Tag: demers

Tot ce se întâmplă zilele astea sfidează lucrurile fundamentele ce stau la baza unui stat. Mai înţelege cineva în România conceptul de separare a puterilor în stat? Sau, mai bine spus, mai vrea cineva în România să înţeleagă conceptul ăsta? Mi-e greu să înţeleg ce-ar trebui să se mai întâmple ca oamenii să se trezească din somnul greu care i-a cuprins de o bună perioadă de timp.

Reprezentanţi ai partidului aflat la putere tot explică celor din presă că legile nu se fac pentru un singur om şi că modificările aduse codurilor penale sunt bune pentru toţi românii. De-acord, nu sunt pentru un om, dar sunt însă pe placul unuia; iar asta e ceva fundamental greşit. Legile trebuie să fie corecte şi atât. Nu prea aspre sau prea permisive, ci doar corecte. Legile justiţiei nu trebuie să îl avantajeze pe unul sau pe altul, ci să descurajeze hoţia, minciuna şi răutatea.

Ne place să zicem că suntem o ţară de oameni corecţi, dar lăsăm o mână de politicieni să pună cruce justiţiei. Ne place să ne arătăm interesaţi de viitorul nostru, dar dăm dreptul la vot pe un drum la cafenea şi doi hamburgeri. Declarativ, cei mai mulţi îi iubim pe occidentali şi sperăm ca Uniunea Europeană să ne ţină în continuare în braţe. Practic, habar n-avem cine conduce Uniunea şi cu ce se mănâncă statutul de stat membru. Ne place să ne dăm europeni atât timp cât nu trebuie să facem nimic european, singura excepţie fiind probabil entuziasmul cu care folosim buletinul în loc de paşaport. Ne place să vorbim de politică şi să-i înjurăm pe unii sau pe alţii, dar schimbăm postul de televiziune când se difuzează o dezbatere mai lungă de 5 minute. Ne place democraţia, dar vrem să o schimbăm atunci când ”majoritate“ înseamnă 18% sau 25%. Ne place să ne dăm în spectacol şi să pichetăm ministere, guverne sau ambasade, dar rămânem fără timp de fiecare dată când se anunţă o dezbatere publică.

Ieşim din letargie doar când îi vedem pe alţii că se mobilizează şi doar pentru că ni se pare cool ideea de anti-sistem; ar trebui mai întâi să înţelegem ce înseamnă sistemul şi cum a ajuns acolo.

Şi în asta stă, de fapt, întreaga problemă: nu suntem informaţi. Preluăm idei trunchiate, scoase din context sau pur şi simplu false. Ne lăsăm influenţaţi de mesaje care au ca singur scop manipularea. Uităm să verificăm şi cealaltă versiune a poveştii, care de multe ori nu are nicio legătură cu prima. Luăm de bună judecata unora, fără a ne întreba dacă s-au luat în calcul toate variabilele.

Ajungem astfel şi la rolul nostru, al celor din presă, care e unul cât se poate de simplu: de a educa. Noi nu ar trebui să tragem concluzii, deşi o facem mult prea des; rolul jurnalistului este de a prezenta problema, cu toate aspectele ei, şi de a-l lăsa pe votant să tragă concluziile. ”Cu toate aspectele ei“ e însă sintagma în care cei mai mulţi dintre noi se încurcă. Am făcut-o poate şi eu, prin rândurile de mai sus.

România va merge înainte, aşa cum a făcut-o şi până acum, indiferent de regretele sau bucuriile unora dintre noi. Un stat poate funcţiona o bună perioadă de timp din inerţie, indiferent de cei care îl conduc.

Dar nu va funcţiona la nesfârşit. Dacă nu înţelegem ideea că doar implicându-ne vom schimba ceva, va trebui să ne împăcăm cu ideea că totul va rămâne la fel. Dacă nu înţelegem că fiecare are sarcina sa şi că aceasta nu poate fi ignorată la nesfârşit, atunci vom avea aceleaşi discuţii şi peste cinci ani. Asta în cazul în care ”discuţia“ nu va fi ceva prea învechit.

Rândurile de început îi aparţin lui George Orwell şi sunt luate din cartea sa „1984“. El îşi imagina o lume în care îndrăzneala de a gândi era aspru pedepsită şi în care libertatea însemna, simplu, dreptul de a spune că 2 plus 2 fac 4.