Tag: ciudat

De mai bine de 24 de ore curg miliarde de biţi de-a lungul şi de-a latul internetului, formând un melanj în care se amestecă caragielesc frunze, miniştri, umor mai mult sau mai puţin forţat, alte elemente de faună şi floră, manageri sau ziarişti.

Din toată această afacere cele mai şifonate ies oile, aşa că o să îmi permit să le iau apărarea în acest text.

Să pornim discuţia cu actualul brand de ţară al României, care, dincolo de faptul că a fost cumpărat dintr-o bază de date oarecare, suferă, în opinia mea, la capitolul concept. A circulat pe internet, la momentul adoptării imaginii o fotografie cu logo-urile a 35 de state: în cazul a 12 din acestea era prezentă culoarea verde, în 11 cazuri apăreau frunze, 12 au fonturi jucăuşe (an fost tentat să le zic tembele), şase au soarele prezent sau sugerat iar şapte au apă; logo-ul românesc le are pe toate cele enumerate. Original, nu?

Să trecem la miniştri. N-am fost prezent la discuţia ştabilor din turism, aşa că nu mă pronunţ. M-aţ fi aşteptat, însă, din partea ministrului Agriculturii ca în loc să emită idei despre frunze şi oi, să facă ceva în privinţa efectivelor. O statistică pe care am mai invocat-o, dar care merită amintită spune că pe vremea lui Ştefan cel Mare aveam o oaie la doi români, în timp ce în 2010 mai existau 1,7 oi la zece români; între timp efectivele par să mai fi crescut, dar nu atât de mult încât să-i permită domnului Daia să devină filozof şi poet.

Şi ca să mai aveem un termen de comparaţie, trebuie spus faptul că în Noua Zeelandă, o ţară căreia oile nu-i put, raportul este de 6 oi la un om. Poate asta o fi explicaţia faptului că de Paşti mâncăm miel provenit “down under”, tot aşa cum de ziua naţională 90% din fasole şi 60% din cârnaţi vin din import.

Mielul lui Dumnezeu stă la baza creştinismului, iar Jan van Eyck l-a pictat magistral pe unul dintre panourile Altarului din Gent, cea mai furată operă de artă din istoria lumii.

Egiptenii îi reprezintă pe zeul Khnum, stăpân al apelor reci şi creatorul tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi, care a creat toţi zeii şi a făurit omul pe o roată de olărit şi pe zeul Hershef, al fertilităţii,drept bărbaţi cu capete de berbec.

Grecii au legenda lânii de aur, iar oile îl ajută pe Ulise şi pe camarazii săi să scape din peştera ciclopului Polifem. Oaia stă pe blazoanele comunelor Aussonne şi Carcassonne din Franţa, iar în Madagascar oile nu sunt mâncate, pentru că oamenii cred că cei dragi se reîncarnează în oi.

În cartea Apocalipsei, Mielul stă în picioare, cu şapte coarne şi şapte ochi, reprezentând cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe pământ. “Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor”, spune apoi Biblia. Imaginea din Apocalipsă o veţi găsi pictată pe zidurile mânăstirii bendictine Pomposa de lângă Ferrara, Italia, dar şi în basilica San Marco din Veneţia.

Zic că atunci când o să facem cuvenitele diferenţe între dezbatere reală şi hăhăială cronică şi între a spune şi a face, poate că o să merităm o oaie pe blazon.

De mai bine de 24 de ore curg miliarde de biţi de-a lungul şi de-a latul internetului, formând un melanj în care se amestecă caragielesc frunze, miniştri, umor mai mult sau mai puţin forţat, alte elemente de faună şi floră, manageri sau ziarişti.

Din toată această afacere cele mai şifonate ies oile, aşa că o să îmi permit să le iau apărarea în acest text.

Să pornim discuţia cu actualul brand de ţară al României, care, dincolo de faptul că a fost cumpărat dintr-o bază de date oarecare, suferă, în opinia mea, la capitolul concept. A circulat pe internet, la momentul adoptării imaginii o fotografie cu logo-urile a 35 de state: în cazul a 12 din acestea era prezentă culoarea verde, în 11 cazuri apăreau frunze, 12 au fonturi jucăuşe (an fost tentat să le zic tembele), şase au soarele prezent sau sugerat iar şapte au apă; logo-ul românesc le are pe toate cele enumerate. Original, nu?

Să trecem la miniştri. N-am fost prezent la discuţia ştabilor din turism, aşa că nu mă pronunţ. M-aţ fi aşteptat, însă, din partea ministrului Agriculturii ca în loc să emită idei despre frunze şi oi, să facă ceva în privinţa efectivelor. O statistică pe care am mai invocat-o, dar care merită amintită spune că pe vremea lui Ştefan cel Mare aveam o oaie la doi români, în timp ce în 2010 mai existau 1,7 oi la zece români; între timp efectivele par să mai fi crescut, dar nu atât de mult încât să-i permită domnului Daia să devină filozof şi poet.

Şi ca să mai aveem un termen de comparaţie, trebuie spus faptul că în Noua Zeelandă, o ţară căreia oile nu-i put, raportul este de 6 oi la un om. Poate asta o fi explicaţia faptului că de Paşti mâncăm miel provenit “down under”, tot aşa cum de ziua naţională 90% din fasole şi 60% din cârnaţi vin din import.

Mielul lui Dumnezeu stă la baza creştinismului, iar Jan van Eyck l-a pictat magistral pe unul dintre panourile Altarului din Gent, cea mai furată operă de artă din istoria lumii.

Egiptenii îi reprezintă pe zeul Khnum, stăpân al apelor reci şi creatorul tuturor lucrurilor care au fost, care sunt şi care vor fi, care a creat toţi zeii şi a făurit omul pe o roată de olărit şi pe zeul Hershef, al fertilităţii,drept bărbaţi cu capete de berbec.

Grecii au legenda lânii de aur, iar oile îl ajută pe Ulise şi pe camarazii săi să scape din peştera ciclopului Polifem. Oaia stă pe blazoanele comunelor Aussonne şi Carcassonne din Franţa, iar în Madagascar oile nu sunt mâncate, pentru că oamenii cred că cei dragi se reîncarnează în oi.

În cartea Apocalipsei, Mielul stă în picioare, cu şapte coarne şi şapte ochi, reprezentând cele şapte Duhuri ale lui Dumnezeu trimise pe pământ. “Cînd a luat cartea, cele patru făpturi vii şi cei douăzeci şi patru de bătrîni s-au aruncat la pămînt înaintea Mielului, avînd fiecare cîte o alăută şi potire de aur, pline cu tămîie, cari sînt rugăciunile sfinţilor”, spune apoi Biblia. Imaginea din Apocalipsă o veţi găsi pictată pe zidurile mânăstirii bendictine Pomposa de lângă Ferrara, Italia, dar şi în basilica San Marco din Veneţia.

Zic că atunci când o să facem cuvenitele diferenţe între dezbatere reală şi hăhăială cronică şi între a spune şi a face, poate că o să merităm o oaie pe blazon.