BusinessMagazin

Tag: libertate

  • Când pasiunea pentru cifre şi cea pentru litere fac front comun

    A lăsat Olanda pentru a face carieră în România, este unul dintre cei mai admiraţi executivi din mediul de business local şi conduce a şasea bancă din piaţa locală după valoarea activelor. Din acest rol, Steven van Groningen, preşedinte şi CEO al Raiffeisen Bank, a găsit o cale de a face punte între tabelele cu cifre, care îi ocupă programul zilnic, şi paginile pline de litere, pe care le scrie sau le citeşte în dimineţile de weekend şi în serile târzii.

    Exceptând bankingul, practicat în familia sa de generaţii, Steven van Groningen, unul dintre cei mai apreciaţi bancheri din businessul românesc, clasat pe poziţia 35 în cel mai recent top al celor mai admiraţi CEO din România realizat de Business Magazin, are o listă de pasiuni pe cât de lungă, pe atât de diversă. Fost canotor de performanţă, reprezentant al Ţărilor de Jos în proba de canotaj la Jocurile Olimpice de vară din 1984 şi la mai multe Campionate Mondiale de Canotaj, pasiune pe care o împărtăşeşte cu soţia sa, campioana olimpică Valeria Răcilă, executivul îşi dedică timpul şi picturii, scrisului (are un blog), actelor caritabile şi, nu în ultimul rând, lecturii.

    „Am prostul obicei de a citi mai multe cărţi în acelaşi timp. Am mai multe cărţi începute, dar neterminate, iar pe unele nici nu le mai găsesc. Cititul mă relaxează în general, indiferent de carte. Intru în altă lume. Când încep o carte nouă o fac în funcţie de starea mea de spirit din acel moment. Îmi place să citesc seara, când este linişte, dar problema mea este că adorm destul de repede. Şi în weekend de dimineaţă este un moment bun, când pot citi în linişte sau pot pune muzică”, îşi descrie executivul rutina literară. Iar perioada cea mai propice pentru lectură este, în opinia sa, cea a sărbătorilor de iarnă, „cu linişte, pomul de Crăciun, foc în cămin şi copiii acasă”.

    Dintre cele mai recente lecturi cu care s-a delectat aminteşte „The Hidden Life of Trees” de Peter Wohlleben şi „Range” de David Epstein, pe care le recomandă cu căldură, alături de „Identity” de Francis Fukuyama şi „Vrijheid voor Gevorderden” („Libertatea pentru Avansaţi”) de Paul Teule – „o carte care se focusează pe conceptul de libertate”.

    Executivul se autodescrie drept un cititor pasionat, deopotrivă de literatura fiction şi non-fiction. „Adesea mă bazez pe recomandări, poate dintr-un articol din FT sau The Economist, poate recomandarea unui prieten sau coleg. Se mai întâmplă să intru într-o librărie şi să plec de acolo cu un braţ plin de cărţi.”

    Cărţi specifice industriei bancare spune că nu prea citeşte, dar că a citit, în schimb, multe cărţi despre criza financiară, cum ar fi „House of Debt” a economiştilor Atif Mian şi Amir Sufi, „Too Big to Fail”, scrisă de Andrew Ross Sorkin, alături de „The Big Short” şi „Boomerang”, de Michael Lewis, pe care le descrie ca fiind „intersante si utile”. În general preferă însă literatura sau cărţile de interes general, considerând că din fiecare carte pe care a citit-o a învăţat ceva.

    Printre scriitorii care l-au fascinat în copilărie se numără Enid Blyton şi Astrid Lindgren, cititul fiind una dintre pasiunile sale încă din acei ani. „Mă «certam» cu mama mea seara, să închid lumina şi să mă culc. Era o negociere continuă la noi în casă, seara, ba pentru «încă o pagină, te rog», ba pentru «până termin capitolul», povesteşte el.

    Experienţa de a lua masa cu un scriitor spune că a trăit-o deja cu ocazia vizitei în România a lui James Robinson, coautorul cărţii „Why Nations Fail”. „Chiar dacă există cercetări multiple în domeniu şi ştim exact «Why Nations Fail», asta nu înseamnă că devine mai uşor să schimbăm lucrurile spre mai bine. Cam asta a fost concluzia discuţiei cu James Robinson atunci”, îşi aminteşte el.

    La întrebarea «Care a fost cartea cu cel mai puternic impact asupra dvs.?», bancherul crede că este imposibil de răspuns. „Fiecare are un impact într-un anume fel. Îmi aduc aminte de povestea unui scriitor olandez care îşi organiza cărţile în ordinea în care le citise, cred că o facea în ideea că fiecare are un impact asupra ta şi atunci contează ordinea în care le citeşti. Un impact colectiv al cărţilor pe care le-am citit este, poate, că am realizat câtă suferinţă a stat la baza evoluţiei noastre, a omenirii. Putem să fim mulţumiţi de progres şi unde am reuşit să ajungem, dar să nu uităm şi să nu luăm lucrurile ca şi cum ni s-ar fi cuvenit. Cărţile citite, adaugă executivul, l-au afectat, l-au schimbat, l-au dezvoltat ca om şi au avut o mare influenţă asupra modului în care îşi trăieşte viaţa, inclusiv cea profesională.

    Legat de obiceiul de lectură al angajaţilor companiei pe care o conduce, executivul spune: „Mi-e greu sa imi imaginez cum cineva se poate dezvolta fără să citească măcar din când în când o carte bună”.

    În opinia lui van Groningen, un antreprenor sau om de business ar trebui să aibă multe cărţi în bibliotecă, iar cartea care, cu siguranţă, nu trebuie să lipsească, este „The Constant Choice” de Peter Georgescu.

    În privinţa procesului de digitalizare a cărţilor, şeful Raiffeisen consideră că pe viitor cărţile tipărite vor rămâne pe piaţă. „Digitalizarea va impulsiona mai mult sistemul de «print on demand» şi nu ar fi rău dacă putem comanda şi cărţi tipărite care sunt «out of print». Experienţa de a citi o carte tipărită pentru mine rămâne diferită de experienţa digitală. Poate e aceeaşi diferenţă ca atunci când vizionăm un film la televizor sau îl vedem la cinema, ori o fotografie văzută pe un ecran sau tipărită aşa cum trebuie.”

     

    Cartea care nu ar trebui să lipsească din biblioteca unui antreprenor sau om de busniess:

    The Constant Choice — Peter Georgescu

    Le-a citit şi le recomandă:

    The Hidden Life of Trees — Peter Wohlleben

     
     

    Range — David Epstein

     

    House of Debt — Atif Mian şi Amir Sufi

     

    Too Big to Fail — Andrew Ross Sorkin

     

    The Big Short — Michael Lewis

     

    Boomerang — Michael Lewis

     

    Lecturile recente ale executivului:

    Identity — Francis Fukuyama

     

    Vrijheid voor Gevorderden (Libertatea pentru Avansaţi) — Paul Teule

     

    Acest articol face parte din proiectul #BooksOfLeaders lansat de Libris.ro cu scopul de a aduce în atenţia cititorilor importanţa şi rolul definitoriu pe care îl are lectura în dezvoltarea şi menţinerea unui business.

     

    #BooksOfLeaders este despre oameni, business-uri de succes şi lecturile care au lăsat o amprentă puternică în parcursul şi dezvoltarea acestora. Este despre felul în care lectura construieşte succesul cu fiecare pagină. Asumarea evoluţiei continue prin lectură reprezintă pasul de început pentru un lider, iar cărţile stau la baza formării expertului în domeniul ales. Proiectul îşi propune să evidenţieze rolul cărţilor în viaţa şi afacerile liderilor de succes din România şi să ofere inspiraţie celor care îşi doresc să exploreze un stil de viaţă bazat pe cunoaştere. 

    În ultimele luni, probabil cea mai provocatoare perioadă traversată de mediul de business din România, vânzările online de carte din categoria Afaceri au crescut pe Libris.ro cu 80%. Interesul pentru lectura de business dovedeşte faptul că mediul de afaceri caută în cărţi idei, soluţii şi abordări eficiente la problemele curente. În acest context, o privire către poveştile liderilor locali şi cărţile pe care ei le recomandă în cadrul #BooksOfLeaders este deopotrivă aspiraţională şi interesantă. 

    În peste 11 ani de activitate, Libris.ro a devenit una dintre destinaţiile favorite ale publicului român avid de lectură. Prin misiunea sa asumată, încurajează lectura prin campanii susţinute, având ca ţel să atingă de fiecare dată un public nou, care să descopere importanţa dezvoltării continue prin lectură.

  • Pentru că vrea să vândă „gazele libertăţii” în Germania, America loveşte în germanul de rând

    Când două orgolii puternice se ciocnesc, cum ar fi cel al Americii şi cel al Germaniei, nu politicienii au de suferit în primul rând, ci comunităţile locale. Pentru un oraşel bavarez, decizia Pentagonului de a redistribui trupele americane staţionate în Europa ar putea însemna sfârşitul unui mod de viaţă germano-american vechi de zeci de ani, scrie revista Politico.

    Situat la o oră de mers cu maşina de graniţa cu Cehia, Vilseck a fost „acasă” pentru mii de civili şi soldaţi americani încă din anii 1950 şi găzduieşte în prezent Regimentul 2 de Cavalerie al Armatei SUA. Această istorie şi-a lăsat amprenta asupra oraşului, creând o economie care se împleteşte strâns cu prezenţa americană – o situaţie reflectată în oraşul vecin Grafenwöhr, o bază imensă în care Elvis Presley şi-a petrecut câteva săptămâni după ce a fost recrutat.

    Dependenţa se întoarce acum împotriva oraşelelor gazdă ale armatei americane din toată Germania. După anunţul secretarului Apărării al SUA, Mark Esper, că 12.000 de militari vor fi transferaţi din Germania, comunităţile locale, printre care şi cea din Vilseck, se confruntă cu un viitor economic incert. Şi cu aproximativ 4.500 de soldaţi din Regimentul 2 Cavalerie care vor fi mutaţi, Vilseck va fi lovit cel mai puternic.
    Faptul că barăcile cazărmii oraşului ar putea fi goale în câţiva ani îl preocupă pe primarul Hans-Martin Schertl. „Contribuţia economică a zonelor de instrucţie de aici şi din Grafenwöhr a fost calculată la aproximativ 650 de milioane de euro anual“, a spus el, aşezat în biroul său cu vedere la piaţa din centrul Vilsekului, la câteva zile de la anunţul Washingtonului.
    Dacă mii de americani vor pleca, „preţurile de pe piaţa imobiliară vor scădea cu siguranţă, deoarece cererea nu ar putea fi la fel de mare ca oferta”, a spus Schertl, adăugând că mulţi germani de-ai locului se bazează pe chiriaşii americani care le plătesc chirie pentru a locui în casele lor. La mică distanţă de piaţa centrală, Bobby Grassick, directorul general al Vânzări de Autovehicule Militare Vilseck, rezonează cu remarcile primarului.
    „Va afecta zona dramatic“, a spus Grassick, stând în spatele biroului său, lângă showroom-ul dealerului auto. Preţurile imobiliare şi chiriile din zonă primesc un impuls artificial din prezenţa americană, a explicat el.
    La o oarecare distanţă de cel mai apropiat autobahn şi nu suficient de aproape de centrele regionale Nuremberg sau Regensburg pentru a profita de dezvoltarea lor urbană, Vilseck este ceea ce nemţilor le place să numească Pampa, o zonă rurală în mijlocul pustietăţii – care de obicei are o piaţă a locuinţelor de închiriat relaxată.
    „Toate aceste case pe care le vedeţi pe aici – sau multe dintre ele, să zicem – sunt construite pentru familiile americane“, a spus el, adăugând că nemţii care au investit în ele „vor locui ei în aceste case goale când americanii vor dispărea, pentru că nu vor primi niciodată chiriile de care au nevoie de la localnici pentru că aceştia nu şi-ar putea permite. „Nu avem nici industrie”, a spus Sabine Kederer, proprietara hotelului Angerer din Vilseck, clădire care datează de secole şi în care „aproximativ 80% dintre oaspeţi au legătură cu americanii sau sunt americani”.
    Multe instituţii din oraş se adresează special americanilor, de la restaurante – cum ar fi Angus Steakhouse, a cărui friptură de
    1 kilogram împinge chiar şi graniţele bucătăriei bavareze – la agenţii de turism care fac publicitate exclusiv pentru zboruri transatlantice. Locurile de cult ale oraşului includ nu numai bisericile romano-catolice tipice ale regiunii, ci şi Centrul Creştin New Life şi Biserica Creştină a Noului Testament.
    Kederer crede că Vilseck ar fi trebuit să înceapă să-şi diversifice modelul de afaceri în urmă cu câţiva ani, pentru a nu mai depinde de soldaţii americani. În opinia ei, pitorescul oraş ar trebui să fie promovat ca destinaţie turistică sau ca alternativă accesibilă pentru orăşenii care nu doresc să-şi cheltuiască toţi banii pe chirie. Fără astfel de strategii în acţiune, ea este îngrijorată că retragerea americană va produce o lovitură severă economiei locale.
    În afară de aspectul economic, ea este tristă şi pentru că va trebui să spună adio prietenilor. În afară de soldaţi, mulţi civili americani, cum ar fi membrii familiilor lor, locuiesc în şi în jurul Vilsekului.
    „Ne-a fost foarte bine cu americanii“, a spus Kederer, adăugând că cea mai bună prietenă a fiicei sale de 9 ani este americancă. Nu numai că sunt „inseparabile”, a spus ea, dar ambele beneficieză de abilităţile lingvistice reciproce. Majoritatea germanilor din Vilseck sunt de acord că prezenţa americană a adăugat calitate vieţii în oraş dincolo de perspectiva economică. „Am lucrat ca supraveghetor în autobuzul şcolar”, povesteşte localnica Brigitte Trummer, acum pensionară, adăugând că copiii germani şi americani ai oraşului s-au înţeles mereu. „Sunt tristă să văd americanii plecând … Vilseck se va transforma într-un oraş fantomă.“
    Primarul Schertl încă speră că oraşul său va evita această soartă. „Trump se confruntă cu rezistenţa democraţilor şi a unor republicani“, a spus el, adăugând că această mutare nu are sens strategic: „Toată lumea spune acest lucru, inclusiv fostul general comandant al armatei americane din Europa Ben Hodges… Iar preşedintele rus Vladimir Putin îşi freacă mâinile – cu 10.000 de soldaţi americani mai puţin decât ar fi trebuit să se teamă cândva, dacă ar alege să anexeze statele baltice sau orice altceva.“ Grassick are o viziune diferită de cea a lui Schertl. „Americanii nu văd  direct ameninţarea în teren, aici, în Germania, ei o văd mai mult spre graniţele cu Rusia – prin urmare de aici şi comasarea în Polonia – vor să se deplaseze mai mult în această direcţie“, a spus el. (Washingtonul a transmis mesaje ambigue în acest sens, spunând că va muta unele trupe în Polonia, deşi recent Pentagonul a anunţat că trupele afectate din Germania vor fi transferate în principal în Italia şi Belgia sau înapoi în Statele Unite.) În orice caz, Grassick nu este prea îngrijorat pentru afacerile sale, deşi sunt croite 100% pentru a satisface nevoile americanilor. „Importăm maşini din SUA pentru ca soldaţii să le cumpere aici şi să le poată duce înapoi acasă când pleacă. Arată la fel, dar sunt vehicule cu totul diferite, cu luminile şi parbrizele lor şi toate cele neconforme cu standarde europene „, a spus el.
    Ca parte a unui acord între SUA şi Germania, clienţii săi americani nu plătesc taxe de import, a explicat Grassick. Nemţii, pe de altă parte, ar trebui să plătească cu „29% mai mult” pentru una dintre maşinile sale, astfel că retragerea trupelor ar trebui să facă ravagii modelului său de afaceri – însă el se bazează pe faptul că mai are doar câţiva ani până la pensionare. „Chiar nu mă afectează atât de mult.“
    Pentru Kederer, miza este mai mare. „Acest hotel este în familia mea din 1666 şi sunt a 14-a generaţie care îl conduce“, a spus ea. „Nu vreau să se termine cu mine.“

    Armata americană s-ar putea să fie în retragere în Germania, însă câţiva politicieni de la Washington sunt în plină ofensivă, motivaţi din spate de interese de afaceri. SUA au devenit exportator de energie mulţumită dezvoltării industriei gazelor de şist, în timp ce Rusia îşi ademeneşte clienţii europeni pentru gazele sale cu noi rute, directe şi mai sigure. Una dintre acestea este gazoductul Nord Stream, care aduce gaze direct în Germania, ocolind Ucraina. Conducta există deja, dar Moscova vrea majorarea capacităţii de transport, iar Berlinul nu are nimic împotrivă, ba chiar sprijină proiectul, căruia i se opun SUA şi câteva ţări care se simt ameninţate de întărirea influenţei ruseşti în regiune, cum ar fi Polonia.  Administraţia de la Washington, care promovează puternic gazele americane în Europa ca soluţie pentru „eliberarea” de dependenţa de Rusia, face presiuni asupra Germaniei să renunţe la proiectul rusesc. În aceste condiţii, trei senatori americani ameninţă portul de feriboturi de pe insula Rügen cu sancţiuni „zdrobitoare” pentru a împiedica realizarea controversatului proiect Nord Stream 2. Cu toate că se tem de ruina financiară, oamenii din Sassnitz, un oraş de pe acea insulă, sunt sfidători, scrie Deutsche Welle, care a realizat un reportaj acolo. Oraş de pescari unde pe străzi miroase a peşte prăjit. Soarele se reflectă puternic în apa mării, iar câteva bărci cu pânze alunecă leneş în lumină. Este încă vacanţa de vară în unele landuri germane, iar în Sassnitz, port la Marea Baltică, senzaţia de vacanţă se simte chiar mai mult. Chiar şi primarul micului oraş de 9.000 de locuitori ar fi trebuit să fie în concediu. Ar fi plecat dacă nu ar fi fost o scrisoare ameninţătoare trimisă din Statele Unite. „Nu se întâmplă în fiecare zi ca Sassnitz să treacă de la 0 la 100 pe scara atenţiei politice a lumii”, spune Frank Kracht, râzând. Redevine repede sobru. „Trebuie să iau în serios aceste ameninţări. Pentru că, în primul rând, este vorba şi de muncitori.“

    El se referă la angajaţii companiei Fährhafen Sassnitz, care operează portul local Mukran. Este hub-ul logistic pentru finalizarea controversatei conducte de gaz Nord Stream 2, cu o lungime de 150 de kilometri. În scrisoarea adresată oraşului Sassnitz la începutul acestei luni, trei senatori republicani americani – Ted Cruz din Texas, Tom Cotton din Arkansas şi Ron Johnson din Wisconsin – au ameninţat Portul Mukran cu sancţiuni economice şi juridice “zdrobitoare” dacă continuă să permită echiparea vapoarelor pentru realizarea proiectului gazoductului rusesc. SUA încearcă în toate modurile posibile să împiedice ca gazoductul să devină realitate, iar criticile nu sunt ceva nou.
    Preşedintele Donald Trump a acuzat Germania că doreşte protecţia militară a SUA împotriva unei ameninţări ruseşti, oferind în acelaşi timp Moscovei venituri mari din exporturile de gaze. Însă tonul mesajului din scrisoare este ceva nemaiîntâlnit până acum, cel puţin pentru oficialii germani. În portul german stă ancorată Akademik Cerskiy, o navă rusească ce urmează să finalizeze lucrările. Ar trebui să fie echipată tehnic pentru a duce pe şantierul marin conductele finite, care sunt depozitate în Portul Mukran. Munca a fost temporar oprită, iar aici intervine scrisoarea ameninţătoare a americanilor. Jürgen Trittin din partidul ecologist german a descris scrisoarea ca fiind „o declaraţie economică de război”, în timp ce premierul landului Mecklenburg-Pomerania Occidentală, Manuela Schwesig, a caracterizat-o drept „scandaloasă” şi o „tentativă de şantaj”. În Sassnitz, puţini localnici sunt interesaţi de politica americană. Susanne Bender locuieşte acolo de
    50 de ani, conducând o afacere de afumat peşte numită Heimat („Acasă”). Bender vinde rulouri de peşte care par delicioase, deoarece coada de clienţi este lungă. „Nu este deloc bine ce face Trump. De ce se amestecă în afacerile noastre?“ spune ea. „Nu doar eu personal, ci toată lumea este îngrijorată. Toţi depindem de port.“ După comerţul turistic, portul de feriboturi industriale este cel mai important angajator din regiune. „Construieşti ceva şi acum ar trebui să fie demolat sub picioarele tale”, spune René Beinhoff, care vinde îngheţată pe promenada Sassnitz. „Ce nonsens!“
    Primarul Kracht subliniază că toate autorizaţiile au fost emise, conducta este ca şi terminată – cel puţin 94% din aceasta – şi ei vor să rămână cu ea. „Este doar o ameninţare. În prezent, nu există sancţiuni“, spune el. „Trebuie să o luăm în serios, dar trebuie, de asemenea, să ne liniştim oamenii că nu vor fi atraşi în niciun fel în această bătaie de joc politică”. Oamenii din Sassnitz nu par să fi înţeles pe deplin prăpastia în care privesc, spune Sascha Lohmann, politolog la Institutul German pentru Afaceri Internaţionale şi Securitate, care cercetează sancţiunile americane de ani buni. Potrivit acestuia, antecedentele americane şi ameninţarea cu sancţiuni din scrisoare sunt suficiente pentru a-i face nervoşi pe jucătorii de pe piaţa financiară, cum ar fi banca de casă a portului. „Senatorii înţeleg exact ce efect psihologic au aceste ameninţări“, subliniază Lohmann.
    El crede că adevărata problemă o reprezintă sancţiunile secundare, cu SUA interzicând propriilor companii să facă afaceri cu companii afectate de sancţiuni – în acest caz portul Mukran şi-ar pierde toţi partenerii de afaceri americani. De teamă, explică politologul, multe companii vor prefera să renunţe la a mai face afaceri cu Mukran, în loc să-şi rişte întreaga afacere din SUA. „Aceşti jucători financiari ar face atunci ca portul să intre în insolvenţă“, spune el. Între timp, unii politicieni germani solicită guvernului de la Berlin să ia poziţie, ba chiar să emită contrasancţiuni.

  • Băgaţi-ne înapoi în izolare!

    Nu merităm relaxarea măsurilor. Nu merităm să mergem în mall, nici să mergem cu toată gaşca la restaurant. Nu merităm nici măcar să ieşim pe stradă fără declaraţie. Băgaţi-ne înapoi în izolare, să fim în siguranţă. Băgaţi-ne înapoi în izolare, să avem şansa unui concediu normal. Nu merităm libertatea de a merge oriunde, condiţionată de purtarea unei măşti, pentru că această libertate se va transforma curând în interdicţie din partea altor ţări mai responsabile decât noi. Şi pentru că apelul la conştiinţa celor din jur este inutil, la fel ca orice măsură luată, cu excepţia celei de a ne întoarce în carantină, între patru pereţi.

    Prima dată când am ieşit la o terasă, după mai bine de două luni, am văzut cu stupoare cum la masa de lângă se formase un grup de opt persoane, în condiţiile în care legea prevedea un număr de maximum patru persoane la o masă. Am fost jignită când am cerut socoteala unui şef de magazin pentru nepurtarea măştii de către angajaţi, în condiţiile în care era un fapt obligatoriu prin lege. Consternarea mi-a crescut când, la farmacie, niciun membru al personalului nu purta mască, lăsând clienţii să intre la fel, în ciuda oricărui avertisment, a oricărei măsuri, indiferent de numărul de tragedii. Mă simt neputincioasă în faţa teoriilor conspiraţiei, a nepăsării, a ignoranţei totale şi a rău-voinţei.

    Astăzi, 14.06, data la care scriu acest articol, numărul de cazuri noi de infecţie raportat pentru ultimele 24 de ore este 320, mult peste cel înregistrat înainte de ridicarea restricţiilor, pe 15 mai, şi mai ales, mult mai mare decât cel înregistrat cu exact două luni în urmă, pe 14 aprilie, în plină pandemie, când au fost 246 de cazuri de îmbolnăvire. Într-un clasament al celor mai sigure ţări care pot fi vizitate în vremuri de pandemie, suntem pe locul 30 din 43 de state, în spatele chiar şi al Italiei, unul dintre cel mai grav afectate state de coronavirus. Este clar că nu înţelegem de bună voie şi de vorbă bună. Nici noi, nici politicienii, nici retailerii, nici restaurantele, nici măcar farmaciştii sau unii medici. Suntem nişte copii răsfăţaţi şi teribilişti, care nu pot învăţa decât prin pedeapsă.

    Aş vrea să trăiesc într-un stat cu oameni responsabili, care să respecte măcar siguranţa celorlalţi. Mi-aş dori să nu fiu obligată să prefer restricţiile în detrimentul libertăţii.

    Dar poate merităm totuşi, cu toţii, să ajungem înapoi în izolare.

  • Europa revine la viaţă: Care este pulsul în cele mai mari capitale europene şi cum sunt aşteptaţi turiştii

    Unul dintre cele mai importante momente prin care trece Europa în drumul de întoarcere către normalitate vine în zilele de 15 şi 16 iunie, când nouă ţări îşi redeschid graniţele pentru turişti din alte ţări ale Uniunii Europene. Printre acestea se numără Germania, Franţa, Grecia, Belgia, Elveţia şi Olanda.

    Ele se alătură celorlalte ţări europene care au deschis parţial graniţele, potrivit FT. Spre exemplu, Portugalia primeşte turişti din majoritatea ţărilor UE, însă nu din Spania, în timp ce anumite ţări sunt închise total, precum Malta.

    Deschiderea graniţelor UE pentru cetăţenii din Marea Britanie este încă aşteptată, însă reprezentanţii blocului european au declarat săptămâna trecută că speră ca ţările membre să-şi deschidă graniţele către restul lumii începând cu data de 1 iulie.

    Terasele inundă trotuarele Parisului

    Parisul a reveni la viaţă de când a început relaxarea restricţiilor în urmă cu o lună. Blocajele din tradic au revenit, magazinele au început să de deschidă, iar cafenelele şi terasele s-au aglomerat. Cu toate acestea, FT relatează că freamătul capitalei franceze dinainte de pandemie nu se compară cu atmosfera actuală, întrucât este „prea uşor să găseşti un scaun liber” în locurile aglomerate în mod obişnuit.

    Deşi Parisul s-a deschis, turiştii încă lipsesc. Franţa plănuieşte să-şi redeschidă graniţele pentru ţările vecine luni şi vrea să permită accesul cetăţenilor din spaţiul Schengen de la data de 1 iulie.

    Lipsa turiştilor se simte, întrucât autobuzele care se înghesuie de obicei pe străzile oraşului lipsesc, iar unele magazine sunt închise încă. Ospătarii din cafenele, cunoscuţi pentru atitudinea lor „obraznică” se comportă „neobişnuit de frumos”, relatează FT.

    Într-un an obişnuit, Parisul are circa 50 de milioane de vizitatori, în timp ce Franţa are în total 89 de milioane de turişti, ceea ce o transformă în principala destinaţie turistică a lumii. Pentru a încuraja activitatea din sector, guvernul a făcut apel la patriotism şi i-a încurajat pe francezi să îşi facă vacanţa în ţară în 2020.

    Apelul guvernului nu s-a concretizat încă în rezervări, în contextul în care informaţiile legate de momentul exact în care vor fi deschise graniţele sunt neclare, a explicat Didier Arino, care conduce compania de consultanţă în turism Protourisme.

    „Hotelurile din Paris sunt rezervate doar la 25% din capacitate pentru iulie şi august, în comparaţie cu un nivel obişnuit de 70% în vară. Cererea este foarte redusă”, a spus el.

    Cei care cheltuie cel mai mult în Paris sunt americanii, chinezii şi ruşii, iar absenţa acestora pentru vara anului 2020 va afecta atât hotelurile, cât şi furnizorii bunurilor de lux, precum Louis Vuitton. Niciunul dintre cele 11 hoteluri aşa-numite palat din Paris nu s-au redeschis încă, iar foarte puţine dintre ele acceptă rezervări pentru luna august. Printre acestea se numără Ritz, Bristol şi Four Seasons.

    Primarul Anne Hidalgo le-a permis cafenelelor, restaurantelor şi barurilor să întindă terasele pe zone mai întinse de trotuar şi a implementat un sistem de străzi pietonale. Mai mult, primăria a decis să extindă pistele de biciclete pentru ca turiştii să poată vizita oraşul pe două roţi.

    Grecia se deschide pentru 29 de ţări

    Atena îşi aşteaptă turiştii ca pe o gură de aer proaspăt din punct de vedere economic. Locuri care ar fi beneficiat de 5.000 de vizitatori pe zi sunt astăzi pustii încă, în contextul în care croazierele au fost anulate, iar în aeroport sunt prea puţine zboruri.

    Grecia se deschide luni oficial pentru turişti din 29 de ţări, inclusiv pentru vecinii balcanici, majoritatea statelor UE, Australia, Noua Zeelandă şi China.

    Autorităţile vor efectua teste în mod aleatoriu în aeroportul din Atena şi la punctele de frontieră, iar cei care sunt testaţi pozitiv vor fi ţinuţi în carantină pentru 14 zile, pe cheltuiala statului grec.

    Zborurile internaţionale directe către insulele greceşti vor începe de la data de 1 iulie, când Grecia plănuieşte să deschidă graniţele şi pentru vizitatori din celelalte ţări, inclusiv SUA şi Marea Britanie.

    Măsurile de distanţare socială sunt deja implementate la siturile turistice, cu mesaje care încurajează turiştii să menţină distanţa. În anumite locuri sunt instalate şi panouri de plexiglas.

    În acelaşi timp, districtul de shopping şi restaurante Plaka aşteaptă ca următoarele săptămâni să aducă turişti, pentru ca afacerile locale să nu se închidă. Cafenelele sunt aproape goale, iar majoritatea magazinelor care vând articole de îmbrăcăminte şi produse de specialitate nu sunt deschise, la mai mult de trei săptămâni după ce autorităţile au eliminat restricţiile pentru retaileri.

    Proprietarii de cafenele speră să supravieţuiască ajutaţi de decizia guvernului de a elimina TVA-ul pe cafea şi băuturi răcoritoare luna aceasta pentru a ajuta businessurile.

    Vara 2020 ar putea fi pierdută pentru Madrid

    Guvernul spaniol încearcă în mod disperat să găsească soluţii pentru a impulsiona activitatea de turism, în contextul în care sectorul turistic reprezintă peste 12% din PIB-ul Spaniei – ţară care s-a confruntat cu unele dintre cele mai stricte restricţii şi care deschide graniţele la 1 iulie pentru cetăţenii din UE şi din Marea Britanie.

    Cu toate acestea, există un proiect pilot care permite ca aproape 11.000 de turişti germani să ajungă în Insulele Baleare chiar de astăzi. Turiştilor li se verifică temperatura la sosire şi li se păstrează datele de contact în cazul unor evoluţii ulterioare.

    În timp ce operatorii de turism din Spania caută modalităţi de a salva sezonul, mulţi proprietari de businessuri din Madrid acceptă ideea că vara anului 2020 este pierdută. Din cauza valului de căldură, Madridul este aproape gol în luna august.

    Pentru sectorul turistic din Spania este mai important ca ţara să evite un nou val în toamnă.

    „Restaurantele, muzeele, spectacolele – turismul în Madrid implică spaţii închise, iar oamenii sunt speriaţi de această perspectivă. Poate turismul va începe să-şi revină în septembrie, dar dacă reapare Covid-ul odată cu frigul, ne-ar putea afecta în continuare”, a explicat Veronica Garcia Castelo, care conduce hotelul de cinci stele Heritage Madrid Hotel, din vecinătăţile capitalei.

    Cele trei hoteluri pe care le controlează familia Castelo se vor redeschide abia în septembrie, întrucât 90% dintre oaspeţi vin în mod obişnuit din alte ţări, iar două treimi dintre aceştia provin din Europa.

    Asociaţia hotelierilor din Madrid AEHM se aşteaptă ca doar 62 dintre cele 320 de hotele partenere să se redeschidă până la finalul lunii iunie, cu un total de 83 până la finalul lunii iulie.

    Cântăreţii ambulanţi şi mimii se întorc pe străzile Romei

    Un drum pe lângă Colosseum într-o zi obişnuită presupune evitarea grupurilor de turişti şi a artiştilor aflaţi pe străzile oraşului, însă luna aceasta capitala Italiei este încă goală.

    Cântăreţii ambulanţi, mimii şi artiştii încep să reapară pe străzile din jurul Colosseumului, însă ritmul în care reporneşte sectorul turistic este unul redus.

    În timp ce Italia a fost una dintre cele mai afectate ţări de pandemia de Covid-19, guvernul de la Roma a decis să fie printre primele din UE care anunţă redeschiderea graniţelor, într-o încercare de a salva parţial sezonul de vară pentru hoteluri, restaurante şi alte businessuri care depind de valurile de turişti.

    Reporterii FT s-au întâlnit în Roma în principal cu italieni din diferite regiuni ale ţării care au mers să viziteze situri turistice inundate de turişti în mod obşinuit, precum Vaticanul sau Fontana di Trevi.

    În rest, majoritatea atracţiilor turistice rămân goale momentan, iar cozile din jurul Colosseumului lipsesc cu desăvârşire, la fel ca grupurile mari de turişti care fac poze sau selfieuri în tot oraşul.

  • Libertatea ca strategie de business

    În opinia personală a lui Christophe Dridi, modelul de business în industria auto se va schimba şi cumva va reveni la cel din secolul al XX-lea.
    „Maşina înseamnă libertate. Avem nevoie de asta. Poate modelul de business se va schimba. Spre exemplu, dacă înainte de pandemie discutam despre car sharing, acum sharingul este sub semnul întrebării. Vom vedea şi piaţa închirierilor de maşini cum va evolua“, a spus Christophe Dridi, preşedintele şi directorul general al Automobile Dacia.
    Revenirea însă va fi bruscă, după ani în care s-a insistat pe transportul în comun, sharing şi soluţii alternative. Pe de altă parte, datorită progresului tehnologic şi eliminarea poluării aerului datorită motorului electric, problema calităţii aerului din marile oraşe va fi eliminată. Acum trebuie construite şi locurile de parcare necesare, alături de staţiile de încărcare.
    Automobile Dacia şi Ford România au reluat producţia de automobile în data de 4 mai în condiţii speciale impuse de pandemia de COVID-19, după aproape şase săptămâni în care activitatea a fost întreruptă.
    „Am început pe bază de voluntariat începând cu data de 21 aprilie, iar pe 4 mai am reluat producţia de maşini, în două schimburi. Săptămâna trecută am început cu 700 de maşini pe zi, iar ieri am crescut la 950 de maşini pe zi. Treptat, pas cu pas vom continua creşterea producţiei, iar în două săptămâni vom ajunge la 1.200 de maşini pe zi. Întâi trebuie să ne adaptăm, nu putem urca direct la 1.400 de maşini pe zi“, a spus preşedintele Dacia.
    Uzina de la Mioveni alături de cea din Bursa, Turcia, sunt singurele care produc în trei schimburi în acest moment.
    Şeful Dacia spune că departamentul logistic monitorizează îndeaproape lanţul de furnizori, iar până acum nu sunt înregistrate probleme nici pe partea de furnizori şi nici în ceea ce priveşte transportul.
    Dincolo de furnizori, principala problemă a industriei nu o reprezintă producţia, ci piaţa, care este puternic afectată de pandemie.
    „Producţia noastră merge la export, în special în Europa de Vest, iar dacă Spania este închisă, la fel şi Italia, Franţa, Marea Britanie, atunci avem o problemă. Noi analizăm zi de zi. Pe de altă parte, vestea bună este că vânzările în Germania merg, iar comenzile vin din nou. Activitatea în Franţa a fost reluată săptămâna aceasta“, a spus Christophe Dridi.
    Dincolo de vânzarea clasică, Dacia prin Renault a implementat comerţul online în România, Franţa, Spania şi Marea Britanie.
    „Inginerii noştri au proiectat în două săptămâni comerţul digital, iar acum este posibilă achiziţia online a unei maşini şi livrarea sa acasă. Până acum nu a fost uşor. Luptăm zi de zi pentru a găsi clienţi, pentru a putea produce. Acum este prea devreme pentru estimări, însă activitatea economică trebuie repornită. Vom căuta inclusiv pieţe noi“, explică preşedintele companiei Dacia.
    Pe de altă parte, pandemia poate readuce şi creşterea pieţei auto, în condiţiile în care deplasarea cu maşina personală este cea mai sigură.
    „În China, Coreea de Sud, sunt oameni care nu mai vor să folosească transportul în comun, iar acest lucru se va întâmpla în mai multe ţări, iar Dacia vine cu o ofertă de maşini accesibile“, a spus Christophe Dridi. În cazul în care piaţa auto europeană ar reveni pe un trend ascendent, uzina poate recupera cele aproape şapte săptămâni în care producţia a fost oprită, timp în care s-ar fi putut asambla aproape 50.000 de maşini.
    „Sunt multe posibilităţi de revenire. Spre exemplu, anul trecut la Dacia lucram şi sâmbăta în trei schimburi, în timp ce anul acesta nu s-a mai produs şi sâmbăta.
    Dacă cererea revine, putem readuce în program cea de-a şasea zi de lucru“, a subliniat preşedintele companiei.
    Proiectele Dacia nu sunt afectate de pandemie, nici în ceea ce priveşte proiectarea acestora şi nici de lansarea comercială.
    „La începutul lunii martie discutam cu directorul de IT cu privire la pregătirea unui scenariu negru, în cazul în care toţi ar trebui să lucreze de acasă, iar datorită acelui plan am pregătit laptopuri şi conexiuni speciale. Avem inclusiv oameni care prin laptop lucrează pe workstationul de la birou. Este mai scump, dar activitatea poate continua. Şi în plus nicio lansare de model nou nu este amânată“, a conchis preşedintele companiei Dacia.
    În urma vizitei premierului la Mioveni oficialii de la Dacia au avut mai multe discuţii cu privire la sprijinul necesar sectorului auto.
    „Este important ca în această perioadă să fie păstrate toate locurile de muncă, chiar dacă vom produce 1.200 de maşini pe zi şi nu 1.400. Am cerut susţinere autorităţilor pentru a continua activitatea. Acum am văzut că au început lucrările – şi am fost invitat – la lotul 5 din autostrada Piteşti-Sibiu. Este foarte important să fie continuate investiţiile“, a subliniat preşedintele Dacia.
    Pe de altă parte, acesta consideră că o criză poate fi şi benefică, mai ales în ceea ce priveşte organizarea.
    „La sediu la Renault Bucharest Connected avem 3.200 de ingineri. Înainte de criză utilizam telemunca cel mult 1-2 zile pe săptămână, iar acum 90% din ingineri lucrează de acasă şi la fel se va întâmpla şi după data de 15 mai. Mulţi vor rămâne acasă deoarece lucrează mai eficient, spun că sunt mai mulţumiţi şi nu mai pierd timpul pe drum“, explică Christophe Dridi.
    În perioada pandemiei birourile corporatiştilor din Capitală au fost ocupate în proporţie de cel mult 30-40% din cauza condiţiilor impuse, iar revenirea la birou va costa fiecare companie cel puţin 30-40 de euro de angajat pe lună pentru a dezinfecta corespunzător fiecare loc de muncă. Creşterea gradului de ocupare la peste 50% va determina însă creşterea exponenţială a cheltuielilor, în condiţiile în care sunt necesare recompartimentări.
    O altă măsură importantă ce este deja implementată de Dacia o reprezintă creşterea gradului de integrare locală, în contextul în care o criză precum cea a pandemiei poate pune în pericol fluxul de piese.
    „Noi putem fi mai puternici dacă acem un grad mai mare de integrare locală, iar la Dacia acesta a crescut. Atunci când dezvoltăm noi modele, noi versiuni, creştem gradul de integrare locală, iar dacă ceva nu poate fi produs aici, ne uităm la nivel regional, către ţările vecine. Acum localizarea are mai mult sens ca niciodată, punct de vedere logistic, al amprentei de carbon sau chiar al calităţii – dacă o componentă vine din partea cealaltă a lumii şi are o problemă, viteza de reacţie este una mai mică“, a declarat Christophe Dridi.
    Spre exemplu, preşedintele Dacia subliniază faptul că treptat componente care erau importate acum sunt sau vor fi produse în România, precum pompe care înainte erau importate din Coreea iar acum sunt produse la Oarja, sau cotiera de la Duster care era produsă în Franţa iar acum o produc turcii de la Martur tot la Oarja, farurile de Duster care vor fi produse de Elba la Timişoara sau tetierele scaunelor.
    El a spus că nivelul actual nu poate fi estimat precis deoarece depinde în ce măsură sunt luate în calcul componentele din motor sau cutia de viteze, dacă se calculează la unitate sau la valoare. Pe de altă parte, în urmă cu 2-3 ani, gradul de integrare era de circa 60-70%.
    În ceea ce priveşte relocarea producţiei, miza o reprezintă posibilitatea de a atrage local viitorul model electric al Dacia, care până la apariţia pandemiei era produs în China şi importat în Europa, cel puţin pentru început.
    „Nu putem răspunde acum, dar nici nu putem spune că nu se poate realiza. Momentan lângă Bucureşti avem un furnizor care asamblează baterii, iar asmblarea reprezintă primul pas“, explică Christophe Dridi.
    Dacia a prezentat în martie conceptul Spring, un Renault City K-ZE cu emblema Dacia, un automobil complet electric proiectat iniţial pentru pieţele emergente. În contextul în care din 2020 limita grupurilor auto este de 95 g CO2/km, toţi constructorii caută toate soluţiile rapide la care pot apela pentru a reduce într-un timp cât mai scurt emisiile de dioxid de carbon – emisii care nu pot fi reduse sub 100 g fără maşini electrice.

  • Lecţiile libertăţii: Ce învăţăm de la Coreea de Sud, Germania şi China

    Noile cazuri de îmbolnăviri din Coreea de Sud, Germania şi China reliefează provocările cu care se confruntă guvernele lumii atunci când relaxează restricţiile sociale, în contextul în care milioane de europeni pregătesc diverse tentative de a-şi reporni economiile astăzi, potrivit FT.

    Francezii, spaniolii, danezii, norvegienii şi britanicii relaxează o parte dintre restricţiile impuse penru a limita răspândirea virusului mortal, întrucât liderii politici din regiune încearcă să repornească economiile intrate în criză.

    O parte dintre lecţii ar putea servi la modelarea scenariilor de ieşire din carantină chiar şi pentru ţările care au anunţat începerea relaxării pentru săptămâna viitoare, precum România.

    În Spania, jumătate din populaţie intră în aşa-numită „fază 1” a ieşirii din carantină, ceea ce înseamnă că le permite barurilor şi restaurantelor să servească în afara locaţiei, iar oamenilor le permite să stea în grupuri de până la 10 persoane.

    Cu toate acestea, restricţiile vor rămâne impuse în cea mai mare parte a ţării, inclusiv în Madrid şi Barcelona.

    Numărul de morţi noi cauzate de virus s-a situat la 143 duminică, cel mai redus din ultimele două luni.

    Ce fac alte ţări europene

    Elevii din clasele gimnaziale se vor întoarce la şcoală în Norvegia, în timp ce Danemarca le permite magazinelor să dea lacătele jos de pe uşi.

    În acelaşi timp, Franţa începe astăzi procesul de redeschidere a societăţii şi a economiei, renunţând la o parte din măsuri – precum necesitatea unei declaraţii atunci când părăseşti locuinţa.

    În mod oficial, majoritatea businessurilor se pot redeschide, doar dacă pot aplica măsurile de distanţare socială atât pentru angajaţi, cât şi pentru clienţi.

    În Marea Britanie, cea mai afectată ţară ca număr de decese după SUA, guvernul a decis că va face paşi mici înspre redeschidere săptămâna aceasta. Libertatea de a desfăşura activităţi fizice în exteriorul locuinţei fără o limită de timp este printre primele libertăţi pe care britanicii le primesc înapoi.

    Giuseppe Conte, premierul Italiei, a discutat duminică despre posibilitatea ca restricţiile să fie ridicate mai devreme, întrucât Roma plănuieşte să combată cât mai repede recesiunea brutală generată de îngheţarea activităţii economice.

    Însă, pe măsură ce mai multe părţi din Europa fac primii paşi spre libertate, în ţările care au ridicat restricţiile mai devreme în afara Europei apar deja creşteri ale numărului de cazuri noi, ceea ce determină autorităţile să impună din nou anumite restricţii.

    Ce s-a întâmpat în Coreea de Sud

    Autorităţile din capitala sud-coreeană Seul au fost nevoite să închidă barurile şi cluburile, din nou, după ce un nou val de îmbolnăviri a apărut în zona care concentrează cele mai multe astfel de locaţii din oraş.

    Ţara a raportat 34 de cazuri noi duminică, majoritatea cu transmitere locală, ceea ce reprezintă o creştere bruscă faţă de săptămâna trecută când ţara nu a înregistrat niciun caz timp de mai multe zile.

    Revenirea îmbolnăvirilor reprezintă o lovitură pentru Coreea de Sud, care a fost lăudată pe plan internaţional pentru strategia de testare în masă, pentru aplicaţia mobilă de urmărire a contacţilor, precum şi pentru măsurile de distanţare impuse pentru a combate ceea ce s-a prezentat pentru o scurtă perioadă de timp drept cea mai afectată ţară din afara Chinei.

    Moon Jae-in, preşedintele statului, a subliniat duminică „războiul prelungit” care se aşterne în faţă, chiar dacă modul în care Coreea de Sud a gestionat criza medicală a servit drept motiv de „mândrie naţională” la acel moment.

    „Seria recentă de îmbolnăviri ne atrage atenţia că pot apărea situaţii similară, chiar şi în etapa de stabilizare, oriunde, în orice spaţiu închis şi aglomerat”, a spus preşedintele.

    Cum evoluează Germania

    Germania a înregistrat o creştere a ritmului de reproducere a infecţiilor – adică numărul mediu de persoane infectate de către indivizii confirmaţi cu Covid-19 – la un nivel peste 1, la doar câteva zile după ce guvernul condus de Angela Merkel a deis să relaxeze restricţiile impuse asupra vieţii publice în cea mai mare economie din Europa.

    Conform institutului Robert Koch, rata de reproducere a fost de 1,1 duminică după-amiază.

    Trei districte au depăşit limita auto-impusă de guvern de 50 de infecţii la 10.000 de persoane doar în ultimele şapte zile, ceea ce înseamnă că aceste zone vor ieşi din carantină mai târziu.

  • Cum a devenit arta sufletul protestelor din Hong Kong: virală, rapidă Şi incredibil de puternică

    Protestele uriaşe din Hong Kong contra încercărilor Chinei de a-şi extinde autoritatea asupra Regiunii Administrative Speciale au atras atenţia lumii mai ales prin strategiile şi coordonarea aproape militare ale demonstranţilor, prin încăpăţânarea acestora şi prin dimensiunile căpătate de ele în politicile externe ale altor superputeri. Protestele din Hong Kong au şi o dimensiune aparte, una artistică, aşa cum au de obicei mişcările sociale de însemnătate istorică.
    En Liang Khong, editorialist la openDemocracy şi Financial Times, a documentat la faţa locului dimensiunile artistice ale protestelor într-un material publicat de FT şi intitulat „Hong Kong şi arta disidenţei”.

     
    Fumul se întinde în aer prin căldura de septembrie în timp ce mă îndrept spre frontiera Hong Kongului cu China continentală. Este ajunul festivalului de la jumătatea toamnei, iar destinaţia mea este satul de frontieră din Ping Che. Această regiune agricolă din teritoriile nord-estice ale oraşului-stat a fost mult timp locul de rezistenţă creativă împotriva eforturilor guvernului de a ceda terenurile intereselor imobiliare. În această seară, Clara Cheung m-a invitat să văd un dans al dragonului de foc: un spectacol pe care ea şi alţi artişti l-au creat alături de localnici. Este un ritual festiv care protejează simbolic satul, precum şi un act de protest subtil. „Când oamenii se simt neputincioşi, trebuie să ne întoarcem la ceva mai vechi”, spune Cheung. „Este important să conectăm prezentul cu trecutul.” Mulţimea din faţa noastră se întoarce, apoi se întoarce din nou, purtând un dragon din răchită uriaş ancorat de bastoane cu tămâie fumegânde. În timp ce ne plimbăm, linia copacilor se întrerupe, iar Shenzhen, megaoraş de pe continent, apare la orizont, aprinzând cerul cu fascicule de lumină albastre şi roşii. De partea noastră, pământul este scufundat în întuneric, luminat doar de stoluri de lanterne şi de pintenii fumegând ai dragonului. La sfârşitul nopţii, participanţii îşi fac fotografii, fluturând degetele în aer pentru a reprezenta cele „cinci cereri”: retragerea proiectului de lege care permite extrădarea în China, cel care a provocat şase luni de manifestaţii antiguvernamentale transformând viaţa de zi cu zi din Hong Kong într-o baie cu gaze lacrimogene; eliberarea protestatarilor din închisori; abrogarea clasificării protestelor ca revolte; o anchetă independentă privind violenţa poliţiei; şi sufragiul universal. Pentru a-ţi face o imagine despre era exploziunilor sociale din Hong Kong, de la mişcarea prodemocraţie Umbrella din 2014 până la protestele uriaşe de astăzi, trebuie să te gândeşti la ce înseamnă să trăieşti într-un oraş pe cale de dispariţie. Numărătoarea inversă până în 2047 continuă. Atunci, aranjamentul „o singură ţară, două sisteme” cu China – care permite regiunii „gradul său mare de autonomie” – va expira. Este o întrebare care a pus rapid stăpânire pe cultura din oraşul-stat, de la galerii la graffiti şi imnuri revoluţionare.

     
    Mergând pe străzile din Hong Kong în acest an, am vrut să înţeleg modul în care arta a devenit armă, umplând oraşul cu imagini intense care definesc şi alimentează disidenţa. Luaţi în considerare colectivul de artă Midnight Glue, ale cărui lucrări îi confruntă pe navetişti cu imagini ale nedreptăţii. Artiştii lipesc imagini în alb-negru despre brutalitatea poliţiei pe zidurile oraşului şi dau sensuri noi semnelor de la metrou. În loc să avertizeze pasagerii să fie atenţi pe unde calcă, autocolantele lipite pe trenuri cer „eliberarea tuturor protestatarilor arestaţi”. Kacey Wong crede că a găsit o altă modalitate de a contopi creativitatea cu ritmul protestelor. Un artist zvelt din Hong Kong, în primii treizeci de ani ai vieţii, cu ochii pătrunzători şi cu un zâmbet larg, este binecunoscut pentru operele de artă suprarealiste pe care le-a expus pe străzile oraşului pentru a protesta împotriva amestecului continental de-a lungul anilor.
    Wong a plimbat prin oraş un tanc din carton roz şi un robot roşu uriaş împodobit cu ciocanul şi secera galbene, simbolurile comuniste. La începutul anului trecut, în timpul unui protest, Wong a scos pe străzi o celulă de închisoare mobilă cu bare roşii. „Este ca şi cum am picta coşmarul”, îmi spune el la o bere. Îmbrăcat în poliţist chinez continental, el i-a arestat simbolic pe participanţii la o manifestaţie prodemocraţie şi i-a biciuit în public. Dar, pe măsură ce violenţa din stradă a degenerat, Wong a trecut la intervenţii mai uşoare şi la deghizări mai subtile. „Pentru a continua să-mi practic arta alternativă în primele linii ale frontului, trebuie să fiu mai agil”, explică el. Într-o reprezentaţie din august, pe care artistul o numeşte „Cele cinci porunci”, Wong s-a alăturat frontului protestelor costumat în Moise, ţinând un baston şi o tablă pe care stăteau scrise cerinţele protestatarilor. Artistul vede umorul şi frivolitatea pe care le poate injecta mulţimii importante pentru o mişcare încărcată cu emoţii crescute şi cu un sentiment de nedreptate. „Scopul meu este de a oferi un moment de uşurare, pentru a ne aminti că arta poate juca un rol de umanizare chiar şi în cele mai tragice momente.“


    Toate protestele sunt marcate de culturi distinctive. S-ar putea să vă gândiţi la caracatiţa uriaşă roz scoasă de protestatarii Extinction Rebellion din Londra, în octombrie, fugăriţi de poliţie de-a lungul bdului Whitehall. Sau la „microfonul uman” al mişcării Occupy Wall Street din New York din 2011, în care protestatarii au format cercuri concentrice pentru a amplifica şi microfona boxele. În mişcarea Vestelor Galbene din Franţa, vestele de lucru de culori aprinse au fost preluate atât ca simbol al muncii „precare”, cât şi la un nivel mai pragmatic, ca o piesă de uzură de zi cu zi care permite protestatarilor să intre sau să iasă cu uşurinţă din mulţime. Similar, în Hong Kong, protestatarii au fost nevoiţi să creeze o cultură care apare, se răspândeşte şi dispare rapid – un răspuns la tacticile poliţiei care încearcă să preia controlul asupra mediului în sine, umplând aerul cu gaze lacrimogene.
    Când am vorbit cu Wong, el era ocupat să facă un felinar „Pepe the Frog” pentru a-l duce în parcul Victoria pentru o întâlnire de noapte. „Este al dracului de urât”, spune artistul. Popularitatea memei cu Pepe în rândul protestatarilor din Hong Kong – o broască antropomorfă derivată dintr-o bandă desenată americană din 2006 şi adoptată faimos de altul drept simbol al urii – este controversată. Cum poate o icoană a supremaţiei albe să devină un simbol al mişcării din Hong Kong? Şi totuşi, imaginile cu Pepe au proliferat, adesea imprimate pe tricouri şi bannere. Wong îmi spune că pentru el, Pepe reprezintă ideea de broască gătită încet de vie, aşa cum este oraşul său natal. „O memă”, după cum îmi spune cercetătorul Gabriele de Seta, care a studiat cum a fost primit Pepe în China, „nu este intrinsec ceva progresist, reacţionar sau jignitor sau de bun augur.” Aceste imagini, care nu au autor şi sunt încontinuu prelucrate, sunt notoriu fluide. „Când ceva devine o memă, este întotdeauna mai greu de stabilit cu exactitate ce înseamnă”, spune el. „Când protestatarii din Hong Kong l-au transformat pe Pepe într-o icoană, nu a contat că alţi utilizatori din SUA îi dădeau valori rasiste. Dacă îl folosesc, este pentru că funcţionează.” Artiştii din Hong Kong caută, de asemenea, modalităţi mai liniştite de a exprima angoasa pe care o simt faţă pericolele care le ameninţă casa. O vedeţi clar în galeria de artă contemporană Blindspot, ale cărei ferestre hexagonale de la etajul 15 au vedere spre zona industrială a Wong Chuk Hang de pe coasta de sud a insulei Hong Kong. Imprimante impresionante cu jet de cerneală ale fotografului local South Ho Siu Nam stau aliniate de-a lungul pereţilor. Adesea surprinzând oraşul în liniştea nopţii târzii şi dimineaţa devreme, fotografiile documentează rănile provocate Hong Kongului de taifunul Mangkhut de anul trecut: „Martorii copacilor” (2018) înfăţişează copaci decapitaţi din tot oraşul – membrele lor schilodite întinse peste tot pe autostrăzi, vărsându-se în porturi – împotriva mareelor claustrofobe. Acestea sunt scene dintr-un oraş în ruină.


    Artiştii de aici parcurg acest teren de zeci de ani. Pe măsură ce inversarea identificării cu „chinezismul” în oraşul-stat continuă în ritm rapid (un număr copleşitor de tinerii se consideră cetăţeni ai Hong Kongului, nu chinezi), oamenii au dezvoltat modalităţi de a face faţă unui sentiment alunecos al identităţii. Teoretician cultural originar din Hong Kong, Ackbar Abbas a susţinut în 1997 că predarea – transferul suveranităţii către China continentală în acelaşi an – a dus la o schimbare profundă a producţiei culturale a oraşului. Deodată, ideile Hong Kongului ca o casă distinctivă s-au simţit ameninţate. Puteţi vedea acest lucru în noile producţii cinematografice din Hong Kong, argumenta Abbas, în care regizorii au fost obsedaţi de a scoate în prim-plan timpul, fie în scenele pline de atmosferă de pasiune în descompunere din operele lui Wong Kar-wai, fie în acţiunea înceţoşată aproape impresionistă din filmele de arte marţiale. La fel ca în anii ’90, artiştii de astăzi se luptă pentru a înţelege un oraş a cărui identitate pare imposibil de reţinut. Recunosc această emoţie într-un alt artist de la Blindspot, Luke Ching Chin Wai, care a făcut din ideea de criză meteorologică o nouă modalitate de a reflecta asupra lunilor de protest care i-au zguduit casa. Bărbosul de 47 de ani este foarte cunoscut în lumea artei din Hong Kong pentru creaţiile sale ludice şi conceptuale. Pe un colaj de sute de cărţi poştale care prezintă scene din peisajul urban din Hong Kong, el împrăştie picături mari de vopsea care acoperă fotografiile până la punctul în care imaginile deveni de neînţeles. Aceste imagini pierdute sar în ochi, sugerând ceva paradoxal: faptul că pierderea vederii ar putea deschide noi modalităţi de a privi oraşul. În ultima sa lucrare de artă, „Complexul de panică” (2019), Ching a presărat pe podeaua galeriei gândaci origami, împăturiţi meticulos cu bandă de adezivă brună (insecta este o referire la o insultă pe care poliţia din Hong Kong a aruncat-o protestatarilor în confruntările recente din stradă). Roiul de gândaci care traversează galeria rupe sentimentul siguranţei interne. Mă încordez.


    Alţi artişti din Hong Kong joacă rolul arhivarilor, surprinzând instantanee ale demonstraţiilor pentru posteritate. Unul dintre aceştia este Yuk King Tan, o femeie caldă, generoasă, care îmi oferă imediat o farfurie cu fructe proaspăt tăiate atunci când îi vizitez studioul, situat într-o zonă industrială dinspre partea de est a insulei. În interior, Tan a strâns rămăşiţe ale protestelor din trecut – bastoane, difuzoare, căşti – provenite din întreaga lume, inclusiv Coreea, Noua Zeelandă şi Hong Kong. „Mă văd documentând aceste proteste”, îmi spune ea, „plutind între lumi diferite.” Sampson Wong – un tânăr universitar, artist şi activist – a reunit un grup de designeri la începutul protestelor din acest an într-o încercare de a documenta toţi „Pereţii Lennon” din oraş. Aceştia poartă numele unui zid din Praga pe care au fost postate tributurile aduse lui John Lennon în 1980, transformat apoi într-un loc de promovare a opiniilor prodemocrate sub stăpânirea comunistă. Acum, sute de colaje murale strălucitoare au apărut în jurul Hong Kongului purtând mesaje de speranţă şi sprijin pentru protestatari. Prima mişcare a lui Wong a fost să păstreze un mural în cartierul Amiralitate, salvându-l fizic în iulie de forţele de demolare ale poliţiei. Epoca exploziilor sociale din Hong Kong dădea de mult timp semne de apariţie. Când am ajuns în oraş la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în timpul mişcării Umbrella, ocupaţia prodemocraţie intra în jocul final, în timp ce protestatarii se străduiau să găsească o strategie de ieşire. Dar în Amiralitate, miezul oraşului, am fost şocat: am văzut o mare de corturi, piaţa era încă plină de biblioteci improvizate, concerte improvizate şi sesiuni de pictură de portrete. Piese monumentale de artă de protest au anunţat războiul pe fondul strălucirii districtelor de lux şi financiare. Uneori întâlneşti ceva atât de puternic încât te tulbură doar trecând pe lângă el. Îmi amintesc că am avut această senzaţie când am văzut o vastă copertină curcubeu formată din 250 de umbrele rupte (folosite ca scuturi împotriva norilor de gaze lacrimogene ale poliţiei) protejând protestatarii care se aflau pe o autostradă: o piesă extraordinară de teatru politic.


    În aceste zile, operele monumentale de artă utopică au dispărut, iar creativitatea mulţimii s-a împrăştiat în Hong Kong, artiştii fiind acum mult mai atenţi în a-şi produce opera rapid şi adesea anonim. Astăzi, în Hong Kong conceptul de artă de protest ca instigare la acţiune prin meme – ocuparea spaţiului, crearea de acţiuni – ne ajută să înţelegem cum o mişcare fără conducere centralizată pentru a o direcţiona a persistat atât de mult timp, înfruntînd un război de uzură orchestrat de la Beijing. Prin intermediul aplicaţiei de mesagerie criptată Telegram, este nevoie de puţin efort pentru a găsi un protest al studenţilor în piaţa Edinburgh, pe malul apei, din districtul central din Hong Kong. Starea de spirit este relaxată; majoritatea au venit în culoarea mişcării – negru – şi unii poartă ochelari şi căşti, dar în această după-amiază este uniformă, nu armură. În timp ce voluntarii mai în vârstă se deplasează prin mulţime împărţind măşti şi apă, un grup de protestatari intonează un cântec grav. Alţii se mută pentru a se alătura cântăreţilor. Ceilalţi dintre noi stăm şi ascultăm cum se desfăşoară imnul revoluţionar „Gloria Hong Kongului”. Compusă de un muzician anonim, lucrarea a fost răspândită iniţial de voluntari pe forumul online, LIHKG, de tip Reddit. Versiuni adiţionale au apărut ulterior pe internet, inclusiv un clip cu o orchestră simfonică completă, cu membrii îmbrăcaţi în echipament negru de protest (măşti şi pălării) cântând în ceea ce seamănă cu un nor vaporos de gaze lacrimogene. Spectatorii au intonat imnul ​​la un meci de fotbal între Hong Kong şi Iran, iar la un centru comercial, o reprezentaţie a stârnit o confruntare corală cu o mulţime pro-Beijing care urla ca răspuns imnul naţional chinez. A numi „Glorie Hong Kongului” melodie este a subestima piesa. Aceasta este ceva mai mult. Este arta ca memă: transmisibilă, transformabilă, virală. În săptămâna care a urmat, pe măsură ce trec de la malluri cu aer condiţionat la staţii de metrou, aud cum aceste spaţii devin săli de concert improvizate. Această perturbare a spaţiului oraşului de către muzică ne oferă o perspectivă importantă asupra modului în care cultura a susţinut mişcarea: acţionează ca un imn care adună oamenii la luptă; reflectă mentalitatea flashmob a protestatarilor (mişcare constantă, care se topeşte rapid, în faţa tacticii unei poliţii din ce în ce mai militarizate); şi creează momente de spectacol viral, care sunt apoi difuzate pe reţelele de socializare. Bannerele, afişele şi memele sunt împărtăşite prin grupurile Telegram în fiecare minut şi apoi se revarsă în viaţa reală, lipite pe „zidurile Lennon” din oraş.


    Artiştii protestatari din Hong Kong poartă un sentiment de superioritate estetică ca pe o armă. Distinctă faţă de alte mişcări de protest din întreaga lume, unde sunt adesea desfăşurate pancarte fabricate acasă pentru a pretinde autenticitatea, o dorinţă puternică de a crea „frumuseţe” contagioasă a devenit o insignă a mândriei în Hong Kong.
    Dar este mai mult decâtun  spectacol. „Creativitatea nu este doar la suprafaţă. Împinge mişcarea înainte“, spune Sampson Wong. Când istoricii viitorului vor studia acest moment, disecând motivele pentru care o mişcare fără lider a persistat atât de mult timp, cu siguranţă atenţia le va fi atrasă de modul în care cultura a devenit sufletul protestelor, cum ea a devenit virală: rapidă, infecţioasă şi incredibil de puternică.

  • Permissionless innovation: latura mai puţin ştiută a libertăţii de a inova

    Internetul a împlinit anul acesta 50 de ani. A creat între timp o revoluţie industrială şi socială şi a contribuit cu siguranţă la multe revoluţii populare. Se poate spune că internetul a dat startul unei noi ere. Iar această eră este marcată de un boom al inovaţiei. Internetul a oferit un mediu de viaţă şi dezvoltare propice inovaţiei. La rândul ei, inovaţia, mai ales în domeniul tehnologiei, a creat companii colosale, atât de puternice încât îşi creează propriile reguli şi se împotrivesc guvernelor care încearcă să le supravegheze activitatea şi să le limiteze libertatea de a inova, seva care le-a dat viaţă.

    Potrivit zeilor tehnologiei din Silicon Valley şi din alte centre tehnologice din SUA sau alte părţi ale lumii, inovaţia este, de obicei, leacul pentru aproape orice problemă socială, scrie The Washington Post. Dacă ar exista o frază inteligentă pentru a descrie acest mod de a gândi, aceasta ar fi „Tehnologia vine în ajutor!”.

    Singura problemă este că factorii de decizie guvernamentali şi autorităţile de reglementare, birocraţii din instituţiile statului, nu împărtăşesc întotdeauna această abordare. Primul lor instinct este de obicei să privească orice tehnologie nouă – drone, maşini fără şofer, inversarea extincţiei – ca pe ceva care poate prezenta un risc real pentru societate. Spun ei, tehnologia trebuie să fie reglementată şi controlată pentru a preveni ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Aşa a apărut o nouă sintagmă – „inovaţie fără permisiune” – pentru a descrie abordarea politică favorizată de elita digitală. Sintagma înseamnă exact ceea ce pare că ar trebui să însemne: inovatorii nu ar trebui să ceară permisiunea nimănui înainte de a aduce o nouă tehnologie pe lume. În schimb, sarcina probei ar trebui să fie a autorităţilor de reglementare – acestea ar trebui să fie forţate să arate că există o ameninţare reală şi imediată pentru societate în acea tehnologie. Adică inovatorii vor să li se aplice principiul nevinovăţiei până la proba contrară. În lipsa unei astfel de dovezi, inovaţia ar trebui să fie lăsată să înflorească.

    În ultima jumătate de secol, companiile americane au ştiut o singură doctrină, răspândită de şcoala de ştiinţe economice de la Chicago: ele cunosc cel mai bine ce este de făcut,  iar reglementarea nu este bună la nimic. Concurenţa a încurajat inovaţia, care a devenit „inovaţie fără permisiune”, ceea ce a dus la „exploatare fără permisiune”, scrie John Letzing, editor pentru World Economic Forum, într-o analiză a schimbărilor din economia mondială din 1973, când fondatorul WEF, Klaus Schwab, a lansat primul manifest de la Davos, şi până în prezent. În urmă cu 50 de ani, o companie ca Patagonia, producător de top de articole outdoor care îşi identifică motivul existenţei cu salvarea planetei, n-ar fi avut probabil nicio şansă de supravieţuire.

    Refrenul lobbyului pentru companii sună şi astăzi de cele mai multe ori aşa: „deoarece reglementarea poate afecta profiturile, va afecta şi capacitatea noastră de a investi şi inova şi de aceea va afecta interesul public”. În SUA, refrenul apare la televizor, în reclamele marilor companii farmaceutice, scrie Tom Wheeler, fost preşedinte al Comisiei Federale pentru Comunicaţii din SUA, iar acum asociat la Center for Technology Innovation, pe blogul Institutului Brookings.

    Reţelele de telecomu-nicaţii şi furnizorii de internet se folosesc de argument pentru a ucide neutralitatea internetului. Marile companii de tehnologie se ascund în spatele principiului pentru a exploata intimitatea persoanei. Argumentul a primit forţe noi prin dezvoltarea internetului. Au apărut companii noi puternice, iar cele vechi, care au supravieţuit, s-au adaptat noilor condiţii. Tehnologia digitală a început să fie prezentată ca fiind ceva aproape magic. Orice interfera cu capacitatea companiilor de a-şi stabili propriile reguli pentru piaţa digitală ameninţa să distrugă această magie. Odată cu lupta companiilor pentru dereglementare, sau pentru evitarea regulilor impuse de guverne, a apărut termenul de inovare fără permisiune, motivul pentru care companiile se opun supravegherii activităţii lor de către guverne. Inovarea fără reguli ţine de mitul geniului din garaj, devenit imaginea întreprinzătorilor din lumea digitală. Rezultatul inovării fără permisiune a rezultat prea des în exploatare fără permisiune – modelul de business digital al companiilor a exploatat prea des utilizatorii transformând informaţii personale private în active corporate pentru a fi monetizate. Din cauza dereglementării, companiile au fost libere să-şi stabilească propriile reguli de comportament, inclusiv strângerea de date pentru crearea de monopoluri. Inovarea fără permisiune a devenit, în dogma corporate, baza „creşterii economice extraordinare” bazate pe internet. Orice tendinţă de reglementare sau de întărire a supravegherii în sector ar fi însemnat împiedicarea acestei creşteri sau chiar erodarea drepturilor omului. „Fără îndoială, inovarea fără permisiune a adus noi capabilităţi uimitoare”, spune Wheeler. Însă a adus şi „invazia fără permisiune” a intimităţii private, a produs „vătămări fără permisiune” unor pieţe cândva competitive şi „amestec fără permisiune” în procesele democratice.
    În 2014, John Naughton, profesor de înţelegerea tehnologiei la Open University din Marea Britanie, scria în The Guardian despre importanţa inovaţiei fără permisiune. Lucrul cel mai extraordinar despre internet este modul în care permite existenţa  inovaţiei fără permisiune. Acest lucru provine din două decizii cu efecte mari pentru viitor luate de creatorii internetului la începutul anilor ’70: că nu va exista proprietate sau control central şi că reţeaua nu va fi optimizată pentru o anumită aplicaţie: tot ce va face va fi să preia pachete de date dintr-o aplicaţie de la un capăt şi să facă tot posibilul pentru a livra pachetele respective la destinaţie. Dacă cineva avea o idee de aplicaţie care ar putea fi realizată folosind pachete de date (şi era suficient de inteligent pentru a scrie software-ul necesar), atunci reţeaua ar face-o pentru el, fără întrebări. Aceasta a avut ca efect coborârea dramatică a ştachetei pentru inovaţie şi a rezultat într-o explozie de creativitate.

    Ceea ce au creat designerii internetului, de fapt, a fost o maşinărie globală de răspândire a surprizelor. Webul a fost prima mare surpriză şi a venit de la un singur om – Tim Berners-Lee – care, cu un grup mic de asistenţi, a scris software-ul necesar şi a conceput protocoalele necesare pentru a implementa ideea şi apoi a lansat-o asupra lumii, punând-o pe serverul de internet al CERN în 1991, fără a fi nevoie să ceară permisiunea nimănui.

    În cartea sa din 2016 „Inovarea fără permisiune: cazul continuării libertăţii tehnologice cuprinzătoare”, Adam Thierer, cercetător la Mercatus Center, argumentează că dacă „principiul precauţiei” triumfă asupra „inovării fără permisiune”, rezultatul va fi mai puţine servicii, bunuri de calitate inferioară, preţuri mai mari, creştere economică mai lentă şi scădere în nivelul de trai în general.Atunci când politica publică este modelată de raţionamentul „principiului precauţiei”, spune el, aceasta reprezintă o ameninţare serioasă pentru progresul tehnologic, antreprenoriatul economic şi prosperitatea pe termen lung. În schimb, inovaţia fără permisiuni a alimentat succesul internetului şi cea mai mare parte a economiei moderne bazate pe tehnologie. „De asemenea, inovaţia fără permisiune va alimenta următoarea mare revoluţie industrială – dacă o vom permite.”
    Lucrurile s-au schimbat între timp. În lumea corporate a început să se dezvolte principiul inovării sociale, care ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra mediului şi societăţii. Tendinţa este izbitoare. Doar din 2014 numărul de companii certificate ca fiind „corporaţii de tip B”, companii cu angajamente verificate pentru echilibrarea profitului şi scopului existenţei prin abordarea unor probleme ca inegalitatea şi drepturile angajaţilor, a crescut cu 366%. Anul acesta, inovaţia socială a companiilor a luat forma capitalismului stakeholderilor – câteva zeci de companii mari americane s-au angajat să fie mai atente cu mediul, societatea, muncitorii, furnizorii etc. Este vorba de opusul „exploatării fără permisiune”, produsul „inovaţie fără permisiune”. Motivul schimbării de doctrină? În primul rând, investitorii activişti le fac viaţa din ce în ce mai grea companiilor. Apoi, politica şi opinia publică se schimbă în SUA, unde doi candidaţi principali ai democraţilor din cursa pentru alegerea în 2020 a concurentului final la preşedinţie, Bernie Sanders şi Elizabeth Warren, au promis schimbări majore în ceea ce priveşte modul în care sunt conduse companiile.
    Şi China practică inovaţia fără permisiune, spune belgianca Eleonore Pauwels, cercetătoare de etică la Universitatea Naţiunilor Unite din New York. În schimb, europenii „mizează pe a fi tipii buni”, spune ea. Acest lucru ar putea însemna, de exemplu, dezvoltarea de sisteme AI care necesită seturi de date mai mici, dar cu sporirea confidenţialităţii şi încrederii, şi care sunt mai transparente decât ale concurenţilor.

  • Studiu: Islanda şi Estonia, ţările cu cel mai liber internet

    La popul opus, în coada clasamentului, se situează China şi Iranul. Potrivit organizaţiei citate, dezinformarea a devenit astăzi mai periculoasă decât cenzura, pe internet. Platformele digitale, inclusiv cele de social media, au devenit noile „câmpuri de bătălie” pentru democraţie.

    În 2019, statele şi alte organizaţii au folosit dezinformarea şi propaganda pentru a distorsiona realitatea în zeci de ţări în timpul alegerilor, inclusiv în perioada alegerilor europarlamentare din UE, potrivit studiului realizat de Freedom House.

    „Multe guverne descoperă că pe reţelele de socializare propaganda funcţionează mai bine decât cenzura”, a declarat Mike Abramowitz, preşedintele Freedom House.

    Organizaţia nu a inclus în studiu şi România. Au fost analizate două state vecine, Ungaria, unde este un internet liber, şi Ucraina, unde internetul este doar parţial liber.

    Ştirile false au devenit o mare problemă pe internet, iar mai multe ţări, printre care şi SUA, încearcă combaterea fenomenului. Totuşi, Freedom House a inclus Statele Unite în lista celor 40 de ţări care au extins, anul acesta, măsurile de monitorizare a cetăţenilor pe reţelele de socializare online.

  • MAI: Unul din 5 condamnaţi definitiv la pedepse cu închisoare cu executare se află încă în libertate

    “Din informaţiile furnizate de către Inspectoratul General al Poliţiei Române, rezultă că la data de 12.06.2019, în baza de date „Urmăriţi” figurau 4.450 persoane condamnate, pe numele acestora fiind emise de instanţele penale mandate de executare a pedepsei cu închisoarea”, se arată într-un răspuns al Ministerului Afacerilor Interne remis deputatului PMP, Robert Turcescu, ca urmare a unei interpelări.

    MAI precizează că din cele 4.450 persoane condamnate care sunt în continuare în libertate, 350 de persoane sunt urmărite la nivel naţional, iar 4.100 la nivel internaţional.

    În ceea ce priveşte infracţiunile săvârşite pentru care au fost dispuse pedepsele cu închisoarea cu executare, acestea sunt:

    1. infracţiuni contra persoanei -107;
    2. infracţiuni contra integrităţii corporale sau sănătăţii -175;
    3. infracţiuni contra libertăţii persoanei – 35;
    4. infracţiuni privind traficul şi exploatarea persoanelor vulnerabile – 194;
    5. infracţiuni contra libertăţii şi integrităţii sexuale – 26;
    6. infracţiuni contra patrimoniului (furt/tâlhării) – 853;
    7. infracţiuni contra patrimoniului prin nesocotirea încrederii (înşelăciuni)- 506;
    8. infracţiuni privind autoritatea de stat – 31 ;
    9. infracţiuni privind frontiera de stat – 119;

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro