez la oricine vrea să spună bună dimineaţa, vrea să bea o cafea; eu vând cuiva care are nevoie să socializeze. În străinătate, de-a lungul timpului, locurile ca acesta se numeau social place – în trecut prin Anglia era un spaţiu ca aceasta, unde se mânca, se bea cafea sau gin şi în momentul în care cineva intra acolo trebuia să spună ce veste aduce“, descrie Stoica atmosfera pe care şi-au dorit să o creeze. El spune că astfel de locuri „sociale“ sunt populare în ţările vestice, mai ales în America de Sud. „Noi suntem coffee point, nu suntem cafenea, nu suntem lounge, nu suntem espresso bar; coffee point-ul este un loc cu cafea, că el este to go, că poate să stea cineva zece minute să citească un mail sau că poate să schimbe câteva cuvinte cu cineva timp de un sfert de oră.“ 
     
    Au deschis Cappuccino Story la 1 aprilie 2015, în urma unei investiţii de 10.000 de euro; spun că nu şi-au recuperat încă suma cheltuită, iar ceea ce câştigă le permite să aibă veniturile pe care le-ar câştiga ca angajaţi. „Din businessul pe care îl facem aici, nu te poţi îmbogăţi. E ca şi cum ai avea un loc de muncă şi un salariu care să îţi asigure un trai mediu spre decent“, descriu veniturile înregistrate. În dezvoltarea Cappucino Story, găsirea locurilor cu densitate mare de oameni, dar fără chirii foarte mari a fost principala provocare. „Proprietarii au preţuri exagerate: la Unirii, de pildă, chiria ajunge la 100 de euro pe mp, dacă ai 20 mp, ajungi să plăteşti 2.000 de euro“, explică Stoica. „Locul pentru deschiderea unui astfel de spaţiu se caută, nu se alege: nu faci un loc şi aştepţi să vină lumea la tine, ci te duci în locurile unde este densitatea de oameni mai mare“, adaugă el. 
     
    Din rândul piedicilor întâmpinate, nu au lipsit nici pentru ei cele birocratice: „Taxa de alimentaţie publică pe care o plătesc pentru un an pentru locul acesta de 27 mp este aceeaşi cu cea plătită de un restaurant cu o suprafaţă de 1.000 mp, cu 600-800 locuri“, exemplifică el. Au găsit densitate mare în puncte diverse, pe care fondatorii Cappucino Story le-au luat la pas. Zilnic, au între 120 şi 150 de clienţi, iar preţurile pornesc de la 4 lei, variind în funcţie de tipul şi cantitatea băuturii. Folosesc cafea cu mărci cunoscute, pentru că „îl asigur pe clientul care va intra la mine că va întâlni acelaşi gust şi mâine, şi poimâine, că va bea acelaşi lucru în fiecare zi, iar el se va întoarce pentru aceeaşi experienţă“, spune Jianu, oferindu-mi un pahar pe care este desenat un mic elefant. 
     
    Cătălin Jianu a început să deseneze pe pahare întâmplător, în încercarea de a găsi o imagine care să le reprezinte brandul: „Voiam să personalizăm paharele şi ne gândeam să facem pentru fete ceva, pantofi, de exemplu, iar pentru bărbaţi o mustaţă; mi-am adus aminte că ştiu să desenez, am postat pe Facebook vreo două pahare, iar prietenii au început să-mi solicite diferite desene.“ De atunci, crede că a desenat cel puţin 50.000 de pahare. Cei doi îşi doresc să extindă conceptul, un prim pas în acest sens fiind deschiderea unei a doua unităţi, în 2018. „Există potenţial în continuare pe piaţă, iar dezvoltarea este benefică pentru toată lumea: vor avea de câştigat consumatorii, dar şi cei care îşi deschid un astfel de business.“

  • Metoda artistică la care doi români s-au gândit pentru a vinde mai multă cafea. Totul a început întâmplător

    Discuţia cu Cătălin Stoica, unul dintre fondatorii Cappucino Story, începe cu o incursiune referitoare la gradul de relaxare din momentul în care se comandă cafeaua – potrivit lui, formalităţile trebuie să existe exclusiv între persoanele oficiale, iar între el şi clienţii săi nu sunt necesare. Socializarea reprezintă pilonul pe care şi-au dezvoltat coffee point-ul (denumirea folosită de ei pentru spaţiul de 27 mp unde îşi dezvoltă afacerea) şi prin care îşi păstrează cei circa 2.000 de clienţi recurenţi. Cei doi Cătălin – Cătălin Stoica şi Cătălin Jianu – sunt atât fondatorii afacerii Cappucino Story, cât şi singurii angajaţi. Fac totul, de la prepararea cafelei, la spălatul vaselor şi, cel mai important, la desenarea manuală a paharelor, prin care şi-au câştigat popularitatea. 
     
    Prieteni de mai bine de un deceniu, cei doi au lucrat în HoReCa peste 15 ani înainte de se hotărî să îşi facă propria afacere. Spun că au învăţat deopotrivă cum se fac lucrurile, cum nu se fac, şi, mai ales, cum şi-ar dori ei să le facă. În timp ce discutăm, se opresc să îşi salute clienţii, să îi întrebe în ce stadiu se află cu diferite proiecte – semn că nevoia de socializare speculată de ei a prins. „Mă raportez la oricine vrea să spună bună dimineaţa, vrea să bea o cafea; eu vând cuiva care are nevoie să socializeze.
     
    În străinătate, de-a lungul timpului, locurile ca acesta se numeau social place – în trecut prin Anglia era un spaţiu ca aceasta, unde se mânca, se bea cafea sau gin şi în momentul în care cineva intra acolo trebuia să spună ce veste aduce“, descrie Stoica atmosfera pe care şi-au dorit să o creeze. El spune că astfel de locuri „sociale“ sunt populare în ţările vestice, mai ales în America de Sud. „Noi suntem coffee point, nu suntem cafenea, nu suntem lounge, nu suntem espresso bar; coffee point-ul este un loc cu cafea, că el este to go, că poate să stea cineva zece minute să citească un mail sau că poate să schimbe câteva cuvinte cu cineva timp de un sfert de oră.“ 
     
    Au deschis Cappuccino Story la 1 aprilie 2015, în urma unei investiţii de 10.000 de euro; spun că nu şi-au recuperat încă suma cheltuită, iar ceea ce câştigă le permite să aibă veniturile pe care le-ar câştiga ca angajaţi. „Din businessul pe care îl facem aici, nu te poţi îmbogăţi. E ca şi cum ai avea un loc de muncă şi un salariu care să îţi asigure un trai mediu spre decent“, descriu veniturile înregistrate. În dezvoltarea Cappucino Story, găsirea locurilor cu densitate mare de oameni, dar fără chirii foarte mari a fost principala provocare. „Proprietarii au preţuri exagerate: la Unirii, de pildă, chiria ajunge la 100 de euro pe mp, dacă ai 20 mp, ajungi să plăteşti 2.000 de euro“, explică Stoica. „Locul pentru deschiderea unui astfel de spaţiu se caută, nu se alege: nu faci un loc şi aştepţi să vină lumea la tine, ci te duci în locurile unde este densitatea de oameni mai mare“, adaugă el. 
     
    Din rândul piedicilor întâmpinate, nu au lipsit nici pentru ei cele birocratice: „Taxa de alimentaţie publică pe care o plătesc pentru un an pentru locul acesta de 27 mp este aceeaşi cu cea plătită de un restaurant cu o suprafaţă de 1.000 mp, cu 600-800 locuri“, exemplifică el. Au găsit densitate mare în puncte diverse, pe care fondatorii Cappucino Story le-au luat la pas. Zilnic, au între 120 şi 150 de clienţi, iar preţurile pornesc de la 4 lei, variind în funcţie de tipul şi cantitatea băuturii. Folosesc cafea cu mărci cunoscute, pentru că „îl asigur pe clientul care va intra la mine că va întâlni acelaşi gust şi mâine, şi poimâine, că va bea acelaşi lucru în fiecare zi, iar el se va întoarce pentru aceeaşi experienţă“, spune Jianu, oferindu-mi un pahar pe care este desenat un mic elefant. 
     
    Cătălin Jianu a început să deseneze pe pahare întâmplător, în încercarea de a găsi o imagine care să le reprezinte brandul: „Voiam să personalizăm paharele şi ne gândeam să facem pentru fete ceva, pantofi, de exemplu, iar pentru bărbaţi o mustaţă; mi-am adus aminte că ştiu să desenez, am postat pe Facebook vreo două pahare, iar prietenii au început să-mi solicite diferite desene.“ De atunci, crede că a desenat cel puţin 50.000 de pahare. Cei doi îşi doresc să extindă conceptul, un prim pas în acest sens fiind deschiderea unei a doua unităţi, în 2018. „Există potenţial în continuare pe piaţă, iar dezvoltarea este benefică pentru toată lumea: vor avea de câştigat consumatorii, dar şi cei care îşi deschid un astfel de business.“

  • Cum priveşte România un tânâr în care s-au investit mii de euro şi care stă “pe tuşă”

    Poveste de succes sau doar frumoasă aventură a tinereţii? Cristi zâmbeşte cu subînţeles. Cam aşa ar putea fi etichetată experienţa de viaţă a unuia dintre puţinii tineri români atinşi de magie, Cristinel Stoica Popa, care la numai 28 de ani, după ce a absolvit cu onoruri Ştiinţe Politice la Stanford şi Harvard, s-a specializat în economie, ştiinţe administrative şi politici publice euroasiatice şi în Rusia, dar s-a întors acasă pentru a schimba lumea.

    Povestea lui Cristinel Stoica Popa este încă o dovadă că România a ridicat la rang de fenomen obiceiul de a exporta materie cenuşie şi de a o respinge atunci când aceasta se întoarce în semn de patriotism de bună factură.

    Citiţi povestea lui Cristinel pe www.mediafax.ro

  • Cum priveşte România un tânâr în care s-au investit mii de euro şi care stă “pe tuşă”

    Poveste de succes sau doar frumoasă aventură a tinereţii? Cristi zâmbeşte cu subînţeles. Cam aşa ar putea fi etichetată experienţa de viaţă a unuia dintre puţinii tineri români atinşi de magie, Cristinel Stoica Popa, care la numai 28 de ani, după ce a absolvit cu onoruri Ştiinţe Politice la Stanford şi Harvard, s-a specializat în economie, ştiinţe administrative şi politici publice euroasiatice şi în Rusia, dar s-a întors acasă pentru a schimba lumea.

    Povestea lui Cristinel Stoica Popa este încă o dovadă că România a ridicat la rang de fenomen obiceiul de a exporta materie cenuşie şi de a o respinge atunci când aceasta se întoarce în semn de patriotism de bună factură.

    Citiţi povestea lui Cristinel pe www.mediafax.ro

  • Doi tineri din Bucureşti au găsit o metodă inedită de a face bani: primesc bani de la corporaţiile din România ca să le încuie angajaţii în timpul liber

    Catrinel Stoica (30 de ani) şi Sergiu Prundurel (29 de ani) s-au cunoscut la o masă de fussbal şi, descoperind pasiunea comună pentru jocuri, au deschis “The Codex”, un business pentru oameni ca ei.

    Afacerea celor doi este o combinaţie între conceptul Escape the Room şi alte jocuri de societate. Primul este un joc în care, într-o perioadă limitată de timp, prin căutarea de indicii ascunse, descoperind camera şi secretele din ea, folosind inteligenţa, ingeniozitatea şi imaginaţia, participanţii trebuie să scape din cameră într-o anumită perioadă de timp.

    „În urmă cu ceva timp, Sergiu m-a dus la primul meu Escape the Room. Şi am fost extraordinar de încântată, eram plină de adrenalină şi n-aş mai fi plecat de acolo. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce eram la o cafea, ne-am gândit că am putea deschide şi noi un astfel de business”, povesteşte Catrinel Stoica.

    „Am început cu idei măreţe, voiam să deschidem şi o cafenea, să fie un loc în care să ai tot felul de jocuri. Voiam un loc pentru toţi pasionaţii de jocuri de societate şi de jocuri în general“, o completează partenerul său de afaceri.
    „Iniţial am vrut să deschidem patru camere, dar ne lipsea componenta aceea de competiţie, precum şi cea de noroc, de hazard. Aşa că ne-am gândit că am putea face ceva mai dinamic şi mai distractiv.” Astfel, cei doi au dezvoltat conceptul numit challenge rooms, un joc bazat pe ideea de Escape the Room, dar care are ceva componente în plus. „Ideea de challenge room e ceva mai complexă”, povesteşte tânăra antreprenoare, „nu se rezumă doar la ideea de a ieşi din cameră. Uneori ai misiuni şi se merge pe o variantă de punctaj.”

    Au investit până în prezent 10.000 de euro, dar au planuri de a mai deschide o cameră şi de a dezvolta mai multe scenarii pentru clienţi. „Acum sunt gata trei camere şi sperăm că cea de-a patra va fi gata pe 15 aprilie.”

    Business Magazin a fost una dintre primele publicaţii care au scris despre fenomenul Escape the Room şi businessurile care se deschid în acest domeniu. În octombrie 2014, atunci când Business Magazin a publicat primul material despre acest gen de afacere din România, pe piaţă existau mai puţin de zece locaţii. Astăzi există aproape 50 de companii şi peste 200 de camere care îi aşteaptă pe cei pasionaţi de senzaţii tari.

    Pe cei doi antreprenori nu i-a speriat însă faptul că în Bucureşti se deschid aproape săptămânal astfel de businessuri. „Când am început businessul, erau mult mai puţini concurenţi pe piaţă. Credem că există o piaţă a celor care sunt deja sau care vor ajunge împătimiţi foarte curând“, crede Sergiu Prundurel.

  • A preluat afacerea cu vin de la părinţi şi a ajuns la o producţie de 130.000 de unităţi pe an

    “Aş putea să spun că 75% sunt avocat şi 25% sunt om de vin, dar, ca avocat, ajut foarte mult şi partea de vinuri“, descrie Andreea Micu modul în care îşi împarte timpul între profesie şi dezvoltarea afacerii AVINCIS, formată din crama şi vinurile cu acelaşi nume, cât şi din activităţile turistice de pe domeniul viticol Vila Dobruşa din Drăgăşani.

    „AVINCIS – A – Andreea, numele meu, VIN – denumirea băuturii, iar CIS sunt iniţialele numelui mamei mele, Cristiana Irinel Stoica, ea fiind moştenitoarea domeniului Vila Dobruşa. Continuăm prin acest nume tradiţia familiei, dar facem trimitere şi spre latinescul vinco, vincere, care înseamnă a învinge“, explică Andreea Micu numele proiectului construit în baza unei tradiţii de familie. Domeniul Dobruşa, pe care se află crama, a aparţinut iniţial stră-străbunicilor săi. În 1927, aceştia au achiziţionat terenul pe care se afla un conac construit în 1905 în stil neoromânesc, inspirat de construcţiile brâncoveneşti, unde şi-au petrecut ulterior verile. Au început să planteze şi vie, regiunea, cunoscută acum drept „Toscana României“, fiind renumită încă din perioada respectivă pentru vinurile produse.

    „La sfârşitul secolului XIX se produceau acolo Crâmpoşia, Tămâioasa românească, vinuri româneşti ce beneficiau deja de un renume, cât şi vinurile franţuzeşti ce s-au adaptat locului, precum Cabernet Sauvignon şi Sauvignon Blanc.“ În perioada comunismului, domeniul familiei a fost confiscat, iar tradiţia culturii viţei-de-vie a fost întreruptă. Cristiana şi Valeriu Stoica au reuşit să recupereze domeniul în 1997, iar un deceniu mai târziu au ho-tărât să fructifice potenţialul acestuia printr-un proiect ce includea restaurarea vechiului conac, construirea unei crame mod-erne şi replantarea viţei-de-vie. Andreea Micu este discretă în ce priveşte investiţiile în domeniul Dobruşa, însă spune că acestea sunt consistente, ţinând cont de amplul proiect de restaurare a vechiului conac, la care au participat mai mulţi special-işti, cât şi de construcţia cramei moderne, cu aspect de navă, dotată cu mijloace moderne de vinificaţie. „Este un spaţiu de vis, în care facem vin, dar în care ne regăsim şi pe noi înşine“, descrie Andreea Micu domeniul Vila Dobruşa, în care până şi modul în care creşte iarba pe crama modernă a fost gândit astfel încât aceasta să se integreze perfect în peisaj.

    Totodată, spune că este vorba despre o investiţie formată din fonduri proprii. „Investiţia a fost foarte mare, nu am apelat la fonduri europene, le-am luat în considerare, pentru anumite porţiuni, dar ne-am dat seama că un investitor care îşi pune pro-priii lui bani este un investitor liber.“

    Familia Stoica a lansat pe piaţă primele vinuri AVINCIS în 2011, pe baza recoltei din 2010, axându-se pe segmentul pre-mium, unul nu foarte dezvoltat în România. „Consumatorii încă se aşteaptă să cumpere cu preţuri relativ decente vinuri foarte bune, ceea ce nu este posibil deocamdată pe piaţa locală. Noi vrem să producem vinuri care pun în valoare potenţialul lo-curilor, educând în acelaşi timp consumatorul, arătându-i că vinul nu este doar o simplă băutură de seară, ci este o poartă către alte zone: zona culturală, zona prieteniei, zona artistică; vinul este mai mult un instrument, nu este doar un scop, ci şi un mijloc.“ Pentru lansarea vinurilor AVINCIS au colaborat cu oenologul francez Ghislain Moritz, cu experienţă practică în regi-unea franceză Burgundia, în Noua Zeelandă şi Portugalia, şi cu un inginer agronom român. De la o producţie iniţială de 10.000 de sticle, au evoluat treptat spre o producţie de peste 130.000 de sticle anul trecut, rezultate ale celor 40 de hectare cultivate cu viţă de vie. Estimările sunt însă mai mici pentru 2015, pe seama condiţiilor meteo neprielnice domeniului viticol de anul trecut.

    Vinurile sunt comercializate în horeca, prin intermediul a aproximativ 60 de locaţii şi în circa 30 de magazine specializate din Bucureşti, iar printre planurile de anul acesta se numără şi lansarea unei mărci de vin ce va cuprinde atât vinuri roşii, cât şi albe ce va fi destinată exclusiv zonei de retail. Preţurile pentru noua marcă de vin, ce va purta numele locului din care provine, Vila Dobruşa, vor fi cu 20-30% mai mici decât cele practicate în prezent de AVINCIS, ce variază între 20 şi 70 de lei, fără TVA şi achiziţionate direct de la cramă. Un alt plan pe lista familiei Stoica, ce merge mână în mână cu lansarea mărcii pentru retail, este extinderea în ţară. „Dacă în Bucureşti consumatorul a ajuns deja la un alt nivel, în restul ţării posibilităţile sunt mai mici, nu putem vorbi despre un trend de a da mai mulţi bani pentru un astfel de produs.“

    20-30% din producţia AVINCIS merg spre export, spre un partener din China, cât şi în mai multe ţări europene, iar în curând vor ajunge şi în Statele Unite ale Americii, potrivit lui Micu. Concentrarea principală este însă piaţa locală. „Preferăm să vindem mai greu, dar să fim cunoscuţi şi apreciaţi de români, pe termen lung, cred că aceasta este o variantă mai înţeleaptă.“

    Un segment al afacerii avocaţilor ce începe să se dezvolte este cel turistic. Micu observă că trendul european de vizitare a domeniilor viticole prinde contur şi la noi, motiv pentru care familia Stoica a făcut investiţii şi în această direcţie. „Asigurăm în prezent cazare în 14 camere şi oferim pachete turistice ce includ degustare de vinuri, tur pe domeniu, mese, teren de tenis, piscină.“ Turiştii plătesc circa 70 de euro pentru o noapte de cazare la Vila Dobruşa. Până acum, gradul de ocupare a ajuns la 80% pe weekend, în rândul celor care se cazează pe domeniu numărându-se atât turişti străini, cât şi angajaţi de companii ce iau parte la evenimente profesionale organizate pe domeniu.

  • Doi tineri primesc bani de la corporaţiile din România ca să le încuie angajaţii în timpul liber

    Catrinel Stoica (30 de ani) şi Sergiu Prundurel (29 de ani) s-au cunoscut la masa de fussbal şi, descoperind pasiunea comună pentru jocuri, au deschis un business pentru oameni ca ei: “The Codex”.

    “În urmă cu ceva timp, Sergiu m-a dus la primul meu escape the room. Şi am fost extraordinar de încântată, eram plină de adrelină şi n-aş mai fi plecat de acolo. Câteva săptămâni mai târziu, în timp ce eram la o cafea, ne-am gândit că am putea deschide şi noi un astfel de business”, povesteşte Catrinel Stoica. “Am început cu idei măreţe, voiam să deschidem şi o cafenea, să fie o locaţie în care să ai tot felul de jocuri la un loc. Voiam un loc pentru toţi pasionaţii de board games şi de jocuri în general“, o completează partenerul său de afaceri.

    “Iniţial am vrut să deschidem patru escape-uri, dar ne lipsea componenta aceea de competiţie, precum şi cea de noroc, de hazard. Aşa că ne-am gândit că am putea face ceva mai dinamic şi mai distractiv.” Aşa că au dezvoltat conceptul numit challenge rooms, un joc bazat pe ideea de escape the room dar care are ceva componente în plus. “Ideea de challenge room e ceva mai complexă”, povesteşte tânăra antreprenoare, “nu se rezumă doar la ideea de a ieşi din cameră. Uneori ai misiuni şi se merge pe o variantă de punctaj.”

    Au investit până în prezent 10.000 de euro, dar au planuri pentru a mai deschide o cameră şi pentru a dezvolta mai multe scenarii pentru clienţi. “Acum sunt gata trei camere şi sperăm că cea de-a treia va fi gata pe 15 aprilie.”

    Nu i-a speriat faptul că în Bucureşti se deschid aproape săptămânal astfel de businessuri.

    “Când am început businessul, erau mult mai puţini concurenţi pe piaţă. Am vrut iniţial să găsim un spaţiu tot în centru, dar ne trebuia ceva mai mare şi până la urmă am ajuns aici.

    Credem că există o piaţă a celor care sunt împătimiţi sau care vor ajunge împătimiţi foarte curând“, crede Sergiu Prundurel.

    Noutatea “The Codex” vine mai ales din zona de corporate. Aici, cei doi vor să implementeze şi o componentă de resurse umane care să ajute angajatorii în cadrul procesului de evaluare. “Pe partea de corporate avem două programe, cel de teambuilding şi employee assessment, care e o idee nouă pe piaţa din România. Eu şi Sergiu am lucrat mult în multinaţionale şi ştim ce vrea o companie de la un  teambuilding. Mai mult chiar, înţelegem că o companie care are mai mulţi angajaţi în evaluare ar vrea să poată face acest lucru într-un mod inedit. Escape room-urile sunt gândite pentru a evaluat logica, intuiţia, atenţia la detalii şi altele. Challenge room-urile oferă mai mult, pot da detalii despre modul în care un angajat se raportează la aspecte financiare, ce decizii ia, cât de cinstit este în competiţie şi cât de departe ar merge pentru a câştiga”, explică Stoica.

    Programul de employee assessment foloseşte un scor pentru a evaluat angajaţii, iar rezultatele pot fi trimise companiei după câteva zile. Pentru un program de teambuilding normal, fără segmentul de evaluare, o companie trebuie să scoată din buzunar în jur de 20-25 de euro per angajat.

  • Mihai Stoica rămâne în închisoare, instanţa i-a repins cererea de anulare a condamnării

     Contestaţia lui Stoica a fost luată în discuţia la 23 mai, când acesta a spus că a ajuns să fie “disperat” ca urmare a condamnării din dosarul transferurilor, precizând că familia sa, respectiv soţia şi fiica, se întreţine din pensiile părinţilor săi.

    “Ştiu că justiţia nu are o latură socială, umană, dar condamnarea mea condamnă familia, care trăia aproape în exclusivate din veniturile mele – substanţiale, dar justificate. (…) Familia mea trăieşte din pensiile părinţilor mei de 80 şi 77 de ani”, a mai spus Stoica, din boxa condamnaţilor.

    Mihai Stoica a mai declarat în faţa instanţei că pedeapsa “a fost dată cu rea-credinţă” şi că se gândeşte chiar să reclame România la Curtea Europeană a Drepturilor Omului (CEDO).

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • GFR: Restituirea scrisorii de garanţie, consecinţa firească a nefinalizării privatizării CFR Marfă

     Precizările sunt făcute după mediatizarea informaţiei potrivit căreia procurorii DIICOT Iaşi au pus sechestru asigurător pe mai multe bunuri mobile, imobile şi pe conturi ale lui Gruia Stoica, pentru a recupera prejudiciul suferit de stat în urma încercării de privatizare a CFR Marfă.

    În acest context, compania controlată de Gruia Stoica reface, într-un comunicat de presă, cronologia, aspectele şi termenii procedurali legaţi de încercarea de privatizare a CFR Marfă, subliniind din star că GFR “nu este urmărit în nicio cauză penală şi nu a fost instituit niciun sechestru pe conturile sau bunurile societăţii”.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Judecarea contestaţiei lui Mihai Stoica, amânată: “Fac puşcărie degeaba”

     Curtea de Apel Bucureşti (CAB) a decis să amâne judecarea contestaţiei în anulare formulată de Mihai Stoica întrucât avocaţii acestuia au depus la dosar minuta unei decizii a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ICCJ) privind aplicarea prescripţiei penale. Potrivit acestei decizii, prescripţia este o instituţie autonomă, motiv pentru care magistraţii o pot aplica în funcţie de Codul penal – fie cel vechi, fie cel nou – în funcţie de cel care îi este mai favorabil inculpatului.

    Judecătorii CAB au decis să amâne discutarea acestei contestaţii pentru că motivarea deciziei ICCJ nu a fost publicată în Monitorul Oficial. La auzul acestei decizii, Mihai Stoica a ţinut să precizeze că judecătorilor le este uşor să vorbească, însă el stă în puşcărie.

    “Sunt singurul condamnat căruia nu i s-a cerut pedeapsă. Ministerul Public n-a cerut pedeapsă în cazul meu. Vă este uşor să amânaţi, dar eu fac puşcărie degeaba. (…) Am venit de la ora 6.00 dimineaţa, pentru ca dumneravoastră să amânaţi acum. E uşor de vorbit, însă eu stau la puşcărie”, a spus fostul manager general al echipei Steaua Bucureşti.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro