BusinessMagazin

Tag: hobby

  • Idei de afaceri: patinele cu motoraş şi baterii (VIDEO)

    Compania Acton, scrie BBC, a creat nişte patine cu rotile mai aparte, RocketSkates, dotate cu mici motoraşe şi baterii cu ioni de litiu care le asigură acestora funcţionarea. Patinele se coordonează cu ajutorul unor microprocesoare pentru a păstra aceeaşi viteză.

    Năstruşnicele încălţări pot susţine o persoană de până la 125 de kilograme şi costă de la 500 la 700 de dolari perechea, în funcţie de autonomie, iar clienţii au posibilitatea de a descărca o aplicaţie pentru telefon care le arată informaţii despre starea bateriei, numărul de kilometri parcurşi ori sugestii de trasee.

  • Ideea norocoasă a unui american inventiv (GALERIE FOTO)

    Copacul-candelabru luminează noaptea, corpurile de iluminat dintre ramurile lui fiind conectate la reţeaua de electricitate şi a atras atenţia publicului, având deja şi pagini pe Facebook şi Yelp. Proprietarul, Adam Tenenbaum, l-a transformat într-o atracţie locală, multe cupluri venind de la mari distanţe ca să-şi facă propuneri de căsătorie sub copac sau pur şi simplu să se fotografieze lângă el.

    Împodobitul arbore a fost chiar examinat de un expert, care a decretat că greutatea candelabrelor nu-l afectează, iar Tenenbaum a instalat în faţa lui un parcometru pentru ca vizitatorii generoşi să poată dona bani pentru plata facturii de lumină.

  • Goana după aur în Vestul sălbatic, varianta 2014 (VIDEO)

    Dacă acest excentric nu a trăit decât în paginile cărţii lui Jules Verne, un alt excentric american, de data aceasta contemporan, îi mână în luptă pe cei interesaţi cu ajutorul Twitter. Ascuns sub numele @HiddenCash (bani ascunşi), acesta a intrat în atenţia publicului când a început să ascundă plicuri cu câte o sută de dolari în diverse locuri din San Francisco, Oakland şi San Jose, anunţându-şi intenţia pe Twitter, unde lăsa şi indicii pentru ca doritorii să le poată găsi. Găsitorii erau rugaţi să se fotografieze cu banii din plic şi să posteze poza, bineînţeles, pe aceeaşi reţea de socializare online.

    Asemenea gesturi au atras atenţia presei, care a reuşit să afle cine se ascunde sub pseudonimul @HiddenCash: un om de afaceri care a făcut avere din imobiliare în zona San Francisco, pe numele său Jason Buzi. El a declarat că încearcă să ajute într-un fel pe cei ce au nevoie de bani, lucru pe care orice om bogat ar trebui să-l facă, avertizând însă că lumea nu trebuie să aştepte ajutor sau să-i ceară direct lui, ci să se străduiască în continuare să-şi câştige banii pe cont propriu.

    Totodată, omul de afaceri a recunoscut că acţiunea desfăşurată prin intermediul Twitter a pornit ca o glumă şi că, pe lângă banii oferiţi în acest mod, face şi donaţii caritabile clasice. Între timp, fenomenul @HiddenCash a luat amploare, întrucât cei doritori să se prindă în joc au deja ocazia să o facă şi la Las Vegas, Houston, Chicago, New York, Mexico City sau chiar Londra.

  • Cum să monetizezi un hobby de-a dreptul trăsnit (GALERIE FOTO)

    Colecţionarul a reuşit să facă rost de mai mult de 20.000 de astfel de hârtiuţe din diverse colţuri ale lumii în cei şapte ani de când şi-a descoperit pasiunea, iar în prezent o parte dintre acestea fac obiectul unei expoziţii în ţara sa natală şi vor fi cuprinse şi într-o carte ce va fi lansată.

    Studiind hârtiuţele din colecţia sa, Terai a observat şi anumite tipare corespunzătoare zonelor culturale de unde provin. Indienii preferă spre exemplu, să încerce instrumentele de scris înşirând formule matematice, iar africanii trasând linii ferme.

  • Cel mai scârbos hobby din lume (GALERIE FOTO)

    Un astfel de  hobby este taxidermia, populară în epoca victoriană şi revenită în atenţia publicului graţie unor artişti ca Damien Hirst, care au folosit animale moarte în creaţiile lor, scrie The New York Times.

    Aşa au început să apară în Marea Britanie cursuri macabre, dar la care lista de aşteptare este deja lungă, unde participanţii deprind arta împăierii pe animăluţe mici, de regulă şoareci, dar şi vulpi sau fluturi. Scopul este ca viitorii artişti să-şi poată crea propriile tablouri unde animăluţele moarte sunt personaje antropomorfizate, ca în cărţile de poveşti.

  • Ce fac adulţii când nu-i vede nimeni

    Atât de mare e pasiunea, încât uneori se lasă cu scandal, ca într-un recent caz din Columbia, unde un profesor care confisca abţibildurile cu fotbalişti ale elevilor sub pretextul că acestea îi distrag de la lecţii a fost surprins lipindu-le în propriul album, ori cu furt ca în Brazilia, unde un vehicul ce transporta 300.000 de abţibilduri a fost subtilizat la Rio de Janeiro.

    Sunt şi fani care apelează la soluţii inedite pentru completarea colecţiei, cum a procedat un suporter britanic, care şi-a adăugat imaginile cu fotbalişti care-i mai lipseau căutându-i pur şi simplu pe aceştia şi rugându-i să se lase fotografiaţi.

    Apropierea Campionatului Mondial de Fotbal dă aripi acestei pasiuni. Panini, companie italiană producătoare de astfel de suveniruri de colecţie, fabrică abţibilduri cu fotbalişti încă din anii ’60. Albumul de abţibilduri de la Cupa Mondială din 1970 a fost recent scos la vânzare pe eBay de către un colecţionar, la un preţ de pornire de 1.800 de lire sterline. “Micile obiecte din copilărie sunt pline de sens, fiindcă ele ne pot aminti de oameni care poate nu mai sunt printre noi. Este o asociere cu un trecut idealizat”, comentează psihologul Felix Economakis.

  • Idei de afaceri: fierăria de lux (FOTO)

    O demonstrează cazul americanului Jefferson Mack, devenit, aşa cum se defineşte pe sine, “practicant al artei pierdute a făurăriei”. Spre deosebire însă de meşterii fierari de altădată, care confecţionau arme sau unelte, meşterul fierar modern Jefferson Mack, confecţionează diverse obiecte pentru persoane particulare sau firme de decoraţiuni interioare, scrie San Francisco Chronicle.

    În atelierul său din San Francisco, Mack şi echipa lui lucrează corpuri de iluminat, suporturi pentru lemne de foc, elemente de mobilier, elemente decorative sau chiar porţi pentru case. Unele creaţii au ca sursă de inspiraţie romane de Jules Verne ca “20.000 de leghe sub mări” sau alte romane science-fiction, altele – surse istorice, meşterul încercând să se distingă prin modul nou în care combină elemente vechi. Jefferson Mack se mândreşte că poate face ca obiectele ieşite din mâna lui să pară vechi, creându-le astfel o istorie, iar la lucru refuză, pe cât posibil, să apeleze la metode moderne, cum ar fi prinderea elementelor unei piese prin sudură, preferând elemente de îmbinare ca niturile.

    Obiectele care ies din atelierul lui Mack nu sunt însă deloc ieftine. O poartă, de exemplu, poate costa câteva zeci de mii de dolari şi de aceea clienţii lui, fie ei persoane particulare sau companii, sunt cei ce caută articole unicat, care nu pot fi produse la scară industrială şi pentru care sunt dispuse să plătească un preţ pe măsură.

  • Vreţi un coteţ de lux pentru căţel?

    Unii şi-au comandat chiar cuşti ecologice, cu panouri solare sau plante pe acoperiş, scrie The New York Times. Ceea ce se remarcă însă în ultima vreme este că animăluţul pentru care se face toată această investiţie nici nu prea mai locuieşte acolo, pentru că a ajuns să fie considerat din ce în ce mai frecvent drept un membru al familiei şi ca atare primit în casă, eventual şi-n pat. Aceasta însă nu-i face pe proprietari să renunţe la cuşti, pentru care au, dimpotrivă, pretenţii din ce în ce mai mari.

    Cuşca modernă trebuie să fie un obiect care se potriveşte cu casa pe lângă care este aşezată şi o realizare cât mai complexă. Spre exemplu, în cazul unui căţel cu probleme locomotorii adoptat de la un adăpost, stăpânii au comandat un coteţ cu ferestre, care să-i permită să vadă tot ce se petrece afară, chiar stând aşezat jos înăuntru. O căsuţă luxoasă pentru căţel, creată de un designer cunoscut, costă de la câteva sute la câteva mii de dolari, ba chiar până la 20.000 de dolari, şi este fie o versiune în miniatură a casei stăpânului, ori o adevărată operă de artă. E cazul celei comandate de supermodelul Rachel Hunter şi ai cărei pereţi sunt decoraţi cu urme de lăbuţe şi oase, imagini de căţei, la care se adaugă corpuri de iluminat prinse în fier forjat şi podea de teracotă.

    Moda apelului la designeri sau arhitecţi pentru adăpostul câinelui nu este însă tocmai nouă, însuşi Frank Lloyd Wright fiind solicitat să creeze o cuşcă de către fiul unui client, îngrijorat că trebuia să-şi lase câinele afară din casă.

  • O grădină bună s-o mănânci din ochi (GALERIE FOTO)

    Noua modă câştigă teren în Statele Unite, unde, de dragul unei asemenea grădini, unii au renunţat până şi la piscină ca să cultive ceva frumos în loc. Se pot vedea astfel prin grădini liliac, stânjenei şi revent la un loc, ori varză, legume, viţă-de-vie şi pomi fructiferi iţindu-se din straturile de flori.

    Mai mult, dacă altădată legumele şi alte plante comestibile erau alungate într-un colţ de grădină, acum ele sunt răspândite în peisaj în combinaţii uneori surprinzătoare, cum ar fi căpăţâni de salată care potenţează cu verdele lor galbenul unor narcise delicate, ori varză cu panseluţe sau mangold (sfeclă cultivată pentru frunze) cu lalele şi dovleci portocalii alături de crizanteme şi ochiul-boului.

    O grădină bună s-o mănânci din ochi (GALERIE FOTO)

    Combinaţiile sunt limitate doar de anumite cerinţe ale plantelor, cum ar fi tipul de sol sau necesitatea cultivării unui reprezentant din aceeaşi specie în apropiere pentru polenizare.

  • Zmeură aproape gratis

    Am fost printre pionierii presei informatice din România şi am asistat din postura de “insider” la ascensiunea, apogeul şi decăderea revistelor de IT. Este o poveste interesantă privită retrospectiv, pentru că proiectează o perspectivă relevantă asupra atitudinii publicului în privinţa tehnologiei.Prima fază a fost cea a interesului major pentru “dedesubturi”. Oamenii erau interesaţi de arhitectura şi funcţionarea procesoarelor, a discurilor hard sau optice, de facilităţile diverselor sisteme de operare şi, nu în ultimul rând, de programare.

    Toţi vroiau să programeze şi mulţi chiar o făceau. Cred că am învăţat vreo zece limbaje de programare în acea perioadă, fie pentru că le prezentam, fie pentru că le editam pe ale colaboratorilor şi era obligatoriu să înţeleg şi să verific cu mâna mea. Pe măsură însă ce computerele au devenit mai accesibile – atât ca preţ, cât şi ca utilizare – s-a trecut într-o altă fază, cea a bricolajului. Cititorii “veterani” erau în continuare interesaţi de noile tehnologii, dar oarecum mai mult pentru cultura generală. În schimb, pentru noile generaţii întrebarea nu mai era “cum funcţionează”, ci “cum să fac cutare sau cutare lucru”. Orice, de la overclocking sau înlocuirea unui disc hard până la asamblarea unui întreg computer din componente (metoda zisă “pe genunchi”). Cam aceeaşi problematică şi în partea de software.

    Evident, revistele au urmat tendinţa şi au devenit din ce în ce mai practice, având acum concurenţa (dar şi beneficiile) internetului. În această perioadă, PC-urile au continuat să se “comodizeze”, aşa că interesul pentru bricolaj a scăzut, la fel cum s-a întâmplat cu bricolajul electronic acum câteva decenii. Aşa că faza următoare a fost cea a testelor de performanţă şi a sfaturilor privind achiziţiile. Orice produs era trecut prin diverse benchmark-uri, se făceau comparaţii şi topuri, se recomandau pentru anumite utilizări în funcţie de rezultate. Dar interesul pentru tehnologia în sine a scăzut atât de mult, încât revista BYTE (etalonul în domeniu) a ieşit din business, urmată în scurt timp şi de ediţia românească (pe care am avut cinstea să o conduc la începuturi). Ultima fază a fost cea a business-ului IT.

    În această privinţă am fost sincroni cu lumea: aşa s-a întâmplat peste tot. Este interesant că şi învăţământul informatic din şcoli a mutat, cu timpul, accentul de la însuşirea tehnologiilor spre utilizarea lor, din păcate limitându-se adesea la programele de birotică. Aşa se face că, deşi mult mai familiarizaţi cu noile tehnologii, printre liceenii de astăzi sunt mult mai puţini cei capabili să scrie un program util decât erau printre liceenii anilor ’90. Desigur, nu toată lumea va avea de-a face cu programarea, dar din ce în ce mai multe aparate sunt computerizate şi puţin scripting nu strică.

    Cei mai nemulţumiţi sunt însă profesorii din mediul universitar (nu doar din zona IT), care se aşteaptă ca studenţii să aibă deja o oarecare dexteritate în programare, dar cel mai adesea bobocii au doar ceva deprinderi de web design şi eventual ceva macro-uri în suitele de birotică. Dacă cel puţin un an de studiu este consumat cu deprinderea programării, rămâne mult mai puţin timp pentru inginerie software şi tehnici avansate. Dar nevoia de buni programatori nu scade, ci creşte în toate domeniile. Nu doar informaticienii vor avea de-a face cu softul, ci şi inginerii, economiştii şi chiar medicii.

    Acesta este contextul în care Eben Upton şi câţiva colegi de la Universitatea Cambridge s-au gândit că ar trebui să încerce să facă ceva pentru a resuscita programarea ca hobby printre elevii de nivel preuniversitar. Era în 2006 şi computerele deveniseră tot mai scumpe şi mai complexe, cu adevărat mai uşor de utilizat, dar mult mai puţin “prietenoase” cu programatorul. Ca să scrii un program care să arate ceva în Windows e nevoie de o mulţime de abilităţi şi cunoştinţe despre sistemul de operare, ceea ce nu este la îndemâna unui începător şi poate fi chiar riscant. Ideea lor a fost un computer foarte ieftin şi prietenos cu programatorii amatori, care să-i încurajeze să experimenteze.

    A durat 6 ani, dar au reuşit, iar zilele trecute au fost lansate pe piaţă primele computere într-un cip, sub numele Raspberry Pi. Sunt două modele, unul la 25 de dolari şi celalalt la 35, au dimensiunea unei cărţi de credit şi n-au periferie şi nici carcasă (deocamdată). Procesor ARM la 700 MHz, sistem de operare Linux redus, mediu de programare Python, ieşire HDMI, porturi USB. Iată deci că, după ce telefoanele s-au inspirat din computere, a venit timpul ca şi telefoanele să inspire computerele.