Cheltuielile pe canabisul legal la nivel global sunt estimate să ajungă la 57 de miliarde de dolari în zece ani. Există deja indici bursieri alcătuiţi din acţiuni ale producătorilor şi distribuitorilor de marijuana medicinală şi instrumente investiţionale care urmăresc aceşti indici. În SUA, veniturile din canabis legal vor urca la 23,4 miliarde de dolari în trei ani, potrivit experţilor.
Pentru legalizarea acestei plante cu efecte psihoactive, sau, din contră, pentru interdicţia ei, se fac eforturi care lui Tim Harford, editorul coloanei „Economistul sub acoperire” din Financial Times, îi amintesc de deceniul prohibiţiei americane din anii ’20-’30. Analiza sa a fost publicată de BBC la rubrica „50 de lucruri care fac economia modernă”. Economiştii au o problemă de imagine, scrie Harford. Oamenii cred că aceştia fac cu neruşinare frecţii cu statistici, fac cu o încredere exagerată predicţii teribile şi nu ţin la băutură, adică nu ştiu să se distreze la petrecerile cu alcool. Poate că o parte din vină îi aparţine omului care, cu un secol în urmă, era probabil cel mai cunoscut economist din lume – Irving Fisher.
Fisher spunea în octombrie 1929, şi a devenit celebru pentru aceasta, că piaţa bursieră a ajuns la „un platou permanent înalt”. Nouă zile mai târziu s-a produs colosala prăbuşire a pieţei financiare care a dus la Marea Depresiune. În ceea ce priveşte petrecerile, cel mai bun lucru care se poate spune despre Fisher este că era o gazdă generoasă. După cum Mark Thornton remarca în The Economics of Prohibition (Economia prohibiţiei), unul dintre oaspeţii unei cine la familia Fisher a scris: „În timp ce eu mâncam din preparatele delicioase care se perindau prin faţa mea, masa lui Fisher consta doar dintr-o legumă şi un ou crud”. Un fanatic al fitnessului, economistul a evitat carnea, ceaiul, cafeaua şi ciocolata.
De asemenea, nu era băutor de alcool şi a fost un susţinător entuziast al prohibiţiei, încercarea sortită eşecului a Americii de a scoate în afara legii fabricarea şi vânzarea de alcool. Lupta cu alcoolul a început în 1920 şi s-a terminat în 1933. A fost o schimbare remarcabilă – a cincea cea mai mare industrie a ţării a devenit brusc ilegală. Fisher a prezis că prohibiţia „va intra în istorie ca începutul unei noi ere în întreaga lume, cu a cărei realizare această naţiune se va mândri pentru totdeauna”. El se mândrea că nu poate găsi un singur economist dispus să se opună acestei politici într-o dezbatere. De fapt, interdicţia s-a dovedit a fi la fel ca predicţiile sale despre platoul permanent înalt: în general, istoricii o consideră o farsă. Deşi prohibiţia a fost aplicată la scară largă, consumul de alcool a scăzut cu doar o cincime. Interdicţia s-a încheiat în 1933, când una dintre primele măsuri ale lui Franklin D. Roosevelt în calitate de preşedinte a fost relegalizarea berii, ceea ce a atras mulţimi aplaudând la porţile Casei Albe.
Rădăcinile prohibiţiei sunt, în general, urmăribile până pe teritoriul religiei şi sunt probabil amestecate cu snobismul de clasă. Dar economiştii aveau atunci o altă preocupare: productivitatea. Nu le-ar întrece naţiunile care nu consumă alcool pe cele cu o forţă de muncă beţivă? Fisher pare că şi-a permis libertatea de a jongla cu cifre. El a susţinut, de exemplu, că prohibiţia valorează 6 miliarde de dolari pentru economia Americii. A ajuns economistul la acest rezultat printr-un studiu atent? Nu, ar spune un critic, de altfel amuzat de metodologie. Fisher a început cu analize asupra câtorva indivizi care au găsit că o băutură tare pe stomacul gol îi face cu 2% mai puţin eficienţi. Apoi, el a presupus că muncitorii dădeau pe gât în mod normal cinci pahare cu tărie chiar înainte de muncă, astfel că a înmulţit doi cu cinci şi a concluzionat că alcoolul reduce producţia cu 10%. Un calcul dubios, cel puţin. Economiştii ar fi putut fi mai puţin surprinşi de eşecul prohibiţiei dacă ar fi reuşit să facă un salt înainte de o jumătate de secol în timp pentru a cunoaşte ideile economistului Gary Becker, câştigător al Premiului Nobel, despre „criminalitatea raţională”.
Becker spune că a face ceva ilegal adaugă pur şi simplu un alt cost raţional, pe care oamenii îl compară cu alte costuri şi beneficii – pedeapsa dacă eşti prins, care depinde de probabilitatea de a fi prins – şi îşi verifică în practică ideile. Prima dată când Harford l-a întâlnit, laureatul Nobel şi-a parcat maşina în aşa fel încât risca o amendă. „Nu cred că verifică cu aşa mare atenţie”, a explicat el atunci, recunoscând vesel că a comis un delict raţional. „Infractorii raţionali”, a spus Becker, „vor furniza bunuri interzise la preţul corect.” Situaţii în care consumatorii vor plăti acest preţ depinde de ceea ce economiştii numesc elasticitatea cererii. Imaginaţi-vă, de exemplu, că guvernul interzice broccoli. Cei care sfidează legea ar cultiva broccoli în grădini retrase şi ar vinde marfa pe alei întunecate la suprapreţ? Este puţin probabil, deoarece cererea de broccoli este elastică – dacă preţul creşte, majoritatea oamenilor vor cumpăra în schimb conopidă sau varză. Cu alcoolul, se pare, cererea este neelastică: creşte preţul şi mulţi îl vor plăti în continuare. Prohibiţia a fost o mană cerească pentru infractorii raţionali, precum Al Capone, care şi-a apărat comerţul ilegal în termeni antreprenoriali. „Dau publicului ceea ce vrea publicul“, a spus el. „Niciodată nu a trebuit să trimit vânzători care să facă presiuni. Niciodată nu am reuşit să satisfac toată cererea.“ Pieţele negre schimbă stimulentele în alte moduri. Concurenţa nu vă poate ataca în instanţă, aşa că de ce să nu folosiţi orice mijloc aveţi la îndemână pentru a stabili un monopol local? Credinţa larg răspândită că după prohibiţie a crescut violenţa a contribuit cu siguranţă la creşterea apelurilor pentru retragerea acesteia. Fiecare livrare de mărfuri ilegale poartă un anumit risc, deci de ce să nu economisiţi spaţiu făcând produsul dumneavoastră mai puternic?
În timpul prohibiţiei, consumul de bere a scăzut în raport cu cel al băuturilor spirtoase; când interdicţia s-a terminat, tendinţa s-a inversat. Şi de ce să nu reducem costurile prin reducerea calităţii? Dacă faceţi „moonshine” – o băutură distilată puternică, ilegală, emblematică pentru vremurile prohibiţiei – nu trebuie să înşiraţi ingredientele pe etichetă. America nu a fost singura ţară care a încercat prohibiţia – au mai fost, printre altele, Islanda, Finlanda şi Insulele Feroe –, dar în zilele noastre naţiunile cu interdicţii stricte la alcool tind să fie islamice.
Alţii au restricţii parţiale. În Filipine, spre exemplu, nu se poate cumpăra alcool în ziua alegerilor, iar în Thailanda în vacanţele budiste – excepţie fac duty-free-urile din aeroporturi. America are în continuare câteva comune „uscate” şi „legi albastre” locale, care interzic vânzările de băuturi alcoolice duminica. Aceste legi l-au inspirat pe economistul Bruce Yandle să inventeze un termen care a devenit obişnuit în ramura economiei numită teoria alegerii publice: „traficanţii de alcool şi baptişti”. Ideea este că reglementările sunt adesea susţinute de o alianţă surprinzătoare a moraliştilor cu minte nobilă şi a cinicilor motivaţi de profit. Canabisului i se aplică această teorie. În ceea ce priveşte consumul acestei plante, medical sau recreaţional, interdicţia sau restricţia este regula. Cine susţine restricţiile? Conform formulării lui Yandle, „baptiştii” sunt oricine crede că marijuana trebuie evitată cu orice preţ; „traficanţii” – criminalii raţionali care profită de droguri ilicite, alături de oricine are un interes economic în legile antidrog, cum ar fi birocraţii plătiţi să le aplice.
În ultimii ani, această alianţă a slăbit: canabisul a fost legalizat sau dezincriminat din California până în Canada, din Austria până în Uruguay.
Dezbaterile din alte ţări se inflamează: dacă veţi impune costuri producătorilor de canabis, ar trebui să faceţi asta prin legi împotriva vânzării sau făcând comerţul legal şi aplicând taxe? În Marea Britanie, think-tank-ul pentru piaţă liberă Institutul pentru Afaceri Economice, a analizat cifrele privind elasticitatea cererii de canabis. Şi a găsit că un impozit de 30% ar elimina piaţa neagră, ar strânge aproximativ 700 de milioane de lire sterline – aproape 1 miliard de dolari – pentru guvern şi ar aduce consumatorilor droguri mai sigure, la fel cum abandonarea prohibiţiei a adus băuturi alcoolice mai sigure. Astăzi, nu sunt probleme în a găsi economişti care să se opună prohibiţiei canabisului: cel puţin cinci câştigători ai Premiului Nobel au cerut încheierea „războiului împotriva drogurilor”, făcând în schimb apel la „politici bazate pe dovezi, pe analize economice riguroase”. Desigur, studiile acoperă productivitatea. Unele arată cum consumul de marijuana afectează activitatea, altele nu găsesc niciun efect. Un studiu puţin dubios susţine că fumarea unui joint dă un impuls scurt producţiei orare a muncitorilor. Este de gândit ce ar fi zis Irving Fisher despre asta.
Economistul GARY Becker spune că a face ceva ilegal adaugă pur şi simplu un alt cost raţional, pe care oamenii îl compară cu alte costuri şi beneficii – pedeapsa dacă eşti prins, care depinde de probabilitatea
de a fi prins.
„Infractorii raţionali”, a spus Becker, „vor furniza bunuri interzise la preţul corect.” Dacă consumatorii vor plăti acest preţ depinde de ceea ce economiştii numesc elasticitatea cererii.
Cu alcoolul, se pare, cererea este neelastică: creşte preţul şi mulţi îl vor plăti în continuare. Prohibiţia a fost o mană cerească pentru infractorii raţionali, precum Al Capone, care şi-a apărat comerţul ilegal în termeni antreprenoriali.
