Miller, producător de echipamente din Marea Britanie, a inventat un dispozitiv de cuplare, denumit Bug, care nu doar că scurtează timpul de lucru, dar şi eficientizează modul de lucru. Acest dispozitiv le permite operatorilor maşinăriilor hidraulice să schimbe freza sau cupa fără să părăsească niciun moment cabina vehiculului. Astfel, înainte ca Miller să-şi breveteze dispozitivul minune, un operator al unei maşinării de excavare era nevoit să piardă până la 30 de minute când dorea să schimbe freza sau cupa. Dispozitivul brevetat în 1990 de către Miller se numea Magnificul Şapte şi reducea timpul necesar asamblării la doar 7 secunde. În acelaşi timp, o altă problemă era rezolvată: dispozitivul era funcţional şi perfect adaptabil oricărui tip de echipament. Dispozitivele de cuplare rapidă au revoluţionat industria şi au dus la o compatibilitate universală între produse.
În 1997 un reprezentant al Miller a fost abordat de către Caterpillar în cadrul unui târg de profil din Germania. Cele două companii au început discuţiile legate de un posibil parteneriat. De-a lungul anilor, Caterpillar, potrivit Miller, a cumpărat aproximativ 27.000 de unităţi pe care le-a revândut propriilor clienţi, generând astfel micii companii venituri de 100 de milioane de dolari. Fiecare produs trebuia să se potrivească perfect pe maşinăriile Caterpillar, aşa că inginerii celor două companii au făcut schimb de fişe tehnice. Comenzile Caterpillar reprezentau circa 28% din businessul Miller.
Conform versiunii lui Miller, în timpul crizei economice din 2008 Caterpillar a întrerupt brusc parteneriatul cu compania britanică, motivând că nu mai au nevoie de acest dispozitiv şi că au dezvoltat un produs asemănător. Caterpillar a negat că ar fi folosit tehnologia Miller pentru a crea acest produs şi a invocat faptul că în contract era stipulat că puteau întrerupe colaborarea oricând doreau. Keith Miller, fondatorul companiei, a fost devastat, realizând că va pierde cel mai mare client al său, lucru ce va avea un impact extrem de negativ asupra veniturilor companiei. Lipsa contractului cu Caterpillar i-a dus direct pe pierdere şi au concediat jumătate dintre angajaţi.
La un an distanţă, Miller a văzut pentru prima dată produsul celor de la Caterpillar. „Nu numai că era similar, ci era o copie, pur şi simplu“, a spus Keith Miller. A dat în judecată Caterpillar pentru încălcarea contractului, fraudă şi utilizarea de secrete tehnologice. Curând şi-a dat seama ce înseamnă să dai în judecată o astfel de companie.
Era o luptă între David şi Goliat. Pentru acest proces, Miller s-a gândit la o metodă de plată alternativă. Nu-şi plăteşte avocaţii din propriul buzunar, ci o firmă privată din Illinois, Arena Consulting, plăteşte costurile legale ale procesului. Dacă Miller pierde procesul, Arena nu primeşte nimic, însă, dacă Miller câştigă, Arena primeşte o parte din venituri, ceea ce ar putea fi o sumă de ordinul zecilor de milioane de dolari.
Potrivit New York Times, cazul Miller vs. Caterplillar este doar un exemplu al unei noi pieţe care se formează din disputele de proprietate intelectuală în valoare de multe milioane de dolari. Noua formă de finanţare a proceselor este izvorâtă atât din posibilitatea de a căuta dreptatea în sala de judecată, cât şi o dovadă a mercantilismului ingenios de care omul dă dovadă. Faptul este demonstrat de înclinaţia americanilor de a face bani din orice, de capacitatea de a transforma orice în bunuri ce pot fi comercializate. Unii susţin că această practică le permite companiilor mai mici, cum ar fi Miller, să se lupte cu jucătorii mai mari. Alţii îşi fac griji că ar putea da naştere la un număr foarte mare de procese, procese ce aduc foarte mulţi bani în joc, bani care ar putea creşte semnificativ costurile deja ridicate ale sistemului juridic american.
Deşi numărul de litigii finanţate în această manieră este încă mic, industria creşte foarte rapid, condusă de legi permisive şi de promisiunea unui profit gras. În 2013 şi 2014, Burford Capital, o companie din Marea Britanie, şi-a mărit capitalul de investiţii în domeniul legal de la 150 de milioane de dolari la 500 de milioane de dolari. În aceeaşi perioadă, profiturile companiei au crescut cu 89%. În aceeaşi manieră, multe alte companii caută să se extindă pe această piaţă, iar portofoliul deţinut de IMF Bentham numără 39 de cazuri, pe care firma le evaluează la peste 2 miliarde de dolari.
Ca urmare, doi senatori americani au trimis scrisori către investitori majori pe care îi rugau să detalieze cazurile în care au investit şi alte detalii legate de afacerile acestora. Aceştia au numit această finanţare a litigiilor drept o industrie „în floare”, nereglementată, în care se operează fără licenţiere sau supraveghere.
Această procedură este întâlnită şi în cadrul companiilor mari, cele care, deşi au propriii avocaţi şi finanţe destule, vând „bucăţi” din procese pentru a nu avea probleme cu fluxul de numerar şi, totodată, pentru a scăpa de o parte din risc. Juridica Investments, un fond din Miami, ce are în gestiune 650 milioane de dolari, s-a specializat în a lucra cu companii din topul Fortune 500, acestea reprezentând cam 80-85% din investiţiile sale, potrivit lui Richard Fields, directorul executiv al companiei. Acesta spune că finanţarea din afara companiei implicate în proces vine în interesul reclamanţilor.
Revenind la disputa dintre Miller şi Caterpillar, avocaţii companiei americane au încetinit desfăşurarea procesului prin intentarea de noi procese prin care reclamau că Miller a oferit produse „substandard“ şi că nu a reuşit să aprovizioneze în mod regulat Caterpillar. În această situaţie, avocaţii lui Miller au cheltuit repede milioanele de dolari disponibile, iar pentru a putea continua procesul dincolo de prima fază ar fi avut nevoie de alte milioane de dolari. Keith Miller şi cei doi fraţi ai săi şi-au ipotecat casele pentru a putea face rost de bani, însă tot nu au reuşit să strângă fonduri suficiente pentru a continua procesul. O persoană din Londra i-a pus în contact cu Reed Oslan, un avocat din Chicago care este specializat în finanţarea litigiilor.
Termenii afacerii dintre Miller şi finanţatorii procesului nu au fost făcuţi publici, dar investitorii cumpără de obcei între 20 şi 60% din suma pe care compania ar trebui să o primească, dacă decizia curţi îi este favorabilă. Însă procentul poate creşte şi mai mult. Luna aceasta, când procesul dintre Miller şi Caterpillar va ajunge în faţa unui juriu, avocaţii companiei britanice vor cere 100 de milioane de dolari daune. „Fără această metodă de finanţare nu am fi reuşit să ajungem atât de departe în acest proces“, a spus Keith Miller.
Miller susţine că de-a lungul anilor Caterpillar a negat zvonurile în legătură cu faptul că îşi construia propria versiune a Bug-ului, în acelaşi timp asigurându-i pe cei de la Miller că relaţia dintre companii e foarte bună. Disputa dintre Caterpillar şi Miller nu se rezumă doar la bani, în opinia lui Miller: „Vreau să se facă dreptate”.
Finaţarea litigiilor nu este o invenţie nouă, ci îşi are rădăcinile în antichitate. Membrii cluburilor politice ateniene se sprijineau reciproc în procesele lor contra rivalilor, potrivit lui Max Radin, istoric. Apollodorus, fiul unui bancher, a cumpărat acţiuni într-un proces şi a angajat oratori profesionişti să scrie discursuri pentru proces. De asemenea, în secolul XIII, în Anglia medievală era ceva obişnuit ca cei implicaţi într-o dispută să angajeze „campioni“, luptători care să-i reprezinte.
Fondurile de hedging, băncile sau companiile de asigurări au finanţat ocazional procese, dar nicio firmă nu se specializase în aşa ceva până în 2007 când a fost înfiinţată Juridica Investments. Naşterea acestei companii, precum şi creşterea industriei se datorează, în parte, şi recesiunii, pentru că avocaţii marilor companii erau dornici să scape de risc, dar şi datorită faptului că cererea a crescut în rândul investitorilor ce căutau o sursă de profit care să nu depindă de oscilaţiile bursei.
Problema este că nu tot timpul interesul investitorilor şi al celor implicaţi în proces este acelaşi. În funcţie de structura înţelegerii, de multe ori reclamanţii pot câştiga foarte puţini bani, mult mai puţini decât avocaţii şi investitorii.
În 2007 Altitude Capital a investit 8 milioane de dolari într-o dispută pe drepturi de autor dintre DeepNines şi McAfee. DeepNines a avut câştig de cauză şi a primit 25 de milioane de dolari de la McAfee, dar asta înainte să se facă împărţirea. Suma a fost distribuită în felul următor: 2,1 milioane de dolari s-au dus pe cheltuieli diverse, avocaţii au primit 11 milioane, iar Altitude a luat 10 milioane de dolari. DeepNines a rămas doar cu 800.000 de dolari, 3% din suma totală. Lucrurile nu s-au oprit aici pentru că Altitude a considerat că a primit prea puţini bani, aşa că i-au dat în judecată pe cei de la DeepNines. În cele din urmă s-a renunţat la proces.
O astfel de întâmplare este neobişnuită, dar când vine vorba de împărţirea banilor, compania mică se poate vedea înfruntând un alt Goliat, cel care înainte îi era prieten.
Când finanţatorii litigiilor vorbesc despre lărgirea accesului la justiţie al individului mic, defavorizat, cu acces la mai puţine resurse, aceştia se referă la ajutorarea milionarilor în lupta cu miliardarii. În unele privinţe, creşterea acestui business este un simptom a ceea ce a devenit sistemul de justiţie american: un sistem lent, costisitor şi complicat pentru medierea litiigiilor între corporaţii. Judecătorii din sistem ar putea fi văzuţi ca nişte arbitri, dar mai degrabă se îndreaptă spre contabilitate.
Se apropie ziua când procesele devin asemănătoare Bug-ului, complicate, scumpe şi transformate în comodităţi transferabile? Da, pentru că tot mai mulţi avocaţi sunt plătiţi de oameni al căror interes în dispută este speculativ, nu personal.