BusinessMagazin

Tag: LOBBY

  • Cât investesc companiile în lobby la Bruxelles şi ce sectoare româneşti sunt cel mai bine reprezentate în capitala Europei?

    Bugetul anual pentru public affairs/ comunicare  (excluzând costurile cu personalul) al celor 3.000 de federaţii ce reprezintă industriile din cadrul UE la Bruxelles a ajuns la 191 de milioane de euro în 2016, în creştere cu 21% faţă de 2009, când această valoare se plasa la 158 de milioane de euro, potrivit unui studiu  al Institutului EurActiv din Bruxelles. În acelaşi timp, corporaţiile cheltuiesc pe comunicare la Bruxelles circa 73 de milioane de euro, în creştere cu 3% faţă de anul 2009, potrivit aceleiaşi surse.

    Dan Luca, directorul institutului EurActiv spune că în aceste bugete intră activităţi de monitorizare şi reprezentare a iniţiativelor  legislative, comunicare şi lobby. Din studiul derulat de EurActiv reiese că peste jumătate dintre cele 400 de corporaţii analizate cheltuiesc peste 100.000 de euro pentru activităţi de comunicare/public affairs la Bruxelles, excluzând costurile cu personalul: peste 33% dintre companiile chestionate au declarat că investesc în această direcţie mai mult de 250.000 de euro, între 101.000 şi 250.000 de euro (17%), între 51.000 şi 100.000 de euro (10%), 26.000-50.000 de euro (17%), mai puţin de 25.000 de euro (23%).

    În acelaşi timp, peste jumătate dintre federaţii au un buget alocat activităţilor de comunicare de circa 25.000 de euro: 10-25.000 de euro  – 27%, mai puţin de 10.000 de euro – 18%, 25.000 – 50.000 de euro – 17%, 50.000-100.000 de euro – 13%, mai mult de 100.000 de euro – 20%.

    Aproape jumătate dintre corporaţii sunt reprezentate în birourile de la Bruxelles de doi – cinci angajaţi cu normă întreagă (43%), 23% au peste 10 astfel de angajaţi, 13% au între 6 şi 10 angajaţi full time la Bruxelles, iar  13% dintre cele 400 de companii analizate au câte un angajat full time, în timp ce 9% nu sunt reprezentate la Bruxelles prin astfel de angajaţi.

    Aproape jumătate dintre federaţiile de la Bruxelles au mai mult de 10 oameni în birourile lor de la Bruxelles (43%), între 6 şi 10  (22%), între 2 şi 5 angajaţi (25%), un angajat full time (5%), mai puţin de un angajat (5%), niciun angajat (mai puţin de 5%). 

    Astfel, corporaţiile au un buget semnificativ mai mare alocat comunicării la Bruxelles pentru echipe formate din mai puţini oameni decât federaţiile, observă Dan Luca.

    Potrivit directorului institutului EurActiv, cele mai puternice tipuri de lobby de la Bruxelles sunt: lobbyul ţărilor membre, apoi lobbyul industriilor, apoi cel al ONG-urilor (spre exemplu, Green Peace, WWF), al regiunilor şi al universităţilor.

    ”Sunt în jur de 3.000 de federaţii care au un secretariat aici la Bruxelles, multe au în jur de 10 persoane în staff –  acest lucru  nu înseamnă că fac toţi lobby la Bruxelles. Dintre acestea, aproximativ 300 au şi membri români”, descrie Dan Luca situaţia reprezentării româneşti din capitala Uniunii Europene.

    Potrivit lui Dan Luca, sectoarele româneşti bine reprezentate la Bruxelles sunt: energia (prin Centrul Român al Energiei, de pildă);  notarii publici din România; UNCJR – Uniunea Naţională a Consiliilor Judeţene – din 2003; IT-ul românesc (Romanian Office of Science and Technology – activitate a agenţiei române de cercetare – Ministerul Cercetării, mai multe universităţi axate pe cercetare, companii din domeniul tehnologiei precum Siveco şi Teamnet).

    Potrivit informaţiior disponibile oferite de Registrul Transparenţei, o platformă ce are drept misiune transparentizarea lobby-ului dintre Parlamentul European şi organizaţiile care fac lobby, Institutul Naţional pentru Cercetare şi Dezvoltare în Fizică şi Inginerie Nucleară Horia Hulubei este instituţia cel mai implicată în astfel de acţiuni, dacă ne uităm la valoarea costurilor de lobby declarată, de peste 10 milioane de euro, urmată de Academia Navală Mircea cel Bătrân (7,75 – 7,99 milioane de euro), Academia Aeriană Henri Coandă (2 – 2,4 milioane de euro) şi Viticola Corcova (1,5 milioane de euro). Celelalte organizaţii înscrise în registru au declarat valori mai mici de 1 milion de euro şi, în majoritatea cazurilor, 0.

    ”Trebuie să fii pe piaţă, să monitorizezi, abia apoi să ai un rezultat – nu se prea întâmplă în cazul României, unde este nevoie de construirea unei culturi a comunicării. Ţara noastră este un stat membru nou – trebuie să ne batem pentru noi, cel mai puternic lobby din Bruxelles este cel din ţările membre, iar noi nu avem unul coagulat, aceasta e o problemă şi ar trebui să ne gândim să o rezolvăm  pentru a ne apăra interesele şi a fi luaţi în discuţie”, explică Dan Luca, directorul institutului EurActiv din Bruxelles necesitatea reprezentării României la Bruxelles prin structuri de comunicare.

     

  • Companiile care influenţează din umbră cele mai importante decizii luate în România cheltuie anual între 60 şi 80 de milioane de euro

    Comunicarea instituţională sau lobby‑ul s-a schimbat în ultimii 10 ani foarte mult nu doar în România, ci peste tot în lume. Viteza informaţiei şi tehnologia au adus cetăţeanul şi consumatorul în centrul atenţiei tuturor şi i-au dat o putere pe care cu greu o putea cineva previziona acum 20 de ani“, descrie Laura Florea, managing partner al companiei de public affairs Point şi preşedinte al Asociaţiei Registrului Român de Lobby, importanţa unui concept destul de des utilizat în limbajul academic şi politic/instituţional, care nu are încă un conţinut clar şi general acceptat.

    România nu face excepţie de la tendinţele internaţionale şi, chiar şi în lipsa unei reglementări, domeniile regăsite sub denumirile de advocacy, public affairs, reputation management şi altele sub care se regăseşte deseori activitatea de lobby pe piaţa locală, este din ce în ce mai efevescent. Una dintre puţinele cercetări în domeniu (Lobby în România, realizată de firma de cercetare GfK) arată că, dintre reprezentanţii grupurilor care au declarat că sunt implicaţi în activitatea de lobby, cei mai mulţi reprezintă ONG‑urile (din domeniile educaţie, ecologie, libertăţi fundamentale, tineret, drepturile consumatorului, minorităţi etnice, sănătate etc.) – 38%, companiile multinaţionale (din domeniile telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor, produse farmaceutice, bunuri de larg consum, servicii financiare şi bancare, energie, retail, băuturi alcoolice, tutun, agricultură etc.) – 29%; companiile româneşti 12%, firmele de avocatură 9%, iar firmele specializate de lobby (care în principal reprezintă interesele companiilor) constituie 4%. Astfel, nu doar firmele specializate în activitatea de lobby fac lobby, aceasta fiind nu doar o meserie, ci o activitate specifică grupurilor care vor să influenţeze politica publică, o decizie politică sau o lege, după cum sesizează autorii studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“, publicat anul trecut.

    „România nu este cu nimic diferită faţă de Bruxelles în privinţa grupurilor de interese care influenţează politicile publice. Cele mai puternice şi mai ascultate grupuri sunt asociaţiile de afaceri, fie că sunt sectoriale sau transsectoriale. Ele sunt din ce în ce mai puternice şi mai profesionalizate, dar din spate vin din ce în ce mai puternice ONG-urile şi thinktank-urile. Companiile, sindicatele, patronatele, organizaţiile profesionale şi chiar biserica sunt şi ele foarte active în influenţarea politicilor publice“, mai spune Laura Florea, preşedintele Asociaţiei Registrului Român de Lobby (ARRL). Florea observă că pe fondul unui interes în creştere pentru implicarea în formularea politicilor publice a grupurilor de interese, piaţa de servicii de consultanţă în lobby şi public affairs creşte. Florea apreciază că în prezent aproximativ 250 – 300 de organizaţii fac lobby în România, indiferent că este vorba despre companii, asociaţii de business, ONG-uri şi thinktank‑uri, sindicate şi patronate, firme de avocatură şi consultanţi fiscali sau firme de consultanţă în lobby. „Domeniile vizate sunt preponderent cele hiperreglementate: sănătate, farmaceutic, energie, telecomunicaţii, infrastructură, alimentaţie, financiar-bancar, jocuri de noroc, comerţ, tehnologie şi altele asemenea.“ Potrivit preşedintelui ARRL, 70 de organizaţii care fac lobby sunt înscrise în Registrul de Transparenţă în Activităţi de Lobby şi Advocacy, o iniţiativă de autoreglementare a industriei de lobby. În ce priveşte firmele de consultanţă specializate în public affairs şi comunicare, astăzi activează  în jur de 12-15 firme pe piaţa locală, la care se adaugă un număr şi mai mare de firme de avocatură sau consultanţă fiscală care sunt extrem de implicate în activităţi de lobby pentru clienţii lor. Preşedintele ARRP apreciază că între 60 şi 80 de milioane de euro se cheltuiesc anual de către grupurile de interese pentru activităţi de lobby direct şi activităţi conexe de comunicare, iar o parte din aceste cheltuieli sunt pentru angajarea de consultanţi de specialitate. Florea observă şi că industria emergentă de public affairs şi lobby se ridică undeva la 8-10 milioane de euro în România, potrivit datelor de la Ministerul Finanţelor Publice.

    În ce priveşte tentativele de reglementare a activităţii de lobby în România, acestea au apărut în contextul luptei împotriva corupţiei, potrivit studiului „Lobby în România vs. Lobby în UE“. Astfel, strategiile de luptă împotriva corupţiei adoptate în 2001 şi 2004 menţionau printre obiective elaborarea unui proiect de lege privind activitatea de lobby, precum şi asigurarea transparenţei în activitatea decizională. Ulterior, după aderarea României la UE, valurile legislative din 2008 şi 2011 au pus accentul mai ales pe transparenţă în activitatea decizională a autorităţilor publice, reglementarea activităţilor de lobby nemaifigurând ca obiectiv distinct sau menţionat expres. Tranziţia de la economia de comandă la cea de piaţă a dus la apariţia unei pieţe „în care interesele economice şi politice s-au intersectat, au coexistat şi, de multe ori, s-au protejat unele pe altele, în speranţa menţinerii unor privilegii individuale şi/sau de grup, contrare, de cele mai multe ori interesului public“, potrivit autorilor studiului citat.

    „Toate iniţiativele de legiferare de până acum, dintre care cea mai recentă datează din 2010, nu au ţinut cont nici de realităţile sociale din România, nici de recomandările instituţiilor internaţionale şi europene şi nici de modelele de succes din unele ţări sau de motivele de eşec legislativ din alte ţări. Cu alte cuvinte, ele au fost legi scrise prost, care au fost aspru criticate atât de societatea civilă, cât şi de mediul de afaceri.“, observă Laura Florea. Ea menţionează existenţa unei intenţii la nivelul Ministerului pentru Consultare Publică şi Dialog Civic de a promova un registru voluntar de transparenţă la nivelul administraţiei centrale, inspirat din Registrul de Transparenţă de la Bruxelles, unde entităţile care desfăşoară activităţi de influenţare a politicilor publice vor fi invitate să îşi declare interesele. Efectele unei reglementări juste şi în linie cu recomandările internaţionale vor aduce mai multă transparenţă şi etică în desfăşurarea activităţilor de lobby, dar şi reciprocitate în sensul în care funcţionarii şi demnitarii vor avea obligaţii şi rigori etice, sesizează Florea, care observă şi cum o reglementare proastă va duce în subteran şi mai mult această activitate, aşa cum s-a întâmplat în Polonia sau în Ungaria. Pe de altă parte, Radu Nicosevici, om de afaceri din Timişoara şi membru al Academiei de Advocacy, a declarat anterior pentru BUSINESS Magazin că o lege a lobby-ului nu ar aduce nimic nou în legislaţia românească, nefăcând decât să suprareglementeze nişte relaţii contractuale de prestări servicii deja reglementate prin Codul civil. Cât despre aspectul penal, „traficul de influenţă nu se poate face transparent, pe baza unui contract de prestări servicii de lobby, iar interesele servite prin trafic de influenţă nu se vor înregistra niciodată în vreo declaraţie de interese, indiferent cât de «dură» ar fi legea lobby-ului“, explica Nicosevici.

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Omul care construieşte istoria din umbră. A ajutat oligarhi şi tirani fără scrupule sa pară apărători ai libertăţii iar acum vrea să îl facă pe Donald Trump preşedinte

    Paul Manafort a ajutat oligarhi cleptomani şi tirani fără scrupule. El le-a deschis, sau după caz redeschis, drumul spre putere şi avere. Pentru unii are sens ca omul care nu o dată a revoluţionat lobby-ul politic să-l reprezinte acum pe Donald Trump, speranţa republicanilor la preşedinţia Statelor Unite.

    Puţină lume a auzit de Manafort, poate din cauza lumii prin care se învârte. Omul este unul dintre acele personaje care construiesc istoria din umbră, sau cel puţin o influenţează. Potrivit unui fascinant profil făcut de Franklin Foer în revista Slate, sub titlul „Americanul tăcut“, Paul Manafort este printre cei mai mari arhitecţi de strategie electorală ai ultimelor patru decenii şi unul dintre cei mai eficienţi. Şi-a făcut o carieră din transformarea celor mai răi tirani în apărători ai libertăţii. Din acest punct de vedere, a-l face popular pe Trump pare floare la ureche.

    Mar-a-Lago, palatul lui Donald Trump, este impresionant după standardele din Palm Beach, dar nu şi după cele ale lumii dictatorilor. Spre exemplu, nu se poate compara cu Mejighiria, reşedinţa fostului preşedinte ucrainean Victor Ianukovici. Trump are 33 de băi şi trei buncăre, însă vilei sale îi lipsesc turma de struţi, galionul plutind pe un iaz şi setul de crose de golf din aur. Lui Manafort nu-i pasă de aceste diferenţe. A lucrat pentru ucrainean şi-l va ajuta şi pe Trump. A ajuns cel mai important consilier de campanie al americanului.

    Trump a apelat la Manafort pentru ceea ce la început părea să fie o sarcină tehnică: Manafort se pricepe să-i strunească, prin presiuni sau cu vorbe mieroase, pe delegaţi la adunările cu probleme. A mai făcut-o, asistându-l pe Gerald Ford când acesta înfrunta insurecţia lui Ronald Reagan în 1976. A avut o lungă colaborare cu lideri republicani, care s-au bazat pe el să le atragă delegaţi şi voturi, să le regizeze, în cele mai mici amănunte, spectacolele electorale.

    Având în vedere experienţa şi talentul său, era evident că Manafort nu s-ar fi limitat doar la atragerea publicului către Trump, o sarcină de altfel foarte importantă. Nu a durat mult şi consilierul a încercat să preia controlul operaţiunilor lui Trump – gestionarea bugetului, cumpărarea de publicitate, îndrumarea politicianului către un teleprompter şi departe de atacurile incendiare, de bâlci, la adresa opozanţilor.

    Unii au văzut în angajarea lui Manafort un act disperat: Trump a apelat la o relicvă dintr-un trecut îndepărtat pentru a compensa pentru infrastructura de campanie lacunară. În realitate, aducerea lui Manafort este o lovitură. Omul este printre cei mai importanţi consilieri de campanie din ultimii 40 de ani şi unul dintre cei mai eficienţi. A revoluţionat în repetate rânduri practicile de lobby, deşi este reţinut în a-şi etala public influenţa.

    Spre deosebire de vechii parteneri de afaceri Roger Stone şi Lee Atwater, Manafort nu poate fi descris ca emfatic. Stă la hoteluri de lux, dar nu iese din cameră să mănânce. Rămâne acolo să-şi facă planurile. Când iese totuşi să cineze cu un grup, stă în capătul mesei şi vorbeşte foarte puţin, dând impresia că îşi pătrează ideile scumpe pentru conversaţii în privat cu clienţii săi.

    „Manafort este o persoană care nu iese neapărat în evidenţă. Nu este nimic egocentric la el“, povesteşte economistul Anders Aslund, fost consilier al guvernului ucrainean.

    Fostul editor al The Washington Post Mary McGrory l-a descris ca având o personalitate calmă, neutră, deşi i-a remarcat „ochii căprui trişti“. În pofida zecilor de ani în care a acumulat influenţă la Washington şi în alte capitale ale lumii, Manafort nu a fost niciodată subiectul unui profil de revistă. A distribuit comentarii presei atunci când voia şi acolo unde voia, adică aproape niciodată şi nicăieri înainte de sosirea în tabăra lui Trump.

    Munca lui presupune discreţie. Deşi lista sa de clienţi include serii întregi de nume din topul Fortune 500, el şi-a construit o afacere înfloritoare lucrând cu dictatori.

    Vorbind despre fosta lor firmă, Roger Stone face acest lucru clar. „Black, Manafort, Stone and Kelly“ şi-a aliniat cea mai mare parte a dictatorilor pe care i-am putut găsi. Dictatorii sunt cei pe care toţi sunt cu ochii.“ Manafort are darul special de a schimba modul în care dictatorii sunt văzuţi de americani. Îi reinventează ca eroi mărinimoşi – veneraţi de think-tankuri americane, spălaţi din abundenţă cu bani de Congres.

    Punctul culminant al lungii cariere a lui Manafort ar fi putut fi jocurile de tenis cu Ianukovici la palatul Mejighiria. Timp de aproape şapte ani a făcut naveta la Kiev. În acest timp a remodelat politica din Ucraina şi a ajutat la împingerea ţării în sfera de influenţă a lui Vladimir Putin. A fost o realizare impresionantă, cel puţin conform standardelor etice care guvernează lumea lui Manafort. Acum a apărut Donald Trump, un alt oligarh care are nevoie disperată de serviciile sale.

    Geneza relaţiei dintre Trump şi Manafort a început cu Roy Cohn, celebru avocat de la curtea senatorului Joe McCarthy, ieşit în evidenţă în procesele contra unor presupuşi spioni ruşi. În anii ’70, Trump şi tatăl său l-au angajat pe Cohn ca avocat pentru apărea familiei într-un proces de discriminare în tranzacţii imobiliare (Cohn a acuzat autorităţile federale de folosirea unor tactici demne de Gestapoul nazist). Însă Cohn şi Trump au devenit amici, luând masa împreună sau întâlnindu-se în cluburi. Roy Cohn i-a prezentat pe Stone şi pe Manafort lui Trump.

    În acei ani ai muzicii disco, Stone şi Manafort erau nedespărţiţi. Amândoi şi-au petrecut copilăria în Connecticut şi s-au dus la colegiu în Washington, deşi nu puteau fi mai diferiţi. Stone iubea să fie în centrul atenţiei şi nu se sfia să joace teatru în public. Era un „bad boy“. A muncit pentru campania lui Nixon şi n-a ezitat să folosească trucuri murdare: a aranjat astfel încât să pară că un rival de-al lui Nixon este sprijinit de comunişti, de exemplu. N-a ezitat nici să se laude cu realizările sale. Stone nu era deloc timid. Iubea interviurile şi să se dea mare. Este un fanatic al bodybuildingului, care a pozat fără cămaşă pentru New Yorker. Poza a prins implantul de păr, dar nu şi tatuajul cu Richard Nixon de pe spate.

    Manafort a avut un mentor foarte diferit. A studiat cu viitorul secretar de stat James A. Baker III, disciplinat ca un soldat de la Marină şi elegant ca un absolvent de la Princeton. Amândoi erau conservatori, pragmatici şi însetaţi de politică (tatăl lui Manafort a fost şase ani primar în New Britain, Connecticut – un republican care a dominat într-un teritoriu democrat).
    Baker, un colecţionar de tinere talente, s-a ocupat de campania pentru realegerea lui Gerald Ford. Acolo i-au picat ochii pe Manafort. L-a ales să-l ajute cu campania. Când Baker a avut nevoie de propriul manager în campania sa din 1978 pentru a deveni procurorul general al statului Texas, l-a ales tot pe Manafort.

    „Paul l-a avut ca model pe Baker“, spune un prieten al strategului de campanie. Manafort a condus operaţiunile pentru Reagan într‑una dintre cele mai dificile regiuni, în sud, unde tensiunile rasiale erau maxime. Succesul campaniei din 1980 le-a adus celebritate lui Stone şi lui Manafort. Mai important, ei au ajutat la propulsarea lui Reagan la putere. Au aprovizionat aparatul administrativ, distribuind joburi în agenţii şi acumulând favoruri care le vor asigura baza noii lor afaceri de lobby. Au deschis porţile firmei în 1981. 

     

  • Cel mai mare parc urban natural din Europa se va deschide in Bucureşti

    După mai bine de 5 ani de lobby din partea asociaţiilor pentru protecţia mediului, printre care şi “Let`s Do It, Romania!”, Guvernul României, prin Ministrul Mediului, Apelor şi Pădurilor, Cristiana Paşca Palmer, a dat astăzi avizul de înfiinţare a Parcului Natural Văcăreşti.

    Această decizie istorică pentru Bucureşti şi România va însemna că zona care adăposteşte în acest moment peste 97 de specii protejate va avea instituit regimul de protectie si de conservare. Parcul Natural Văcăreşti va deveni, astfel, cel mai mare parc natural urban din Europa.

    Parcul Natural Văcăreşti include 190 de hectare de spaţiu verde şi este casa a 97 de specii de păsări (45 specii aflate în diferite faze de protecţie) şi mamifere ca: vidra (specie protejată), vulpe, nevăstuică, enot. De asemenea, aici se găsesc şi alte specii precum ţestoasa de uscat şi ţestoasa de apă.

    De-a lungul anilor, zona a reusit sa se conserve într-un mod extraordinar, în ciuda ameninţărilor ivite la tot pasul. Cele mai mari provocări au venit de la oameni, din cauza pescuitului ilegal în lacuri, inclusiv cu plasa electrică, a incendiilor devastatoare, sau din cauza cantităţilor uriaşe de deseuri, care dăunează atât păsărilor, care pot confunda deşeurile cu hrana, cât şi faunei.
     

  • Cea mai disputată lege

    Dimensiunea legii dării în plată s-a văzut în luna februarie, când, la dezbaterile din Senat pe tema acestei legi, BNR fost reprezentată de cei doi viceguvernatori, Liviu Voinea şi Bogdan Olteanu, precum şi de prim-viceguvernatorul Florin Georgescu.

    Sugestiv pentru amploarea fenomenului este şi faptul că, după luni de tăcere, când au încercat să negocieze şi să rezolve lucrurile în culise, şi şefii băncilor comerciale au coborât din turnul de fildeş şi au ieşit la atac împreună. Asociaţia Română a Băncilor (ARB) a organizat o conferinţă de presă extraordinară pe tema celei mai controversate legi a momentului. Şi astfel, liderii celor mai mari bănci din sistem, afiliaţi la ARB şi la Consiliul Patronatelor Bancare din România, au reuşit să se adune în pre-mieră la aceeaşi masă încercând să combată pe aceeaşi voce legea dării în plată.

    Legea privind darea în plată a imobilelor a generat reacţii puternice şi contradictorii la nivelul întregii societăţi, pornind de la pledoarii privind caracterul social şi până la atenţionări privind o posibilă înăsprire a condiţiilor de creditare şi chiar efecte nefavorabile asupra creşterii economice.

    Bancherii au avertizat că „nota de plată“ după aplicarea legii privind darea în plată a imobilelor va fi plătită într-o primă fază de bancheri, însă costurile finale vor fi transferate către clienţi, vor fi suportate de români. „Cine plăteşte nota de plată? Într-o primă fază, băncile, pentru că trebuie să constituie provizioane suplimentare. În mod evident, este o pierdere pentru sistemul bancar. Poate fi suportată de sistem? În mod cert, da. Dar acesta este doar primul pas de impact. Ce se întâmplă mai departe? După promulgarea legii se dau case în plată, băncile vor fi obligate să le vândă, creşte oferta pe piaţă. Pentru a se proteja de risc, băncile vor înăspri condiţiile de creditare“, a declarat Sergiu Oprescu, preşedintele ARB. El a recunoscut pierderea de către bănci a „bătăliei populisto-mediatice“ privind legea dării în plată, susţinând că bancherii nu au reuşit să comunice foarte bine pe acest subiect.

    Reacţia bancherilor a venit după ce guvernatorul BNR Mugur Isărescu a criticat „vocea stinsă“ a ARB şi a arătat că există confuzie foarte mare în rândul societăţii în privinţa legii dării în plată.
    Varianta iniţială a legii a atras critici şi de la Comisia Europeană şi Banca Centrală Europeană. Daniel Zamfir, iniţiatorul legii dării în plată, deputat PNL, susţine că băncile nu-şi asumă niciun risc şi a spune astăzi că dispare creditarea imobiliară în România din cauza legii dării în plată este o minciună.

    „Dacă un client îşi asumă dobânda şi eventual fluctuaţia cursului, este echitabil ca banca să-şi asume riscul ipotecii. Nu este normal să urmăreşti un om toată viaţa pentru un credit pe care tu, bancă, l-ai dat şi tot tu ai considerat o ipotecă evaluată de tine care să acopere acel împrumut. După căderea pieţei imobiliare din 2008 a scăzut şi preţul imobilelor puse în garanţie, ceea ce înseamnă că în prezent clienţii sunt cei care suportă devalorizarea“.

    Subiectul potenţialilor beneficiari ai legii privind darea în plată şi pretinsul caracter social au provocat reacţii contradictorii. O sursă a dezbaterilor a fost chiar faptul că legea nu vizează doar persoanele care în mod real nu mai pot rambursa creditul, ci orice debitor care nu mai vrea să plătească, favorizând astfel în special debitorii cu credite de peste 150.000 de euro, respectiv speculatorii imobiliari din perioada de boom.

    Senatorii au adoptat cu unanimitate de voturi legea dării în plată, dar cu modificări faţă de proiectul iniţial. Concret, senatorii au decis ca programul Prima casă să rămână sub incidenţa legii, dar, în acelaşi timp, au admis propunerea BNR privind introducerea unui plafon maxim de 150.000 de euro pentru imobilele cu destinaţie de locuinţă, care vor fi luate în calcul la aplicarea legii.
    Acum urmează o nouă etapă, legea intrând în malaxorul Camerei Deputaţilor. Rămâne de văzut dacă parlamentarii din camera decizională vor agrea sau nu propunerea BNR privind introducerea unui plafon maxim de 150.000 de euro pentru imobilele cu destinaţie de locuinţă. Şi dacă Prima casă va intra sau nu sub incidenţa acestei legi.

    Cu toate că bancherii au avertizat că vor ma-jo-ra avansul la creditele ipotecare dacă va fi aprobată legea privind darea în plată a imobilelor, deja trei bănci – Raiffeisen, Bancpost şi Banca Ro-mânească – nu au mai avut răbdare şi au decis să facă deja această mişcare pentru împrumuturile imobiliare în lei şi euro în toiul dezbaterilor din Parlament pri-vind darea în plată.

    Raiffeisen, un jucător de top cinci din sistem, a majorat la finele lunii ianuarie avansul solicitat pentru creditele imobiliare de la 15% la 35% pentru segmentul finanţărilor în lei şi de la 25% la 40% pentru cele în euro. Bancpost, care are ca acţionar majoritar grupul elen Eurobank, a decis să majoreze avansul pentru creditele în lei de la 15% la 33%, iar cele în euro de la 25% la 43%. Banca a argumentat că „proiectul legii dării în plată determină schimbarea profilului de risc asociat produsului de creditare“. Totodată, Banca Românească, un jucător de talie medie din sistemul bancar şi tot cu acţionariat elen, a majorat avansul so-li-citat unui client pentru creditele imo-biliare în lei de la 15% la 35%, iar pen-tru cele în euro de la 20% la 40%.

    BRD-SocGen, a doua bancă din sistem, a majorat deocamdată doar avansul pentru  creditele ipotecare în euro de peste 25 de ani. Concret, BRD a decis să majoreze avansul la 50% pentru creditele ipotecare în euro acordate pe o perioadă mai mare de 25 de ani, în timp ce pentru împrumuturile în aceeaşi monedă, dar pe o durată mai mică de 25 de ani, avansul este de 25%.
    Forma finală a legii rămâne deocamdată o necunoscută. Indiferent cum va ieşi din Parlament, cert este că de această dată preşedintele Klaus Iohannis nu mai poate trimite legea înapoi în forul legislativ, rămânând doar posibilitatea contestării actului normativ la Curtea Constituţională.

     

  • Unul dintre iniţiatorii legii dării în plată: Din acest moment putem pune cruce legii dării în plată. „A fost un vis frumos. Lobby-ul intens al BNR a lovit unde trebuie”

     Piperea s-a răzgândit! Update: Raportul Comisiei nu poate fi retras. Dacă acesta a fost deja depus, nu se mai poate întoarce la Comisii decât dacă se votează în plen în acest sens.

    „Înţeleg ca senatorul Bota îşi retrage cele spuse la RRA azi. Cică nu ar fi spus că discuşia pe lege se amână pentru două săptămâni că să se discute <<avizul>> Ministerului Justiţiei şi al Consiliului Superior al Magistraturii. Rămâne să verificam pe net discuţia de azi.”

    Avocatul Gheorghe Piperea, unul dintre iniţiatorii legii dării în plată, afirmă că raportul Comisiei Juridice a Senatului favorabil legii dării în plată, a fost retras şi astfel legea nu se va mai discuta mâine în plen.

    „Se reia discuţia în comisii peste două săptămâni. Cel care a făcut public acest anunţ, la Radio România Actualităţi, este un anume senator Bota, de la PSD. Dar raportul nu putea fi retras fără acceptul preşedintelui comisiei juridice, domnul Boboc, PNL. Deci <<treaba>> este transpartinică. Lobby-ul intens al BNR a lovit unde trebuie”, a spus Piperea.

    Cititi mai multe pe www.zf.ro

  • Miliardari prinşi la furat. Proprietarii magazinelor Hobby Lobby sunt anchetaţi pentru că ar fi furat sute de tablete antice din Irak pentru muzeul lor

    Proprietarii lanţului de magazine Hobby Lobby sunt anchetaţi pentru că ar fi furat sute de tablete antice din Irak pentru muzeul lor non-profit, Museum of the Bible, relatează New York Post.

    Familia Green a fost pusă sub investigare încă din 2011, potrivit Daily Beast, când agenţii vamali au confiscat aproape 300 de tablete de lut ce erau destinate să ajungă la Museum of Bible, instituţia de 800 de milioane de dolari a cărei construcţie este proiectată să fie încheiată în 2017. 
    “Este posibil ca acele pachete să conţină obiecte obţinute ilegal? Este posibil”, a declarat Steve Green, CEO-ul companiei Hobby Lobby.
    Hobby Lobby ar fi încercat să aducă pe ascuns aceste tablete în Statele Unite, declarând incorect conţinutul pachetelor FedEX ca fiind “plăci artizanale” în valoare de doar 300 de dolari, ascunzând astfel semnificaţia şi originea obiectelor.

    De fapt, acele “plăci artizanale” sunt tabletele  vechi de mii de ani, ce conţin inscripţii cuneiforme.”A fost un transport care nu avea documentarea corespunzătoare”, a explicat încurcătura Cary Summers, preşedintele muzeului Museum of the Bible.

    În cazul în care proprietarii sunt găsiţi vinovaţi, aceştia trebuie să predea tabletele şi să plătească o amendă.

    Familia Green a acumulat o avere de 4,5 miliarde de dolari de la lansarea magazinului în 1970.

  • Un nou scandal în industria auto. Lista maşinilor care consumă mult mai mult decât susţin producătorii

    Un nou scandal se anunţă în industria auto: lista maşinilor care consumă mult mai mult decât susţin producătorii, Constructorii de automobile din Europa încearcă să îşi convingă clienţii, şi reuşesc, că vehiculele lor sunt mai economice decât în realitate, a descoperit un grup european de lobby. Drept urmare, mulţi şoferi ajung să plătească până la 500 de euro în plus pentru combustibil, în fiecare an. Care sunt cele mai păguboase maşini.

    Lista maşinilor care consumă mult mai mult decât susţin producătorii