Tag: generatie

  • Diferenţă colosală de venit între generaţii: Millennialii au o avere semnificativ mai mică decât boomerii

    Când cei din generaţia baby boomers, născuţi între 1946 şi 1964, atingeau vârsta medie de 35 de ani în anul 1990, averea colectivă a acestora era echivalentul a 21% din totalul Statelor Unite. Generaţia millennials, din 1981 până în 1996, va atinge aceeaşi medie în patru ani şi este extrem de departe să aibă un procent asemănător, conform MarketWatch.

    Per total, baby boomerii s-au descurat mai bine din punct de vedere financiar decât cei din generaţia millennial şi cei din Generaţia X, născuţi între 1965 şi 1980. În SUA, bogăţia totală a naţiunii este împărţită astfel: Generaţia Baby Boomers deţine 57%, în timp ce Generaţia X deţine 16%, iar Millennials doar 3%.

    Adulţii sub 40 de ani au acumulat tot mai puţină avere în ultimii 30 de ani, scăzând de la 13% din totalul Statelor Unite în 1989, la mai puţin de 7% în zilele noastre.

    Având o vârstă medie de 35 de ani, Generaţia X deţinea 9% din averea totală a ţării în 2008, mai puţin de jumătate faţă de cât aveau boomerii la acea vârstă. Millennialii vor trebui să îşi tripleze averea în următorii patru ani pentru a prinde din urmă Generaţia X şi vor trebui aibă de şapte ori mai multe resurse pentru a-i egala măcar pe boomerii de aceeaşi vârstă.

    Sarcina nu va fi deloc uşoară, întrucât majoritatea tinerilor sunt îngropaţi în datoriile ce le acoperă studiile, suma totală atingând un nou record de 1,600 de miliarde de dolari. Sistemul Federal de Rezerve al Statelor Unite estimează că peste o treime din cei 45 de milioane de americaţi afectaţi de acel gen de datorii au vârsta sub 30 de ani.

    Patru din zece americani sub 30 de ani şi-au descris situaţia financiară ca fiind „proastă” într-un sondaj efectuat recent de Associated Press. Jumătate dintre aceştia se tem că nu vot putea plăti o factură la care nu se aşteaptă, numărul fiind dublu faţă de cei cu vârsta de peste 60 de ani.

    Există şi veşti bune, de vreme ce boomerii vor transfera o bună parte din avere urmaşilor, generaţia Millennials moştenind un total de circa 59 de trilioane de dolari în anii ce urmează.

     

  • BestJobs: Doar unul din zece angajatori şi-ar păstra toţi angajaţii dacă ar trebui să facă o selecţie în funcţie de eficienţa muncii. Angajaţii din generaţia Z (1996-2012), cel mai puţin apreciaţi de către angajatori

    Deficitul de personal de pe piaţa muncii şi dificultăţile întâmpinate de angajatori în a găsi angajaţi care să corespundă nevoilor conduc de multe ori la compromisuri din partea companiilor. Dacă ar trebui să aleagă câţi angajaţi din companie să păstreze pe criteriul eficienţei şi al rezultatelor muncii depuse, doar unul din zece angajatori ar păstra întreaga echipă în formula existentă, arată datele celui mai recent sondaj efectuat de BestJobs, transmise într-un comunicat de presă.
    Astfel, doi din zece (21%) angajatori ar reţine cel mult jumătate dintre angajaţi, unul din patru (25,7%) ar păstra între 50% şi 75% dintre angajaţi, iar patru din zece (42%) spun că doar trei sferturi dintre angajaţii lor actuali sunt cu adevărat eficienţi şi au rezultate satisfăcătoare.
    De asemenea, unul din patru angajatori consideră că în companie sunt cu adevărat implicaţi în realizarea sarcinilor de serviciu aproximativ trei sferturi dintre angajaţi. Cea mai mare parte dintre respondenţi (37%) cred că procentul angajaţilor implicaţi variază între 50% şi 75% din total. Doi din zece angajatori consideră că nivelul e şi mai scăzut – între un sfert şi cel mult jumătate dintre angajaţii actuali ai firmei, în timp ce 16% apreciază că cel mult un sfert dintre angajaţi sunt cu adevărat implicaţi.
    Explicaţiile pe care le găsesc angajatorii pentru acest lucru sunt, în ordinea relevanţei răspunsurilor, lipsa de loialitate faţă de angajator (27,4% dintre respondenţi), lipsa unei culturi organizaţionale care să motiveze angajaţii (19,3%), insatisfacţia faţă de mediul de lucru sau aşteptările salariale mai mari (12,9%) şi chiar adaptabilitatea redusă (11,3%).
    În acest context, nu e de mirare că principalele arii în angajatorii şi-ar dori să vadă îmbunătăţiri sunt implicarea membrilor echipei, dar şi comunicarea (circa 42% dintre respondenţi fiecare), randamentul/productivitatea (33,9%), calitatea muncii (25,8%), motivaţia (14,5%), competenţele digitale (14,5%), abilitatea de a lucra în echipă (12,9%), abilitatea de leadership (9,7%).

    Care generaţie este cea mai apreciată de către angajatori
    Peste jumătate dintre angajatori apreciază că angajaţii sunt mai puţin responsabili şi pregătiţi faţă de acum cinci ani, astfel încât calitatea muncii depuse de aceştia a scăzut. Trei din zece angajatori consideră că situaţia a rămas la fel şi doar 13% afirmă că angajaţii sunt mai responsabili şi mai bine pregătiţi ca în urmă cu cinci ani. Totodată, majoritatea angajatorilor (64,5%) consideră că cea mai redusă productivitate la job o au angajaţii din generaţia Z (1996-2012), aceştia fiind urmaţi de cei din generaţia X (1965-1980), conform răspunsurilor oferite de doi din zece respondenţi. Angajaţii din generaţia Millennials (1981-1995) stau cel mai bine la acest capitol, doar 16% dintre angajatori considerând că productivitatea acestora este sub aşteptări.
    Tot angajaţii din generaţia Z (1996-2012) primesc cel mai slab punctaj şi la capitolul comunicare –  deschidere în a comunica, claritate, concizie şi acurateţe – de la cei mai mulţi (45%) dintre angajatori. Circa 42% dintre angajatori afirmă că cel mai rău la acest capitol stau angajaţii din generaţia X  (1965-1980), în timp ce 12,9% dintre respondenţi îi depunctează cel mai mult pe angajaţii din generaţia Millennials (1981-1995).
    Când vine vorba despre rezistenţa la presiune şi stres, cel mai rău din acest punct de vedere stau angajaţii din generaţia Z (1996-2012), spun 67,8% dintre respondenţi. Ei sunt urmaţi de cei din generaţia Millennials (1981-1995) – după cum au apreciat 17,7% dintre respondenţi, apoi de cei din generaţia X (1965-1980) – 14,5% dintre respondenţi.
    Ce fac angajatorii când sunt nemulţumiţi de performanţele angajaţilor
    Peste 51% dintre angajatori oferă feedback angajaţilor de care sunt nemulţumiţi doar uneori, atunci când greşelile sunt foarte mari, iar 8% admit că nu fac acest lucru niciodată. La polul opus, patru din zece respondenţi afirmă că angajaţilor le este atrasă atenţia de fiecare dată când greşesc, astfel încât situaţiile să nu se mai repete, iar angajaţii să aibă oportunitatea să evolueze.
    Când sunt nemulţumiţi de calitatea muncii angajaţilor, pe lângă feedback, angajatorii mai oferă training pentru îmbunătăţirea abilităţilor profesionale (46% dintre respondenţi), ori îi mută pe cei mai puţin performanţi pe alte poziţii în cadrul companiei (16%). Totodată, 14,5% aleg să dea sancţiuni, circa 13% spun că le reduc volumul de muncă sau din responsabilităţi, iar 9,7% decid să îi dea afară pe cei de care sunt nemulţumiţi. Studiul a fost efectuat în perioada 1 octombrie – 15 noiembrie, pe un eşantion de 250 de companii mici, medii şi mari din România.
     
     

  • O generaţie care nu mai vrea şefi: Jumătate dintre români vor să fie antreprenori sau freelanceri

    Aproape jumătate dintre români nu mai vor să şefi, ci vor să fie antrepernori sau freelanceri, descoperă unul dintre cele mai recente sondaje derulate de platforma de recrutare eJobs România.

    „Pentru 48% dintre cei care au participat la cel mai recent survey derulat de eJobs România cariera ideală înseamnă să fie antreprenori sau freelanceri, în timp ce doar 36% sunt mulţumiţi de statutul de angajat full-time. 6,2% dintre respondenţi ar fi fericiţi dacă ar putea lucra doar part-time, în timp ce 9% nu au o perspectivă clară despre cum ar trebui să arate cariera ideală. Asta în ciuda faptului că aproape 60% dintre cei care au răspuns cred că este mai greu să fii antreprenor decât angajat.”, potrivit sursei citate.

    Astfel, întrebaţi care sunt domeniile în care ar vrea să îşi deschidă propriul business, majoritatea se uită spre alimentaţie şi HoReCa, fiind urmate de agricultură, vânzări, educaţie şi training.

    ”Statutul de antreprenor păstrează în continuare o aură de miraj pentru o parte din ce în ce mai mare dintre români. Deşi sunt conştienţi că nu este neapărat uşor, ba dimpotrivă, visează ca, la un moment dat, să-şi deschidă propria afacere sau să lucreze ca freelanceri. Iar această dorinţă este generată, în principal, de o nevoie mai mare de libertate şi autonomie. Cu toate acestea, doar 12% dintre participanţii la acest studiu sunt, în prezent, antreprenori sau freelanceri”, spune Bogdan Badea, CEO eJobs România.

    Atunci când vine vorba de avantajele vieţii de antreprenor, 7 din 10 români pun pe primul loc faptul că ar putea să lucreze într-un domeniu de care sunt cu adevărat pasionaţi. Alte ”beneficii” menţionate de aceştia sunt libertatea de a-şi alege singuri echipa cu care să lucreze, faptul că nu ar avea şefi sau că ar câştiga mai mulţi bani. Doar 37% cred că statutul de antreprenor le-ar oferi mai mult timp liber pe care să-l petreacă alături de familie şi de prieteni, potrivit eJobs.

    Citiţi mai multe pe www.zf.ro

     

     

     

     

     

     

  • Opinie Adrian Cioroianu, trainer executive, ACKnowledge România: „Probleme cu retenţia Milenialilor şi a Generaţiei Z?”

    Şi tinerii ce fac? În zona de vânzări, conform unui studiu al eJobs, din totalul de 3 milioane de aplicări pentru un job de vânzări de la începutul anului şi până în prezent, 750.000 de aplicări au venit de la tinerii între 18 şi 24 de ani şi doar 37.000 de la tinerii sub 18 ani. Din cele 37.000 de aplicări, câteva sute au ajuns şi la mine pentru că am deschis mai multe poziţii de fundraiser pentru un proiect de strângere de fonduri. Poziţii ideale pentru elevi de liceu şi pentru studenţi.
    Să lucrezi cu tineri mileniali şi din generaţia Z poate fi foarte provocator şi plin de învăţăminte. Şi prin firmele prin care am trecut mai erau câţiva mai tineri prin echipă, dar să construieşti şi să conduci o echipă formată exclusiv din tineri între 18 şi 22 de ani e o experienţă greu de descris. Asta pentru că habar nu ai ce merge şi ce nu merge cu ei, ce îi motivează, ce îşi doresc. A fost un proces de învăţare pentru mine.
    Retenţia lor începe chiar de la recrutare. Dacă ştii că jobul pe care îl propui presupune ca ei să câştige o bună parte din bani sub formă de comision, spune foarte clar asta. Valabil şi dacă presupune un anumit număr de ore lucrate, ce anume trebuie să facă exact, care sunt obligaţiile şi beneficiile lor. Spune clar de la început. Ca să eviţi 200 de aplicări din care vei avea 100 de oameni interesaţi, 70 la interviu, 50 la training, vei pregăti 44 de contracte de muncă, pe care le vor semna 36 de oameni şi vei rămâne după trei luni cu 3 oameni. Orice asemănare cu realitatea este pur întâmplătoare. La interviu te interesează să „sapi” pe trei direcţii împreună cu ei: abilităţi, dorinţă şi potrivire. Pentru abilităţi, testează fiecare lucru pe care îl vor avea ei de făcut propriu-zis pe partea de vânzare, fie că e vorba de roleplay de vânzare, fie că doar vrei să vezi cum gândesc despre ce e de făcut. Pentru dorinţă, „cât le este de foame”, vrei să vezi cum văd ei ceea ce o să facă într-un an, ce îşi doresc să facă, să realizeze. Pentru potrivire, vrei să se potrivească cu restul oamenilor tăi şi cu tine, să se integreze în echipa.
    Atât în partea de recrutare, cât şi apoi în zona de onboarding şi de retenţie, dacă putem folosi tehnologia cât mai mult, cu atât o să le placă şi mai mult ceea ce se întâmplă. Adică dacă vrei să le dai un formular pe care să îl completeze, de ce să o facă pe hârtie, când pot să facă asta pe telefonul mobil?
    Onboardingul milenialilor şi tinerilor din generaţia Z ar trebuie să meargă pe trei direcţii imediat după recrutare:
    – aspecte legate de organizaţie: istoric, misiune, valori, cultură organizaţională. Aceste lucruri ar trebui apoi întărite în primele trei luni printr-o zi dedicată culturii în companie pentru a le aduce din nou în prim-plan şi pentru a le da importanţă.
    – aspecte tehnice: tot ce înseamnă abilităţi de vânzare, negociere, prezentare, abilităţi tehnice, instrumente care sunt folosite de ei în zona de vânzare. Aici trainingul este rege, sales coaching, întâlniri duble, job shadow.
    – aspecte sociale: legate de integrarea lor în echipă. Nimic nu ajută mai mult decât un „buddy” care îşi face treaba cum trebuie, un mentor care să le ghideze dezvoltarea profesională şi în general orice timp petrecut cu echipa în afara serviciului bineînţeles.

    Strategia de retenţie se construieşte pe patru piloni importanţi:
    1. Financiar: o schemă de comisionare care să încurajeze calitatea vânzărilor pe care ei le efectuează face minuni. Nu totul se reduce la cantitate. Şi începem să învăţăm asta. Greu. Până la urmă nu mă interesează să lucrezi opt ore pe zi şi poate şi ore suplimentare, mă interesează să fii eficient.
    2. Recunoaştere. Să vă dau câteva exemple care pentru mine au funcţionat cu oamenii tineri. Clasicul team building reinterpretat, o dată pe lună – care de fapt era o ieşire împreună cu toată lumea în oraş. Prezenţa nu era obligatorie. Mesaje zilnice de încurajare şi premiere, diplome săptămânale şi trofee lunare. Un premiu anual pentru lucruri ieşite din comun pe care le făceau. Diferite trepte pe care le puteau atinge în cariera lor de vânzători în funcţie de timpul petrecut în firmă şi de rezultatele lor: junior, senior, team leader, coordonator, trainer, manager. Pot ajunge chiar la echipa proprie de care să aibă grijă. Încurajăm mult partea asta de reverse mentoring în care tinerii ne învaţă lucruri. Aţi fi surprinşi ce impact poate să aibă. Un plan de carieră este absolut necesar şi care să fie aliniat cu planul de succesiune pentru managerii din compania ta.
    3. Creştere din punct de vedere profesional. Când vorbim de tineri mileniali şi tineri din generaţia Z, planul de retenţie nu trebuie să se concentreze pe termen lung, adică să ne gândim să facem ceva doar când au 3-4 ani în organizaţie. Foarte important este primul an, în care reuşim să îi facem să stea alături de noi. Iar planul trebuie dus în detaliu: primele trei luni alături de noi, prima jumătate de an, „seniorii” deja cu peste şase luni vechime în firma ta. Atât de mult s-a comprimat totul când vine vorba de retenţia oamenilor tineri. Ce putem face: programe de mentorat, scurt feedback săptămânal pentru fiecare om, un feedback amplu, mai formal de ambele părţi, o dată la trei luni, sub forma unui retention interview, traininguri pe partea de vânzare, negociere, comunicare asertivă şi time management. Apoi avansăm: programe de sales coaching, de împărtăşire a unor exemple de succes, sisteme de recompensă, concursuri de vânzări, prânzuri cu echipa, traininguri de vânzări avansate, prezentări de impact, influenţare şi bazele coachingului. Deja trece timpul şi ei pot ţine traininguri la rândul lor pentru colegii noi, să îi trimită la conferinţe de business, TEDx, etc., să poată veni cu idei inovative, cină cu membri ai managementului sau VIP pe care ei îl admiră, traininguri de management, leadership, coaching avansat. Uşor de făcut, nu-i aşa?
    4. Echilibru muncă – viaţă personală. Aici aş propune o abordare îndrăzneaţă: o dată la două luni, o zi liberă pentru tânărul nostru, dar plătită. Să facă ce îşi doreşte el. Ce îl pasionează pe el. Până la urmă, cea mai simplă cale să nu îţi plece tinerii este să construieşti un plan ca să îi faci să stea. Tu ai un plan?

  • Veţi dori şi veţi plăti să nu ieşiţi la pensie!

    Nu ştiu cât va fi pensia atunci, dar sunt sigur că generaţia corporatiştilor va dori să lucreze şi după pensie.
    Primul motiv este că banii din pensie plus economiile acumulate nu vor fi suficienţi pentru menţinerea nivelului de trai cu care erau obişnuiţi. De la 1.500-2.000 de euro pe lună, să cobori la 500-600 de euro va fi foarte greu de acceptat şi de rezistat.
    Adio city-breakuri, adio ieşiri la masă în oraş, adio Untold şi Summer Well.
    În al doilea rând, menţinerea în activitate îi va ajuta să nu cadă din punct de vedere psihic şi al sănătăţii, aşa cum s-a întâmplat cu bunicii şi părinţii lor. Aceştia au avut neşansa ca societatea, economia, companiile să nu mai aibă nevoie de ei, pentru că intra în muncă o generaţie mai numeroasă şi mai învăţată, cu o determinare şi o energie mult mai mari.
    Acum lucrurile s-au schimbat radical, pentru că ce vine din urmă din punct de vedere numeric va fi insuficient pentru a ţine economia, businessul şi companiile în picioare.
    În noile generaţii sunt mai puţini oameni, au o altă cultură, aceea de a experimenta şi de a se plimba dintr-un job în altul în speranţa că vor găsi slujba ideală, care să le aducă fericirea.
    Automatizarea, robotizarea, inteligenţa artificială nu vor putea să înlocuiască toate joburile, aşa că vor mai rămâne slujbe disponibile.
    Companiile se vor confrunta cu lipsă de oameni, cum începe să se întâmple de pe acum, şi vor pune presiune pe autorităţi să găsească soluţii. S-ar putea să prefere să-i menţină în muncă pe cei care ies la pensie.
    Dacă statul, partidele şi liderii politici ar fi deştepţi, ar trebui să se gândească de pe acum să vină în întâmpinarea acestui trend şi să ofere avantaje fiscale celor care vor prefera să nu iasă la pensie şi vor dori să lucreze în continuare. De la 65 de ani mai poţi să lucrezi încă 10 ani fără probleme, având în vedere că speranţa de viaţă creşte.
    Statul ar trebui să-i încurajeze pe oameni să nu iasă la pensie pentru că ar trebui în primul rând să le plătească pensiile, în condiţiile în care din urmă nu are cine să muncească pentru aceste plăţi, iar în al doilea rând ar scuti cheltuieli mari de sănătate, pentru că ieşirea la pensie ar duce la o cădere a organismului şi fizic, şi psihic.
    Spre exemplu, statul ar trebui să-i scutească de impozit şi de o parte din taxele sociale pe cei care vor să muncească după vârsta de pensionare.
    În acest fel, nu ar mai trebui să plătească pensiile şi nici cheltuieli de sănătate, iar cei rămaşi în muncă vor beneficia de o creştere salarială netă de peste 30%.
    Dacă se va întâmpla acest lucru, foarte mulţi pensionari vor „plăti” să rămână să muncească în continuare.
    Dacă din 100.000 ar rămâne între 50.000 şi 70.000 de oameni să lucreze în continuare, situaţia bugetară şi din business s-ar schimba radical.
    Companiile vor face investiţii în continuare şi nu îşi vor închide operaţiunile din lipsă de oameni.
    Oamenii, când ies la pensie, încep să se închidă în ei, nu au activitate, nu au cu cine să se întâlnească şi ce să facă, nepoţii încep să crească şi nu mai au nevoie de bunici, iar în ochii societăţii sunt un fel de paria.
    Din acest motiv se gândesc prea devreme la sfârşitul vieţii, iar acest lucru îi distruge psihic. Dacă societatea le mai dă încă zece ani de activitate, cu posibilitatea unor câştiguri mult mai mari, vor dori să muncească în continuare, vor fi dispuşi chiar să schimbe joburile şi să înveţe lucruri noi, numai să rămână activi.
    În acest fel nu mai devin o povară şi pentru copiii lor.
    În mod cert, este mult prea devreme să aducem în discuţie pensia, dar zece ani trec repede şi dacă nu se discută de pe acum această problemă a unor joburi şi după împlinirea vârstei de pensionare, când se va întâmpla acel lucru va fi mult prea târziu.

  • „–Ţi-ai trimite acum copiii la muncile agricole sau la practică industrială în fabrică, cum era pe vremuri?! –I-aş trimite oriunde, pentru că oricum nu fac nimic, stau toată ziua degeaba.”

    În 1989 a venit Revoluţia, a căzut regimul şi decreţeii au aruncat cu basca în aer, fericiţi că scapă de această corvoadă.
    În urmă cu o săptămână, cu ocazia începutului de an şcolar, am adus în discuţie subiectul muncilor agricole, practicilor agricole de pe vremuri: „Ai fost la muncile agricole, mai ştii cum era? Ţi-ai trimite copiii la muncile agricole să scoată cartofi, cum eram trimişi noi, sau la practică industrială în fabrică? Ştii ceva, i-aş trimite oriunde, pentru că oricum nu fac nimic, stau toată ziua degeaba” a fost răspunsul primit.
    Ce ironie! Elevii şi studenţii de atunci, deveniţi părinţii de acum şi-ar trimite de bună voie copiii la muncile agricole – nu degeaba ProTV a venit cu show-ul Ferma – să vadă cum e, că poate învaţă ceva, şi nu mai stau toată ziua pe telefon Facebook, pe Instagram, în malluri, în cafenele, fără să înveţe nimic, pierzând timpul degeaba şi cerând bani tot timpul.
    Iar părinţii ar plăti fericiţi pentru acest lucru.
    Copiii de astăzi ai decreţeilor, care au ajuns corporatişti, antreprenori, patroni, bancheri, consultanţi, avocaţi, expaţi au de toate, li s-a pus la dispoziţie totul încă de mici, părinţii încercând să compenseze cu bani lipsa timpului petrecut alături de ei.
    Dar de cele mai multe ori banii, telefoanele, vacanţele de mii şi zeci de mii de euro, maşinile nu pot să înlocuiască lipsa de ambiţie, lipsa de determinare, lipsa unui job pentru o parte din copiii de astăzi.
    Părinţii, care au tras ca nebunii în ultimii 30 de ani să fie cineva, să nu aibă grija zilei de mâine, să poată să se plimbe oriunde în lume, să-şi cumpere lucruri fără să se uite la preţ, ar da bucuroşi mii de euro să-şi trimită copiii în locurile pe care ei le-au urât când erau de vârsta lor: la muncile şi practicile agricole, la săptămânile în fabrici unde nu exista căldură şi nici apă caldă, la ţară cu WC-urile în fundul grădinii, în magazinele unde nu găseai nimic, în apartamente unde învăţai  la lumina lumânării, cu apa caldă de două ori pe zi, în faţa unor televizoare alb-negru cu programe numai de 4 ore, fără telefoane mobile, fără Instagram, în speranţa că odraslele lor cărora li s-a pus la dispoziţie de toate vor vedea cum a fost atunci şi poate le va schimba puţin atitudinea faţă de viaţă.
    Dacă ar putea, taţii şi mamele şi-ar trimite bucuroşi băieţii în armată – mai puţin în Irak şi în Afganistan, acolo unde se trage – pentru a deveni bărbaţi.
    Dacă cineva ar organiza, pe bani, tabere „de sărăcie” unde nu ai nimic, unde nu stai întins toată ziua pe canapea, fără televizor, fără telefon, cu deşteptarea la 6 dimineaţa, cu spălatul la comun, cu mâncare la cazan, ar da lovitura.
    Părinţii de astăzi care au avut noroc să prindă un job sau o afacere bună, nu ştiu cum să vorbească cu copiii lor, ce să le spună, cum să-i îndrume în carieră, încotro să se ducă. Şi atunci speră ca altcineva să găsească soluţii pe care ei să le cumpere şi să le ofere copiilor lor, în speranţa că le va fi de folos.
    Deci, cine vrea să facă tabere ale sărăciei şi experienţe de neuitat la muncile agricole?!
    Bineînţeles, toate împachetate într-o formă adaptată timpurilor noastre.
    Că cerere există! 

  • Cum să devii milionar după patru eşecuri

    De-a lungul celor 14 ani de activitate, compania Life Care, înfiinţată de Cristian Oneţiu în anul 2005, a ajuns, potrivit reprezentanţilor companiei, cea mai mare companie românească din industria de vânzări directe, axată pe distribuţia şi vânzarea de produse bio, naturale sau vegane. Anul trecut businessul a înregistrat o cifră de afaceri de circa 10 milioane de euro în România şi Europa, în piaţa locală având venituri de aproape 35 de milioane de lei şi un profit de peste 2,3 milioane de lei, potrivit datelor publicate pe site-ul Ministerului de Finanţe; 80% din vânzările companiei sunt în piaţa locală.
    Businessul funcţionează cu o echipă de 80 de angajaţi în România şi alte cinci ţări, precum şi cu o reţea de peste 50.000 de distribuitori care activează în 20 de state, dintre care peste 35.000 activează în continuare în România, principala piaţă a companiei. Anul acesta Life Care şi-a extins operaţiunile în SUA şi Turcia. În primul semestru din 2019 businessul a înregistrat o creştere a veniturilor de 20% faţă de aceeaşi perioadă a anului anterior, Cristian Oneţiu estimând că noile teritorii internaţionale vor duce la dublarea cifrei de afaceri a companiei în următorii 3 – 5 ani. Cel mai recent proiect al antreprenorului este platforma Scale-Up 1000, prin intermediul căreia el spune că şi-a propus să răspândească informaţiile dobândite în parcursul său antreprenorial către 1.000 de antreprenori români. Până în prezent a investit în noul proiect peste 200.000 de euro şi spune că pentru a construi un proiect similar ai nevoie de 6-12 luni.


    Reţeta succesului: eşecul
    Dacă ar fi să adaptăm un proverb la povestea antreprenorului Cristian Oneţiu, acesta ar fi: „Antreprenorul din eşec învaţă”. De altfel, după cum el însuşi spune, povestea sa reprezintă un succes peste noapte care are în spate foarte multe „eşecuri temporare”, din care a învăţat însă pentru a ajunge la succesul pe care întotdeauna şi l-a imaginat. Antreprenorul oferă şi o definiţie proprie a succesului: „Este perseverenţa urmăririi unui obiectiv grandios şi învăţarea rapidă din greşeli”. Vorbind din experienţa proprie, spune că unul dintre cele mai grele aspecte atunci când falimentezi este să încerci să descoperi greşelile făcute în afaceri, pe care să nu le repeţi în încercările viitoare.
    Care au fost însă lecţiile grele, ce l-au învăţat şi cum a ajuns în cele din urmă la succes? Cu toate că în adolescenţă, inspirat de fratele său care avea diverse mici afaceri, Oneţiu a încercat să îşi deschidă un mic business cu un produs la mare căutare la vremea respectivă: maşinile de vacuumat alimente, prima încercare serioasă de a intra în antreprenoriat a fost în timpul facultăţii, când, pasionat de muzică, şi-a deschis un bar de karaoke în cadrul campuslui universitar din Timişoara. După trei ani a deschis un nou club, mai mare. Totuşi, la un moment dat afacerea nu a mai funcţionat, deoarece, pentru a nu mai pierde nopţile, antreprenorul a început să o lase nesupravegheată. „Nu a mai mers pentru că aşa se întâmplă la baruri, este o activitate mult mai lejeră şi predispusă la fraudă.“ A hotărât aşadar să închidă cele două businessuri şi să plece în Capitală. A încercat din nou, de data aceasta cu o firmă de instalaţii, dar nici de data aceasta nu a avut succes. În 2004 a pornit compania Vision Group International, care vindea aproximativ 20 de produse fabricate în România – şampoane, detergenţi, afacere care a falimentat în aproximativ un an, motivele fiind legate, potrivit lui Oneţiu, de lipsa unor standarde de calitate pe care piaţa le cerea. „Dacă produsul pe care îl duceam în casa clientului într-o zi era roz, iar a doua zi roşiatic, atunci pierdeam încrederea lui.”
    Revenirea după aceste eşecuri a fost îngreunată şi de o diminuare a încrederii – atât a lui în propriile abilităţi, cât şi a celor din jur. „România postdecembristă nu a avut generaţii de antreprenori sau familii antreprenoriale care să ne înveţe să privim lucrurile altfel, aşa că fiecare eşec era o nouă încercare nereuşită sau, în speranţa lor, o ultimă încercare de a mai face lucruri nebuneşti, înainte de aşezarea la un loc de muncă liniştit, călduţ şi sigur. Probabil asta este şi cea mai mare problemă astăzi, motiv pentru care suntem 12 sau cel mult 20 de antreprenori activi la mia de locuitori, asta este cea mai mică medie în Europa. De fapt, ultimul barometru al economiei de start-up în România în 2019 arată că cel mai mare blocaj care îi ţine pe oameni în loc să nu devină antreprenori este frica de eşec”, observă antreprenorul.
    Oneţiu povesteşte că începuturile sale în business au fost specifice acelor vremuri în care nu ştia mai nimic despre antreprenoriat, şi totuşi astăzi, când există atât de multă infor­maţie disponibilă – cărţi, cursuri -, antreprenorii pornesc la drum în acelaşi fel ca în trecut. „Într-un fel, aşa e antreprenorul, el vrea să înveţe singur, însă astăzi nu prea mai avem timp să ratăm aşa de mult. Rateurile sunt mult mai rapide, aşteptările clienţilor sunt mult mai mari, competiţia mult mai puternică. Astfel, din 100 de companii, doar cinci rămân în picioare după 3 ani, probabil tocmai pentru că antreprenorii de astăzi fac aceleaşi greşeli pe care le-am făcut şi eu acum 10-15 ani: nu-şi fac temele, nu înţeleg nevoile clienţilor, nu îşi stabilesc obiective, nu îşi fac un plan sau, chiar dacă fac toate astea, le execută cu competenţe reduse.”
    Ce l-au învăţat însă cele patru lecţii ale falimentului? Cristian Oneţiu povesteşte că după prima încercare nereuşită de a intra în business a înţeles că pasiunea nu este suficientă, este nevoie şi de o bună organizare şi o gestionare a lichidităţii; este important şi să nu cheltuieşti toţi banii pe care îi câştigi, ci să economiseşti pentru a putea dezvolta compania. „Eram tânăr, aveam 20 de ani şi nu înţelesesem încă această regulă”, îşi aminteşte el.
    Apoi, despre al doilea faliment spune că l-a învăţat că atunci când porneşti în afaceri cu un partener trebuie să îl cunoşti cu adevărat, să-i înţelegi valorile, modul în care operează şi, mai ales, cum va acţiona atunci când va fi bine sau rău. 
    Al treilea eşec i-a arătat că nu oricine îţi vrea binele în mediul de afaceri şi că „investitorii benevoli se transformă în investitori hapsâni” atunci când lucrurile încep să meargă bine şi tu te-ai bazat doar pe un gentleman agreement. De aceea, este esenţială o stabilire a teritoriului de la început, cu toate actele necesare, fiindcă altfel, chiar dacă produsul dezvoltat este valoros, el poate oricând să intre în proprietatea celui care „este trecut pe hârtie”.
    Despre al patrulea faliment povesteşte că a fost cel mai dureros, pentru că deja îşi recâştigase încrederea în propria persoană, crezând că poate crea produse şi servicii valoroase şi că este imposibil să rateze din nou. „Dar am ratat din nou. A venit însă momentul cel mai important: cel în care am conştientizat că pentru a fi antreprenor trebuie să învăţ să fiu antreprenor, că primul lucru pe care trebuie să îl faci este să ai un plan de afaceri cât de cât schiţat pentru a şti încotro mergi şi când atingi nişte etape intermediare, să învăţ să controlez lichiditatea, să recrutez oameni potriviţi, să mă ocup de toate părţile legale ale companiei, să creez un produs cu adevărat diferit, să am suficienţi bani pentru a investi continuu şi pentru a dezvolta acest produs, să cunosc piaţa şi competitorii, să înţeleg că brandul este una dintre cele mai importante platforme de încredere pe care orice produs în viitor poate circula către clientul meu, să am grijă de contabilitate şi multe, multe altele.” A făcut aşadar o listă cu toate lucrurile pe care nu le ştia şi a hotărât ca a cincea oară să înceapă altfel: cunoscând măcar o parte şi apoi prioritizând. „Mi-au trebuit patru falimente să înţeleg că a conduce o afacere presupune atât creativitate şi inovaţie în zona produsului, cât şi dezvoltare continuă în management, în construirea unei echipe, a unor sisteme, în punerea la punct a unor procese interne.”
    Călit aşadar prin aceste lecţii de business, a fondat compania Life Care în 2005. Oneţiu povesteşte că a luat decizia de a lansa acest business şi de a-i da acest nume după ce a studiat impactul negativ pe care chimicalele îl au asupra oamenilor. „Am început să studiem şi am văzut că în ziua de astăzi consumatorul este bombardat de o grămadă de produse care conţin ingrediente modificate genetic, la care au fost adăugate diverse elemente chimice nefavorabile şi nepotrivite vieţii. Atunci am hotărât să pornim o companie care să combine trei elemente: produse sănătoase care să susţină un stil de viaţă sănătos, care erau o noutate în 2005, când aproape nimeni nu ştia nimic despre produsele bio. A doua componentă, să oferim prin aceste produse o oportunitate de venit suplimentar şi care sunt dispuşi să fie promotorii produselor şi serviciilor pe care le aducem”.
    În primii trei ani compania a ajuns la o cifră de afaceri de 4 milioane de euro. Acela a fost şi momentul în care reprezentanţii businessului au făcut primul pas spre scalare. „Ne-am hotărât ca o mare parte din profitul pe care îl obţineam să fie reinvestit în companie. Am angajat mult mai mulţi oameni, am angajat o echipă de consultanţi externi, cu multă experienţă, oameni care au venit lângă noi să ne înveţe cum să conducem afacerea, am contractat experţi internaţionali care să ajute la construirea strategiei afacerii şi am început să lucrăm serios la ea.” Apoi, povesteşte antreprenorul, au existat mai multe momente cheie legate de dezvoltarea businessului: realizarea de produse marcă proprie, cu reţete proprii, dezvoltate de biochimişti germani, precum şi lansarea unei platforme online pentru vânzări directe.
    Life Care nu s-a limitat însă la graniţele ţării şi s-a extins pentru prima dată în afara României în urmă cu patru ani, când a intrat pe piaţa din Ungaria. „Am intrat în această ţară chiar dacă nu cunoşteam limba şi pe nimeni acolo. În doi ani şi jumătate compania a ajuns la venituri de 1 milion de euro, ceea ce ne-a confirmat că putem, că avem deja un model de business viabil, nu doar un set de produse, ci un model de business care poate fi replicat”, povesteşte Oneţiu. În următorii trei ani au intrat în alte 20 de ţări europene, având o prezenţă mai intensă în patru dintre ele: Germania, Italia, Spania şi Slovenia.
    Antreprenorul spune că cea mai mare provocare în această etapă a fost dezvoltarea rapidă a unei echipe internaţionale de management care să poată coordona de la distanţă şi apoi mai de aproape fiecare ţară. „Nu ai cum să scalezi dacă nu ai o echipă de profesionişti care să cucerească lumea alături de tine. Aşa că prima mare provocare a fost să construim o echipă de business development şi business support pentru fiecare business nou dezvoltat într-o altă ţară.” Un alt pas important în etapa extinderii a fost adaptarea la limbajul fiecărei ţări şi traducerea tuturor aspectelor, atât la nivelul mesajelor comerciale, cât şi în ceea ce priveşte parteneriatul de afaceri în limba respectivă. „A treia mare provocare a fost să validăm, să confirmăm seriozitatea companiei noastre, mai ales a unei companii româneşti într-o ţară europeană. Un lucru destul de greu pentru că aveam destul de multe sechele în această privinţă.” 
    Anul acesta businessul s-a extins şi pe pieţele din Statele Unite şi Turcia. Oneţiu spune că au ales Turcia pentru importanţa amplasării, fiind „o poartă către Est şi în egală măsură o piaţă extrem de puternică, o piaţă care tinde tot mai mult spre consumul educat, consumul produselor sănătoase”, iar Statele Unite, deoarece este cea mai mare piaţă a lumii orientată spre un stil de viaţă sănătos şi produse aferente, având şi potenţial de a dezvolta o afacere foarte mare în această ţară. „Apetitul clienţilor din America pentru viaţă sănătoasă, nu doar în declaraţii, ci în fapte, spiritul antreprenorial dezvoltat şi, mai ales, infrastructura şi logistica foarte bine puse la punct fac America cea mai importantă piaţă pe care o vedem în următorii ani”, crede antreprenorul.
    Adaugă că, în situaţia extinderii în Turcia şi Statele Unite, provocările se leagă nu doar de echipă şi de adaptarea la limbaj, ci şi de credibilitatea unei companii est-europene. „E vorba despre investiţii destul de serioase, pentru că aceste ţări au extrem de multe documente de parcurs, certificări, aprobări şi e nevoie de foarte mulţi specialişti care să lucreze la nivel local şi care să dezvolte înainte de start planul de extindere pentru fiecare ţară în parte”, explică Oneţiu. În plus, în Statele Unite comunicarea a fost îngreunată de diferenţa de fus orar, echipele separate fiind nevoite să ţină legătura cu partenerii şi furnizorii de acolo care lucrează la pregătirea şi relansarea businessului din această ţară, pe alt fus orar. Potrivit lui, pentru lansarea businessului în fiecare ţară este nevoie de câteva sute de mii de dolari, între 200.000 şi 500.000.
    Oneţiu explică că toţi cei peste 50.000 de distribuitori sunt clienţii businessului, aceştia având un contract de achiziţie preferenţial, ei fiind cei care aleg dacă vând mai departe sau doar comandă pentru familiile şi consumul lor personal.
    „Partenerul nostru potrivit de afaceri este o persoană întreprinzătoare, deschisă, în căutarea unei surse de venit suplimentare sau chiar în căutarea unei oportunităţi de afaceri full-time, care are disponibilitatea de a răspândi informaţii celor din jur, dar, mai ales, de a conduce apoi echipe”, explică Oneţiu. Potrivit lui, veniturile distribuitorilor Life Care diferă în funcţie de volumele de vânzări pe care le generează echipa fiecăruia. „Ceea ce este foarte clar până acum este că un manager de echipă câştigă între 7% şi 10% din volumele generate. Avem lideri de echipă care au, de pildă, 100 de membri activi şi care generează, să zicem, 5.000 de euro sau 10.000 de euro şi bineînţeles comisionul aferent este procentual raportat la valoarea pe care o generează, dar avem şi lideri care conduc echipe cu mii de distribuitori şi, evident, volumele lor sunt mult mai mari. Managerii de rang superior care conduc cel puţin şase echipe a câte 100 de distribuitori activi depăşesc suma de 2.000-2.500 de euro lunar. Dar avem, bineînţeles, şi lideri mult mai mari care câştigă lunar peste 5.000 de euro, 6.000 de euro sau chiar 10.000 de euro.”
    În paralel antreprenorul mai deţine Biologistic, o companie axată pe distribuţia produselor alimentare şi a altor produse de bază de tip bio, cu venituri anuale de circa 12 milioane de lei.
    Antreprenorul care
    sfătuieşte antreprenori
    Cel mai recent proiect al lui Cristian Oneţiu este platforma Scale-Up 1000, prin intermediul căreia el şi-a propus să răspândească din informaţiile dobândite în parcursul său antreprenorial către 1.000 de antreprenori români. Platforma Scale-up 1000 a fost lansată în 2018 şi în prezent este într-o versiune upgradată, spune el. „Dacă la început avea doar conţinut video şi text, acum platforma conţine misiuni, provocări, teste, exerciţii şi, pe măsură ce avansăm, adăugăm funcţii suplimentare pentru a-l susţine pe cel care parcurge educaţia la distanţă în programul nostru. De asemenea, îl ajută să-şi extragă şi informaţii relevante pentru operaţiunile de zi cu zi pentru a le pune în practică.”
    Până în prezent a investit în acest proiect peste 200.000 de euro. Ideea lansării platformei a pornit atunci când, oferind consultanţă unor antreprenori cu afaceri de peste 10 milioane de euro, a realizat că impactul său este limitat; în plus, trebuia să repete de fiecare dată când era întrebat mare parte din informaţiile pe care le avea. Iniţial s-a gândit să optimizeze acest proces şi să filmeze câteva materiale în care să sintetizeze aceste informaţii, să le ofere în avans şi apoi să discute personal cu antreprenorii. A realizat că există o nevoie reală de informaţii de acest tip în rândul antreprenorilor, chiar şi al celor mai mici, care nu ştiu cum să îşi înceapă afacerea.
    După ce a filmat primele 10-20 de module, le-a dat spre vizionare unor antreprenori cu afaceri mai mici – le-a cerut apoi feedback, întrebându-i dacă ei consideră că este valoros ceea ce aud în ele, dacă li se potriveşte şi dacă îi ajută în etapa în care se află, pentru a-şi vedea mai clar viitorul. Feedback-ul primit a fost pozitiv, astfel că a decis să creeze o comunitate de antreprenori care doresc să îşi scaleze afacerile. „Apoi, văzând atât de multă energie şi atât de mult entuziasm, mi-am asumat construirea unei comunităţi de 1.000 de antreprenori viitori milionari, oameni care să înveţe împreună, să se dezvolte împreună, care să pună bazele unei comunităţi de viitori milionari, care nu doar să fie bogaţi la final, ci să fie şi etici şi, mai ales, profesionişti în antrereprenoriat.” Oneţiu spune că rezultatele procesului structurat de învăţare realizat prin intermediul platformei Scale-Up 1000 încep să apară în mai puţin de un an.
    Oneţiu spune că nu au niciun fel de preferinţe în privinţa domeniilor din care fac parte start-up-urile care vor primi finanţare. „Nu am ales niciun fel de domeniu pentru că nu vrem să limităm în niciun fel creativitatea şi inovaţia tinerilor antreprenori.”
    Înscrierea în Platforma Scale-up 1000 începe de la 890 de euro, care înseamnă acces la materialele pe care le primeşti, la toate lecţiile video pe viaţă, cât şi nenumărate exerciţii, webinarii care clarifică anumite subiecte şi două evenimente, unul iniţial şi altul de certificare, la final. „Pe lângă Scale-up 1000 există şi alte add-onuri care pot fi achiziţionate atunci când antreprenorii au nevoie de un ghid personal în acest traseu, pentru a-i ajuta mai mult să înveţe, dar să şi aplice în mod practic şi personalizat pentru afacerea lor aceste informaţii disponibile, acestea fiind servicii suplimentare pe care ei le pot achiziţiona. Dar preţul de pornire este de 890 de euro. Până în prezent s-au înregistrat pe platformă peste 300 de membri, în trei generaţii distincte. „Până acum am preferat înscrierea pe generaţii distincte pentru a ne putea ocupa de formarea fiecăruia. Lucrăm acum la o metodă de înregistrare continuă, prin care noi să setăm nişte evenimente repetitive şi indiferent când vrea să înceapă cursantul şcoala noi să-l putem integra chiar din prima zi.”
    Începând cu toamna aceasta, antreprenorul a decis ca profitul obţinut din accesul antreprenorilor în acest program să fie direcţionat către susţinerea a 1000 de tineri antreprenori anual, liceeni şi studenţi, prin intermediul unei fundaţii pe care a fondat-o alături de soţia sa, Florina Oneţiu, cu scopul dezvoltării competenţelor de leadership, de management executiv, de excelenţă în management şi mai ales antreprenoriat în rândul acestora. „În primul rând le vom asigura accesul gratuit la o platformă naţională în care să găsească informaţii relevante pentru ca ei să devină mai buni lideri, mai buni manageri şi mai buni antreprenori. În al doilea rând, le vom asigura accesul la evenimente regionale şi locale la care ei pot participa şi unde se pot întâlni cu experţi, cu antreprenori şi manageri de succes, pentru a vedea că se poate. Şi în al treilea rând, vom pune la dispoziţia lor o serie de experţi care vor putea fi disponibili în programe sau discuţii unu la unu pentru a-i ajuta şi consilia în a depăşi anumite blocaje pe care ei le au. Credem că această comunitate de tineri, lideri, antreprenori, manageri va reprezenta o nouă comunitate de viitori oameni de succes ai României.”
    În opinia sa, 1.000 de antreprenori care vor fi milionari ar putea schimba fundamental faţa României. Şi nu doar la nivel de bani şi profitabilitate sau taxe aduse la stat, ci şi ca modele: „Ei vor reprezenta noile modele de oameni de succes în România, de care noi avem atât de multă nevoie. Ştiu că oricât de mult am crea modele, există suficienţi supăraţi pe viaţă şi hateri în România, care vor comenta. Dar noi nu pentru ei facem toate lucrurile acestea, ci pentru cei care sunt vizionari, curajoşi, entuziaşti, hotărâţi şi care nu au astăzi suficiente modele şi în toată această nebunie media văd doar antimodele. În felul acesta, pierzându-şi încrederea, se opresc din a deveni antreprenori şi forţe motrice ale economiei româneşti în viitor.”
    Un alt proiect pe care vrea să îl realizeze prin intermediul Scale-Up 1000 este oferirea unei finanţări de 100.000 de lei, în 2020, unui start-up ales prin concurs naţional, din rândul tuturor participanţilor în platformă, care vor fi invitaţi să aplice. „Criteriile pe care le vom folosi sunt legate de inovaţie, de sustenabilitate economică, de egalitatea între sexe şi apoi de promovarea unui mediu de lucru egal. Al patrulea criteriu va fi legat de contribuţia la o planetă mai protejată şi o stare de bine crescută a oamenilor ce o populează. Vom avea şi alte criterii pe care le vom defini alături de ceilalţi membri ai juriului, care vor veni şi vor contribui la aceste criterii finale. Ne interesează să găsim idei viabile de afaceri care se pot pune în practică şi care pot avea un impact rapid şi major în societatea de astăzi.”
    În opinia lui Oneţiu, perioada propice de creştere a unei afaceri este de opt luni. „Opt luni nu sunt suficiente pentru a accelera o afacere, însă sunt suficiente pentru ca antreprenorul să facă un moment de cotitură în organizaţia lui şi să o scoată din zona de «start-up etern» şi să o pregătească pentru etapa următoare, cea de scale-up. Opt luni este media pe care antreprenorii europeni o au în acest proces de transformare.” El spune că antreprenorii trebuie să gândească în termeni de scalare a afacerii, asta însemnând în primul rând „să îţi construieşti arhitectura corectă a unei afaceri care să poată fi scalată, care să poată suporta investiţii succesive şi care să aibă reţete validate de returnare a investiţiilor. A fi pregătit să faci pasul spre scale-up înseamnă a-ţi aduna lângă tine o echipă valoroasă, care să fie foarte clară cu privire la viitor, dar şi cu privire la planurile tactice şi strategice pe care împreună le-aţi făcut. Şi nu doar să fie pregătiţi, ci să fie asumaţi şi cointeresaţi pentru ca acest plan să se întâmple”.
    În opinia lui Oneţiu, România se află la a treia generaţie de antreprenori. Prima a fost, potrivit lui, cea de bişniţari, mici întreprinzători care au reuşit să facă diverse afaceri imediat după ’90 cu atitudine şi cu mentalitate de patron, în care ei le ştiau pe toate. A doua generaţie, spune el, este „cea a antreprenorilor îmbogăţiţi cu ajutorul statului, luând tot ce s-a putut – resurse umane, financiare, deformând însă piaţa, care era în formare. Astăzi, cei mai mulţi dintre ei sunt fie bătrâni, bolnavi sau în închisoare. O mică parte din ei s-au deşteptat şi au făcut switch-ul către construirea unor organizaţii funcţionale, şi-au curăţat trecutul, companiile, şi au intrat într-o zonă de economie modernă”.
    Noua generaţie este cea din care face parte şi el, care a pornit cu aproape nimic sau cu datorii: „Am învăţat din greşeli, de la alţii care ştiau mai bine decât noi, am ascultat, am fost ucenici pe la tot felul de antreprenori europeni sau internaţionali care ne educau în privinţa antreprenoriatului şi am început să navigăm în apele tulburi ale economiei şi ale legislaţiei româneşti. Cred că noua generaţie de antreprenori este prima generaţie care pune pe primul plan sensul şi semnificaţia activităţii lor şi nu doar banii”.
    Care este însă profilul antreprenorului din noua generaţie? „Este un antreprenor care pune foarte mare preţ pe valoare şi pe oamenii pe care îi atrage în organizaţia lui. Mai bine de jumătate din discuţiile pe care le avem între noi privesc selecţia, recrutarea, valorizarea, evaluarea, creşterea echipelor pe care ei le conduc.”
    Un alt subiect important, spune Oneţiu, este modul prin care ei pot să aloce mai puţin timp ca manageri, dar să şi obţină în acelaşi timp rezultate mai bune, să treacă rapid de la micromanagement la management şi în 2-3 ani la macromanagement. „Practic, antreprenorul modern este interesat de profitabilitate – să o măsoare, să o înţeleagă, să ajungă la ea în mod previzibil, dar este mai ales motivat de semnificaţia personală şi impactul în societate, fiind foarte preocupat să identifice şi să păstreze oamenii potriviţi care vor să lucreze într-o echipă dinamică, românească, valoroasă şi care vor să arate nu doar României, ci întregii Europe că suntem valoroşi în acest ecosistem antreprenorial.”
    Oneţiu spune că nevoia antreprenorului modern, a generaţiei noi de antreprenori, este semnificaţia muncii. „Ei vor mult mai multe lucruri de la afacerea lor şi văd în companiile lor nişte extensii ale puterilor lor pentru a schimba anumite lucruri pe care ei le consideră nefireşti în societatea de azi. Asta e generaţia de acum şi asta e generaţia care creşte tot mai mult. De fapt, stând foarte mult de vorbă cu mulţi antreprenori, am aflat că fiecare îşi doreşte să contribuie practic la îmbunătăţirea societăţii, să aducă valoare, să construiască ceva solid, serios şi tocmai de aceea apetitul lor pentru învăţare, dezvoltare creşte.” El spune că, în egală măsură, vedem deja exponenţi de vârf ai acestei generaţii noi care nu doar încep să aibă succes în România, ci îşi dezvoltă afacerea şi pe plan internaţional. „Asta înseamnă că deja putem spune că prima generaţie de antreprenori români capătă putere în ecosistemul global şi ăsta este primul semn de însănătoşire a acestui ecosistem.”
    După ce a construit o echipă şi a reuşit să implementeze „un sistem serios de management” pentru fiecare dintre businessurile dezvoltate, Oneţiu a realizat că are nu doar mult timp, ci şi multe lucruri de răspândit, aşa că a intrat şi pe zona de public speaking. Apoi, „fiind invitat la o grămadă de evenimente, bineînţeles că o parte din antreprenorii participanţi au început să-mi ceară sfaturi şi am început să îi ajut în activităţile lor curente şi în dezvoltarea afacerii. Şi atunci când mi-am dat seama că sunt prea puţini cei pe care îi susţin şi-i ajut, am dezvoltat şi zona de vlogging şi apoi de creare de conţinut pentru programe educaţionale structurate de antreprenoriat. Toate au venit firesc, din una în alta pe măsură ce eu am scăpat de frica de judecata publică şi cumva m-am deschis publicului.”
    Absolvent al Facultăţii de Psihologie din Timişoara, antreprenorul originar din Reşiţa a scris şi o carte, „Start în antreprenoriat”, pentru că a vrut să pună pe hârtie experienţa sa şi învăţăturile din primii zece ani de activitate antreprenorială. Printre pasiunile sale se mai numără maşinile şi, mai nou, bărcile, tenisul şi golful, dar îi place de asemenea să citească şi să meargă în vacanţe destul de des, chiar dacă sunt scurte. „Aşa putem vedea lumea din perspectiva localnicilor şi îi putem înţelege mai bine. Mă văd un cetăţean global, internaţional şi îmi place să stau între oameni diferiţi. Cred că diversitatea creează valoare şi de asta suntem permanent curioşi.”
    Pe antreprenorii aflaţi la început de drum Oneţiu îi sfătuieşte să fie curajoşi, pentru că orice lucru suficient de mult timp planificat şi muncit va da rezultate, să înveţe cum se face această meserie de la oameni care au reuşit, nu de la «părerologi» şi să îşi găsească parteneri de nădejde, serioşi, bine validaţi, pentru a nu fi singuri în această călătorie şi pentru a nu risca părăsirea companiei înainte de rezultatele aşteptate, dar şi să nu înceteze să viseze, să nu-şi piardă această capacitate pentru că este o forţă incredibilă care şlefuieşte societatea de mâine. Iar „antreprenorilor care sunt deja de ceva vreme în mediul acesta şi vor să devină mai mari şi mai puternici, pentru a avea companii valoroase şi impact mai mare, să fie profitabili şi în acest fel să ajungă la independenţă financiară, le spun să intre în comunităţi de antreprenori. Pentru că în această etapă e nevoie de suport mult mai intensiv, e nevoie de educaţie la nivel înalt, practică, de grup de suport de antreprenori pentru că se vorbeşte la alt nivel. Să acceseze mastermind-uri în care să lucreze cot la cot cu alţi antreprenori de la acelaşi nivel şi să-şi găsească un mentor care să îi inspire şi care să îi ghideze spre succesul şi performanţa pe care ei şi le doresc. Şi oricâte «eşecuri temporare» au, să înveţe repede din ele şi să persevereze spre visul lor.”


    Paşi spre o afacere de succes

    Cristian Oneţiu povesteşte că în ultimii trei ani a lucrat la formularea unor paşi simpli pentru ca o afacere mică, dar cu potenţial, să crească exponenţial. El a grupat toţi aceşti paşi în trei etape principale, pe care le aseamănă cu structura unei case: partea de sus e acoperişul, partea de jos este fundaţia, iar partea de mijloc e reprezentată de nişte piloni pe care stă acoperişul.

    „În zona de sus, în acoperiş, am pus la un loc elementele care practic trag în sus întreaga casă, dar şi protejează fundaţia şi pilonii şi pe cei care sunt în casă. În acea zonă am pus obiectivele companiei şi, bineînţeles, ale antreprenorului – viziunea, misiunea, valorile şi principiile operaţionale, acele lucruri care sunt setate la un nivel mare şi care guvernează întreaga activitate de acum şi din viitor a companiei”, spune Cristian Oneţiu. Potrivit lui, de fiecare dată când discută pe aceste teme, a observat că antreprenorii îşi dau seama dacă viziunea pe care au ales-o era prea mică sau prea uşor tangibilă, că nu era suficient de înflăcărată, de ofertantă pentru membrii echipei, că principiile operaţionale fie nu existau, fie nu ofereau suficientă claritate în modul de operare zilnic sau că valorile nu erau setate şi în felul acesta se crea o varietate de oameni cu valori diferite care nu aveau cum să ajungă la un rezultat pozitiv împreună.
    „Odată ce lucrurile acestea sunt clarificate, cred că cea mai mare parte a construirii arhitecturii unei afaceri de succes de rezolvă. Apoi, contraintuitiv, m-am dus nu la piloni, ci la fundaţie, pentru că acolo am pus produsele, piaţa şi planul de acţiune. Trei pietre mari în fundaţia unei companii, care trebuie să fie bine aşezate, bine organizate pentru a genera valoare. De fapt, aici este şi fabrica de bani”, continuă Oneţiu.

    Din punctul lui de vedere, atunci când un antreprenor înţelege bine piaţa, competiţia şi care sunt bunele practici, care sunt standardele din acea industrie, el înţelege cum să opereze în acea piaţă. „Atunci când îşi priveşte produsele şi serviciile cu atenţie şi încearcă să identifice lucrurile care le diferenţiază, când încearcă să clarifice politica de preţuri potrivită, când îşi şlefuieşte produsul mai bine în piaţă pentru a fi atractiv în faţa competiţiei, când îşi identifică cu adevărat publicul ţintă pentru care a creat şi dezvoltat aceste servicii, toate lucrurile se simplifică, iar eforturile lui de comunicare şi randamentele pe care le avea înainte se amplifică.”

    Atunci când un antreprenor are un plan de acţiune bine organizat, când stabileşte strategii, planuri tactice şi apoi proiecte, liste de acţiuni zilnice sau săptămânale şi setează indicatori de performanţă după care să urmărească dacă activitatea funcţionează bine, şi oamenii din echipă încep să simtă că lucrează la ceva valoros, care poate fi măsurat, care poate fi explicat, ei îşi înţeleg contribuţia la întregul proces.
    „Odată ce toate aceste trei elemente de bază din fundaţie, piaţa, produsele şi planul de acţiune, încep să funcţioneze, compania începe să producă tot mai mulţi bani. Iar aceşti bani sunt investiţii în pilonii care practic ridică acoperişul de la un anumit nivel tot mai sus, acolo unde este setat să ajungă în viziunea şi misiunea iniţiale. Iar câţiva dintre aceşti piloni sunt: brandul, politicile comerciale, politicile financiare, inovaţia, cultura organizaţională, indicatorii de performanţă şi aşa mai departe. De ce spun că acolo este de investit? Pentru că aceste lucruri trebuie dezvoltate în timp şi antreprenorul român se familiarizează treptat cu ele, înţelege că trebuie să investească în sisteme, poate sisteme informatice, în echipă şi în cultura organizaţională, în brand, să construiască lucruri valoroase, care de la lună la lună să creeze şi mai multă valoare în piaţă.” 

  • Jurnalul unei învăţătoare dezamăgite de noua generaţie de elevi: „Nu mai există bun-simţ, respect, decenţă, bună-cuviinţă“

    „Întotdeauna mi-am dorit să fac performanţă cu elevii mei. Lucrez în învăţământ de peste 40 de ani şi mi-am respectat meseria şi copiii mai mult decât orice pe lume. Însă sunt ani buni de când calitatea umană a copiilor aduşi la şcoală a scăzut dramatic.

    Nu mai există bun-simţ, respect, decenţă, bună-cuviinţă.

    Pentru că acasă părinţii nu au timp să se mai ocupe de copii sau pentru că îi lasă mult mai liberi decât este necesar dezvoltării acestora, s-a ajuns în situaţia în care educaţia şcolară poate fi făcută cu foarte mare greutate.

    Din păcate, părinţii nu înţeleg că şcoala are datoria morală şi profesională de a le oferi copiilor cultură. Educaţia însă se face încă din primii ani de viaţă ai copilului. Atunci învaţă acesta să spună mulţumesc, atunci învaţă regulile de bună purtare, respectul faţă de o persoană, un animal sau un obiect. Din păcate, copiii din ziua de azi nu mai învaţă aceste lucruri.

    Părinţii nu mai cred în adevăratele valori ale educaţiei şcolare, care constau în dezvoltarea memoriei, a imaginaţiei prin predarea unor materii ce ar trebui să constituie baza de informaţii de care are nevoie copilul pentru a se putea dezvolta ulterior. 

    Cititi mai multe pe www.csid.ro

  • Tânărul de 34 de ani responsabil de gestionarea crizelor pentru unul dintre cei mai mari producători locali de bere

    Atanas Boychev este legal & corporate affairs director pe România şi Bulgaria, departamentul pe care îl conduce fiind format din nouă persoane, dintre care şase sunt în România.

    „Acoperim o varietate de domenii, cum ar fi guvernanţa juridică, afacerile corporatiste, inclusiv PR, respectarea, gestionarea crizelor”, explică el. Una dintre principalele borne din parcursul său profesional spune că a fost numirea în funcţia actuală. Un pas dificil din carieră, povesteşte el, a fost cel în care a fost ales în calitate de specialist în compliance al unei înţelegeri în cadrul unui „vast proiect multinaţional, care implica mai multe jurisdicţii, numeroase părţi interesate, interne şi externe, şi o mulţime de activităţi organizaţionale, legale şi de conformitate”, proiect la a cărui structurare a lucrat, alături de colegii din departamentul său, aproape un an.

    Atanas Boychev are un master în drept acordat de Universitatea St. Kliment Ohridski din Sofia, şi îşi descrie experienţa internaţională într-un cuvânt: intensă. Spune că îi place foarte mult să lucreze în mediul multinaţional deoarece, prin prisma faptului că anterior acestei funcţii a ocupat-o pe cea de director de conformitate pentru segmentul european de business al companiei Molson Coors, care produce Bergenbier, este obişnuit să lucreze cu oameni din diferite ţări şi culturi, lucru care îi face plăcere „dintr-un motiv simplu – pasiunea pentru succes”, care, spune el, ne uneşte pe toţi, indiferent de origine sau de diferenţele noastre culturale.

    În ceea ce priveşte activitatea pe piaţa din România, spune: „Mi se pare uşor să lucrez în România, în principal datorită persoanelor prietenoase şi destupate la minte din compania Bergenbier. În fiecare zi învăţ mai multe despre ţară, despre afaceri, despre mersul pieţei şi mă bucur că sunt înconjurat de profesionişti dovediţi”.

  • Previziuni de la unul dintre cei mai cunoscuţi analişti financiari ai lumii

    „Principala întrebare este: cum face faţă SUA ascensiunii Chinei? Aceasta este întrebarea de bază cu care se confruntă lumea şi este o întrebare bună. În primul rând, ar trebui să spunem că este minunat pentru lume faptul că China devine din ce în ce mai bogată şi doreşte să-şi asume o poziţie de leadership mult mai mare pe plan global, în general. Există circa 1,4 miliarde de oameni acolo, o şesime din populaţia lumii, şi este extraordinar că ei devin din ce în ce mai bogaţi. Dar, evident, dacă eşti american, aceasta reprezintă o ameninţare – este un cuvânt prea puternic – , dar este o provocare competitivă. Deci asta este ceea ce se află cu adevărat în spatele războiului comercial. Există o mulţime de elemente, dar elementul principal care se află în spatele războiului comercial este că America încearcă să se asigure că această concurenţă a sa cu China este una corectă şi că există condiţii de concurenţă echitabile acum că sunt pe picior de egalitate. Deci asta se întâmplă”, spune Paul Smith, preşedintele CFA Institute, într-o discuţie pe tema îngrijorărilor prezentului.

    Despre întrebări de tipul „când se va sfârşi războiul comercial?”, el susţine că sunt greşite, pentru că acest război nu se va termina până când una dintre cele două ţări – SUA şi China – nu va decide că echilibrul a fost resetat pentru totdeauna. Iar acest lucru va dura o generaţie.

    La nivel global se profilează un război comercial, precum şi un război între politicile monetare, respectiv un război valutar între marile puteri. Administraţia de la Washington a transmis mesaje mai mult sau mai puţin voalate prin care a acuzat China şi Uniunea Europeană că sunt implicate într-un joc major de manipulare monetară pentru a concura cu Statele Unite. Recent, SUA au acuzat în mod oficial China de manipulare valutară, după ce guvernul de la Beijing a permis la începutul lunii august deprecierea valorii yuanului peste pragul de 7 unităţi pentru un dolar, la un nivel record din ultimul deceniu, în contextul în care devalorizarea monedei ar ajuta companiile chinezeşti să contrabalanseze costurile suplimentare generate de taxele vamale mai ridicate impuse recent de SUA pe fondul războiului comercial dintre cele două ţări. Intervenţia băncii centrale chineze nu a rămas fără ecouri pe pieţele valutare din Asia şi pe bursele de acţiuni europene, venind la scurt timp după ce preşedintele american, Donald Trump, a susţinut că va impune pe 1 septembrie tarife de 10% asupra tuturor importurilor din China rămase netarifate, potrivit Reuters.

    „Când vorbesc cu tinerii, le spun mereu: «Aceasta este viaţa voastră. Viaţa noastră a fost Războiul Rece şi Rusia. Viaţa voastră este ascensiunea Chinei şi conflictul comercial – sper să nu fie şi alt conflict – dintre China şi America, care va continua pentru cel puţin următorii 30 de ani».”

    Vorbind despre filosofia Chinei de a face afaceri de-a lungul secolelor, şeful CFA aminteşte că ei au fost dintotdeauna comercianţi. „Când mă uit la istoria chineză, colonialismul pentru China a fost întotdeauna colonialism economic. Mătase, porţelan… tot felul de lucruri. Nu a fost ceea ce a fost pentru englezi, nu a fost colonialism fizic. Nu spun că acest lucru va fi neapărat adevărat, dar cred că atunci când cineva se gândeşte la un conflict, ne gândim la ceva într-un fel în stil american sau britanic, care s-a încheiat întotdeauna cu omorârea oamenilor. În conceptul chinez, conflictul nu se referă la conflictul armat, ci la conflictul comercial. Cred că aceasta este o veste bună, nu o veste proastă. Nu văd ca acest conflict dintre America şi China să fie un război cu arme, îl văd ca pe un război comercial care va dura 30 de ani.”

    Paul Smith a adus în discuţie şi problema Chinei cu Taiwanul, vorbind şi despre Hong Kong. Taiwan are un guvern propriu şi este un stat independent, însă nu şi-a declarat în mod formal independenţa de China. Iar administraţia de la Beijing consideră că insula este o provincie a Chinei. În plus, preşedintele Chinei, Xi Jinping, a susţinut că doreşte să obţină o „reunire” paşnică  cu Taiwan, care va avea un viitor bun sub controlul chinez; pe de altă parte, China îşi rezervă şi dreptul de a folosi forţa pentru a readuce Taiwanul sub controlul său.

    „Hong Kong este, în multe privinţe, un test pentru China în ceea ce priveşte ce se va întâmpla în Taiwan. Şi cum a tratat continentul Hong Kong. Şi, evident, acesta este un subiect foarte fierbinte în acest moment, faptul că există multe tensiuni politice în Hong Kong. Dar lucrul pe care China nu l-a făcut a fost să trimită trupe. Cred că este foarte încurajator, este foarte interesant. Cu englezii, ştim care a fost răspunsul nostru iniţial. Dacă unul dintre interesele noastre comerciale era în pericol, trimiteam o navă şi începeam să tragem. Şi nu a fost nicio negociere, a fost foarte simplu. În ceea ce-i priveşte pe chinezi, cred că răspunsul lor iniţial este mult mai civilizat. Noi (Marea Britanie – n.red.) nu suntem o naţiune civilizată, în această privinţă”.

    Fostă colonie britanică, Hong Kong a fost cedat Chinei de către Marea Britanie în anul 1997, cu condiţia ca acest teritoriu să menţină un nivel ridicat de autonomie, cu excepţia afacerilor externe şi a domeniului apărării, pentru o perioadă de 50 de ani. Astfel, acest teritoriu are un sistem legislativ diferit de cel al Chinei, prin intermediul principiului „o ţară, două sisteme”. Hong Kong a fost în ultima perioadă scena unor ample proteste provocate de un proiect de lege despre care criticii susţin că ar permite extrădarea disidenţilor politici din Hong Kong pe teritoriul Chinei.

    Dincolo de China şi SUA, aruncând o privire la nivelul întregii lumi, şeful CFA spune că trăim „într-o lume multipolară”, situaţia fiind complicată.

    „Trăim într-o lume multipolară. Când a căzut Zidul Berlinului, timp de 25 de ani am trăit într-o lume unipolară, dominată de americani. Acum trăim într-o lume multipolară şi, deci, nu sunt doar UE, China, Rusia… Deci este un mediu mult mai complicat. Şi cred că, din punctul de vedere al unui analist financiar, ceea ce aş spune este că globalizarea era despre eficienţă şi crearea eficienţei. Dar generaţia viitoare va avea legătură cu ineficienţa. Şi ştiu că este un lucru ciudat de spus, dar vom avea blocurile de tranzacţionare şi acestea creează ineficienţă, la fel ca protecţionismul, de exemplu. Deci, într-un mod ciudat, pentru profesionişti, dacă vă întrebaţi cine beneficiază de asta, profesioniştii beneficiază. Cine nu beneficiază? Consumatorul, persoana obişnuită nu beneficiază.”

    În ceea ce priveşte Europa, există temerea că va avea două viteze. În aceste condiţii, cât de important este pentru o ţară ca România, care are o monedă fragilă şi, uneori, politici fragilizante, să adopte euro este o întrebare cheie. Vorbind despre cauzele din spatele Brexitului şi despre unele dintre provocările legate de Italia sau Grecia versus Europa, Paul Smith a arătat că Europa are „un corset”, mizându-se pe ideea că o singură mărime se potriveşte tuturor. El susţine că oamenii de la Bruxelles trebuie să se gândească mai creativ la care sunt punctele forte ale Uniunii Europene, care le oferă oamenilor protecţie, securitate.

    „Cred că ceea ce trebuie să gândească Bruxelles-ul este să spună că 27 de ţări au 27 de nevoi diferite şi că a avea o singură abordare care se potriveşte tuturor este puţin probabil să funcţioneze. Şi poate că lucrul bun care va ieşi în urma Brexitului ar putea fi să se recunoască la Bruxelles că, de fapt, ceea ce trebuie să se construiască este o Uniune Europeană care are niveluri diferite de participare, unde ţările se pot îndrepta spre centru, spre ceea ce poate Germania, Franţa, Olanda, Belgia, Luxemburg ar putea considera o uniune foarte strânsă, însă alte ţări pot avea o relaţie deficitară cu UE, dar se pot îndrepta spre centru, deoarece fragilitatea sistemelor lor se îmbunătăţeşte practic.”

    Când ne întoarcem la partea de reglementare financiară, moneda este doar unul dintre lucrurile auzite. „Mergeţi în unele ţări mai mici din UE, iar autoritatea de reglementare a pieţei de valori mobiliare – poate fi formată doar din şase persoane – primeşte toate aceste regulamente europene, care sunt bune pentru Deutsche Bank sau pentru Société Générale, şi li se spune: bine, acum trebuie implementate. Şi ei spun: Bine, suntem şase oameni, este imposibil şi, în plus, nu se potriveşte pieţei noastre financiare sau băncilor, industriei financiare de la noi. Trebuie să ajutăm să crească o economie în curs de dezvoltare. Şi cred că aceasta este o provocare pentru Bruxelles, ei trebuie să se gândească mai mult – şi nu ştiu care sunt răspunsurile – dar trebuie să se gândească mai creativ la care sunt adevăratele puncte forte ale Uniunii, care le oferă oamenilor protecţie, securitate, o privire asupra propriilor lor guverne, poate că există altcineva, nu doar politicienii locali, altcineva care este acolo, asigurându-se că politica economică este sensibilă, că drepturile omului sunt protejate, toate aceste lucruri. Deci sunt bune libertăţile de a călători peste graniţe şi de a mişca comerţul peste graniţe, acestea sunt elementele de bază a ceea ce înseamnă Europa. Dar o mulţime dintre reglementări trebuie să fie, cred, mult mai opţionale decât sunt astăzi. Libertatea de mişcare şi a forţei de muncă se numără printre elementele care au afectat implicarea Marii Britanii. Cred că ideea de la Bruxelles este că trebuie să aibă un morcov şi un băţ (o combinaţie de strategie de recompensare şi de pedeapsă – n.red.) şi trebuie să îndrepte oamenii puternic înainte în direcţia corectă. Şi s-ar putea să aibă dreptate – evident, acesta este un proiect care va dura decenii. Dar cred că atunci când te uiţi la tensiunea din acest moment, cred că trebuie să ne dezvoltăm puţin gândirea”.
    De ce este necesară Adoptarea euro?

    Referindu-se la necesitatea adoptării monedei unice europene de către ţările din Uniunea Europeană, şeful CFA Institute susţine că pentru ţări mici are mai mult sens să adopte euro, în timp ce în cazul ţărilor mari are mai puţin sens. Iar România şi alte ţări ar putea să îşi păstreze moneda naţională dacă ar avea instituţii puternice şi independente de controlul politic.

    „Este o generalizare, dar cred că pentru ţările mai mici adoptarea monedei euro are mult mai mult sens. Dacă eşti o ţară mai mare, poate că are mai puţin sens. Când călătoresc în această regiune, nu doar în România, observ că beneficiile de a face parte din zona euro – din punctul de vedere al stabilităţii politice, din punctul de vedere al uşurinţei de a face tranzacţii, al integrării cu o comunitate mai mare – depăşesc probabil dificultăţile. Dar, evident, există provocări pe termen scurt – opinii, politici, toate aceste lucruri. Însă punându-le în balanţă aş spune că, pe ansamblu, da – este util pentru ţările mai mici să adopte euro.”

    Pe de altă parte, şeful CFA susţine că o ţară mică poate să aibă o monedă independentă, dar are nevoie de instituţii puternice şi de instituţii care sunt independente de controlul politic. „Deci dacă aveţi aşa ceva în România, moneda naţională poate rămâne a voastră.”

    O întrebare provocatoare este de ce nu ar dori un guvern să treacă la euro. „Trebuie să vă întrebaţi de ce nu ar dori un guvern să treacă la euro, de ce ar vrea să îşi păstreze propria monedă. Pentru că atunci când adopţi euro, renunţi la o anumită putere. Aceasta este o întrebare interesantă la care trebuie să răspundă politicienii. Puterea este că dacă păstrezi controlul asupra monedei tale, îţi poţi manipula economia internă într-un mod în care nu poţi dacă ai euro. De exemplu, dacă doriţi să vizaţi persoane relativ sărace din ţara dumneavoastră, printaţi bani şi le acordaţi gaze subvenţionate, alimente subvenţionate, le oferiţi tot felul de lucruri, ceea ce, în cele din urmă, duce la inflaţie şi aduceţi mai mulţi bani. Un politician are o perioadă de patru ani, deci sunt concentraţi în mod natural pe termen scurt. Aceasta nu este o critică, ci doar o realitate. Vârsta de pensionare este de 60 sau 65 de ani, dar aceasta ar trebui să fie 75 de ani. Nu ne putem permite să ne pensionăm la 60 şi 65 de ani. Trebuie să fie 75. Dar niciun politician nu va face asta, pentru că este problema viitoarei generaţii. Şi dacă ai face-o astăzi pentru tine, ai fi foarte supărat. Deci ei ştiu că este corect, ştiu că până la urmă cineva va trebui să facă asta, dar poate fi o problemă căreia un politician peste 15 ani trebuie să-i facă faţă, nu trebuie să-i facem faţă astăzi. Deci, în mod natural, oamenii vor împinge astăzi ceea ce pot face mâine. Acesta este doar modul în care lucrăm. Nu suntem roboţi, încă.”

    Viitoarea mare criză economică

    Unul dintre lucrurile de care avem nevoie acum este „ceva mai multă inflaţie în lume”, în opinia şefului CFA.

    „Teoria economică spune că o inflaţie de 3-4% ajută de fapt la ungerea roţilor economiei. Pentru că, dacă te gândeşti la mine, mă voi pensiona, am bani, dar nu pot pune aceşti bani la treabă. Nu pot să-i pun la treabă în depozite bancare, aşa că pentru pensionari aceasta este o mare problemă. Deci, un pic de inflaţie ajută, dar multă inflaţie distruge economiile oamenilor. Aşadar, este un echilibru pe care trebuie să-l atingă o economie. Dar, în momentul de faţă, trăim la nivel global, nu neapărat aici în România, ci la nivel global trăim într-o lume deflaţionistă, care este destul de îngrijorătoare, destul de dăunătoare, pentru că funcţionează împotriva dorinţei oamenilor de a investi. Un pic de inflaţie te ajută să fii mai agresiv în ceea ce priveşte abordarea investiţională decât deflaţia.”

    De altfel, despre următoarea criză economică, şeful CFA anticipează că se va contura în jurul inflaţiei. „Nu sunt sigur, dar cred că următoarea mare criză va fi probabil în jurul inflaţiei. În America şi în Marea Britanie, în Europa de Vest, oricum nu am mai avut experienţe pe care le-aţi avut aici în anii ’90, timp de decade. Aşadar, există o întreagă generaţie de oameni, care au să zicem 45 de ani, care nu au trăit niciodată într-o perioadă de inflaţie ridicată, deci nu înţeleg că ieşim dintr-o perioadă sau suntem într-o perioadă cu o inflaţie foarte scăzută. Aşadar, dacă vă gândiţi la care va fi următoarea criză, bănuiesc că va fi o criză a inflaţiei, de un fel sau altul. Acesta va fi pariul meu.”

    România ar putea să popularizeze experienţa avută la începutul anilor ’90, cu hiperinflaţie de circa 300%. De la inflaţie de aproape 300% pe an, România a ajuns în mai mult de două decenii la inflaţie de mai puţin de 1% în anii trecuţi. Practic, România a ajuns să aibă pe an inflaţia dintr-o singură zi din 1993. Însă, în 2018 şi în acest an, inflaţia a revenit pe o pantă ascendentă de 4-5%. „Unul dintre lucrurile pe care le spun în ţara mea, în Marea Britanie, şi în America, este că am început să lucrez în 1980, acum aproape 40 de ani, iar ratele dobânzilor din Marea Britanie la acea vreme erau de 18-19%. Au fost zilele de şoc petrolier, iar oamenii din ţara mea în ultimii 20 de ani au văzut o inflaţie de 3 sau 4%. Deci sunt de acord că experienţa inflaţiei mari este o experienţă pe care oamenii o pierd ca amintire. Deci un lucru pe care îl ştim este că asta se va întâmpla în viitor. Oamenii au uitat cum este traiul în hiperinflaţie, aceasta este aproape sigur următoarea criză financiară. Nu sunt sigur, gândindu-mă la oameni, dacă există vreun mod de a evita acest lucru.”

    Dar cât de important va fi rolul băncilor centrale în următoarea criză?

    „Ca întotdeauna, crucial de important. Cred că atunci când ne uităm înapoi la 2008, puteţi învinui băncile centrale pentru unele condiţii care au dus la criză, dar cred că băncile centrale s-au ocupat de criză cu adevărat bine. Poate puteţi spune: «Ei bine, aţi făcut criza» şi poate că este adevărat, dar cred că ar trebui să fim foarte pozitivi în ceea ce priveşte modul în care băncile centrale s-au ocupat de criză. Cineva mi-a spus odată că în 2008 băncile centrale au avut o alegere: ori Marea Depresiune din anii 1930, ori Revoluţia Franceză. Şi au ales Revoluţia Franceză, care este în esenţă situaţia cu care ne confruntăm astăzi. Acesta este motivul pentru care nu am intrat într-o Mare Depresiune. Dar ceea ce am făcut cu bună ştiinţă este că am creat un decalaj mai mare între bogaţi şi săraci, care, în cele din urmă, face ca sistemele noastre politice să fie supuse tensiunii. Cu asta trăim astăzi. Politicile de după 2008 au creat o societate foarte inegală, nefericită, iar instituţiile noastre politice se luptă să facă faţă acestei provocări. Aşadar, sperăm, trebuie să creştem din nou, motiv pentru care spun că inflaţia ar putea fi următoarea provocare, pentru că trebuie să introducem ceva benzină în motor, trebuie să creştem din nou şi trebuie să începem să readucem societatea în centru, unde toată lumea priveşte. Şi este nevoie de creştere pentru a putea face asta. Aceasta este provocarea următorului deceniu. Dar putem să o depăşim, să nu fim negativi.”