BusinessMagazin

Tag: austeritate

  • Sărăcia a ajuns să figureze ca vulnerabilitate distinctivă a economiei UE

    Raportul Eurostat pe 2014 privind tendinţele de impozitare arăta că statele UE au reacţionat în general la criză menţinând neschimbată sau scăzând impozitarea capitalului şi majorând taxarea consumului şi a muncii (fie impozitul pe venit, fie contribuţiile sociale). Cu alte cuvinte, au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să dea faliment.

    Era o abordare cu bătaie scurtă, având ca singur scop aducerea rapidă de bani la buget, aşa încât a fost aplicată cel mai dur de statele cu probleme mari de deficit sau de datorie publică şi care, deci, aveau de făcut ajustările fiscale cele mai mari: în Grecia, TVA a crescut de la 19% la 23%, în Portugalia de la 21% la 23%, în România de la 19% la 24%. Acolo unde a fost însă loc pentru rafinarea gândirii economice, abordările au fost mai nuanţate. „Creşterea taxelor pe consum şi în acelaşi timp reducerea taxării pe muncă şi pe capital pot stimula forţele de creştere ale unei economii. Taxarea muncii şi a capitalului ar trebui să fie menţinute la niveluri joase, ca să nu distorsioneze deciziile agenţilor economici, ceea ce ar putea influenţa negativ gradul de folosire a factorilor creşterii economice: forţa de muncă, capitalul şi progresul tehnologic. Taxarea consumului are mai puţine efecte adverse din acest punct de vedere“, afirmau Frank Zipfel şi Caroline Heinrichs, economişti ai Deutsche Bank, într-un studiu din octombrie 2012, care susţineau, în plus, şi aplicarea unor cote unice pentru taxarea consumului, urmând ca statul să susţină separat cu bani de la buget categoriile dezavantajate de nediferenţierea TVA.

    Abordarea din studiul Deutsche Bank a fost – şi este în continuare – cea promovată şi de Comisia Europeană drept reţeta ideală de creştere economică (deşi economiştii Deutsche Bank precizau, pentru orice eventualitate, că „recomandările de politici economice trebuie să se bazeze totuşi şi pe structura sistemului fiscal din fiecare ţară, pe preferinţele în materie de redistribuţie socială şi pe volumul total al veniturilor fiscale“).

    Acum, experţii institutului de cercetare Bruegel, specializat în evaluarea rolul Europei în economia globală, constată că aplicarea acestei reţete (în total, 17 ţări UE au redus taxarea capitalului, 8 ţări au redus taxarea muncii şi au majorat taxarea consumului, iar 6 au reuşit să reducă impozitarea muncii mai mult decât taxarea consumului) a dus la un efect pervers, respectiv a amplificat sărăcia, o problemă care înainte de criză era văzută doar ca un subprodus inevitabil şi irelevant al bogăţiei europene. „Taxarea muncii în UE, cu anumite excepţii, tinde să fie în general progresivă, în timp ce impactul taxării indirecte, în special al taxelor pe consum, tinde să fie regresiv, întrucât categoriile cu venituri mici îşi consumă o parte mai mare din venituri, astfel încât o majorare a taxelor pe consum împovărează cel mai mult segmentele cele mai sărace ale societăţii“, conchid Zsolt Darvas şi Olga Tschekassin, economişti ai institutului Bruegel.

    Iar sărăcia devine relevantă pentru politicile economice atunci când se analizează distribuţia ei. La nivelul UE27 în 2013, cca 11% dintre copii, aproape 10% din populaţia de vârstă activă şi cca 7% din pensionari erau afectaţi de sărăcie severă (înţeleasă ca lipsa accesului măcar la 4 din 9 bunuri sau servicii de bază, de pildă facturile la utilităţi, o masă cu carne la fiecare două zile, încălzirea locuinţei, posesia unui telefon). Şomajul în rândul tinerilor a continuat să crească, fiind cu deosebire îngrijorătoare situaţia tinerilor între 15 şi 29 de ani care nu au nici slujbă, nici nu studiază şi nici nu fac cursuri de calificare profesională („not in education, employment or training“ – NEET): ponderea lor a crescut pe parcursul crizei în statele de la periferia zona euro, dar şi într-o serie de ţări din Europa Centrală şi de Est – aceleaşi care continuă să aibă şi cele mai mari rate ale sărăciei severe din toată Europa.

  • Jocul de-a progresul

    Acţiunile marilor companii europene au sărit la cel mai ridicat nivel în mai bine de 7 ani, imediat după ce a devenit oficial că Atena a acceptat să ceară extinderea şi dincolo de luna februarie a pachetului de asistenţă financiară de la creditorii externi.

    Euforia se explica prin faptul că ştirea venea după aproape două săptămâni în care atât premierul, cât şi ministrul de finanţe din Grecia au refuzat să ceară o prelungire a acordului cu troica CE-FMI-BCE, ştiind că orice prelungire este imposibilă fără o strângere a curelei fiscale.

    În realitate, nici Grecia, nici bursele n-au făcut decât să mimeze o schimbare: Atena doar a cerut o soluţie intermediară de finanţare până la noi negocieri, necesară spre a nu rămâne fără bani în următoarele săptămâni, dar neînsoţită de angajamente de austeritate (de aceea Berlinul a şi respins imediat planul grecesc), în timp ce bursele ştiu foarte bine şi că Grecia nu mai e dispusă să revină la vechiul regim de disciplină fiscală de dinainte de venirea la putere a guvernului Tsipras, dar şi că zona euro nu-şi poate permite să abandoneze Grecia şi să provoace astfel o criză proaspătă, în condiţiile în care economiile europene şi mai ales sistemul financiar nu şi-au revenit bine, conflictul din Ucraina e în plină desfăşurare, iar povestea unui eşec al austerităţii, prin ieşirea Greciei din zona euro, ar fi ultimul lucru de care Europa are nevoie.

  • Feţele schimbării europene: partidele antisistem câştigă teren, iar BCE tipăreşte bani

    Victoria Syriza, cu ajutorul promisiunii de a renegocia datoria publică a Greciei, a fost primită cu bucurie de politicienii antisistem de stânga şi de dreapta din Europa, fiind considerată o dovadă că administraţia de la Bruxelles, la presiunea Germaniei, a mers prea departe cu tăierile de cheltuieli care au sărăcit oamenii. Dincolo de argumentele legate de austeritate stă un conflict mai adânc de voinţe democratice, între verdictul alegătorilor din Grecia, disperaţi de sărăcie, şi cei din Germania, Finlanda şi Olanda, care nu vor ca taxele plătite de ei să fie folosite pentru acordarea de cecuri în alb statelor cu probleme financiare.

    „În ultimă instanţă, este mai mult o ciocnire a democraţiilor decât una a ideilor. Alegătorii din Germania şi Grecia au interese foarte diferite“, a explicat Mats Persson, director al institutului de cercetări Open Europe din Londra, pentru New York Times. Germanii şi grecii au opinii fundamental diferite despre cum se conduce o economie, iar votul din Grecia va forţa o regândire, într-o anumită măsură, în nordul Europei, fiind posibil ca Germania să accepte o anumită relaxare a termenilor, fără să aibă loc o schimbare fundamentală a abordării, a adăugat Persson.

    Într-adevăr, noul premier elen, Alexis Tsipras, a declarat victoria Syriza drept semnalul morţii austerităţii şi l-a numit ca ministru de finanţe pe Yanis Varoufakis, economist de orientare marxistă şi opozant deschis al programului de salvare, dovedind că noul guvern de coaliţie format cu partidul de dreapta Grecii Independenţi va adopta o poziţie fermă în negocierile cu creditorii internaţionali. În acest timp, şeful de cabinet al cancelarului german Angela Merkel, Peter Altmaier, a exclus orice modificare majoră a politicii europene faţă de Grecia. „Am urmat o strategie care funcţionează în multe state europene şi o vom păstra şi în viitor“, a avertizat acesta.

    Un prim semnal privind atitudinea Uniunii Europene faţă de cutremurul politic de la Atena a fost o reuniune a miniştrilor de finanţe ai celor 19 state din zona euro. Fără să ia o decizie concretă, aceştia s-au angajat să înceapă negocieri cu noul guvern de la Atena. „Suntem democraţi. Când oamenii votează nu putem ignora votul. Nu trebuie să existe diviziuni, nici geografice, nici ideologice“, a susţinut comisarul pentru economie Pierre Moscovici. Şeful Eurogroup, Jeroen Dijsselbloem, a spus la rândul său că nu crede într-o separare nord-sud, el notând că există multe ţări în nord, ca statele baltice, în sud, ca Spania, şi în vest, cum este Irlanda, care au adoptat reforme majore şi au revenit la creştere economică.

    Un indiciu privind diferenţele de opinie dintre Germania şi Grecia este un articol apărut în publicaţia Bild, cel mai bine vândut ziar german, care se întreabă, după  alegerile din statul elen, câte miliarde vor mai plăti contribuabilii germani pentru greci.

    Angela Merkel, cel mai influent politician în politica economică europeană, a făcut rabat de la imaginea de susţinător inflexibil al austerităţii, cerând la Forumul Economic Mondial de la Davos din această lună ca discuţiile să nu aibă loc în termeni de alb şi negru. Ea continuă însă să susţină că injectarea de noi fonduri în economia europeană fără asigurarea unei mai mari discipline bugetare riscă să permită ţărilor îndatorate să evite sau să amâne reformele. Această abordare se bucură de sprijin în rândul alegătorilor germani, chiar şi al celor care au votat cu rivalii politici ai cancelarului.

     Rezultatul alegerilor din Grecia reprezintă o a doua lovitură pentru politica economică a lui Merkel, după anunţul Băncii Centrale Europene privind achiziţiile lunare de obligaţiuni de 60 de miliarde de euro, începând din luna martie, în speranţa stimulării creşterii economice.

  • Şeful Băncii Angliei critică austeritatea din zona euro

    “Politica fiscală din zona euro este mai strictă decât în Marea Britanie, chiar dacă Europa nu are alte mecanisme de împărţire a riscurilor şi este relativ inflexibilă. O politică fiscală mai flexibilă ar contribui la reincluderea în circuitul economic a economiilor private şi ar preveni riscul stagnării”, a spus Carney, citat de CNBC, într-un discurs la Dublin.

    Aceste politici ar compensa impactul reformelor structurale asupra cheltuielilor şi ar corespunde cu obiectivul pe termen lung de creştere a integrării, a adăugat bancherul.

    Comentariile sale au fost făcute în timp ce noul guvern din Grecia are opinii diametral opuse faţă de autorităţile de la Berlin, care promoveză de mult timp austeritatea în schimbul sprijinului financiar.

    Partidul anti-austeritate Syriza, care a venit la putere în Grecia, vrea să renegocieze termenii acordului de susţinere financiară, existând temeri că divergenţele cu liderii europeni ar putea face ca Grecia să iasă din zona euro.

    Carney a explicat că politica monetară îndrăzneaţă a Băncii Centrale Europene (BCE) nu poate fi singulară, şeful băncii centrale britanice cerând reforme structurale dificile în zona euro şi atragerea economiilor private în economie.

    Sectorul privat din zona euro generează un surplus de economii echivalente cu 3,5% din PIB, iar acestea trebuie reintroduse în economie pentru a genera creştere.

    “Marea Britanie nu mai are această problemă, sectorul privat este în echilibru”, a arătat Carney, menţionând şi că statul britanic are o rată a şomajului mai scăzută.

    Gradul de îndatorare al Marii Britanii este mai ridicat comparativ cu cel al majorităţii celorlalte state europene, dar ţara a fost lăudată de FMI pentru creşterea economică înregistrată după criza financiară din 2008.

    Guvernul britanic condus de Parttidul Conservator a aplicat o politică de austeritate şi economii bugetare, de la venirea la putere în 2010, dar a ratat ţintele de deficit bugetar.

    Criticate la început, măsurile de austeritate au coincis cu o scădere semnificativă a şomajului, iar Banca Angliei vrea ca pe termen mediu să crească dobânzile.

    Partidele din opoziţie susţin că economia este dezechilibrată, oamenii săraci suportând impactul reducerii cheltuielilor bugetare.

    Discursul lui Carney sugerează opinia că austeritatea din zona euro a mers prea departe. Într-un interviu acordat joi publicaţiei The Irish Times, Carney a spus că Germania, motorul blocului comunitar, ar trebui să accepte că susţinerea ţărilor mai sărace din zona euro este în interesul său.

    “Împărţirea riscurilor private şi publice este în interesul germanilor la fel de mult ca al cetăţenilor celorlalte ţări din zona euro”, consideră bancherul.

    El a adăugat că dacă se intră într-o uniune trebuie acţionat pentru ca acea uniune să fie cât mai eficientă posibil şi într-o manieră potrivită pentru toată lumea.

  • Peste 25.000 de persoane au manifestat împotriva austerităţii la Atena şi Salonic – FOTO

    Potrivit poliţiei, aproximativ 18.000 de persoane s-au adunat joi după-amiaza în centrul Atenei, unde circulaţia a fost întreruptă, şi au defilat până la Parlament, în Piaţa Syntagma, scena unor importante manifestaţii de la începutul crizei, în 2010.

    “Nu şomajului parţial, nu concedierilor. Da unui loc de muncă stabil şi permanent”, “Puneţi capăt sărăciei, răsturnaţi (Guvernul) acum”, se putea citi pe banderole.

    Această manifestaţie are loc cu aproape o săptămână înainte de votul în Parlament asupra bugetului pentru 2015, care continuă o politică de reducere a cheltuielilor, în special în domeniile Sănătăţii şi Educaţiei.

    “Salariul meu a scăzut cu 40% de la începutul crizei. Trebuie ca acest Guvern să plece pentru ca lucrurile să se schimbe”, spune Georges Papalexiou, un funcţionar în vârstă de 40 de ani.

    Printre manifestanţi se află numeroşi pensionari şi şomeri. “Trebuie să nu te plângi şi să stai acasă. De aceea suntem aici, pentru a denunţa tăierea pensiilor şi ameninţarea cu alte reduceri”, a declarat pentru AFP un pensionar sexagenar.

    La Salonic (nord), al doilea cel mai important oraş grec, cel puţin 8.000 de persoane au manifestat în centru, potrivit poliţiei locale.

    La originea acestei mobilizări, sindicatele GSEE (din sectorul privat) şi Adedy (sectorul public) denunţă “măsuri guvernamentale care întreţin Evul Mediu social, şomajul la un nivel record, politicile care fac din muncitori variabila de ajustare a crizei şi deficitelor”.

    În afară de transporturile în comun, greva a afectat şi legăturile aeriene – greva controlorilor de trafic aerian antrenând anularea unor zboruri din şi către Atena. Toate vapoarele erau, de asemenea, la chei, din cauză că docherii au încetat lucrul.

    Serviciile publice, în special şcolile, spitalele şi băncile funcţionau în regim redus, iar mai multe sindicate – inclusiv ale angajaţilor din comerţ şi sectorul hotelier – şi-au îndemnat membrii să facă grevă.

    Aceasta este cea de a doua grevă generală din acest an, după cea din aprilie. În Grecia au avut loc, începând din 2010, greve repetate împotriva politicilor de austeritate. Însă mobilizarea a scăzut sensibil de un an.

    Grecia a revenit din acest la un ritm pozitiv de creştere, care urmează să se accelereze în 2015, după şase ani de recesiune în care şi-a pierdut un sfert din bogăţie.

    Un loc de muncă din patru a dispărut în timpul crizei, potrivit Organizaţiei Internaţionale a Muncii (OIM), care a avertizat în această săptămână că există riscul unei “crize sociale prelungite”.

    Nivelul şomajului s-a stabilizat la 25,9% în august. Nivelul salariilor, în toate profesiunile, a scăzut în medie cu 23,8% de la începutul lui 2010.

    Guvernul se află sub presiunea creditorilor – Uniunea Europeană (UE), Banca Centrală Europeană (BCE) şi Fondul Monetar Internaţional (FMI) -, care efectuează în prezent ultimul audit al economiei ţării înainte de ieşirea din programul de ajutorare, aflat în curs din 2010.

  • Lungul drum al austerităţii continuă şi în 2015

    CE estimează un deficit bugetar de 2,7% pentru UE şi de 2,6% în zona euro pentru 2014 şi niveluri aproape similare pentru 2015, însă planul de reducere treptată a deficitului structural (obiectivul pe termen mediu – MTO, cu praguri-ţintă fixate la 0,5% din PIB pentru ţările cu datorie publică de peste 40% din PIB şi de 1% pentru ţările cu datorie sub 40%) nu înaintează: deficitul structural este estimat să crească de la 1,9% din PIB în 2014 la 2,1% în 2015 în UE şi de la 1,3% la 1,7% pentru zona euro. În acelaşi timp, datoria publică este aşteptată să scadă doar simbolic, de la 89,7% din PIB la 89,5% în UE şi de la 95,9% la 95,4% în zona euro.

    Ca atare, CE recomandă o nouă rundă de politici de austeritate, reorientate însă de la măsuri de majorare a veniturilor (majorări de taxe) spre măsuri de reducere a cheltuielilor. În aceste condiţii, estimarea de creştere economică a CE vorbeşte de 1,5% în 2014 şi 2% în 2015 pentru UE, respectiv 1,2% şi 1,8% pentru zona euro, cu asteriscul important că există riscuri semnificative ca progresul să fie frânat de “stoparea sau aplicarea parţială a reformelor structurale, fiscale şi instituţionale la nivel de state sau la nivel european, având ca efect scăderea potenţialului de creştere economică şi o perioadă mai lungă de şomaj ridicat”.

    Că aplicarea pactului fiscal pune probleme în special ţărilor cu probleme din zona euro, care în consecinţă încearcă să-l facă mai flexibil, nu mai e o noutate: premierul italian Matteo Renzi a anunţat recent că ţara sa renunţă la obiectivul de echilibrare a deficitului până în 2017, cum îşi asumase iniţial, argumentând că are nevoie de reduceri de taxe pentru a stimula economia, estimată să crească anul acesta cu doar 0,6%.

    Guvernul Renzi a planificat reduceri de taxe pentru companii în valoare de 6,5 mld. euro, care, împreună cu reducerile de impozite pentru persoanele cu venituri mici, ar însemna “cel mai mare pachet de relaxare fiscală” încercat vreodată în Italia. Mai mult, Renzi ar vrea să finanţeze aceste măsuri prin împrumuturi suplimentare de 11,5 mld. euro, în condiţiile în care deja datoria publică trece de 130% din PIB. Şi preşedintele francez Francois Hollande, a cărui ţară aşteaptă pentru 2015 un deficit bugetar de 4,3% din PIB, a cerut mai mult spaţiu fiscal pentru relansarea economiei.

    Germania însă, ca de obicei, pledează pentru continuarea austerităţii. Cancelarul Angela Merkel a comentat raportul CE spunând că situaţia din zona euro rămâne foarte fragilă şi a insistate că statele membre trebuie să continue reformele structurale şi să menţină credibilitatea pactului fiscal. “Trebuie să respingem o dezbatere care să contrapună austeritatea creşterii economice. Ar fi o greşeală şi nu ne-ar duce nicăieri. Ne trebuie investiţii, dar nu prin noi împrumuturi.”

  • Zona euro: Nu daţi banii pe prostii

    Premierul francez Manuel Valls, promotor al unui buget “contra austerităţii” pentru 2015, a afirmat aproape sfidător că ţara sa îşi va reduce deficitul şi datoria în ritmul în care poate, “fără a ne pierde din vedere priorităţile”, iar premierul italian Matteo Renzi a avertizat Berlinul că reţeta sa de austeritate impusă întregului continent stimulează instabilitatea politică, odată cu ascensiunea partidelor populiste şi de extremă dreapta, atâta vreme cât perspectivele de redresare economică nu se ameliorează.

    FMI a redus deja prognoza de creştere economică pentru zona euro, de la 1,1% în raportul din aprilie la 0,8% în raportul publicat zilele trecute, avertizând că zona euro ar putea intra în a treia recesiune din ultimii cinci ani. Fondul a cerut iarăşi Germaniei să pună la bătaie fonduri bugetare pentru stimularea economiei sale, în special prin investiţii publice în proiecte de infrastructură, şi a avertizat din nou că statele zonei sunt “captive” într-un model de creştere economică foarte slabă.

    Deocamdată, cancelarul Angela Merkel şi ministrul de finanţe Wolfgang Schaeuble au anunţat doar că obiectivul lor este atingerea unui buget echilibrat, susţinuţi atât de alegătorii majoritari de centru-dreapta din Germania, cât şi de aliaţi tradiţionali ca Olanda, Austria, ţările baltice sau scandinave, care împărtăşesc ideea că dacă Germania a putut să taie cheltuielile sociale şi totuşi să aibă creştere economică în ultimii ani, şi restul ţărilor ar trebui să facă la fel.

    Pentru adepţii austerităţii, un exemplu de succes invocat este redresarea fiscală a Greciei, prima economie-problemă a zonei euro, redresare care se desfăşoară în continuare fără să mai determine manifestaţii violente de protest sau căderi de guverne. Proiectul de buget al Greciei pentru 2015, care a fost aprobat de troica CE-BCE-FMI şi va fi pus în dezbatere publică în noiembrie, vizează un deficit fiscal de 0,2% din PIB, faţă de 0,8% estimat pentru anul acesta, o creştere economică de 2,9%, o reducere a şomajului la 22,5% de la nivelul actual de 27% şi reducerea de la 175% la 160% din PIB a datoriei publice. Anul acesta, economia elenă este anticipată să crească, după şase ani de recesiune, cu 0,6%. Programul de investiţii pentru anul viitor are în vedere cheltuieli de 6,8 mld. euro, din care 6,1 mld. euro vor fi distribuite pentru proiecte cofinanţate de UE.

    Guvernul grec ar urma să acorde şi o serie de facilităţi fiscale, mărind numărul ratelor în care grecii îşi pot plăti ratele către stat, iar cca 540 mil. euro sunt prevăzute pentru compensarea tăierilor de salarii şi pensii din anii de austeritate. Cât priveşte finanţarea statului, aceasta ar urma să se facă prin emisiuni de obligaţiuni pe 7 şi 10 ani. În următoarele săptămâni va fi adoptată şi legislaţia pentru reglementarea plăţilor restante ale companiilor şi ale gospodăriilor către fondurile de pensii, fisc şi bănci, care ar urma să includă şi o nouă lege a falimentului personal.

  • Balta puturoasă de corupţie şi de jocuri de interese în care ne bălăcim trebuie eliminată. Singurii care pot limpezi apele sunt tinerii

    În 2008, la episodul arestării lui Dinu Patriciu, scriam că există zone ale mediului de afaceri românesc care te maculează, indiferent de cât de curat eşti: petrolul, alcoolul, anumite zone din agricultură şi industria alimentară, comerţul cu deşeuri metalice. Eram naiv, se pare că mediul de afaceri românesc în ansamblul lui maculează, indiferent cât de curat eşti. Nu spun asta pentru a-i apăra pe Patriciu, pe Irina Socol sau pe vreunul din lungul şir de oameni de afaceri care au probleme în justiţie (şi zic, cu aceeaşi naivitate, că sunt unii pentru care aş fi pus mâna în foc). Vreau doar să spun că fenomenul în ansamblu este îngrijorător; ba începi să-ţi pui întrebări de genul „da’ oare există cineva care să nu?…“.

    Fondul problemei, balta puturoasă de corupţie, de jocuri de interese, de politică şi de pseudopolitici în care ne bălăcim voit sau nu şi care iscă, iată, subiecte de prima pagină, trebuie secată, curăţată, eliminată. Şi încep să cred că nu ne mai putem însănătoşi, curăţa, indiferent de acţiunile procurorilor, de autodenunţurile celor din Sinteşti sau de numărul anilor de puşcărie pe care îi riscă cineva.

    În aceste condiţii, mai cred că singurii care ar putea avea succes în limpezirea apelor sunt tinerii, Generaţia Y de pe coperta revistei. Cine o să îmi pomenească clişeele pe care le tot plimbăm despre tineri – leneşi, egoişti, dependenţi de tehnologie, neinstruiţi, plini de sine şi lipsiţi de realism – ar face bine să îşi înghită vorbele şi să se mai gândească. Eventual la partea lui de vină că România a ajuns să arate aşa cum este.

    Am vorbit cu câţiva tineri pentru articolul de copertă, lucrez şi colaborez cu un număr important de tineri, mă lovesc pe stradă de tineri şi merg alături de ei în metru sau autobuz; sunt entuziaşti şi muncitori şi cei mai mulţi îmi dau energii pozitive. Sigur că am a le reproşa câte ceva, cultivă o lipsă de inhibiţii şi afişează câteodată o ostentativă lipsă de maniere, dar asta e doar fronda specifică vârstei, chestii pe care le-am trăit fiecare din noi, la vremea noastră.

    Generaţia Y, mi-a spus un tânăr de 23 de ani, preferă un salariu mai mic, dacă scopul are însemnătate pentru ei ca persoană sau face bine societăţii. Companii ca Facebook, Google sau Adobe s-au prins de asta şi definesc foarte exact plusul de valoare pe care îl aduc în societate şi în acelaşi timp plusul de valoare adus individului ce lucrează la ei.

    Şi atunci banii devin un efect al faptului că oamenii lucrează pentru un scop şi nu sunt un scop în sine.

    Am separat fraza de mai sus pentru a o evidenţia, pentru că dacă va fi aşa, avem de-a face cu o schimbare majoră de paradigmă care va avea efecte peste câţiva ani. Tânărul meu crede că are soluţia şi pentru imobilismul politic şi pentru combaterea sărăciei şi pentru însănătoşirea societăţii. Mi-a zis că puterea unei echipe este puterea celui mai slab din echipă şi că salvarea nu vine din mediul politic, ci din mici companii, din ONG-uri; în cele din urmă, statul va rămâne din ce în ce mai mic, mai izolat. România nu va rămâne închisă, know-how-ul din afară şi exemplele se vor constitui într-un factor de presiune pentru politic. Dacă-i aşa, să vină cât mai repede.

    Vă propun un pictor român, tânăr, o privire limpede asupra societăţii de astăzi. Îl cheamă Şerban Savu, este din Cluj şi l-am regăsit, cu bucurie, în oferta mai multor galerii importante din străinătate.

  • Efectele reducerii CAS în economie. Este prima reducere de taxe după cinci ani în care fiscalitatea muncii s-a înăsprit

    România a urcat anul acesta 17 locuri, până pe locul 59 din 144, în clasamentul competitivităţii economice al Forumului Economic Mondial, înaintea unor ţări ca Ungaria, Grecia sau Croaţia, dar după Bulgaria, Letonia sau Polonia. Ceea ce a ridicat-o sunt indicatorii de eficienţă, care arată că România, în termenii Forumului, este o economie în stadiul al doilea de dezvoltare, cel bazat pe eficienţă (primul este cel bazat pe factorii bruţi de producţie), rămânând totuşi departe de stadiul al treilea, cel bazat pe inovaţie. Luaţi la bani mărunţi, indicatorii de eficienţă arată că România stă cel mai bine la capitolul dimensiunii pieţei (locul 45 din 144) şi al maturităţii tehnologice (locul 47), dar cel mai prost la eficienţa pieţei muncii (locul 90), în timp ce principalii factori care stau în calea uşurinţei de a face afaceri sunt accesul slab la finanţare şi ratele impozitării.

    Despre eficienţa pieţei muncii continuă să vorbească investitorii străini şi români care cer periodic atât o liberalizare şi mai mare a condiţiilor de angajare şi concediere, după reforma codului muncii din vremea guvernului Boc, cât şi o scădere a fiscalităţii muncii, care s-a menţinut ani în şir printre cele mai mari din UE. Reducerea CAS era o temă la zi de discuţie încă din 2011, când Mugur Isărescu spunea că dacă şi-ar asuma un risc pentru a stimula economia, acesta ar fi diminuarea CAS, iar Jeffrey Franks de la FMI cerea guvernului Boc să aleagă între creşterea salariilor bugetarilor, mai mulţi bani pentru investiţii sau reducerea CAS, întrucât nu există suficient spaţiu bugetar pentru toate. Atunci, guvernul a ales mărirea bugetului de investiţii pe seama tăierii tuturor celorlalte cheltuieli şi a abţinerii de la orice măsuri de relaxare fiscală după majorarea TVA din 2010. Din 2013 încoace, guvernul Ponta a ales întâi mărirea salariilor şi apoi scăderea CAS, preţul fiind tăierea banilor de investiţii, introducerea taxei pe stâlp şi majorarea accizei la carburanţi.

    În ambele cazuri însă, România a urmat filozofia FMI, care a avut ca unic obiectiv reducerea drastică de la un an la altul a deficitului structural. Într-un bilanţ al relaţiei cu România publicat în primăvara acestui an, FMI a remarcat că programul de ajustare fiscală în cadrul primului acord stand-by s-a bazat în principal pe tăieri de cheltuieli, deşi ar fi putut cuprinde planuri de majorare a veniturilor prin lărgirea bazei de impozitare şi creşterea unor taxe (aşa cum sugerase iniţial FMI) şi că acestea din urmă au început să apară abia din 2013. FMI arăta că nivelurile relativ mici ale datoriei şi deficitului, raportat la alte ţări din UE, ar fi permis României să nu fie atât de concentrată pe ţinta deficitului de 3% din PIB, având în vedere recesiunea, dar autorităţile au insistat să se încadreze în această ţintă până în 2012, ceea ce a amplificat scăderea economiei.

    Am pomenit de FMI pentru că relaţia cu Fondul a fost ruptă de România în 2005 exact în contextul introducerii cotei unice de impozitare, invocată astăzi ca precedent de îndrăzneală fiscală atât de adepţii tăierii CAS (ministrul finanţelor, Ioana Petrescu, care invocă argumentele de atunci, anume că pierderile iniţiale de venituri la buget se vor acoperi din creşterea economică ulterioară), cât şi de opozanţii ei (preşedintele Traian Băsescu, care a preluat constatarea Consiliului Fiscal că după introducerea oricărui stimulent fiscal, gradul de conformare a contribuabililor creşte treptat până la un punct, apoi scade din nou, întrucât dispare efectul de noutate – în cazul cotei unice, gradul de conformare a început să stagneze din 2007 şi s-a deteriorat din 2012 chiar sub nivelurile dinainte de 2005).

    Comparaţia cu anul 2005 nu rezistă însă, întrucât pe atunci România nu era ameninţată de nicio recesiune şi nu avea de încheiat niciun ciclu de consolidare fiscală (dimpotrivă, în 2004 economia crescuse cu peste 8% şi deficitul bugetar era puţin peste 1% din PIB), cu atât mai puţin de vreo conjunctură externă defavorabilă creşterii economice. Astfel încât anul acesta rămâne primul în care România aplică realmente “în orb” măsuri de relaxare fiscală, deja criticate de Consiliul Fiscal pe motiv că impactul lor asupra veniturilor bugetare este subestimat de guvern. În cazul scutirii de impozit a profitului reinvestit de la 1 iulie, CF a calculat un impact de cel puţin 475 mil. lei anul acesta, faţă de 137,5 mil. lei estimat de Finanţe; în cazul scăderii CAS la angajator cu 5 puncte procentuale de la 1 octombrie, impactul calculat de CF ar fi de 1,1 mld. lei la nivelul agregatului de venituri şi la 850 mil. lei impact la nivelul deficitului bugetar.

    Documentul mult aşteptat al Ministerului Finanţelor care estimează impactul reducerii CAS, publicat săptămâna trecută graţie insistenţei Societăţii Academice Române, se bazează şi el tot pe precedente, menţionând că, deşi din 2005 până în 2008 cota de CAS a scăzut de la 50,2% la 43,7%, nivelul încasărilor bugetare ca pondere în PIB s-a menţinut relativ constant, între 9,5% şi 9,6% din PIB, în timp ce în 2009, când CAS a crescut cu 3 puncte procentuale (2 la angajator şi 1 la angajat), încasările la buget din această sumă s-au redus cu 3%. Cum anii 2005-2008 au fost ani de creştere economică, raportarea la trecut nu ajută decât prin prisma faptului, amintit de ministrul Ioana Petrescu în document, că acum impactul pozitiv al tăierii CAS în investiţii sau în majorarea salariilor ar fi potenţat, pentru că inflaţia este mult mai mică decât atunci. Cât priveşte însă scăderea încasărilor din CAS după majorarea ei în 2009, aici într-adevăr am avut de-a face cu o deteriorare imediată a gradului de conformare voluntară a contribuabililor, în contextul crizei, care n-a făcut decât să se accentueze începând din 2011, conform aceluiaşi Consiliu Fiscal.

    Documentul arată că reducerea CAS “poate conduce la o creştere reală a PIB cu cca 0,1-0,2%, cu reflectare directă în îmbunătăţirea productivităţii muncii”. Dacă sumele în plus obţinute de angajatori vor fi folosite pentru crearea de locuri de muncă, ar rezulta un spor de 70.000 de locuri de muncă fiscalizate anual, iar dacă jumătate din sume vor fi folosite pentru investiţii, s-ar recupera anual cca 1,3 mld. lei din creşterea numărului de salariaţi (din CAS, CASS, contribuţii la fondul de şomaj, impozit pe venit). În plus, arată Ioana Petrescu, prin creşterea investiţiilor de capital ar ajunge la bugetul de stat 1,25-1,3 mld. lei prin TVA încasată şi efecte de multiplicare anuală. La acestea se adaugă un posibil efect de reducere a muncii la negru: în cel mai pesimist scenariu, în care tăierea CAS ar fiscaliza numai un sfert (4,75 mld. lei) din evaziunea fiscală a muncii la negru, golul de venituri la buget estimat de Finanţe va fi acoperit fără niciun fel de măsuri suplimentare.

    Scăderea CAS va reduce povara fiscală asupra muncii cu 1,6 puncte procentuale faţă de 2013, la 42,6% din costul forţei de muncă, un nivel care chiar şi aşa va continua să menţină România în topul european din acest punct de vedere şi să menţină şi decalajele din rata implicită de impozitare a muncii (vezi grafic), cu ponderea cea mai mare a CAS la angajator, urmată de CAS la angajat şi de impozitul pe venit, limitat de cota unică la unul dintre cele mai mici niveluri din Europa. Aceasta se explică prin faptul că taxarea consumului şi a muncii, adică din TVA şi CAS, urmate de accize şi impozit pe venit, reprezintă de departe cele mai solide surse de venituri la buget, valoric şi ca pondere în PIB (vezi tabele), în opoziţie nu numai cu taxarea capitalului, adică impozitul pe profit, dar şi cu toate celelalte categorii de taxe pomenite atunci când e vorba de soluţii de compensare pentru o reducere a TVA sau a CAS (proprietate, mediu, energie).

    Nu e numai cazul României: raportul Eurostat din iunie privind tendinţele de impozitare în Europa arată că în ansamblu, statele UE n-au încercat deloc să aplice relaxări fiscale din 2008 încoace, ci au reacţionat la anii de criză menţinând neschimbată rata de impozitare a capitalului şi, în schimb, majorând impozitarea muncii (nu numai contribuţiile sociale, care în majoritatea ţărilor reprezintă peste 2/3 din povara fiscală pe muncă, ci şi impozitul pe venit) şi impozitarea consumului, în special TVA, deşi cu rezultate variabile (Eurostat arată că România, Letonia, Grecia şi Lituania au cele mai mari decalaje dintre rata teoretică şi colectarea veniturilor din TVA).

    Explicaţia pentru aceste tendinţe e simplă – austeritatea: majoritatea statelor au avut nevoie de reduceri ale deficitelor bugetare şi atunci au apelat la singurele surse certe de venituri colectabile inclusiv pe timp de criză, menajând însă companiile, investitorii, spre a evita ca aceştia să plece ori să-şi înceteze activitatea. Pentru noi, raportul Eurostat oferă deci indirect cel puţin o concluzie provizorie: dacă scenariile din documentul Finanţelor ar fi date peste cap de conjunctura proastă din Europa şi programul de reducere a deficitului structural va fi realmente ameninţat, soluţiile cu impact substanţial asupra bugetului nu sunt decât două – majorarea impozitului pe venit (adică renunţarea la cota unică) şi/sau îmbunătăţirea rapidă a colectării TVA.

  • Europei i s-a acrit de austeritatea promovată de Angela Merkel

    În Franţa, Italia, Spania şi până şi în Austria, tot mai multe voci contestă austeritatea, care împiedică crearea de locuri de muncă şi relansarea economică, în timp ce Banca Centrală Europeană, îngrijorată de pericolul deflaţiei, care riscă să blocheze economia într-o lungă perioadă  de stagnare, pregăteşte, fapt fără precedent în istoria instituţiei, un aşa-numit program de relaxare cantitativă, prin care piaţa să fie inundată de lichidităţi.

    REVOLUŢIA FRANCEZĂ
    Disidenţii antiausteritate din guvernul francez au fost înlăturaţi, dar concedierile dau frâu liber criticilor. Pentru a rezolva problema de leadership din cadrul guvernului, Hollande l-a însărcinat pe premierul Manuel Valls să formeze un nou cabinet, în care nu au mai fost incluşi Arnaud Montebourg şi miniştrii educaţiei şi culturii, Benoit Hamon şi Aurelie Filipetti.

    ”În mod evident a fost o problemă de leadership. Există discuţii în Franţa despre austeritate şi politici economice. Montebourg a încercat să provoace o dezbatere, dar şefii sunt Hollande şi Valls„, explică Karine Berger, fost economist la Euler Hermes, în prezent parlamentar socialist.
    Conflictul guvernamental pare pentru moment înăbuşit, dar concedierea lui Montebourg riscă să dea mână liberă celui mai vocal critic al măsurilor de reducere a cheltuielilor din Partidul Socialist francez.

    ”Întreaga lume ne imploră să punem capăt acestor politici de austeritate absurde care îngroapă tot mai adânc în recesiune zona euro şi care în curând ne vor duce la deflaţie. Trebuie să avem curajul intelectual şi politic să recunoaştem că politicile de austeritate agravează deficitele, în loc să le reducă„,  a spus Montebourg într-o conferinţă de presă.

    Noul cabinet include 16 portofolii, iar ministru al economiei va fi Emmanuel Macron, un fost bancher apropiat al preşedintelui Hollande. Laurent Fabius a fost menţinut la conducerea Ministerului de Externe, Jean-Yves Le Drian la Apărare, în timp ce Segolene Royal a păstrat portofoliul energiei. ”Trebuie să creăm bunăstare şi trebuie să reducem deficitele. Franţa cheltuie mai mult decât produce de 40 de ani„, a explicat premierul Valls. Şi în acest an deficitul bugetar al Franţei va depăşi limita de 4% convenită cu Comisia Europeană.

    Formarea unui al patrulea guvern în mai puţin de doi ani scoate în evidenţă provocările cu care se confruntă Hollande în încercarea de a relansa economia aflată în stagnare, în timp ce autorităţile europene insistă pentru reducerea deficitelor.