BusinessMagazin

Tag: Cosmetice

  • A pornit afacerea în mansardă, iar acum are zeci de milioane de clienţi

    Yves Rocher s-a născut pe 7 aprilie 1930, în satul La Gacilly, Morbihan, în regiunea Bretania din vestul Franţei. La vârsta de 11 ani, a intrat la Colegiul Saint-Sauveur din Redon, însă a abandonat şcoala din cauza unor probleme de sănătate. Trei ani mai târziu tatăl său a murit, aşa că Rocher a ajutat-o pe mama sa să ducă mai departe afacerea cu textile a familiei.

    Încă din copilărie, el a fost fascinat de studiul plantelor din colecţiile de ierbare ale bunicului său.

    Ulterior, a învaţat de la un vraci din satul natal reţeta pentru un unguent hemostatic, pe care a început să îl prepare în laboratorul din mansarda casei sale, din plante crescute în grădină, împreună cu alte ceaiuri şi creme; treptat, şi-a îmbogăţit gama de produse cu loţiuni şi săpunuri făcute în casă. 

    În 1959, Yves Rocher a pus bazele propriei companii, însă, deoarece nu avea suficienţi bani pentru a deschide un magazin, s-a gândit să vândă mostre din produsele sale prin poştă, ataşându-le revistei Ici Paris. Zece ani mai târziu a deschis primul magazin, iar în scurt timp compania s-a extins în toată Franţa, apoi pe plan internaţional. 

    În 1982, Yves Rocher a fondat în Fougerêts, Morbihan, compania de textile Françoise Saget, numită după unul dintre strămoşii săi. Prin intermediul acesteia, comercializa lenjerie pe internet şi prin intermediul cataloagelor. Compania a făcut parte din grupul Yves Rocher până în 2006, când a fost vândută grupului Activa Capital.

    Antreprenorul a fost activ şi pe scena civică, ocupând funcţia de primar al localităţii La Gacilly în perioada 1962-2008; a fost, de asemenea, ales şi în Consiliul General din Morbihan în 1982 şi în Consiliul Regional al Bretaniei în 1992. Cu toate că Rocher a fost uneori criticat ca fiind atât principalul angajator din zonă, cât şi reprezentantul politic al acesteia, compania sa a jucat un rol important în devoltarea economică a localităţii natale şi a împrejurimilor, prin construcţia de fabrici şi de laboratoare, dar şi prin deschiderea unei grădini botanice. El a fost numit ofiţer al Legiunii de Onoare în 1992, fiind ales comandant al acesteia 15 ani mai târziu.

    Yves Rocher a avut trei fii – Didier, căruia i-a cedat conducerea businessului în 1992 – , Daniel şi Jacques. În 1994 Didier a murit, aşa că antreprenorul s-a întors la cârma companiei, păstrându-şi poziţia până pe 26 decembrie 2009, când a murit de leucemie. În prezent, compania este condusă de nepotul său, Bris Rocher, care a fost anterior vicepreşedinte al acesteia. Potrivit site-ului companiei, grupul Rocher numără 16.000 de colaboratori, 30 de milioane de clienţi şi 300 de milioane de produse vândute la nivel mondial şi generează venituri anuale de circa 2 miliarde de euro. 

  • Metodele de a economisi bani fără efort descoperite de o tânără pe internet care au ajutat-o să strângă suficienţi bani pentru a da avans la o casă

    O tânără din Marea Britanie a reuşit să strângă 15.000 de lire sterline (peste 16.000 de euro), bani cu care şi-a cumpărat o locuinţă cu trei camere, printr-o metodă la îndemâna oricui. Pe când era studentă, Clair Hughes, în vârstă de 30 de ani, a descoperit că doar cu câteva căutări pe internet şi multă atenţie poţi economisi sute de lire fără efort. Cum a reuşit?

    Hughes a început să caute idei de economisire a banilor ca o modalitate de a strânge nişte bani suplimentari în perioada studenţiei. Întâi, a petrecut câteva ore căutând pe diverse site-uri vouchere şi coduri de discount. Curând, a realizat că, de la articole pentru casă la cosmetice şi hrană de animale, pentru orice produs găsea o reducere, fapt care a convins-o să nu mai rateze nicio ocazie de a economisi.

    Cu timpul, a descoperit  că există şi alte metode de a contribuit substanţial la economiile sale, cum ar fi aplicaţiile de cashback. La fiecare tranzacţie, ea obişnuia să încarce fotografii ale bonurilor fiscale şi, după ce acestea erau scanate de companiile participante la promoţii, o parte din sumă îi era virată înapoi în cont. “Poţi obţine o parte din bani înapoi pentru majoritatea produselor pe care oricum le cumperi”, spune Hughes.

    O altă metodă prin care britanica a reuşit să strângă bani a fost prin completarea chestionarelor online, care i-au adus, de asemenea, sute de lire sub forma voucherelor de cumpărături.

    Ea spune că se pot economisi bani şi dacă te înregistrezi pentru a testa produse cosmetice sau alte articole nou-lansate. De-a lungul anilor, Hughes a reuşit să economisească nu mai puţin de 15.000 de lire. Acum, ea are o nouă ţintă: vrea să economisească bani pentru nunta sa.

     

  • Lira tucească se apreciază uşor, pe fondul creşterii taxelor vamale la o serie de importuri din SUA

    Această evoluţie a avut loc pe fondul creşterii taxelor vamale pe o serie de importuri din Statele Unite precum cele de tutun, orez, automobile, alcool, cărbune şi cosmetice, relatează The Financial Times.

    În cazul alcoolului, taxele vamale ajung la 140%, în cel al automobilelor la 120%, iar în cel al tutunului la 60%. Aceste taxe se suprapun unora deja impuse de Turcia în luna iulie ca măsuri de retorsiune la taxele americane pe oţel şi aluminiu, care au afectat şi Turcia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Lira tucească se apreciază uşor, pe fondul creşterii taxelor vamale la o serie de importuri din SUA

    Această evoluţie a avut loc pe fondul creşterii taxelor vamale pe o serie de importuri din Statele Unite precum cele de tutun, orez, automobile, alcool, cărbune şi cosmetice, relatează The Financial Times.

    În cazul alcoolului, taxele vamale ajung la 140%, în cel al automobilelor la 120%, iar în cel al tutunului la 60%. Aceste taxe se suprapun unora deja impuse de Turcia în luna iulie ca măsuri de retorsiune la taxele americane pe oţel şi aluminiu, care au afectat şi Turcia.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Turcia răspunde sancţiunilor americane, creşte taxele vamale la automobile, băuturi, tutun

    Tucia a anunţat că va boicota şi electronicele produse în Statele Unite, precizează BBC. Sancţiunile impuse de Statele Unite au dus la devalorizarea lirei turceşti cu mai mult de 20%.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro. 

  • Când şi-a deschis primul magazin nu se aştepta să se îmbogăţească, spera să supravieţuiască. Vezi ce sumă a luat pe afacere când a vândut-o – VIDEO

    Printr-o combinaţie de politici de marketing, educaţie pentru consumatori şi activism social, The Body Shop ltd. a rescris regulile afacerilor în industria cosmetică globală şi a făcut-o pe Roddick una dintre cele mai bogate femei din Marea Britanie.

    Născută în 1942, Anita Perella a fost a treia din cei patru copii ai unei familii de italieni imigranţi din Littlehampton, Anglia. Deşi mama sa îşi dorea pentru ea o carieră de profesoară, dorinţa ei de aventură era prea puternică ca să o ţină în sala de clasă. După un an de studii la Paris şi încă un an la Geneva, a început aventura pe care ea însăşi a numit-o ”traseul hippie“, care a purtat-o prin Europa, Pacificul de Sud şi Africa; aşa a intrat în contact cu ritualurile şi obiceiurile multor culturi din lumea a treia, inclusiv formele lor de protejare a sănătăţii şi îngrijire a corpului.

    La întoarcerea sa în Anglia s-a întâlnit cu Gordon Roddick, un spirit boem la fel ca ea, iar cei doi s-au căsătorit în 1970 şi, la scurt timp, au deschis un hotel, urmat de un restaurant. Câţiva ani mai târziu, Gordon Roddick a decis să-şi îndeplinească un vis: o călătorie de la Buenos Aires, Argentina, până la New York, SUA, şi nu oricum, ci călare. Admirând spiritul libertin al soţului său, antreprenoarea a acceptat să vândă restaurantul pentru a-i finanţa călătoria. Ulterior, pentru a se întreţine pe ea şi pe fiicele sale în absenţa soţului, a hotărât să deschidă un mic magazin în care să poată pună în aplicare câteva dintre cunoştinţele sale cosmetice dobândite în timpul călătoriilor.

    Cu ajutorul soţului, a obţinut un împrumut de 6.500 de dolari, a contractat un producător local de plante şi a deschis o mică fabrică pe litoral şi primul magazin The Body Shop. Totul se făcea pe baza unui buget strict, fără nicio concesie pentru estetică. Spre exemplu, a decis să picteze magazinul cu verde pentru că ascundea totul, chiar şi petele umede de pe pereţi, şi oferea discounturi clienţilor care îşi aduceau înapoi recipientele goale. De asemenea, clienţilor li se permitea să aleagă dintr-o gamă de uleiuri parfumate pentru a-şi personaliza cumpărăturile, deoarece era mai ieftin decât să adauge parfumuri scumpe în fiecare recipient. A evitat publicitatea plătită, bazându-se, în schimb, pe interviuri bine plasate, promovând cauze sociale şi oferind broşuri în magazine.

    Combinaţia de produse, strategie bună de relaţii publice, un personal bine pregătit şi un cumul de valori bine definite a generat rapid o poveste. |ntr-un an afacerea lui Roddick a crescut atât de mult încât a deschis un al doilea magazin. Când soţul aventurier s-a întors în primăvara anului 1977, The Body Shop era atât de popular, încât soţii Roddicks au început să se extindă prin francize. Unul dintre ingredientele-cheie ale afacerii a fost activismul social, sprijinul vocal pentru cauze precum Greenpeace, Amnesty International, salvarea pădurilor tropicale şi interzicerea testelor pe animale, iar asta s-a tradus în creşterea vânzărilor.

    Până în vara anului 1992, existau peste 700 de magazine The Body Shop, care generau vânzări de 231 milioane de dolari, fiind considerat al doilea cel mai popular şi respectat brand din Marea Britanie. Roddick afirma deseori că scopul afacerii sale nu sunt atât banii, cât implementarea principiilor etice şi morale ca standard de management; în 2006 The Body Shop a fost preluat de L’Oréal într-o tranzacţie de 652 milioane de lire sterline. Anita Roddick a decedat în 2007 şi a lăsat o mare parte din avere organizaţiilor caritabile.

  • Cătălin Păduraru: Vinarium, IWCB sau lupta la baionetă în războaiele vinului

    nde se află vinul românesc? Din punct de vedere calitativ, probabil la cel mai înalt nivel din istorie. Dar asta nu înseamnă prea mult, atât timp cât toate ţările producătoare de vin şi neatinse de vreun război sau limitare religioasă se află şi ele în aceeaşi fericită situaţie. Progresul, realizările tehnologice sunt, astăzi, la îndemana oricui. Vinul, produs cu identitate, are nevoie de istorie, de palmares, de pieţe cultivate (adică de pieţe în care să fie prezent, să aducă satisfacţii gustative dar şi satisfacţia profitului pentru cei care lucrează cu el), de cercetare, de comunicare. De o direcţie. Toată suflarea românească e bucuroasă de absorbţia fondurilor europene pentru reconversie (vie) şi retehnologizare (cramă).

    Asta este în amonte. Dar în aval? Astăzi este (relativ) bine. Dar mâine? Poate nu este întâmplător că aproape în toate cărţile dedicate domeniului apărute în străinătate şi destinate publicului larg nici măcar nu suntem menţionaţi. Sau, dacă suntem, ocupăm spaţii egale cu ţări ca Slovacia sau Malta… Revistele de specialitate nici nu se mai obosesc să ne treacă la „inventar”. Şcoli celebre ne-au scos din curriculum (una dintre ele funcţionează, de câţiva ani, şi în România; cursurile se predau în engleză şi maghiară).
    La nivelul mentalului colectiv internaţional nu există vinul românesc.

    Existăm sau nu pe pieţele internaţionale?

    Se înţelege că excepţiile, câteva firme româneşti care exportă (şi acelea, în majoritate, către „nişe etnice”), nu pot aduce România în plutonul forţelor care domină Lumea Vinului. Ţări cu potenţial mult mai mic decât cel al ţării noastre (sau despre care credeam noi „după ureche” că este mult mai mic) sunt prezenţe vizibile şi constante pe pieţele importante. Au strategii şi le duc la îndeplinire. De ce? Pentru simplul motiv că au înţeles că niciun clasament nu e bătut în cuie. Astăzi SUA sunt pe locul trei mondial, ceea ce, trebuie să recunoaşteţi, putea să pară o glumă în anii ’60-’70. Sigur, putem spune că SUA sunt o forţă pe toate planurile. Dar ce spunem atunci de Chile, Noua Zeelandă (a zecea exportatoare din lume)? În curând, vom înţelege că nici Georgia sau Moldova nu s-au mulţumit cu actuala ierarhie. Vorbim de piaţa „noastră” şi de pieţele internaţionale… Ca mâine şi piaţa noastră va fi una (pe deplin) internaţională. De la momentul în care Amazon va livra vinuri şi aici până la intrarea marilor operatori globali de distribuţie sau a marilor firme de vin (cu cifre de afaceri ameţitoare, de câteva ori mai mari decât întreaga noastra piaţă)  peisajul „nostru” se va schimba. Dramatic.

    (Se prea poate ca tonurile în care zugrăvesc vulnerabilităţile României viticole să nu fie prea plăcute.)

    Nu am cum să ocolesc adevărul: vor fi schimbări disruptive, cu o multitudine de efecte neaşteptate. Acest context nu este un accident istoric. Este lupta şi persuasiunea profesioniştilor şi rezultatul strategiilor naţionale (ale altor ţări).

    Accident istoric poate fi numit ceea ce pare a se întâmpla în Africa de Sud. Este posibil ca, din cauza turbulenţelor interrasiale de acolo, un mare jucător să lase mult loc liber.

    Se gândeşte România să acţioneze în vreun fel?

    Şi atunci, de ce să ne-mbătăm cu apă rece pretinzând că suntem a nu ştiu câta forţă vitivinicolă? Forţa poate fi măsurată prin prezenţa pe „raftul” internaţional.

    Contraargumentul că avem o piaţă internă destul de mare nu ţine. Cât de mare? Cine a măsurat pentru a şti potenţialul (limita de extensie)? Ce, cum, cât vor cumpăra consumatorii tineri (adică cum va arăta piaţa aceasta „fantastică” peste 3-4 ani)?

    Ar putea aduce vinul beneficii românilor?

    Oare crede cineva că în regiunea Bordeaux sau în Toscana ori în Marlborough trăiesc bine doar vinarii? Orice domeniu de activitate, că e vorba de construcţii, transport, comerţ, turism (inclusiv, sau, mai ales, cel „neindustrial”), avocatură, bănci, îşi sporeşte profitul când se atinge de performanţa adusă de vin în aceste regiuni.

    În Bordeaux, Alain Juppé, primarul de astăzi al oraşului, a investit bani publici printr-o fundaţie (!), zeci de milioane de euro în Cité du Vin! (Muzeul Vinului. Noi nu avem unul nici măcar de 1 milion de euro.) A promis o creştere fabuloasă a numărului de vizitatori în zonă. Şi asta se întâmplă. Doar prin aeroportul de aici trec anual 10 milioane de oameni.

    Berlinul, Parisul, Londra, Bruxelles-ul, Viena investesc bani publici în târguri şi concursuri de vin pentru a creşte vitalitatea (şi atractivitatea) acestor oraşe. Berliner Wine Trophy, Citadelles du Vin Paris (întrecut de International Wine Contest Bucharest, IWCB, ca număr de probe), IWC London, AWC Vienna – sunt modele de colaborare public-privat, în folosul tuturor cetăţenilor (la noi, crezându-se că e vorba de profitul producătorilor de vin, ceea ce este, în mod clar, greşit, ne mutăm de pe un picior pe altul).

    La noi, mai mult decât oriunde, este nevoie de sprijin. Trebuie să recuperăm timpul pierdut (trei decenii!). Prin dezvoltarea enoturismului am putea aduce acasă zeci de mii de români plecaţi în străinătate, care să întoarcă aici, găsindu-şi un rost ca angajat sau ca antreprenor. Enoturismul cere o suită întreagă de servicii şi divertisment variat, potrivit pentru toate vârstele. Pescuit, vânătoare, biking, tracking, welness, spa, tenis, golf, river rafting, o listă aproape fără sfârşit. Toate acestea antrenează mii de angajaţi, sute de antreprenori.

    Mai avem voie să plantăm zeci de mii de hectare (lucru rar întâlnit în UE). Se poate crea un program prin care să apară o categorie nouă socio-profesională, viticultori care să nu aibă neapărat propria cramă, care să „sindicalizeze”, trimiţând  strugurii la o cooperativă pentru vinificare şi condiţionare. Tot aici s-ar putea face şi îmbutelierea. Vinul s-ar obţine în condiţii decente şi ar fi posibil ca acest gen de colaborare în vederea obţinerii valorii adăugate să inhibe păguboasa producţie de vin de 2 lei, obţinut din hibrizi şi vândut pe marginea drumului.

    Vinul acesta prost şi ieftin, deşi iubit de multi români, nu poate asigura un ciclu economic care să ţină tinerii acasă şi, în niciun caz, să-i „întoarcă” pe cei deja plecaţi „afară”.

    Da, vinul românesc poate aduce beneficii materiale imense românilor dar nu putem omite nici „veniturile” acorporale. Cele care ar putea cu adevărat să ne facă să folosim sintagma „mândri că suntem români”.

    Ce face statul român? Stă. În cel mai fericit caz, se face că lucrează.

    În cei 28 de ani de la Revoluţie nu a existat niciun politician marcant, niciun înalt funcţionar care să abordeze serios problema vinului românesc. Şi în niciun caz cu ştiinţă. Privit exclusiv ca produs agricol, acesta nu se bucură de sprijinul ministerelor potrivite: Minsterul Culturii, Ministerul Turismului, Ministerul Afacerilor Externe, Ministerul pentru Mediul de Afaceri  sau, dacă există, sporadic, vreun sprijin, vinul nu este privit în dimesiunile lui reale.

    Drept urmare, efectele se văd. Sau nu se văd bine, pentru că nu avem radiografii la zi ale pieţei.

    Cercetarea, obligatorie pentru crearea unei strategii, nu poate fi asigurată de producători. Nici nu ar fi corect.

    Producătorii de vin fac… vin. Ei pot plăti sociologi, antropologi, economişti să facă studii care să răspundă problemelor lor directe. Ei nu pot rezolva „problema naţională”. Tot ce am enunţat mai sus cade în responsabilitatea statului, care, până la urmă, ar face aceste cercetări şi ar plăti experţi pentru conceptul de dezvoltare şi comunicare tot pe banii noştri. Sau pe bani europeni. (Lucru obligatoriu de menţionat, pentru că foarte mulţi oameni din stat folosesc expresia „v-am dat”.)

    Cercetarea cercetărilor (!) din străinătate ne arată clar ce am avea de făcut.

    Firmele private? Eforturi se fac. Sunt însă disparate. International Wine Contest Bucharest este un exemplu de reuşită la nivel de organizare şi afirmare internaţională. Mecanismul de colaborare stat-privat este însă blocat.

    Există şi multe iniţiative lăudabile care nu apelează la stat. Majoritatea, însă, nu îşi propun (şi nu e nimic rău în asta) să „mute munţii”. Interesant e că au început să se coaguleze parteneriate durabile între firmele private. Alianţele lor nu pot intra în concurenţă, însă, cu marile dezvoltări de forţe de pe plan mondial. Amintind de International Wine Contest Bucharest, am realizat că avem parteneri care au fost alături de acest mare concurs. E o formă de ipocrizie (la modă, nu ştiu de ce) de a expune public voalat Partenerii şi Sponsorii evenimentelor noncomerciale. Cred că vine de la alambicata lege a CNA-ului, care îşi transmite efectele de la TV către presa scrisă, neînţelegându-se că menţionarea sponsorului este minima recunoştinţă pe care poţi să o manifeşti faţă de cineva care a sprijinit un demers al binelui colectiv.
    Nu „un producător de apă minerală” este corect, ci, în cazul nostru, Aqua Carpatica, nu o marcă auto, ci Nissan ş.a.m.d.

    Unii dintre ei au sprijinit editarea lucrării Wine Wars – Războaiele vinului (lectură obligatorie pentru cei care au tangenţă cu vinul), iar mai nou sprijină una dintre cele mai interesante „construcţii” pentru Vinul românesc – Vinarium. O degustare-evaluare făcută de oameni de top din România pentru a se încerca formarea unui pluton de 100 de vinuri româneşti de top – la 100 de ani de România. Evaluarea va fi coordonată de singurul master of wine din România, Ana Sapungiu.

    E o ştire, nu?

    În cele două sesiuni Vinarium (fiecare de câte două zile), Ana Sapungiu MW a coordonat un panel format din oameni speciali ai societăţii noastre, oameni cu biografii impresionante. Am dorit să avem o interpretare holistică a vinurilor care pot fi promovate la 100 de ani de România. Chiar dacă s-a enunţat în glumă că „am strâns vreo 500 de ani de studiu în această încăpere”, rămâne – în mod serios – o sumă a competenţelor şi a unor unghiuri diferite de interpretare din domenii ca antropologia, arhitectura, istoria, literatura, arta dramatică, critica artei, business ş.a.m.d. pusă în folosul României.

    (În vinurile româneşti am îndrăznit să includem şi vinurile de peste Prut. Mulţi vor socoti acest gest o culpă. Noi l-am considerat a fi o datorie. Şi o realitate, dacă nu administrativă, măcar culturală şi istorică.)

    Statul român trebuie să întindă o mână şi să înveţe să fie partener. Într-un parteneriat, ambele părţi câştigă.

    Dezvoltarea Lumii Vinului (cu toate extensiile enunţate) degrevează statul de rezolvarea unor ecuaţii complicate, mai ales sociale, ajută la formarea brandului de ţară şi, pe termen mediu şi lung, contribuie la creşterea PIB. Dacă vrem.

  • ANUNŢUL făcut de două din cele mai mari hypermarketuri prezente pe piaţa românească. Sunt vizate produsele folosite de MILIOANE de consumatori

    Potrivit Kaufland, retailerul va reduce consumul de plastic în toate ţările cu cel puţin 20%, până în anul 2025, şi va asigura reciclabilitatea în proporţie de 100% a ambalajelor din plastic folosite pentru mărcile proprii, iar până la finele anului 2019 va delista anumite articole din plastic.

    „Printre articolele ce urmează a fi delistate din Kaufland până la sfârşitul lui 2019 intră, spre exemplu, beţişoarele pentru urechi din plastic, paiele de plastic marcă proprie şi vesela de unică folosinţă din plastic marcă proprie, care urmează să fie înlocuite în toate ţările cu alternative ecologice”, precizează reprezentanţii reţelei. Aceştia adaugă că, pe lângă evitarea deşeurilor de plastic, compania s-a angajat încă din 2013 să renunţe la particulele solide de microplastic în cazul produselor cosmetice şi de îngrijire corporală, precum şi în cazul detergenţilor şi al produselor de curăţenie.

    Citiţi mai multe pe www.gandul.info

  • Povestea lui David Hall McConnell, fondatorul Avon

    David Hall McConnell s-a născut pe 18 iulie 1858 în Oswego, New York, în familia unor imigranţi irlandezi, James şi Izabela (Hall) McConnell. McConnell a crescut la ferma tatălui său şi a urmat şcoala din districtul respectiv, apoi s-a înscris la şcoala normală din statul Oswego, plănuind să devină profesor de matematică.

    În schimb, în 1879 a ales să intre în domeniul de business, ca agent de vânzări pentru o agenţie newyorkeză de cărţi. În 1883 s-a mutat în Atlanta, Georgia, unde a continuat să se ocupe de comerţul cu cărţi. Deoarece nu reuşea să obţină suficiente venituri, a început să adauge mostre de parfum gratuite produse de el însuşi, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Curând, antreprenorul a înţeles că femeile erau mai interesate de parfumuri decât de cărţi, aşa că i-a venit ideea de le vinde din uşă-n uşă, aşa cum proceda cu cărţile.

    Astfel, în 1886, McConnel a înfiinţat o companie de parfumuri pe care le-a produs, o vreme, chiar în locuinţa sa. După un timp, a reuşit să deschidă un laborator de parfum în Suffern, New York. În 1892, la sugestia partenerului său de afaceri, a numit compania Perfume California Company. Curând, a adăugat o gamă nouă de produse cosmetice şi de toaletă pe care le vindea sub brandul CPC şi mai târziu a început să comercializeze odorizante şi diverse articole de casă, vândute sub brandul Perfection.

    Primul agent de vânzări care a lucrat pentru McConnell a fost Persis Foster Eames Albee. În anii următori a avut şi mai mult succes şi, la moartea antreprenorului, peste 30.000 de agenţi comercializau produsele companiei, iar volumul vânzărilor era măsurat în milioane de dolari. Numele actual al companiei, Avon, a fost folosit pentru prima data pe 1 septembrie 1929, dar înregistrarea oficială a fost făcută abia pe 30 august 1932. McConnell a păstrat funcţiile de preşedinte, preşedinte al consiliului şi deţinătorul principal al Avon Allied Products, Inc. şi al companiilor afiliate acesteia până la moartea sa. A fost, de asemenea, trezorier al G.W. Camrick & Co., o companie producătoare de farmaceutice din Newark, New Jersey, şi director al companiei Holly Hill Fruit Products, Inc., din Davenport, Florida.

    El a fost şi unul dintre fondatorii băncii naţionale Suffern, în cadrul căreia a deţinut mai multe funcţii de conducere. Pentru o perioadă, a fost superintendent al şcolilor din Suffern, preşedintele consiliului de educaţie Suffern şi trezorier al comitetului republican din districtul Rockland. În timpul primului război mondial, a fost preşedinte al consiliului de administraţie din Rockland County. McConnell a fost, de asemenea, cunoscut şi drept mason.

    Fondatorul Avon s-a căsătorit cu Lucy Emma, la Chicago, pe 31 martie 1885 şi au avut trei copii: Edna Bertha, Doris Hall, şi David Hall McConnell Jr. A murit la Suffern, pe 20 ianuarie 1937.

    În 2017, compania Avon Products a avut o cifră de afaceri de 5,7 miliarde de dolari, conform statista.com, un număr de circa 26.000 de angajaţi răspândiţi la nivel mondial şi un total de aproximativ 6,4 milioane de reprezentanţi comerciali.

  • Povestea lui David Hall McConnell, fondatorul Avon

    David Hall McConnell s-a născut pe 18 iulie 1858 în Oswego, New York, în familia unor imigranţi irlandezi, James şi Izabela (Hall) McConnell. McConnell a crescut la ferma tatălui său şi a urmat şcoala din districtul respectiv, apoi s-a înscris la şcoala normală din statul Oswego, plănuind să devină profesor de matematică.

    În schimb, în 1879 a ales să intre în domeniul de business, ca agent de vânzări pentru o agenţie newyorkeză de cărţi. În 1883 s-a mutat în Atlanta, Georgia, unde a continuat să se ocupe de comerţul cu cărţi. Deoarece nu reuşea să obţină suficiente venituri, a început să adauge mostre de parfum gratuite produse de el însuşi, iar rezultatele nu au întârziat să apară. Curând, antreprenorul a înţeles că femeile erau mai interesate de parfumuri decât de cărţi, aşa că i-a venit ideea de le vinde din uşă-n uşă, aşa cum proceda cu cărţile.

    Astfel, în 1886, McConnel a înfiinţat o companie de parfumuri pe care le-a produs, o vreme, chiar în locuinţa sa. După un timp, a reuşit să deschidă un laborator de parfum în Suffern, New York. În 1892, la sugestia partenerului său de afaceri, a numit compania Perfume California Company. Curând, a adăugat o gamă nouă de produse cosmetice şi de toaletă pe care le vindea sub brandul CPC şi mai târziu a început să comercializeze odorizante şi diverse articole de casă, vândute sub brandul Perfection.

    Primul agent de vânzări care a lucrat pentru McConnell a fost Persis Foster Eames Albee. În anii următori a avut şi mai mult succes şi, la moartea antreprenorului, peste 30.000 de agenţi comercializau produsele companiei, iar volumul vânzărilor era măsurat în milioane de dolari. Numele actual al companiei, Avon, a fost folosit pentru prima data pe 1 septembrie 1929, dar înregistrarea oficială a fost făcută abia pe 30 august 1932. McConnell a păstrat funcţiile de preşedinte, preşedinte al consiliului şi deţinătorul principal al Avon Allied Products, Inc. şi al companiilor afiliate acesteia până la moartea sa. A fost, de asemenea, trezorier al G.W. Camrick & Co., o companie producătoare de farmaceutice din Newark, New Jersey, şi director al companiei Holly Hill Fruit Products, Inc., din Davenport, Florida.

    El a fost şi unul dintre fondatorii băncii naţionale Suffern, în cadrul căreia a deţinut mai multe funcţii de conducere. Pentru o perioadă, a fost superintendent al şcolilor din Suffern, preşedintele consiliului de educaţie Suffern şi trezorier al comitetului republican din districtul Rockland. În timpul primului război mondial, a fost preşedinte al consiliului de administraţie din Rockland County. McConnell a fost, de asemenea, cunoscut şi drept mason.

    Fondatorul Avon s-a căsătorit cu Lucy Emma, la Chicago, pe 31 martie 1885 şi au avut trei copii: Edna Bertha, Doris Hall, şi David Hall McConnell Jr. A murit la Suffern, pe 20 ianuarie 1937.

    În 2017, compania Avon Products a avut o cifră de afaceri de 5,7 miliarde de dolari, conform statista.com, un număr de circa 26.000 de angajaţi răspândiţi la nivel mondial şi un total de aproximativ 6,4 milioane de reprezentanţi comerciali.