BusinessMagazin

Tag: imitatie

  • Poveştile tragice ale copiilor crescuţi de animale sălbatice. Majoritatea nu a reuşit să se reintegreze în societate – GALERIE FOTO

    Fotografa Julia Fullerton-Batten prezintă în imagini viaţa mai multor copii care au fost nevoiţi să trăiască printre animale. Din cauza lipsei contactului uman, copiii s-au sălbăticit, au învăţat să imite animalele şi de cele mai multe ori nu a mai fost posibilă intergrarea lor în societate, se arată într-un articol BBC. Fotografiile spun poveştile oamenilor izolaţi de societate, crescuţi în sălbăticie de la o vârstă fragedă.

    Julia Fullerton-Batten a recreat poveştile acestor tragedii prin intermediul acestor imagini frumoase şi tulburătoare, în acelaşi timp. Acestea nu sunt poveşti precum cea din “Cartea Junglei”, ci, de cele mai multe ori, sunt cazuri de abuz, neglijare, sărăcie şi violeţă domestică. “Nu vreau să exploatez aceste cazuri, ci vreau să sensibilizez lumea la ceea ce se întâmplă”, a spus ea

    Oxana Malaya, Ucraina, 1991

    Potrivit lui Fullerton-Batten, Oxana a trăit alături de câini timp de şase ani. A fost găsită când avea opt ani. Într-o noapte, Oxana a fost uitată afară de părinţii ei alcoolici. Căutând un loc călduros, fetiţa s-a dus în cuşca câinilor. Ea a adoptat comportamentul animalelor şi când a fost găsită, Oxana fugea în patru labe, respira cu limba scoasă şi lătra. Ea ştie să zică doar “da” şi “nu”. În prezent trăieşte într-o clinică din Odessa.

    Shamdeo, India, 1972

    Un băieţel de patru ani a fost găsit într-o pădure din India în 1972. Se juca cu puii de lupi. Pielea lui era închisă la culoare, avea dinţi foarte ascuţiţi, unghiile încovoiate şi avea bătături pe mâini şi pe genunchi. Nu a vorbit niciodată, dar a învăţat limbajul semnelor. A murit în 1985.

    Marina Chapman, Columbia, 1959

    Marina a fost răpită în 1954 la vârsta de cinci ani dintr-un sat din America de Sud şi a fost abandonată  în junglă de către răpitori. A trăit alături  de maimuţe timp de cinci ani înainte de a fi descoperită de vânători. A mâncat banane, rădăcini şi resturile de mâncare ale maimuţelor. Fetiţa a imitat comportamentul lor, iar acestea au acceptat-o lângă ele. Marina Chapman a fost integrată în societate, este căsătorită, trăieşte în Yorkshire şi are două fiice.

    John Ssebunya, Uganda, 1991

    John a fugit de acasă în 1988 la vârsta de 3 ani după ce a fost martor la uciderea mamei sale de câtre tatăl lui. A fugit în junglă şi a trăit alături de maimuţe şi s-a adaptat mediului înconjurător. În 1991 a fost prins şi plasat într-un orfelinat.

    Sujit Kumar, Fiji, 1978


    Sujit avea opt ani când a fost găsit în mijlocul drumului cotcodăcind şi dând din mâini precum o pasăre. Se comporta precum o găină. Părinţii lui îl încuiaseră în coteţul găinilor. Mama lui s-a sinucis, iar tatăl lui a fost ucis, apoi bunicul a devenit tutorele lui, dar nici atunci băieţelul nu a fost eliberat.

    Ivan Mishukov, Russia, 1998
     
    Ivan a fugit de acasă la vârsta de patru ani şi a trăit pe străzi alături de o haită de câini timp de doi ani înainte de a fi prins şi plasat într-o casă de copii. “Ivan a făcut o alegere, a ales să nu mai stea acasă, să trăiască pe stradă. A cerşit mâncare şi a împărţit-o cu haita de câini”, a spus Michael Newton, autorul care a spus povestea lui Ivan în cartea sa “Savage Girls and Wild Boys: A History of Feral Children”. 

    Fotografii realizate de Julia Fullerton-Batten.

     

  • Istoria banilor românilor

    În secolul II înainte de Hristos cucerirea romană a făcut din denar moneda oficială, ulterior trecându-se la monedele bizantine, care au susţinut schimburile comerciale până în secolul XIV. După anul 1000 încep să apară şi monede locale – dinari, ducaţi şi taleri de argint şi şilingi de bronz în ţara Românească, groşi, dinari, taleri de argint şi şilingi de bronz în Moldova şi ducaţi de aur, taleri şi dinari de argint şi şalăi de aramă în Transilvania. În ţările române au circulat şi monede străine: dinar de argint, aspru de argint, gros de argint, ducat de aur, ducat-florin de aur, dinar unguresc de argint, altân-zlot turcesc de aur, taler leu olandez de argint, ducat olandez de aur, taleri olandezi de argint, teston de argint, piastru turcesc de argint, mahmudea de aur, icosar de aur, ducat unguresc de aur, ducat austriac de aur.

    Leul devine monedă naţională o dată cu adoptarea, în 1867, a Legii pentru înfiinţarea unui sistem monetar şi pentru fabricarea monedei naţionale, guvernul român din vremea respectivă comandând baterea monedelor, în valoare totală de 4 milioane de lei, la fabricile Watt & Co. şi Heaton din Birmingham. În lege se preciza că unitatea monetară, leul, se compune din cinci grame argint, din care 835 din 1.000 argint fin şi 165 din 1.000 aliaj. Monedele emise până în 1877 au avut valori de 1, 2, 5 şi 10 bani, fabricate din aramă, 50 de bani (argint), 1, 2 lei de argint, 20 de lei de aur. Între anii 1877 şi 1900, statul român a pus în circulaţie monede atât de aramă, argint şi aur, cât şi de nichel.

    La data de 27 februarie 1880, Guvernul IC Brătianu depunea la Cameră proiectul pentru întemeierea Băncii Naţionale a României, după modelul Băncii din Belgia – 1850. Prin legea monetară din 1867 s-au stabilit normele emisiunii şi circulaţiei monedelor naţionale de aur, de argint şi ale monedelor divizionare, iar prin legea biletelor ipotecare din 1877 s-au introdus temporar în circulaţie banii de hârtie.

    La 27 octombrie 1890, sistemul bănesc al ţării s-a axat exclusiv pe aur, urmând tendinţele băncilor străine. Monedele de aur româneşti aveau valoare egală cu cea a monedelor corespunzătoare din Franţa, Italia, Belgia, Elveţia, Grecia. Printre bancnotele emise de BNR s-au numărat cele de 20 de lei şi de 1000 de lei din 1881, bani de cupru, argint, nichel, cupru-nichel, moneda de aur de 100 de lei, bancnote de 20, 100 şi 1 000 de lei, între 1904-1906, 2 lei de argint şi 50 de bani de argint în 1910, 25 şi 50 de bani de hârtie în 1917, bancnote de 1, 2 şi 5 lei (1917). După primul război mondial, în România circulau în paralel mai multe monede, iar în vederea unificării monetare prin înlocuirea acestora cu leii emişi de BNR s-a decis retragerea din circulaţie a coroanelor şi a rublelor.

    În 1935 a fost emisă şi o monedă de 250 de lei de argint, de 50 de lei de nichel în 1937 şi 100 de lei de nichel în 1938. Între anii 1920-1931 au fost puse în circulaţie bancnote între 1 şi 5 000 de lei, iar în perioada 1939-1944, statul român a emis noi monede de argint, de zinc şi fier placat cu nichel. Tot în anul 1935, s-a hotărât reînfiinţarea Monetăriei Naţionale.

    În 1941 au apărut şi bancnotele de 500 şi 2000 de lei, iar între anii 1944-1948, monedele de 500 de lei de argint, 2000 de lei de alamă, 25.000 de lei de argint, 10.000 de lei de alamă, 100.000 de lei de argint, 50 de bani şi 1 leu de alamă, 2 lei tombac şi 5 lei de aluminiu. După preluarea puterii politice de către comunişti, guvernul a trecut la etatizarea băncilor, la data de 11 august 1948 procesul culminând cu dizolvarea şi trecerea în stare de lichidare a băncilor şi instituţiilor de credit, singurele exceptate fiind BNR şi CEC. Între anii 1945-1947 au intrat în circulaţie bancnotele de 100.000, 1.000.000, 5.000.000 şi 100 de lei, iar după reforma monetară din 1947, bancnota de 1.000 de lei (1948), cea de 500 de lei (1949) şi biletul de 20 de lei emis de Ministerul Finanţelor în 1950.

    O altă bancnotă de 1.000 de lei este pusă în circulaţie în 1950 de Banca Naţională a Republicii Populare Române, iar Ministerul Finanţelor va emite bancnotele de la unu până la 100 de lei (1952). În 1966, Banca Naţională a Republicii Socialiste România emitea bancnotele de 1, 3, 5, 10, 25, 50 şi 100 de lei.

  • Opinie Mihaela Gînju, partener ERUDIO: Liderul autentic. Om sau personaj?

    MIHAELA GÎNJU este partener şi director executiv al ERUDIO

    Am urmărit şi eu dezbaterile din literatura de specialitate despre modele de lideri ideali. Au fost la modă liderul charismatic, apoi liderul vizionar, cel empatic, iar apoi, la mare preţ – mai mult în dezbateri – liderul umil.

    Eu cred în autenticitate. Iar pentru mine un om autentic are, întâi de toate, principii şi credinţe puternice rezultate din experienţe de viaţă pe care le-a integrat în sufletul său. În cadrul unui curs de scriere creativă, profesoara noastră ne-a învăţat ca, înainte de orice exerciţii dedicate scrisului, să ne luăm un timp şi să ne scriem, fiecare, lista lui de valori. Iar când am reuşit (după un proces de reflecţie destul de îndelungat) să aleg trei valori care mă definesc, am înţeles câteva lucruri esenţiale.

    Unul este că lista de valori individuale este una destul de lungă. Mulţi dintre noi vom scrie pe ea – corectitudine, libertate, onestitate, umor, bunătate, echilibru, loialitate, familie, dragoste şi aşa mai departe. Însă, dacă vom reflecta asupra nucleului dur care ne defineşte, vom vedea că nu toate valorile au acelaşi rang de importanţă şi că ne vom face alegerile de viaţă, mai degrabă, prin cheia primelor trei (să spunem) valori care ne definesc.

    Cel mai de preţ lucru pe care l-am învăţat din acest exerciţiu este că numai fiind conştient de valorile tale îţi poţi înţelege alegerile şi le poţi accepta cu linişte. Fără acest exerciţiu al inventarului de valori care te definesc, fără o axă centrală, ne putem roti la nesfârşit în jurul unei probleme fără să-i găsim o rezolvare care să ne mulţumească. Acelaşi lucru este valabil şi în relaţia cu celălalt. Dacă înţelegi că fiecare dintre noi este condus – în mod explicit sau nu – de o sumă de valori care îi dau sens şi coerenţă în viaţă, vei şti cum să te aşezi în relaţia cu el astfel încât întâlnirea să fie posibilă.

    Revenind la autenticitate, după sistemul de valori cu care ne definim, cred că urmează o evaluare justă a personalităţii noastre. Există oameni pentru care motorul energetic personal are valoarea unui Big Bang, în timp ce pentru alţii aceeaşi forţă se înscrie într-un punct. Suntem introvertiţi sau extrovertiţi, cu umor sau filosofi, veseli sau liniştiţi. Tipul de personalitate nu este ceva dezirabil, este ceva ce îţi este propriu.

    Personalitatea nu e o piedică. Poţi corecta derapaje sau asperităţi şi chiar este indicat să o faci câtă vreme ţine de evoluţia personală spre omul bun sau înţelept care ne dorim să fim. Dar a-ţi dori să te transformi în mieluşel când eşti de o energie debordantă, sau contrariul, te va pune în dificultate mai devreme sau mai târziu, pentru că adevărata natură se va revărsa când nici nu te aştepţi. Şi la fel de bulversaţi se vor simţi şi oamenii din preajma ta.

    Autenticitatea mai înseamnă şi descoperirea stilului personal, care îşi trage seva din cultura în care am crescut, sistemul de valori şi personalitatea fiecăruia. El este şi interfaţa noastră cu lumea exterioară, prima poartă de intrare în contact cu ceilalţi. Coerenţa dintre omul dinlăuntrul nostru şi expresia lui în lume este şi ea o cheie a autenticităţii.

    În 2005 lansam programul Erisma în faţa unui public de mai bine de 200 de oameni din mediul de afaceri. Emoţiile erau strivitoare pentru mine. O dată pentru că era startul meu pe drumul antreprenoriatului şi a doua pentru că fusesem desemnată să vorbesc despre concept în faţa unui public atât de însemnat. Mi-am scris discursul şi l-am trimis către un prieten, profesor de limba română, cu rugămintea de a-mi da o opinie pe text.

    Răspunsul a venit imediat. „Textul e bun, are structură şi coerenţă dar, dacă vrei, îţi pot face câteva observaţii stilistice.“ Am acceptat cu bucurie. Am primit textul cu mici menţiuni şi două-trei refrazări care m-au încântat. A venit şi momentul de graţie. Am înaintat către microfon şi am citit discursul. Dar ori de câte ori ajungeam în punctele în care prietenul meu schimbase ceva în text, mă bâlbâiam şi aproape că nu puteam să rostesc pasajele până la capăt. Am resimţit momentul ca pe o catastrofă. Aşa am învăţat că orice aş spune sau aş scrie trebuie să se întâmple cu cuvintele mele, simple sau neîndemânatice, poate, pe alocuri, dar ale mele.

    Vă spuneam că eu cred în autenticitate. În acest articol am încercat să definesc ce înţeleg prin acest concept. Şi ca să sumarizez, pentru mine un om autentic este acela care meditează asupra poveştilor de viaţă care l-au format şi de unde îşi extrage un sistem de valori care îl defineşte. Care îşi înţelege şi acceptă personalitatea şi care se manifestă în stilul care îi este propriu. Iar un lider autentic este, întâi de toate, un om autentic.

    Închid cercul articolului meu pe tema liderului autentic spunându-vă că eu nu cred că va găsi cineva reţeta „Liderului ideal“. De ce? Pentru că liderii sunt oameni remarcabili. Şi sunt remarcabili tocmai prin unicitatea, autenticitatea lor.

    Sunt oameni şi nu personaje!