„În perioada 28 august – 6 octombrie 2017 s-a desfăşurat o acţiune tematică de verificare a respectării prevederilor legale privind modalităţile sau mijloacele de desfăşurare a activităţilor de publicitate a operatorilor financiari bancari”, se arată într-un comunicat transmis luni de ANPC.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Singura soluţie e să pornim instalaţia de climatizare ca să supravieţuim. Însă, niciun avantaj nu vine fără un revers al medaliei. Dincolo de bacteriile care se adună în instalaţia de climatizare – pe care ar trebui să o “dregem” măcar o data pe an – există un alt pericol pe care nu-l putem preveni în service. E inevitabil şi nu-l putem contracara decât urmând aceşti paşi.
IATĂ PERICOLUL ASCUNS DIN PROCESUL DE CLIMATIZARE AL MAŞINII ŞI CUM ÎL EVIŢI
Mai mulţi medici ai Spitalului Judeţean Suceava trebuie să plătească, din propriile buzunare, tratamentul şi investigaţiile medicale pe care le-au prestat pacienţilor, sumele imputate variind între 2.000 şi 4.000 de lei, pentru fiecare fişa de tratament pe care medicii au completat-o incorect.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Singura soluţie e să pornim instalaţia de climatizare ca să supravieţuim. Însă, niciun avantaj nu vine fără un revers al medaliei. Dincolo de bacteriile care se adună în instalaţia de climatizare – pe care ar trebui să o “dregem” măcar o data pe an – există un alt pericol pe care nu-l putem preveni în service. E inevitabil şi nu-l putem contracara decât urmând aceşti paşi.
IATĂ PERICOLUL ASCUNS DIN PROCESUL DE CLIMATIZARE AL MAŞINII ŞI CUM ÎL EVIŢI
E deja prea cald. Şi de la un an la altul se încălzeşte tot mai tare. Condusul fără aer condiţionat e cea mai mare pedeapsă în traficul din oraş. Singura soluţie e să pornim instalaţia de climatizare ca să supravieţuim. Însă, niciun avantaj nu vine fără un revers al medaliei. Dincolo de bacteriile care se adună în instalaţia de climatizare – pe care ar trebui să o “dregem” măcar o data pe an – există un alt pericol pe care nu-l putem preveni în service. E inevitabil şi nu-l putem contracara decât urmând aceşti paşi.
IATĂ PERICOLUL ASCUNS DIN PROCESUL DE CLIMATIZARE AL MAŞINII ŞI CUM ÎL EVIŢI
Chiar şi ministrul Justiţiei a minţit în Parlament că sute de mii de români au ieşit în stradă doar pentru că s-a dat noaptea târziu în rest sunt de acord cu prevederile Ordonanţei.
Pe Facebook, actriţa Oana Pellea a scris: „NU! Problema ordonantei 13 NU este ca a fost abordata incorect (asa cum sustine PSD.) NU! Problema ordonantei 13 este ca NU trebuia sa existe ! Eu nu am iesit in Pta Victoriei doar pentru ca a fost adoptata noaptea pe furis. Am iesit sa protestez imoptriva fondului Ordonantei 13 si felului in care a fost adoptata!
Ministrul Justiţiei,Tudorel Toader, a spus la Bruxelles că ”Ordonanţa de Urgenţă în sine nu a fost o problemă. Problema a fost poate de procedură: când şi cum a fost adoptată. Societatea a reacţionat la faptul că Ordonanţa a fost adoptată la 10-11 seara, ceea ce-i foarte adevărat şi foarte nefiresc.
Numai că Guvernul putea să lase Ordonanţa să intre în vigoare în ziua în care a fost publicată în Monitorul Oficial. Guvernul a dat un termen de zece zile pentru ca Ordonanţa să intre în vigoare, de unde personal am bănuit mai degrabă o lipsă de abilitate în tehnica legislativă, decât un gând de a legifera în fapt de seară””.
IKEA le recomandă clienţilor care au cumpărat un şezlong MYSINGSÖ înainte de februarie 2017 să îl aducă la magazinul IKEA din Bucureşti, unde vor primi înapoi suma integrală plătită pentru produs sau îşi vor putea înlocui produsul, potrivit unui comunicat de presă trimis de reprezentanţii companiei.
Ei precizează că, după spălarea materialului textil, există posibilitatea ca şezlongul să fie reasamblat incorect şi acest lucru să conducă la riscul de cădere sau de prindere a degetelor. IKEA a primit cinci sesizări legate de accidentări în care şezlongul MYSINGSÖ s-a prăbuşit în timpul folosirii, din cauza reasamblării incorecte. Toate cele cinci cazuri au dus la rănirea degetelor şi au necesitat îngrijiri medicale. Plângerile au fost raportate în Finlanda, Germania, SUA, Danemarca şi Australia.
Anterior, şezlongul MYSINGSÖ a trecut testele relevante la care a fost supus din punct de vedere mecanic, chimic şi cele specifice pentru produsele textile.
Imediat după primirea sesizărilor, reprezentanţii IKEA au iniţiat o investigaţie. Aceasta a condus la îmbunătăţirea design-ului pentru a preveni riscul de reasamblare incorectă şi de accidentare. Versiunea îmbunătăţită a şezlongului MYSINGSÖ va fi disponibilă în magazinele IKEA începând din februarie 2017.
Clienţii care au cumpărat şezlongul MYSINGSÖ înainte de februarie 2017 sunt invitaţi la departamentul Relaţii Clienţi din magazin pentru a returna produsul şi pentru a primi înapoi suma integrală plătită pentru produs. Dovada plăţii (bonul) nu este necesară.
Numărul şezlongurilor MYSINGSÖ care s-au vândut în magazinele IKEA din lume este de aproximativ 600.000 de bucăţi. Magazinul IKEA din Bucureşti a vândut 2.418, la preţul de 99,9 lei / bucata, fără a primi nicio sesizare de acest gen cu privire la acest produs.
Potrivit reprezentanţilor companiei, IKEA îşi cere scuze pentru inconvenienţele create de rechemarea acestui produs. IKEA este o companie de retail mobilier şi decoraţiuni, de origine suedeză, fondată în 1943 de Ingvar Kamprad. Marca IKEA a fost înregistrată în 1943, în Suedia. Majusculele din denumirea IKEA provin din iniţialele numelui fondatorului: Ingvar Kamprad, numelui fermei unde a crescut: Elmtaryd, şi numelui satului în care se găsea ferma: Agunnaryd. În august 2016, IKEA Group deţinea şi opera 340 de magazine în 28 de ţări sau teritorii, sub acord de franciză cu Inter IKEA Systems B.V. În timp ce alte peste 40 de magazine IKEA erau francize deţinute de alte companii decât IKEA Group.
Medicina se află acum la un pas de dezastru: în lipsa unor măsuri ferme, de anvergură, la nivel mondial, rezistenţa la antibiotice ar putea provoca o creştere a pierderilor de vieţi omeneşti: circa 10 milioane de decese în fiecare an. Costurile ar putea exploda, înregistrând un plus de 100.000 de miliarde de dolari.
„Până la mijlocul secolului, rezistenţa bacteriilor în faţa antibioticelor va fi un pericol pentru umanitate mai mare decât este cancerul în prezent; asta dacă marii lideri ai lumii nu stabilesc un acord internaţional pentru a combate această ameninţare”, spunea în primăvara anului trecut George Osborne, fostul cancelar al Marii Britanii. A atras atenţia, de asemenea, asupra sumelor enorme pe care acest lucru le-ar implica, ajungând la o valoare cumulată estimată la 100.000 de miliarde de dolari până la nivelul anului 2050. „Nu este o problemă ce ţine doar de sănătate, ci şi de economie, iar costurile suferite dacă nu facem nimic ar fi mult prea mari, atât în ceea priveşte vieţile pierdute, cât şi din punct de vedere financiar. Statele lumii trebuie să se unească într-o abordare comună”, a completat Osborne în cadrul întâlnirii FMI la Washington.
Avertizând că modelele actuale de decontare din partea statelor pentru tratamente sunt ineficiente, dar şi metodele de diagnosticare, el sublinia necesitatea de a sprijini propunerile economistului britanic Jim O’Neill de a crea „recompense de facilitare a accesului pe piaţă” ca „primă” pentru companiile farmaceutice ce reuşesc să producă un nou antibiotic. „Mesajul meu aici, la reuniunea FMI de la Washington, este că avem nevoie ca liderii din industria farma şi guvernele lumii să lucreze împreună la modul cel mai serios.
Trebuie să schimbăm stimulentele pentru companiile farmaceutice, cu scopul de a crea o soluţie pe termen lung la această problemă, cu recompense noi, finanţate la nivel global, care să sprijine dezvoltarea de antibiotice inovative şi să asigure accesul acestora în ţările în curs de dezvoltare. Pentru a pune bazele unei soluţii pe termen lung avem nevoie, de asemenea, de o diagnosticare mai rapidă, care va reduce cantitatea de utilizare a antibioticelor inutile”, mai declara George Osborne.
La nivel european, în prezent, circa 25.000 de oameni îşi pierd viaţa anual ca urmare a infecţiilor produse de bacterii rezistente la antibiotice. Cu ocazia celei de-a noua ediţii a Zilei europene a sensibilizării cu privire la utilizarea antibioticelor, Centrul European de Prevenire şi Control al Bolilor (ECDC) a publicat spre finele anului trecut cele mai recente date în legătură cu rezistenţa şi consumul de antibiotice la nivelul UE. Rezultatele arată negru pe alb că rezistenţa la antibiotice a continuat să crească în 2015.
În intervalul 2010-2014, consumul total de antibiotice în ambulator, la nivelul UE (în doze zilnice definite DDD/1.000 locuitori/zi), a prezentat o dinamică semnificativ crescătoare. Indicativul numit în cercurile medicale DDD – drug dose per day – este media dozelor zilnice la adult, pentru un medicament folosit conform indicaţiilor. În 2014, consumul de antibiotice în afara spitalelor a variat de la 10,6 DDD/1.000 locuitori/zi în Olanda la 34,1 DDD/1.000/locuitori/zi în Grecia, iar media consumului ponderat pe populaţie în UE/SEE a fost de 21,6 DDD/1.000 locuitori/zi şi aceste valori denotă plusuri an de an. Totuşi, luând în calcul consumul de antibiotice, exprimat în număr de cutii/1.000 locuitori/zi (care ar reflecta mai fidel numărul reţetelor eliberate), mai multe ţări se pot lăuda cu scăderi în intervalul amintit. În 2014, cele mai mari doze de antibiotice le-au luat francezii (4,6/1.000 de locuitori/zi), iar la polul opus s-au plasat suedezii (1,0/1.000 locuitori pe zi). La nivelul întregului continent, consumul a fost de 3,1/1.000 locuitori pe zi şi nu s-a modificat semnificativ în perioada 2010-2014.
Consumul de antibiotice a crescut şi în România în 2015, faţă de 2014, iar ţara noastră se menţine în topul marilor consumatoare de antibiotice, potrivit celui mai recent raport al Centrului European de Prevenţie şi Control al Bolilor (ECDC). În 2015, România a înregistrat un consum de antibiotice de 33,3 DDD/1.000 de locuitori pe zi, faţă de 31,16 DDD/1.000 locuitori pe zi în 2014, al doilea cel mai ridicat rezultat din Europa, după Grecia, ceea ce înseamnă că aproximativ 600.000 de români au urmat un astfel de tratament.
„Înainte de a discuta despre automedicaţie, aş dori să subliniez că antibioticele salvează în continuare vieţi, chiar în epoca rezistenţei bacteriene, şi multe dintre procedurile medicale moderne nu s-ar putea realiza fără ele”, precizează Mihaela Moşneguţu, directorul medical al companiei Antibiotice, cel mai mare producător de pe plan local în acest segment de medicamente, cu procesul de producţie aflat integral în România. În opinia ei, este responsabilitatea fiecăruia din noi – autorităţi, medici, farmacişti, pacienţi, companii farmaceutice, companii din agricultură şi zootehnie – să păstrăm eficacitatea antibioticelor, astfel încât generaţiile viitoare să poată beneficia în continuare de tratamente adecvate ale bolilor infecţioase.
Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
Reporter: Când începe “Epoca de aur”?
Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.
Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?
Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.
Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.
Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.
Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.
Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?
În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).
Omul cuminte, era realizat, nu?
Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).
După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.
Ieri, se impunea respect elevilor. Azi, de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?
Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).
Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).
Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?
Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).
Pentru cei care nu ştiu: utopia nu s-a realizat niciodată. Parte din cei care au trăit aproape 50 de ani de comunism au dansat o întreagă epocă de aur, dar majoritatea au avut dreptul la distrugerea creativităţii, la anularea oricărei libertăţi de gândire. Interviu cu profesorul Carol Capiţa, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie.
Reporter: Când începe “Epoca de aur”?
Carol Capiţa: Sintagma de “epocă de aur”, tipică ultimului deceniu al perioadei comuniste, a fost folosită doar de propaganda oficială. Atunci, nimeni nu-şi făcea iluzii că trăieşte o epocă de aur. La nivelul cadrelor didactice, fie ele de învăţământ mediu sau universitar, nimeni nu avea iluzii cu privire la realitate – pornind de la calitatea dotărilor şi a logisticii, până la limitările şi coerciţiile impuse sistemului de educaţie.
Frustrarea de acum te aruncă în raiul Epocii de Aur?
Adevărat, memoria umană este selectivă (este puternic influenţată de sentimente) şi, adesea, rămân în urmă mai degrabă amintirile considerate a fi frumoase. În plus, biologia continuă să joace feste, în condiţiile în care “înainte” era, inevitabil, epoca tinereţii noastre. Pe o notă mai generală, toată istoria este marcată de percepţiile fiecărei generaţii despre o epocă de aur, cea trecută, aflată în contrast cu prezentul mai mult sau mai puţin degradat şi degradant. Este un mecanism al memoriei colective pe care se bazează multe din mecanismele care diferenţiază istoria de trecut.
Cum s-a ajuns la gândirea aceasta tranşantă? Comunismul-epocă de aur, democraţia-haos.
Când spunem: Înainte de ’89 am avut un sistem de învăţământ de excepţie, dar democraţia prost înţeleasă l-a distrus, de fapt, adevărul este undeva la mijloc.
Într-adevăr, în ciuda epurărilor din primii ani de comunism şi al unor compromisuri cu sistemul făcute de unii mari intelectuali, în sistem au rămas, cel puţin în primele două decenii, cadre didactice (mai ales la nivelul învăţământului superior) formate adesea în universităţi occidentale sau măcar care avuseseră acces la literatura de ultimă oră. Această generaţie a format la rândul ei specialişti şi profesori foarte buni; dar poate că contribuţia lor a constat şi în faptul că au reprezentat o punte cronologică din 1945 până în perioada – prea scurtă – dintre 1968 şi 1972.
Comunismul a eliminat analfabetismului, dar care era valoarea învăţământului?
În egală măsură, trebuie să recunoaştem că preocuparea regimului pentru eliminarea analfabetismului a fost un lucru bun. La fel, existenţa unui acces mai liber la educaţie, bazat pe gratuitatea acestuia. Desigur, cineva ar putea comenta faptul că semnificaţia acestui acces este drastic alterată de calitatea învăţământului (dar am intra într-un argument circular) sau că, dimpotrivă, aceasta ar justifica sintagma metaliferă (dar, la fel, argumentul ar fi circular, căci ar folosi ca argument ceva ce de-abia urmează a fi demonstrat). Perioada comunistă a fost şi o perioadă de relativă încremenire tehnologică, ceea ce făcea ca sistemul de educaţie să intre într-o rutină ce poate fi uşor confundată cu calitatea. În momentul în care sistemul s-a confruntat cu o economie de piaţă (caracterizată de viteza şi amploarea schimbărilor), sistemul nu a mai făcut faţă: logistica îmbătrânită, legislaţia generală cu sincope (sunt legi din anii ’60 şi ’70 încă în vigoare), o relaţie strâmbă între locurile de muncă (de o piaţă a muncii nu putea fi vorba) şi oferta educaţională (facultăţi din cadrul Politehnicii aveau câte 500 de absolvenţi pe promoţie, în timp ce la istorie erau doar 50, iar pentru alte specializări numărul era chiar mai redus), de unde şi repartizări ciudate şi supranumerare dublate de lipsuri la fel de relevante (autorul a predat la un moment dat istorie, geografie şi o limbă străină).
Omul cuminte, era realizat, nu?
Da, cel mai grav lucru este că se produceau absolvenţi de liceu sau de facultate care ştiau că nu au şanse să se realizeze profesioal decât dacă stăteau cuminţi sau, mai bine, pactizau cu sistemul. Selecţia era şi ea subiectivă: cei ce aveau rude condamnate politic sau în străinătate, sau erau copii de preoţi nu puteau candida la facultăţile ideologice (istorie, drept, filosofie).
După 1989, nu democraţia (prost sau bine înţeleasă – formulă nefericită, căci un sistem nu poate fi “înţeles” bine sau rău, el poate fi doar prost sau bine pus în practică de oameni şi instituţii deopotrivă), ci oamenii au distrus bruma de lucruri bune.
Ieri, se impunea respect elevilor. Azi, de ce nu mai există respect nici pentru carte şi nici pentru profesori?
Se confundă respectul cu teama, interesul cu preocuparea pentru dezvoltare personală. În ceea ce priveşte trierea, să ne aducem aminte de faptul că, vroiai sau nu, puteai sau nu, trebuia să termini (ca să vezi, la fel ca astăzi) cel puţin zece clase, după care (poate mai bine ca astăzi) făceai o şcoală profesională şi apoi continuai la seral (în treacăt fie spus, am avut privilegiul să lucrez cu doi astfel de absolvenţi de seral – unul a ajuns conferenţiar şi preţuit coleg al meu, iar altul este astăzi un avocat de succes, aşa că …).
Nu cred că era vorba de respect, ci mai degrabă de teamă. Teama de note mici, de reacţia părinţilor (care vroiau ca odraslele să iasă din cercul limitat al fabricii sau al CAP-ului, pe un principiu precizat de Caragiale, anume că românul se naşte licean, trăieşte funcţionar şi moare pensionar), de posibile puncte slabe la dosar (mai ales dacă vroiai să candidezi la o facultate considerată a fi ideologică).
Ieri, se triau la sânge absolvenţii, azi, de ce nu există criterii?
Trierea era şi ea destul de subiectivă, căci era influenţată ideologic (şi la nivelul locurilor pentru învăţământul superior trebuia respectată balanţa procentuală de muncitori, ţărani şi intelectuali), de unde şi disproporţiile flagrante dintre diferitele specializări. În ceea ce priveşte selecţia actuală, ea nu lipseşte pentru un set de specializări foarte căutate sau care formează în domenii reglementate la nivel european. În cazul celorlalte specializări, există o obligaţie de a căuta o serie de elemente de departajare (de obicei notele de la bacalureat, un interviu şi sau o scrisoare de intenţie).