BusinessMagazin

Tag: clasamente

  • Opinie Dragoş Damian: Nimeni nu se bucură de creşterea pieţei farma şi nici nu crede în aceasta

    Dragoş Damian este CEO al companiei farmaceutice Terapia-Ranbaxy şi preşedintele Asociaţiei Producătorilor de Medicamente Generice din România.

    Excepţia care arată o creştere a pieţei de medicamente cu 5,7% în trimestrul 2 din 2014 – conform analizelor companiei Cegedim – este în totalitate urmarea aşa-zisului efect de bază, în condiţiile în care trimestrul corespunzător din 2013 a fost foarte contractat, datorită îngrijorării jucătorilor din piaţă ca urmare a aplicării reformelor anunţate de instituţiile statului.

    Tendinţa de scădere a vânzărilor de medicamente se menţine, prognozele rămânând de -1% în valoare şi -2% în volume şi zile de tratament – aceştia din urmă fiind indicatorii corecţi ai accesului populaţiei la medicamente.

    Mai mult, în condiţiile în care exportul paralel se menţine la cote înalte iar mecanismele de fraudă nu au fost nu au fost cu totul annihilate, experţii consideră că cifrele date publicităţii nu reflectă consumul real, ci unul cu cel puţin 10% mai mare decât în fapt.

    În condiţiile în care piaţa a crescut cu numai 2% în semestrul 1 faţă de aceeaşi perioadă a anului trecut, taxa clawback aplicată producătorilor de medicamente a crescut cu peste 40% (în valoare absolută a coeficientului de deficit, de la 14,5% în S1 2013 la 20% în S1 2014). Această evoluţie este dovada izbitoare că întregul consum de medicamente peste o finanţare echivalentă anului 2010 este imputat producătorilor. Asta se întâmplă în condiţiile în care încasarea banilor pe medicamente, la nivel de producător, se menţine la peste 200 de zile, în contradictţie cu afirmaţiile autorităţilor care arată că plăţile se fac în 90 de zile.

    Producătorii de medicamente generice sunt obligaţi să finanţeze includerea de medicamente noi pe listă, să plătească taxa clawback pentru canalele de distribuţie şi, în din ce în ce mai multe cazuri, să plătească o “taxă de raft” pentru a avea acces pe anumite canale comerciale.

    Acestea sunt motivele pentru care în ultimii ani au dispărut peste 1.300 de medicamente ieftine din piaţă iar pacienţii şi statul sunt obligeţi să plătească pentru medicamente mai scumpe în lipsa unor variante ieftine.

    Astfel, în absenţa voinţei politice de aplicare a unor măsuri discutate atât cu instituţiile statului cât şi cu organismele internaţionale care să corecteze reglementarile toxice din sistem, prognozele pentru S2 din 2014 şi pentru 2015 rămân rezervate şi indică o descreştere cu 1% până la 3%.

    În plus, prognoza pentru taxa clawback, în lipsa introducerii unei formule diferenţiate şi odată cu includerea de medicamente noi pe listă fără o suplimentare a bugetelor, este de creştere până la 24% în trimestrul 4 – efectul fiind resimţit în cele din urmă de milioanele de pacienţi cronici prin dispariţia în continuare a medicamentelor ieftine, ei trebuind să plătească o contribuţie personală mai mare pentru a cumpăra medicamente mai scumpe.

    Pentru producătorii de medicamente lipsa acestor măsuri de corecţie înseamnă amânarea investiţiilor, scoaterea din portofoliu a produselor nerentabile şi scăderea competitivităţii în ansamblu.

    România îşi agreavează riscul de a rămâne doar un importator şi nu un producător de medicamente. Şi să continue să rămână pe o balanţă comercial negativă în condiţiile în care medicamentele crează circa 15% din deficitul comercial.

  • Găsim pe cineva 
căruia să-i pese?

    Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

    Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

    El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

    Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

    El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

    Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.

  • Găsim pe cineva 
căruia să-i pese?

    Pe coperta acestui număr al revistei am preferat să punem un procent simplu, 5%. Însuşită corect de români, cu rang sau fără, o creştere economică anuală de 5% ar putea scoate România din coada clasamentelor europene şi ar rezolva chestiuni majore, sociale şi economice. Pentru asta ne trebuiesc, în primul rând, oameni cărora să le pese.

    Josè Antonio Abreu este un om căruia îi pasă. Ideea de bază a lui Abreu, dirijor, pianist, economist  şi educator, a fost să înveţe copiii săraci să cânte la un instrument şi să facă parte dintr-o orchestră. A înfiinţat Fundaciûn del Estado para el Sistema Nacional de las Orquestas Juveniles e Infantiles de Venezuela. Organizaţia a traversat zece administraţii, de la Carlos Andres Perez la Hugo Chavez şi urmaşul acestuia, mizând pe puterea muzicii de a se transforma într-un agent de dezvoltare socială; Abreu a obţinut prima finanţare din partea statului în 1976, după ce orchestra sa de numai un an a triumfat într-un concurs internaţional în Aberdeen. În prezent, sub tutela autorităţilor, El Sistema a devenit o organizaţie care adună 102 orchestre simfonice formate din tineri, 55 de orchestre formate din copii, 270 de centre muzicale şi 250.000 de muzicieni.

    El Sistema l-a dat lumii pe Gustavo Dudamel, directorul muzical al filarmonicii din Los Angeles sau pe Edicson Ruiz, care la 17 ani devenea cel mai tânăr muzician primit în filarmonica din Berlin. În 2007 El Sistema a primit 150 de milioane de dolari, pentru dezvoltare, din partea Inter-American Development Bank; bancherii, cărora iniţial li se părea că muzica clasică este a elitelor şi nu pentru săracii lui Abreu s-au lăsat convinşi de studiile care arătau că în jur de două milioane de copii educaţi de El Sistema şi-au îmbunătăţit performanţele şcolare şi prezenţa la cursuri şi s-au îndepărtat de zona delicvenţei juvenile. Banca a calculat că fiecare dolar învestit in El Sistema aduce 1,68 dolari în ceea ce se cheamă dividende sociale. Experienţa lui Abreu este copiată astăzi în multe ţări ale lumii.

    Mie mi se pare o poveste uluitoare nu din perspectiva lui Aberu (care, desigur, este motorul afacerii) ci în privinţa modului în care politicienii au înţeles şi ajutat El Sistema – trebuie să ştiţi că mult hulitul Hugo Chavez a fost unul dintre cei mai importanţi susţinători ai proiectului (şi cine va defini asta drept populism să îşi muşte limba!).

    El Sistema araă că se poate, timp de aproape 40 de ani şi cu milioane de tineri şi cu muzică bună, din aceea pentru elite. Nu s-ar putea şi la noi, cu 5%? Cu un program naţional de combatere a sărăciei, cu sprijin pentru antrepenoriat, pentru fermieri, cu recalificare pentru şomeri, cu taxe omeneşti, cu toate chestiunile simple care formează premisele unei dezvoltări durabile. Cu bugete multianuale, cu planuri şi gândire pe termen lung, cu mai puţine studii de fezabilitate şi cu mai multe rezultate concrete, fără clientelism politic, construind, în schimb, o elită economică şi culturală. Soluţiile crizelor pe care le traversăm nu sunt ascunse în cine ştie ce formule complicate, ar fi deajuns ca oamenii să-şi facă bine treaba, să le pese. Şi nu, nu este numai problema politicienilor sau a miniştrilor, ci a tuturor.

    Leg de cele de mai sus un tablou al lui Adriaen Pietersz van de Venne, „Pescarii de suflete“ (1614). Este vorba de concurenţa dintre clericii protestanţi şi preoţii catolici în capturarea sufletelor rătăcite, o alegorie a Reformei.

  • Patru reguli de care trebuie să ţii cont dacă nu vrei să îmbătrâneşti în funcţia în care munceşti astăzi

    1. Sunteţi cu adevărat buni la ceea ce faceţi?

    Pare o întrebare simplă, dar a fi bun în cadrul locului de muncă ocupat este un aspect critic în câştigarea dreptului de a avansa. Întrebaţi-vă dacă sunteţi unul dintre angajaţii cu cele mai bune performanţe în funcţia ocupată şi dacă acest lucru este recunoscut de colegii dvs.. Doar faptul că dvs. credeţi că sunteţi foarte bun nu înseamnă că şi ceilalţi au observat performanţele dvs.. Urmăriţi semne evidente precum complimentele, indicatorii de performanţă, bonusurile şi clasamentele interne din cadrul companiei care să arate unde vă plasaţi în ochii managerului.  Dacă din acestea rezultă că nu aveţi încă reputaţia dorită, căutaţi modalităţi de a vă demonstra valoarea: oferiţi-vă voluntar pentru proiecte importante, petreceţi mai mult timp la birou, dobândiţi rezultate mai bune în clasamentele interne.

    2. Sunteţi mai eficient?

    Gândiţi-vă cât de mult timp obişnuiaţi să petreceţi în momentul în care v-aţi ocupat poziţia  pentru a rezolva diverse sarcini şi comparaţi-le cu perioada pe care o petreceţi în prezent pentru a duce la bun sfârşit aceste sarcini. Angajaţii care excelează devin mai eficienţi la locul de muncă pentru a avea mai mult timp în realizarea de sarcini mai complexe şi a proiectelor mai valoroase.

    3. Vă asemănaţi celor aflaţi în poziţiile la care aspiraţi?

    Despre acest lucru nu se vorbeşte deseori, dar angajaţii „promovabili” se comportă asemeni celor la rolurile cărora aspiră. Evaluaţi trendurile în îmbrăcăminte, spre exemplu sau orele peste program petrecute ale celor aflaţi superioare şi oglindiţi-le asupra propriilor abilităţi. Nu trebuie să fiţi o clonă, dar există posibilitatea ca managerii să caute pe cineva care să se încadreze în anumite tipare. 

     4. Există cineva care să acopere locul de muncă pe care îl ocupaţi în prezent în cazul unei promovări?

    Existenţa unei persoane pregătite pentru preluarea jobului pe care îl aveţi este deseori unul dintre cele mai importante aspecte care ţin de promovare. Bineînţeles, un angajat care să vă fie loial şi care ar vrea să continue să lucreze în locul dvs. este de asemenea un plus. În general, cel mai bun mod de a arăta că sunteţi potriviţi pentru a avansa este de a asigura o rezervă pentru propriul job. Astfel, economisiţi timpul managerului pentru recrutarea şi pregătirea celui care vă va ocupa locul.

    Dacă îndepliniţi cele patru criterii, este momentul să cereţi o promovare. În cazul în care există o poziţie spre care ţintiţi în cadrul companiei, revizuiţi cerinţele cheie astfel încât să vă asiguraţi că sunteţi potriviţi. Chiar dacă nu există o poziţie liberă în acest moment, este important  să arătaţi că sunteţi interesat de dezvoltarea profesională.