BusinessMagazin

Tag: controversa

  • I-a dat unui om al străzii 100.000 de dolari cu o singură condiţie. Ce a urmat e de necrezut

    Toată povestea a născut numeroase controverse, mai ales după apariţia la televiziune a documentarului realizat, “Reversal of Fortune”.

    În cadrul unui interviu, regizorul şi scenaristul Wayne Powers a spus că ideea i-a venit în Los Angeles, unde mulţi oameni ai străzii îi cereau bani. “Ce ar face un astfel de om dacă i-ai da o avere?”, se întreba Powers. A propus scenariul celor de la Showtime, iar aceştia i-au finanţat proiectul.

    Regizorul spune că l-a ales pe Rodrigue după ce a discutat cu mai mulţi oameni ai străzii, argumentând că cel ales era un om care avusese, pur şi simplu, mult prea mult ghinion în viaţă. “Atunci când mă gândesc la copilărie, cred că nimic nu a mers cum trebuia. Mama mea era alcoolică. Aveam petreceri tot timpul în casă, cred că am început să beau când aveam 13 ani”, a povestit Rodrigue. Înainte ca Powers să demareze proiectul, Rodrigue câştiga bani colectând sticle şi cutii. El câştiga în jur de 20 de dolari pe zi – suficient pentru a cumpăra mâncare, alcool şi ţigări.

    Odată cu începerea filmărilor, cei din echipa lui Powers nu au mai interacţionat cu omul străzii. I-au pus la dispoziţie un consultant financiar la care Rodrigue a apelat în prima zi; după întâlnire, el şi-a cumpărat o bicicletă şi s-a dus cu un prieten la un parc de distracţii. A închiriat o cameră la un motel, dar nu s-a obişnuit cu patul aşa că a dormit pe jos; părea că nu vrea să cheltuie mult şi ar putea să îşi schimbe viaţa.

    Ce a urmat seamănă destul de mult cu ceea ce se întâmplă cu majoraritatea celor care câştigă la loterie: toţi cunoscuţii au început să îi ceară bani, iar femeile au început să îi dea mai multă atenţie. După ce a cheltuit o sumă consistentă, Ted Rodrigue a plecat să îşi viziteze familia în Sacramento. S-a întors după o lună de zile, a închiriat un apartament şi şi-a cumpărat o camionetă.

    În 6 luni de zile, Ted Rodrigue a cheltuit toţi cei 100.000 de dolari; doi ani mai târziu, după ce a vândut tot ce putea, el a început din nou să colecteze sticle pentru a supravieţui.

    “A fost o perioadă frustrantă, pentru că a avut multe oportunităţi”, remarcă Powers. “Atunci când petreci mult timp cu cineva speri ca acea persoană să reuşească; din păcate, de data asta nu a fost cazul.”

    Sursa: Today i found out

  • Dacă va fi vreun lucru sau aspect al actualei crize care-şi va lăsa amprenta asupra culturii omenirii, acesta va fi masca de protecţie

    De asemenea, de acum deja banala mască a scos la lumină paradoxuri economice. Spre exemplu, în timp ce Germania este un producător important de utilaje care fabrică măşti şi materiale, industria germană, până să vină pandemia de COVID-19, nu avea o producţie naţională de măşti.
    Construirea unei astfel de capacităţi de producţie, permanentă sau pentru cazuri de nevoie, pare cu atât mai necesară cu cât este mai mult privită prin prisma unui scandal de fraudă de mai multe milioane de euro cu măşti importate căruia i-a căzut victimă Germania.
    La începutul lunii aprilie, procurorii germani au explicat public cazul. Astfel, spun ei, Renania de Nord-Westfalia, cel mai populat land al ţării şi unul dintre cel mai sever lovite de pandemie, a plătit 14,7 milioane de euro pentru aproximativ 10 milioane de măşti în martie doar pentru a descoperi că acestea nu există, scrie Euractiv. Un director executiv german care conduce două companii de distribuţie cu sediul la Zürich şi Hamburg a sunat alarma după ce şi-a dat seama că a fost păcălit.
    Conform raportului poliţiei, bărbatul a primit la mijlocul lunii martie o ofertă pentru furnizarea de măşti de la companii care se presupunea că au sediul în Asia. Presupuşii furnizori asiatici au primit ulterior o comanda mare de la Renania de Nord-Westfalia.  Autorităţile au transferat 14,7 milioane de euro către una dintre companiile gemane, care a făcut apoi o plată în avans de 2,4 milioane de euro.
    Potrivit anchetatorilor bavarezi, au fost mobilizate 52 de vehicule pentru a ridica râvnitele măşti din Olanda şi pentru a le aduce în ţară sub protecţia poliţiei. Dar măştile nu au fost de găsit. Compania de distribuţie a restituit 12,3 milioane de euro autorităţilor de stat. Cu toate acestea, nu este clar dacă restul de 2,4 milioane de euro, care a fost îngheţat în conturi bancare străine, poate fi recuperat.
    Măştile şi alte echipamente medicale de protecţie au devenit mărfuri mult râvnite la nivel mondial, iar procurarea lor este un motiv de bravadă pentru guverne.

    Cancelarul Angela Merkel a spus că o lecţie care trebuie învăţată din pandemie este că Europa trebuie să devină autosuficientă în producerea de echipamente medicale critice precum măştile. Piaţa a fost dominată până acum de producătorii din Asia, mai ales de cei din China.

    „Indiferent dacă această piaţă este actualmente dominată de Asia, avem nevoie de o anumită autosuficienţă, sau cel puţin să construim un pilon al producţiei proprii, în Germania sau în altă parte a Uniunii Europene”, a declarat Merkel la Berlin.
    Măştile au fost pe cale să provoace şi un scandal diplomatic între SUA şi Germania. Astfel, americanii au fost acuzaţi că au deturnat pentru uzul propriu 200.000 de măşti destinate Germaniei, potrivit BBC.
    Guvernul local din Berlin a declarat că un transport de măşti fabricate în SUA a fost „confiscat” la Bangkok. Măştile de tipul FFP2, comandate de forţele de poliţie din Berlin, nu au ajuns la destinaţie, a informat acesta, precizând că, probabil, transportul a fost redirecţionat către SUA.

    Companiei americane care produce măşti (în China), i s-a interzis să exporte produsele medicale în alte ţări în temeiul unei legi din perioada războiului din Coreea, invocată de preşedintele Donald Trump.
    Trump a spus că foloseşte legea privind producţia de apărare pentru a cere firmelor americane să livreze mai multe consumabile medicale pentru a răspunde cererii interne.

    Preşedintele a explicat că autorităţile americane au luat în custodie aproape 200.000 de aparate pentru respiraţie artificială N95, 130.000 de măşti chirurgicale şi 600.000 de mănuşi. El nu a spus de unde au fost luate.

    Guvernul Berlinului pretinde că SUA se fac vinovate de un „act de piraterie modernă”, demn de „vestul sălbatic”, şi a cerut administraţiei Trump să respecte regulile comerciale internaţionale.
    Acuzaţiile aduse de Berlin rezonează cu sentimentele altor oficiali europeni, care s-au plâns cu privire la practicile de procurare şi de diversiune ale SUA. În Franţa, spre exemplu, liderii regionali spun că se luptă să asigure consumabile medicale deoarece cumpărătorii americani le-o iau înainte în licitaţii. Preşedintele regiunii Île-de-France a comparat cursa pentru procurarea măştilor cu o „vânătoare de comori”. Autorităţile franceze s-au plâns că măştile necesare în lupta cu coronavirusul pe care Franţa le-a comandat din China au fost cumpărate de Statele Unite în ultima clipă în timp ce acestea erau pe cale să fie încărcate pe avioanele de marfă cu destinaţia Franţa. „Americanii plătesc de trei sau de patru ori suma pe care o stabilim noi. Şi plătesc în numerar”, a declarat Jean Rottner, şeful regiunii de est a Franţei, notează France Info. Americanii au reuşit să „deturneze” un avion încărcat cu măşti destinate iniţial Franţei chiar de pe pista de decolare.
    O explicaţie a „actelor de piraterie” americane ar fi că măştile aparţineau companei americane 3M, care avea obligaţia să aprovizioneze în primul rând spitalele americane. Confruntat cu lipsuri mari acasă, guvernul american s-a folosit de ceea ce se numeşte Defense Production Act (DPA, Legea pentru producţia de apărare) din 1950. 3M a vândut măştile celor care au oferit preţul cel mai mare şi care au venit cu cash, încălcând astfel Defense Production Act. Guvernul american s-a văzut astfel forţat să intervină şi să redirecţioneze transporturile de măşti pe care 3M le-a produs în China. Însă contracte anterioare activării DPA pentru ţări ca Italia şi Spania au fost onorate.
    Franţa s-a văzut şi ea în rolul SUA, fiind  forţată de Suedia să returneze măşti de faţă pe care le-a confiscat de la Spania. O comandă de 4 milioane de măşti de protecţie a fost programată să sosească de la compania suedeză Molnlycke – cu sediul în Lyon – în Spania. Cu toate acestea, pe 5 martie, guvernul francez a confiscat măştile. Cu două zile mai devreme, preşedintele francez, Emmanuel Macron, semnase un decret care permitea guvernului rechiziţionarea tuturor produselor necesare în lupta împotriva pandemiei.
    După 15 zile de presiune intensă din partea guvernului suedez, Franţa a fost nevoită să returneze măştile atât Spaniei, cât şi Italiei, care erau destinaţiile iniţiale. Dar nu toate măştile au ajuns acolo, Franţa oprind jumătate, fie pentru a fi folosite acolo, fie pentru reexport. În urma incidentului, compania suedeză nu mai permite ca mărfurile sale să circule prin Franţa şi îşi va muta logistica în Belgia, care va deveni centru de distribuţie. Povestea a fost expusă de revista franceză L’Express. Preşedintele Macron speră că Franţa îşi va reconstrui „suveranitatea naţională” în ceea ce priveşte producţia de echipamente medicale până la sfârşitul anului. Mediapart, sursa mai multor scandaluri în care au fost implicate autorităţile franceze, şi France 2 au anunţat că guvernul a ascuns cu bună ştiinţă penuria de măşti timp de peste două luni, schimbându-şi în consecinţă sfaturile de sănătate. Iniţial, ministerul sănătăţii a recomandat ca orice persoană aflată în contact cu un pacient cu coronavirus să poarte o mască. Dar, pe măsură ce stocurile au început să scadă, a insistat că măştile nu sunt folositoare decât pentru cei care care prezintă simptome de boală sau iau contact cu bolnavii. Când rezervele de măşti au crescut, a urmat o întoarcere la 180 de grade şi Académie Nationale de Médecine a anunţat că măştile de protecţie ar trebui să fie obligatorii pentru oricine iese din casă. Unele ziare germane au remarcat această „treabă franţuzească”. Un renumit doctor francez a descris ceea ce a făcut guvernul ca fiind o „minciună pentru o cauză bună”, anume pentru a se asigura că personalul medical are suficient echipament de protecţie.
    Şi Finlanda are o poveste fabuloasă cu măşti. Este vorba de un scandal care a lovit agenţia pentru aprovizionarea în situaţii de urgenţă a guvernului.
    O livrare de 2 milioane de măşti de protecţie a ajuns la începutul lunii aprilie din China pentru a ajuta la combaterea pandemiei, scrie Politico. Însă organismul guvernamental care coordonează furnizarea de bunuri esenţiale în situaţii de urgenţă NESA a anunţat că testele de laborator arată că măştile nu sunt conforme cu standardele şi nu sunt adecvate pentru utilizare în spital.
    Câteva ore mai târziu, Tiina Jylha – o celebritate de tabloid, vedetă de reality show-uri şi proprietară a unei clinici de chirurgie plastică din Estonia – a anunţat că a fost înşelată cu milioane de euro care i se cuvin pentru rolul său în procurarea măştilor.
    Potrivit lui Jylha, compania ei, Look Medical Care, a semnat un acord de 5 milioane de euro cu guvernul finlandez pentru a obţine măşti din China. În ultimul moment, Jylha a declarat pentru revista Suomen Kuvalehti că banii au fost deturnaţi într-un cont bancar belgian al omului de afaceri finlandez Onni Sarmaste. „Jaful s-a petrecut peste noapte“, a spus Jylha.
    Sarmaste are o versiune diferită a evenimentelor. El susţine că firma sa a fost cea care a încheiat un acord cu guvernul finlandez şi că doar a contactat-o pe Jylha pentru a se informa despre utilizarea clinicii sale ca furnizor de măşti. „Au spus că nu au marfă”, a povestit Sarmaste pentru ziarul Helsingin Sanomat. Aşa că el a cumpărat măştile din altă parte.
    Sarmaste a adăugat că Jylha şi soţul ei Tape Valkonen l-au ameninţat şi au angajat gaşca de motociclişti Hell’s Angels pentru a încerca să obţină 5 milioane de euro de la el. Omul de afaceri a spus că cineva a încercat să intre în apartamentul său în toiul nopţii şi că o piatră a fost aruncată prin fereastra lui. Jylha a negat acuzaţiile. Şeful agenţiei guvernamentale a recunoscut că a fost necesară scurtarea drumului pentru procurarea cât mai rapidă a măştilor. Tomi Lounema, CEO-ul NESA, a spus că agenţia a cumpărat măşti de protecţie şi de la Sarmaste şi de la Jylha, afacerile valorând fiecare câte 5 milioane de euro. Oficialul a precizat că loturile lui Sarmaste conţineau măştile substandard. Omul de afaceri susţine că cele 2 milioane de măşti erau la standarde de spital, dar pentru spitale chineze, nu pentru cele finlandeze.
    „Cel mare, cel rapid şi cel bogat îi vor mânca pe toţi ceilalţi. Condiţiile de pe piaţă sunt foarte dificile”, s-a plâns Lounema. Ulterior, acesta şi-a oferit demsia, care a fost acceptată de guvern. Premierul Sanna Marin a spus că şi-a pierdut încrederea în acest oficial.

  • Cum a devenit arta sufletul protestelor din Hong Kong: virală, rapidă Şi incredibil de puternică

    Protestele uriaşe din Hong Kong contra încercărilor Chinei de a-şi extinde autoritatea asupra Regiunii Administrative Speciale au atras atenţia lumii mai ales prin strategiile şi coordonarea aproape militare ale demonstranţilor, prin încăpăţânarea acestora şi prin dimensiunile căpătate de ele în politicile externe ale altor superputeri. Protestele din Hong Kong au şi o dimensiune aparte, una artistică, aşa cum au de obicei mişcările sociale de însemnătate istorică.
    En Liang Khong, editorialist la openDemocracy şi Financial Times, a documentat la faţa locului dimensiunile artistice ale protestelor într-un material publicat de FT şi intitulat „Hong Kong şi arta disidenţei”.

     
    Fumul se întinde în aer prin căldura de septembrie în timp ce mă îndrept spre frontiera Hong Kongului cu China continentală. Este ajunul festivalului de la jumătatea toamnei, iar destinaţia mea este satul de frontieră din Ping Che. Această regiune agricolă din teritoriile nord-estice ale oraşului-stat a fost mult timp locul de rezistenţă creativă împotriva eforturilor guvernului de a ceda terenurile intereselor imobiliare. În această seară, Clara Cheung m-a invitat să văd un dans al dragonului de foc: un spectacol pe care ea şi alţi artişti l-au creat alături de localnici. Este un ritual festiv care protejează simbolic satul, precum şi un act de protest subtil. „Când oamenii se simt neputincioşi, trebuie să ne întoarcem la ceva mai vechi”, spune Cheung. „Este important să conectăm prezentul cu trecutul.” Mulţimea din faţa noastră se întoarce, apoi se întoarce din nou, purtând un dragon din răchită uriaş ancorat de bastoane cu tămâie fumegânde. În timp ce ne plimbăm, linia copacilor se întrerupe, iar Shenzhen, megaoraş de pe continent, apare la orizont, aprinzând cerul cu fascicule de lumină albastre şi roşii. De partea noastră, pământul este scufundat în întuneric, luminat doar de stoluri de lanterne şi de pintenii fumegând ai dragonului. La sfârşitul nopţii, participanţii îşi fac fotografii, fluturând degetele în aer pentru a reprezenta cele „cinci cereri”: retragerea proiectului de lege care permite extrădarea în China, cel care a provocat şase luni de manifestaţii antiguvernamentale transformând viaţa de zi cu zi din Hong Kong într-o baie cu gaze lacrimogene; eliberarea protestatarilor din închisori; abrogarea clasificării protestelor ca revolte; o anchetă independentă privind violenţa poliţiei; şi sufragiul universal. Pentru a-ţi face o imagine despre era exploziunilor sociale din Hong Kong, de la mişcarea prodemocraţie Umbrella din 2014 până la protestele uriaşe de astăzi, trebuie să te gândeşti la ce înseamnă să trăieşti într-un oraş pe cale de dispariţie. Numărătoarea inversă până în 2047 continuă. Atunci, aranjamentul „o singură ţară, două sisteme” cu China – care permite regiunii „gradul său mare de autonomie” – va expira. Este o întrebare care a pus rapid stăpânire pe cultura din oraşul-stat, de la galerii la graffiti şi imnuri revoluţionare.

     
    Mergând pe străzile din Hong Kong în acest an, am vrut să înţeleg modul în care arta a devenit armă, umplând oraşul cu imagini intense care definesc şi alimentează disidenţa. Luaţi în considerare colectivul de artă Midnight Glue, ale cărui lucrări îi confruntă pe navetişti cu imagini ale nedreptăţii. Artiştii lipesc imagini în alb-negru despre brutalitatea poliţiei pe zidurile oraşului şi dau sensuri noi semnelor de la metrou. În loc să avertizeze pasagerii să fie atenţi pe unde calcă, autocolantele lipite pe trenuri cer „eliberarea tuturor protestatarilor arestaţi”. Kacey Wong crede că a găsit o altă modalitate de a contopi creativitatea cu ritmul protestelor. Un artist zvelt din Hong Kong, în primii treizeci de ani ai vieţii, cu ochii pătrunzători şi cu un zâmbet larg, este binecunoscut pentru operele de artă suprarealiste pe care le-a expus pe străzile oraşului pentru a protesta împotriva amestecului continental de-a lungul anilor.
    Wong a plimbat prin oraş un tanc din carton roz şi un robot roşu uriaş împodobit cu ciocanul şi secera galbene, simbolurile comuniste. La începutul anului trecut, în timpul unui protest, Wong a scos pe străzi o celulă de închisoare mobilă cu bare roşii. „Este ca şi cum am picta coşmarul”, îmi spune el la o bere. Îmbrăcat în poliţist chinez continental, el i-a arestat simbolic pe participanţii la o manifestaţie prodemocraţie şi i-a biciuit în public. Dar, pe măsură ce violenţa din stradă a degenerat, Wong a trecut la intervenţii mai uşoare şi la deghizări mai subtile. „Pentru a continua să-mi practic arta alternativă în primele linii ale frontului, trebuie să fiu mai agil”, explică el. Într-o reprezentaţie din august, pe care artistul o numeşte „Cele cinci porunci”, Wong s-a alăturat frontului protestelor costumat în Moise, ţinând un baston şi o tablă pe care stăteau scrise cerinţele protestatarilor. Artistul vede umorul şi frivolitatea pe care le poate injecta mulţimii importante pentru o mişcare încărcată cu emoţii crescute şi cu un sentiment de nedreptate. „Scopul meu este de a oferi un moment de uşurare, pentru a ne aminti că arta poate juca un rol de umanizare chiar şi în cele mai tragice momente.“


    Toate protestele sunt marcate de culturi distinctive. S-ar putea să vă gândiţi la caracatiţa uriaşă roz scoasă de protestatarii Extinction Rebellion din Londra, în octombrie, fugăriţi de poliţie de-a lungul bdului Whitehall. Sau la „microfonul uman” al mişcării Occupy Wall Street din New York din 2011, în care protestatarii au format cercuri concentrice pentru a amplifica şi microfona boxele. În mişcarea Vestelor Galbene din Franţa, vestele de lucru de culori aprinse au fost preluate atât ca simbol al muncii „precare”, cât şi la un nivel mai pragmatic, ca o piesă de uzură de zi cu zi care permite protestatarilor să intre sau să iasă cu uşurinţă din mulţime. Similar, în Hong Kong, protestatarii au fost nevoiţi să creeze o cultură care apare, se răspândeşte şi dispare rapid – un răspuns la tacticile poliţiei care încearcă să preia controlul asupra mediului în sine, umplând aerul cu gaze lacrimogene.
    Când am vorbit cu Wong, el era ocupat să facă un felinar „Pepe the Frog” pentru a-l duce în parcul Victoria pentru o întâlnire de noapte. „Este al dracului de urât”, spune artistul. Popularitatea memei cu Pepe în rândul protestatarilor din Hong Kong – o broască antropomorfă derivată dintr-o bandă desenată americană din 2006 şi adoptată faimos de altul drept simbol al urii – este controversată. Cum poate o icoană a supremaţiei albe să devină un simbol al mişcării din Hong Kong? Şi totuşi, imaginile cu Pepe au proliferat, adesea imprimate pe tricouri şi bannere. Wong îmi spune că pentru el, Pepe reprezintă ideea de broască gătită încet de vie, aşa cum este oraşul său natal. „O memă”, după cum îmi spune cercetătorul Gabriele de Seta, care a studiat cum a fost primit Pepe în China, „nu este intrinsec ceva progresist, reacţionar sau jignitor sau de bun augur.” Aceste imagini, care nu au autor şi sunt încontinuu prelucrate, sunt notoriu fluide. „Când ceva devine o memă, este întotdeauna mai greu de stabilit cu exactitate ce înseamnă”, spune el. „Când protestatarii din Hong Kong l-au transformat pe Pepe într-o icoană, nu a contat că alţi utilizatori din SUA îi dădeau valori rasiste. Dacă îl folosesc, este pentru că funcţionează.” Artiştii din Hong Kong caută, de asemenea, modalităţi mai liniştite de a exprima angoasa pe care o simt faţă pericolele care le ameninţă casa. O vedeţi clar în galeria de artă contemporană Blindspot, ale cărei ferestre hexagonale de la etajul 15 au vedere spre zona industrială a Wong Chuk Hang de pe coasta de sud a insulei Hong Kong. Imprimante impresionante cu jet de cerneală ale fotografului local South Ho Siu Nam stau aliniate de-a lungul pereţilor. Adesea surprinzând oraşul în liniştea nopţii târzii şi dimineaţa devreme, fotografiile documentează rănile provocate Hong Kongului de taifunul Mangkhut de anul trecut: „Martorii copacilor” (2018) înfăţişează copaci decapitaţi din tot oraşul – membrele lor schilodite întinse peste tot pe autostrăzi, vărsându-se în porturi – împotriva mareelor claustrofobe. Acestea sunt scene dintr-un oraş în ruină.


    Artiştii de aici parcurg acest teren de zeci de ani. Pe măsură ce inversarea identificării cu „chinezismul” în oraşul-stat continuă în ritm rapid (un număr copleşitor de tinerii se consideră cetăţeni ai Hong Kongului, nu chinezi), oamenii au dezvoltat modalităţi de a face faţă unui sentiment alunecos al identităţii. Teoretician cultural originar din Hong Kong, Ackbar Abbas a susţinut în 1997 că predarea – transferul suveranităţii către China continentală în acelaşi an – a dus la o schimbare profundă a producţiei culturale a oraşului. Deodată, ideile Hong Kongului ca o casă distinctivă s-au simţit ameninţate. Puteţi vedea acest lucru în noile producţii cinematografice din Hong Kong, argumenta Abbas, în care regizorii au fost obsedaţi de a scoate în prim-plan timpul, fie în scenele pline de atmosferă de pasiune în descompunere din operele lui Wong Kar-wai, fie în acţiunea înceţoşată aproape impresionistă din filmele de arte marţiale. La fel ca în anii ’90, artiştii de astăzi se luptă pentru a înţelege un oraş a cărui identitate pare imposibil de reţinut. Recunosc această emoţie într-un alt artist de la Blindspot, Luke Ching Chin Wai, care a făcut din ideea de criză meteorologică o nouă modalitate de a reflecta asupra lunilor de protest care i-au zguduit casa. Bărbosul de 47 de ani este foarte cunoscut în lumea artei din Hong Kong pentru creaţiile sale ludice şi conceptuale. Pe un colaj de sute de cărţi poştale care prezintă scene din peisajul urban din Hong Kong, el împrăştie picături mari de vopsea care acoperă fotografiile până la punctul în care imaginile deveni de neînţeles. Aceste imagini pierdute sar în ochi, sugerând ceva paradoxal: faptul că pierderea vederii ar putea deschide noi modalităţi de a privi oraşul. În ultima sa lucrare de artă, „Complexul de panică” (2019), Ching a presărat pe podeaua galeriei gândaci origami, împăturiţi meticulos cu bandă de adezivă brună (insecta este o referire la o insultă pe care poliţia din Hong Kong a aruncat-o protestatarilor în confruntările recente din stradă). Roiul de gândaci care traversează galeria rupe sentimentul siguranţei interne. Mă încordez.


    Alţi artişti din Hong Kong joacă rolul arhivarilor, surprinzând instantanee ale demonstraţiilor pentru posteritate. Unul dintre aceştia este Yuk King Tan, o femeie caldă, generoasă, care îmi oferă imediat o farfurie cu fructe proaspăt tăiate atunci când îi vizitez studioul, situat într-o zonă industrială dinspre partea de est a insulei. În interior, Tan a strâns rămăşiţe ale protestelor din trecut – bastoane, difuzoare, căşti – provenite din întreaga lume, inclusiv Coreea, Noua Zeelandă şi Hong Kong. „Mă văd documentând aceste proteste”, îmi spune ea, „plutind între lumi diferite.” Sampson Wong – un tânăr universitar, artist şi activist – a reunit un grup de designeri la începutul protestelor din acest an într-o încercare de a documenta toţi „Pereţii Lennon” din oraş. Aceştia poartă numele unui zid din Praga pe care au fost postate tributurile aduse lui John Lennon în 1980, transformat apoi într-un loc de promovare a opiniilor prodemocrate sub stăpânirea comunistă. Acum, sute de colaje murale strălucitoare au apărut în jurul Hong Kongului purtând mesaje de speranţă şi sprijin pentru protestatari. Prima mişcare a lui Wong a fost să păstreze un mural în cartierul Amiralitate, salvându-l fizic în iulie de forţele de demolare ale poliţiei. Epoca exploziilor sociale din Hong Kong dădea de mult timp semne de apariţie. Când am ajuns în oraş la sfârşitul lunii noiembrie 2014, în timpul mişcării Umbrella, ocupaţia prodemocraţie intra în jocul final, în timp ce protestatarii se străduiau să găsească o strategie de ieşire. Dar în Amiralitate, miezul oraşului, am fost şocat: am văzut o mare de corturi, piaţa era încă plină de biblioteci improvizate, concerte improvizate şi sesiuni de pictură de portrete. Piese monumentale de artă de protest au anunţat războiul pe fondul strălucirii districtelor de lux şi financiare. Uneori întâlneşti ceva atât de puternic încât te tulbură doar trecând pe lângă el. Îmi amintesc că am avut această senzaţie când am văzut o vastă copertină curcubeu formată din 250 de umbrele rupte (folosite ca scuturi împotriva norilor de gaze lacrimogene ale poliţiei) protejând protestatarii care se aflau pe o autostradă: o piesă extraordinară de teatru politic.


    În aceste zile, operele monumentale de artă utopică au dispărut, iar creativitatea mulţimii s-a împrăştiat în Hong Kong, artiştii fiind acum mult mai atenţi în a-şi produce opera rapid şi adesea anonim. Astăzi, în Hong Kong conceptul de artă de protest ca instigare la acţiune prin meme – ocuparea spaţiului, crearea de acţiuni – ne ajută să înţelegem cum o mişcare fără conducere centralizată pentru a o direcţiona a persistat atât de mult timp, înfruntînd un război de uzură orchestrat de la Beijing. Prin intermediul aplicaţiei de mesagerie criptată Telegram, este nevoie de puţin efort pentru a găsi un protest al studenţilor în piaţa Edinburgh, pe malul apei, din districtul central din Hong Kong. Starea de spirit este relaxată; majoritatea au venit în culoarea mişcării – negru – şi unii poartă ochelari şi căşti, dar în această după-amiază este uniformă, nu armură. În timp ce voluntarii mai în vârstă se deplasează prin mulţime împărţind măşti şi apă, un grup de protestatari intonează un cântec grav. Alţii se mută pentru a se alătura cântăreţilor. Ceilalţi dintre noi stăm şi ascultăm cum se desfăşoară imnul revoluţionar „Gloria Hong Kongului”. Compusă de un muzician anonim, lucrarea a fost răspândită iniţial de voluntari pe forumul online, LIHKG, de tip Reddit. Versiuni adiţionale au apărut ulterior pe internet, inclusiv un clip cu o orchestră simfonică completă, cu membrii îmbrăcaţi în echipament negru de protest (măşti şi pălării) cântând în ceea ce seamănă cu un nor vaporos de gaze lacrimogene. Spectatorii au intonat imnul ​​la un meci de fotbal între Hong Kong şi Iran, iar la un centru comercial, o reprezentaţie a stârnit o confruntare corală cu o mulţime pro-Beijing care urla ca răspuns imnul naţional chinez. A numi „Glorie Hong Kongului” melodie este a subestima piesa. Aceasta este ceva mai mult. Este arta ca memă: transmisibilă, transformabilă, virală. În săptămâna care a urmat, pe măsură ce trec de la malluri cu aer condiţionat la staţii de metrou, aud cum aceste spaţii devin săli de concert improvizate. Această perturbare a spaţiului oraşului de către muzică ne oferă o perspectivă importantă asupra modului în care cultura a susţinut mişcarea: acţionează ca un imn care adună oamenii la luptă; reflectă mentalitatea flashmob a protestatarilor (mişcare constantă, care se topeşte rapid, în faţa tacticii unei poliţii din ce în ce mai militarizate); şi creează momente de spectacol viral, care sunt apoi difuzate pe reţelele de socializare. Bannerele, afişele şi memele sunt împărtăşite prin grupurile Telegram în fiecare minut şi apoi se revarsă în viaţa reală, lipite pe „zidurile Lennon” din oraş.


    Artiştii protestatari din Hong Kong poartă un sentiment de superioritate estetică ca pe o armă. Distinctă faţă de alte mişcări de protest din întreaga lume, unde sunt adesea desfăşurate pancarte fabricate acasă pentru a pretinde autenticitatea, o dorinţă puternică de a crea „frumuseţe” contagioasă a devenit o insignă a mândriei în Hong Kong.
    Dar este mai mult decâtun  spectacol. „Creativitatea nu este doar la suprafaţă. Împinge mişcarea înainte“, spune Sampson Wong. Când istoricii viitorului vor studia acest moment, disecând motivele pentru care o mişcare fără lider a persistat atât de mult timp, cu siguranţă atenţia le va fi atrasă de modul în care cultura a devenit sufletul protestelor, cum ea a devenit virală: rapidă, infecţioasă şi incredibil de puternică.

  • Declaraţia controversată a unui lider USR: „Oricât ne-ar costa, merită scoşi romii din Centrul Vechi”. Cum a reacţionat după valurile de critici

    “Dacă îmi doresc ca CENTRUL ISTORIC al Botoşaniului în care clădiri de o arhitectură superbă sa fie puse în valoare, un pietonal care să fie un loc de promenadă cu terase elegante la care poţi servi o cafea în linişte, atunci DA, consideraţi-mă RASIST, LEGIONAR, HOMOFOB, ANTISEMIT, SEGREGAŢIONIST, FASCIST… Da, astea sunt epitetele primite ieri şi azi de mine după ce am afirmat că acest „centru vechi” pe care mi-l doresc nu poate deveni realitate fără a face curăţenie acolo oricât ar costa şi a scoate grupurile de cetăţeni care-şi petrec zi şi noapte pe pietonalul zonei şi care întâmplător sunt rromi. Acum, un grup din care şi eu fac parte şi-a arătat intenţia de a reface această zonă, de ai reda o viaţă frumoasă cum era odată. Dar buna intenţie nu s-a văzut deloc. S-au găsit imediat oameni care să critice, unii chiar cu ură, doar afirmaţia mea (întradevăr, nepotrivită la momentul respectiv) ca nu se poate face mai nimic acolo până nu sunt scoşi rromii din zonă”, a scris Adrian Hobjilă, pe Facebook.

    Vicepreşedintele USR Botoşani susţine însă că nu este rasist, antisemit, fascist sau altceva.

    “DAR orice etnie, religie, orice alta apartenenţă sau orientare ar fi avut aceşti cetăţeni de care vorbesc că efectiv ocupă centrului vechi, cu obiceiurile lor nepotrivite zonei, aş fi spus exact acelaşi lucru, as fi spus „să scoatem aceşti XXXXXXXX din centrul vechi pentru a putea face ceva acolo”. Această zonă a oraşului, cunoscută cu numele de „Centrul Vechi” chiar reprezintă ISTORIA ORAŞULUI BOTOŞANI. Eu sincer nu inţeleg de ce timp de 30 de ani autoritaţile locale au lăsat adevărate bijuterii arhitecturale în paragină, nu au intervenit pentru a opri degradarea lor şi a le pune frumuseţea în valoare. De ce oare ne ascundem după deget şi nu recunoaştem această problemă? O problemă majoră a oraşului nostru”, a conchis Hobjilă.

    Ulterior, acesta a prezentat scuze. “În cadrul acestui proiect am scăpat o expresie total nefericită şi total nepotrivită, că înainte de a reface şi a reamenaja centrul vechi, ar trebui să scoatem romi de acolo. Îmi cer şi pe această cale scuze faţă de comunitatea romă”, a spus vicepreşedintele USR Botoşani, pe Facebook.

  • Permissionless innovation: latura mai puţin ştiută a libertăţii de a inova

    Internetul a împlinit anul acesta 50 de ani. A creat între timp o revoluţie industrială şi socială şi a contribuit cu siguranţă la multe revoluţii populare. Se poate spune că internetul a dat startul unei noi ere. Iar această eră este marcată de un boom al inovaţiei. Internetul a oferit un mediu de viaţă şi dezvoltare propice inovaţiei. La rândul ei, inovaţia, mai ales în domeniul tehnologiei, a creat companii colosale, atât de puternice încât îşi creează propriile reguli şi se împotrivesc guvernelor care încearcă să le supravegheze activitatea şi să le limiteze libertatea de a inova, seva care le-a dat viaţă.

    Potrivit zeilor tehnologiei din Silicon Valley şi din alte centre tehnologice din SUA sau alte părţi ale lumii, inovaţia este, de obicei, leacul pentru aproape orice problemă socială, scrie The Washington Post. Dacă ar exista o frază inteligentă pentru a descrie acest mod de a gândi, aceasta ar fi „Tehnologia vine în ajutor!”.

    Singura problemă este că factorii de decizie guvernamentali şi autorităţile de reglementare, birocraţii din instituţiile statului, nu împărtăşesc întotdeauna această abordare. Primul lor instinct este de obicei să privească orice tehnologie nouă – drone, maşini fără şofer, inversarea extincţiei – ca pe ceva care poate prezenta un risc real pentru societate. Spun ei, tehnologia trebuie să fie reglementată şi controlată pentru a preveni ca lucrurile să nu scape de sub control.

    Aşa a apărut o nouă sintagmă – „inovaţie fără permisiune” – pentru a descrie abordarea politică favorizată de elita digitală. Sintagma înseamnă exact ceea ce pare că ar trebui să însemne: inovatorii nu ar trebui să ceară permisiunea nimănui înainte de a aduce o nouă tehnologie pe lume. În schimb, sarcina probei ar trebui să fie a autorităţilor de reglementare – acestea ar trebui să fie forţate să arate că există o ameninţare reală şi imediată pentru societate în acea tehnologie. Adică inovatorii vor să li se aplice principiul nevinovăţiei până la proba contrară. În lipsa unei astfel de dovezi, inovaţia ar trebui să fie lăsată să înflorească.

    În ultima jumătate de secol, companiile americane au ştiut o singură doctrină, răspândită de şcoala de ştiinţe economice de la Chicago: ele cunosc cel mai bine ce este de făcut,  iar reglementarea nu este bună la nimic. Concurenţa a încurajat inovaţia, care a devenit „inovaţie fără permisiune”, ceea ce a dus la „exploatare fără permisiune”, scrie John Letzing, editor pentru World Economic Forum, într-o analiză a schimbărilor din economia mondială din 1973, când fondatorul WEF, Klaus Schwab, a lansat primul manifest de la Davos, şi până în prezent. În urmă cu 50 de ani, o companie ca Patagonia, producător de top de articole outdoor care îşi identifică motivul existenţei cu salvarea planetei, n-ar fi avut probabil nicio şansă de supravieţuire.

    Refrenul lobbyului pentru companii sună şi astăzi de cele mai multe ori aşa: „deoarece reglementarea poate afecta profiturile, va afecta şi capacitatea noastră de a investi şi inova şi de aceea va afecta interesul public”. În SUA, refrenul apare la televizor, în reclamele marilor companii farmaceutice, scrie Tom Wheeler, fost preşedinte al Comisiei Federale pentru Comunicaţii din SUA, iar acum asociat la Center for Technology Innovation, pe blogul Institutului Brookings.

    Reţelele de telecomu-nicaţii şi furnizorii de internet se folosesc de argument pentru a ucide neutralitatea internetului. Marile companii de tehnologie se ascund în spatele principiului pentru a exploata intimitatea persoanei. Argumentul a primit forţe noi prin dezvoltarea internetului. Au apărut companii noi puternice, iar cele vechi, care au supravieţuit, s-au adaptat noilor condiţii. Tehnologia digitală a început să fie prezentată ca fiind ceva aproape magic. Orice interfera cu capacitatea companiilor de a-şi stabili propriile reguli pentru piaţa digitală ameninţa să distrugă această magie. Odată cu lupta companiilor pentru dereglementare, sau pentru evitarea regulilor impuse de guverne, a apărut termenul de inovare fără permisiune, motivul pentru care companiile se opun supravegherii activităţii lor de către guverne. Inovarea fără reguli ţine de mitul geniului din garaj, devenit imaginea întreprinzătorilor din lumea digitală. Rezultatul inovării fără permisiune a rezultat prea des în exploatare fără permisiune – modelul de business digital al companiilor a exploatat prea des utilizatorii transformând informaţii personale private în active corporate pentru a fi monetizate. Din cauza dereglementării, companiile au fost libere să-şi stabilească propriile reguli de comportament, inclusiv strângerea de date pentru crearea de monopoluri. Inovarea fără permisiune a devenit, în dogma corporate, baza „creşterii economice extraordinare” bazate pe internet. Orice tendinţă de reglementare sau de întărire a supravegherii în sector ar fi însemnat împiedicarea acestei creşteri sau chiar erodarea drepturilor omului. „Fără îndoială, inovarea fără permisiune a adus noi capabilităţi uimitoare”, spune Wheeler. Însă a adus şi „invazia fără permisiune” a intimităţii private, a produs „vătămări fără permisiune” unor pieţe cândva competitive şi „amestec fără permisiune” în procesele democratice.
    În 2014, John Naughton, profesor de înţelegerea tehnologiei la Open University din Marea Britanie, scria în The Guardian despre importanţa inovaţiei fără permisiune. Lucrul cel mai extraordinar despre internet este modul în care permite existenţa  inovaţiei fără permisiune. Acest lucru provine din două decizii cu efecte mari pentru viitor luate de creatorii internetului la începutul anilor ’70: că nu va exista proprietate sau control central şi că reţeaua nu va fi optimizată pentru o anumită aplicaţie: tot ce va face va fi să preia pachete de date dintr-o aplicaţie de la un capăt şi să facă tot posibilul pentru a livra pachetele respective la destinaţie. Dacă cineva avea o idee de aplicaţie care ar putea fi realizată folosind pachete de date (şi era suficient de inteligent pentru a scrie software-ul necesar), atunci reţeaua ar face-o pentru el, fără întrebări. Aceasta a avut ca efect coborârea dramatică a ştachetei pentru inovaţie şi a rezultat într-o explozie de creativitate.

    Ceea ce au creat designerii internetului, de fapt, a fost o maşinărie globală de răspândire a surprizelor. Webul a fost prima mare surpriză şi a venit de la un singur om – Tim Berners-Lee – care, cu un grup mic de asistenţi, a scris software-ul necesar şi a conceput protocoalele necesare pentru a implementa ideea şi apoi a lansat-o asupra lumii, punând-o pe serverul de internet al CERN în 1991, fără a fi nevoie să ceară permisiunea nimănui.

    În cartea sa din 2016 „Inovarea fără permisiune: cazul continuării libertăţii tehnologice cuprinzătoare”, Adam Thierer, cercetător la Mercatus Center, argumentează că dacă „principiul precauţiei” triumfă asupra „inovării fără permisiune”, rezultatul va fi mai puţine servicii, bunuri de calitate inferioară, preţuri mai mari, creştere economică mai lentă şi scădere în nivelul de trai în general.Atunci când politica publică este modelată de raţionamentul „principiului precauţiei”, spune el, aceasta reprezintă o ameninţare serioasă pentru progresul tehnologic, antreprenoriatul economic şi prosperitatea pe termen lung. În schimb, inovaţia fără permisiuni a alimentat succesul internetului şi cea mai mare parte a economiei moderne bazate pe tehnologie. „De asemenea, inovaţia fără permisiune va alimenta următoarea mare revoluţie industrială – dacă o vom permite.”
    Lucrurile s-au schimbat între timp. În lumea corporate a început să se dezvolte principiul inovării sociale, care ar trebui să aibă un impact pozitiv asupra mediului şi societăţii. Tendinţa este izbitoare. Doar din 2014 numărul de companii certificate ca fiind „corporaţii de tip B”, companii cu angajamente verificate pentru echilibrarea profitului şi scopului existenţei prin abordarea unor probleme ca inegalitatea şi drepturile angajaţilor, a crescut cu 366%. Anul acesta, inovaţia socială a companiilor a luat forma capitalismului stakeholderilor – câteva zeci de companii mari americane s-au angajat să fie mai atente cu mediul, societatea, muncitorii, furnizorii etc. Este vorba de opusul „exploatării fără permisiune”, produsul „inovaţie fără permisiune”. Motivul schimbării de doctrină? În primul rând, investitorii activişti le fac viaţa din ce în ce mai grea companiilor. Apoi, politica şi opinia publică se schimbă în SUA, unde doi candidaţi principali ai democraţilor din cursa pentru alegerea în 2020 a concurentului final la preşedinţie, Bernie Sanders şi Elizabeth Warren, au promis schimbări majore în ceea ce priveşte modul în care sunt conduse companiile.
    Şi China practică inovaţia fără permisiune, spune belgianca Eleonore Pauwels, cercetătoare de etică la Universitatea Naţiunilor Unite din New York. În schimb, europenii „mizează pe a fi tipii buni”, spune ea. Acest lucru ar putea însemna, de exemplu, dezvoltarea de sisteme AI care necesită seturi de date mai mici, dar cu sporirea confidenţialităţii şi încrederii, şi care sunt mai transparente decât ale concurenţilor.

  • Postare controversată a edilului din Sectorul 4 din Capitală. Primarul IRONIZEAZĂ un om care caută prin gunoaie/ FOTO

    ”Nu te arunca cu capul înainte, să nu rămâi ”în aer”. P.S.: Colectează inteligent!”, a fost mesajul care însoţea postarea ironică a lui Daniel Băluţă.

    În numai o oră de la postare, Daniel Băluţă a strâns aproximativ 200 de reacţii şi 30 de comentarii.

  • Postare controversată a edilului din Sectorul 4 din Capitală. Primarul IRONIZEAZĂ un om care caută prin gunoaie/ FOTO

    ”Nu te arunca cu capul înainte, să nu rămâi ”în aer”. P.S.: Colectează inteligent!”, a fost mesajul care însoţea postarea ironică a lui Daniel Băluţă.

    În numai o oră de la postare, Daniel Băluţă a strâns aproximativ 200 de reacţii şi 30 de comentarii.

  • O sculptură a lui Tutankhamon, sursă de controverse, vândută pentru 6 milioane de dolari

    Numele cumpărătorului sculpturii cu o înălţime de 28,5 centimetri nu a fost făcut public.

    Sculptura provenea dintr-o colecţie privată, Resandro Collection, însă autorităţile egiptene au cerut blocarea licitaţiei şi returnarea relicvei.

    Joi, câteva zeci de persoane s-au adunat în faţa sediului din Londra al casei de licitaţii, cu steaguri egiptene şi pancarte pe care se putea citi textul “opriţi tranzacţiile de antichităţi furate”.

    Egiptenii sunt de părere că locul sculpturii este într-un muzeu.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Povestea MAGNATULUI care deţine 85 DE COMPANII şi are 400.000 de CHIRIAŞI

    James Tuttiett, în vârstă de 53 de ani, a construit un imperiu imobiliar plin de controverse. Acesta a făcut milioane de lire sterline din taxele de chirie solicitate celor peste 400.000 de gospodării care se aflau pe proprietăţile sale funciare, conform Daily Mail. 

    House record controlează 85 de companii ce deţin proprietăţi funciare uriaşe în Newcastle, Birmingham, Leeds, Coventry şi Londra, iar în general acesta este singurul director sau angajat al firmelor. Chiriaşii trebuie să plătească taxe care aproape s-au dublat la fiecare zece ani, ceea ce înseamnă că vor ajunge la mii de lire sterline pe an în deceniile viitoare. Taxa a determinat deja câţiva dintre aceştia să nu poată să-şi vândă proprietăţile. Săptămâna trecută Guvernul a propus interzicerea închirierilor de noi clădiri. Lansând o consultare de opt săptămâni, Secretarul Comunităţilor, Sajid Javid, a declarat că procesul este nedrept. „E clar că prea multe case noi sunt construite şi vândute în leasing, exploatând cumpărătorii de case. E destul. Aceste practici sunt nedrepte, inutile şi trebuie să se oprească ”, a spus el. Companiile lui Tuttiett deţin, de asemenea, licenţe de şcoli, cluburi de sănătate şi staţii de alimentare cu combustibili. 

    Andrew Henderson este unul dintre clienţii nemulţumiţi. El şi-a cumpărat casa aflată în Blackburn de la constructorii Taylor Wimpey acum şase ani, doar pentru a descoperi că dezvoltatorul şi-a vândut ulterior proprietatea către una dintre companiile lui Tuttiett. „În prezent plătim în jur de 145 de lire sterline la fiecare şase luni, sumă care se dublează la fiecare zece ani. Aşa că în 45 de ani, în timp ce mă voi bucura de pensionare, voi plăti 10.000 de lire sterline pe an pentru a locui în casa mea, care va fi cumpărată în totalitate şi plătită”, spune acesta.

     

  • Cine este omul care a creat uniformele NAZISTE şi cum a clădit o companie de miliarde cu prizonieri francezi sau polonezi in timpul războiului

    Fondată în urmă cu aproape un secol de antreprenorul german cu acelaşi nume, compania de modă Hugo Boss a avut de parcurs un drum lung, presărat cu controverse, înainte de a se transforma în brandul de lux cu venituri de peste 2,7 miliarde de euro din prezent.

    Hugo Ferdinand Boss s-a născut pe 8 iulie 1885 în Metzingen, Germania, şi a fost cel mai tânăr dintre cei cinci copii ai Luisei şi ai lui Heinrich Boss. Între 1903 şi 1905 a urmat serviciul militar. La întoarcere, a lucrat într-o ţesătorie în Konstanz. În 1908 antreprenorul a moştenit magazinul de lenjerie al părinţilor săi şi, în acelaşi an, s-a căsătorit cu Anna Katharina Freysinger, cu care a avut o fiică. În 1914, Boss a fost mobilizat în armată şi a servit în Primul Război Mondial, cu rangul de caporal. În 1923 Boss şi-a fondat propria companie de retail vestimentar în Metzingen, iar un an mai târziu a pus bazele unei fabrici. Iniţial, compania a produs tricouri şi jachete, apoi uniforme de lucru, echipament sportiv şi pelerine de ploaie.

    Boss s-a alăturat partidului nazist în 1931, cu doi ani înainte ca Hitler să vină la putere. După aceea, compania a fabricat şi uniforme pentru organizaţiile paramilitare naziste SA şi SS, pentru organizaţia hitleristă de tineret Hitlerjugend, pentru angajaţii poştei şi cei ai căilor ferate, iar mai târziu, pentru Wehrmacht, armata Germaniei naziste. Unii angajaţi ai companiei se spune că erau prizonieri francezi sau polonezi, forţaţi să muncească. În 1999, o serie de avocaţi americani ai supravieţuitorilor Holocaustului aveau să pornească un proces legal împotriva companiei Hugo Boss, acuzând-o că a folosit sclavi în timpul războiului. Compania şi-a prezentat scuzele faţă de folosirea abuzivă a 140 de muncitori polonezi şi 40 francezi.

    După cel de-al Doilea Război Mondial, odată cu procesul de denazificare, Boss a fost etichetat drept activist, susţinător şi beneficiar al naţional-socialismului, ceea ce a dus la o amendă grea, eliminându-i de asemenea dreptul de vot şi de a conduce o afacere. Cu toate acestea, hotărârea iniţială a fost atacată în instanţă, iar Boss a primit o pedeapsă mai puţin severă.

    Totuşi, din pricina efectelor interdicţiei, antreprenorul a fost nevoit să cedeze conducerea companiei ginerelui său, Eugen Holy. Antreprenorul a murit din cauza unui abces dentar pe 9 august 1948. În 1950, compania Hugo Boss a primit prima comandă pentru costume pentru bărbaţi, ceea ce a dus la o extindere a echipei la 150 de angajaţi până la sfârşitul anului. În 1969, Eugen Holy s-a retras la rândul său, lăsând compania fiilor săi, Jochen şi Uwe, care au început dezvoltarea internaţională.

    Compania a devenit marcă înregistrată în 1977. În 1984, a apărut primul parfum marca Boss. Acest lucru a ajutat compania să înregistreze creşterea necesară pentru a fi listată la bursa din Frankfurt în anul următor. În 1989 compania a fost cumpărată de grupul japonez Marzotto, care a achiziţionat o participaţie de 77,5% pentru suma de 165 milioane de dolari în 1991, doi ani mai târziu introducând mărcile Hugo şi Baldessarini.

    În prezent, compania este deţinută de grupul Valentino SpA. Hugo Boss are venituri de peste 2,7 miliarde de euro şi circa 14.500 de angajaţi, activând în peste 6.100 de puncte de vânzare în 124 de pieţe, cu fabrici în ţări precum Turcia, Polonia, Italia, Franţa, Germania şi SUA. Hugo Boss AG deţine în mod direct peste 364 de unităţi, 537 de magazine monobrand şi peste 1.000 de francize proprii. În România, brandul german a reintrat anul trecut, adus în sistem de franciză de antreprenorul Adrian Antonio Gică, fiind la a treia încercare pe piaţa locală.