Tag: arhiva

  • Casele de modă îşi fac muzee

    Tot mai multe case de modă încep să conştientizeze importanţa unei arhive proprii pentru promovarea brandului, dar nu numai, scrie Financial Times. Elemente din arhivă pot fi utilizate pentru expoziţii care să demonstreze publicului tradiţia firmei în domeniu ori ca sursă de inspiraţie pentru creatorii din prezent. Dacă însă nu au fost suficient de prevăzătoare, casele şi creatorii se văd nevoiţi să-şi reconstituie istoria cumpărând diverse piese de la colecţionarii particulari, muzee sau chiar clienţi ori cliente.

    Muzeul Gucci, spre exemplu, a anunţat recent achiziţionarea unor creaţii semnate Tom Ford din perioada în care acesta lucra pentru casa italiană de modă. Fundaţia Pierre Bergé-Yves Saint Laurent urmează să inaugureze două muzee în 2017, unul la Paris şi unul la Marrakech, în care vor fi expuse piese create de Yves Saint Laurent provenite din arhiva fondată de partenerul de afaceri al acestuia, Pierre Bergé, la începuturile companiei. Arhiva le-a servit, de altfel, drept sursă de inspiraţie atât fostului, cât şi actualului director de creaţie al YSL, Hedi Slimane şi Anthony Vaccarello.

    Alte case recunoscute pentru arhivele lor sunt Dior, Chanel, Balenciaga sau Missoni, aceasta din urmă având în prezent o expoziţie la Londra. Casele de modă care doresc să-şi poată ilustra evoluţia au angajat persoane dedicate păstrării arhivei, care trebuie să pună în ordine şi să catalogheze obiectele strânse de-a lungul timpului ori să caute şi să cumpere diverse piese de la magazine vintage, prin intermediul caselor de licitaţii ori de la clienţi.

  • Cel mai bine păzit secret din spatele porţilor BNR

    „Aurul a fost folosit pentru a plăti datoriile care i-au fost atribuite României ca urmare a pierderii Războiului. Am fost declaraţi ţară perdantă, aşa că rezerva naţională de aur a fost folosită pentru a tăia din datorii.”, a spus Gheorghe Birău.
     
    „A fost nevoie de un efort deosebit de explorare şi scoatere la lumină a documentelor din arhiva B.N.R. (…)”, a declarat Mugur Isărescu în publicaţia „Odiseea aurului BNR. Tismana 1944-1947”.
     
  • Ce făcea acest ”viking” în 1966 în faţa unui nou hotel din staţiunea Eforie Nord: seara ajungea în jurnalul de ştiri de la televizor. Imagini de arhivă

    Un jurnal de ştiri din vara lui 1966 îl prezintă pe acest bărbat viking:

    ”Trăiască sezonul! Peste zece zile, noul hotel din Eforie Nord îşi va cunoaşte primii musafiri. Noii vikingi fac plajă metodologic şi admiră aceste corăbii lungi ale arhitecţilor români (n.r. hotelurile). Omul zăpezilor (n.r. un bărbat corpolent care intră în mare) dă un spectacol în premieră”.

    Vezi aici ce făcea acest ”viking” în 1966 în faţa unui nou hotel din staţiunea Eforie Nord. VIDEO!

  • Ce făcea acest ”viking” în 1966 în faţa unui nou hotel din staţiunea Eforie Nord: seara ajungea în jurnalul de ştiri de la televizor. Imagini de arhivă

    Un jurnal de ştiri din vara lui 1966 îl prezintă pe acest bărbat viking:

    ”Trăiască sezonul! Peste zece zile, noul hotel din Eforie Nord îşi va cunoaşte primii musafiri. Noii vikingi fac plajă metodologic şi admiră aceste corăbii lungi ale arhitecţilor români (n.r. hotelurile). Omul zăpezilor (n.r. un bărbat corpolent care intră în mare) dă un spectacol în premieră”.

    Vezi aici ce făcea acest ”viking” în 1966 în faţa unui nou hotel din staţiunea Eforie Nord. VIDEO!

  • Citez din mine

    „Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

    În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“


    „Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

    Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
    Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

    Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
    În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“


    „În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…

    Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“


    „Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.

    Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.

    Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

    Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“


    „Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“


    „Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
    Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
    Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“


    „…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“


    „Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
    «Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
    «Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
    «…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
    Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“


    „Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.

    Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“

    Da, o să văd ce şi cum.

  • Toate filmele în care a jucat acest actor au fost nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film. Este singurul actor din istorie care deţine această distincţie

    John Holland Cazale, cunoscut pentru fanii filmului “The Godfather” ca Fredo, este singurul actor care deţine această distincţie. Cazale a apărut în toată cariera sa de şase ani în cinci filme, toate fiind nominalizate la Premiul Oscar pentru cel mai bun film.

    Este vorba de peliculele: “The Godfather”, “The Conversation”, “The Godfather: Part 2”, “Dog Day Afternoon” şi ” The Deer Hunter”. Chiar şi după moartea sa, 12 martie 1978, imagini de arhivă cu acesta au fost folosite pentru “The Godfather: Part 3”, care la rândul lui a fost nominalizat la cea mai importantă categoria a Academiei Americane de Film.

    Un film documentar despre viaţa şi cariera lui Cazale, intitulat I Knew It Was You, a fost lansat în 2009.

  • ARHIVA SECRETĂ a francmasoneriei britanice: Cum a fost muşamalizată ancheta scufundării Titanicului. Ce personalităţi au făcut parte din această organizaţie – FOTO, VIDEO

    Potrivit sursei citate, oamenii din vârful piramidei francmasonice ar fi ascuns de-a lungul timpului dovezi legate de scufundarea celebrului vas Titanic.

    Ancheta din 1912, care trebuia să găsească adevăraţii vinovaţi pentru tragedia care a costat 1.500 de vieţi, a exonerat majoritatea persoanelor importante care au fost implicate, inclusiv proprietarii navei de lux, precum şi căpitanul. 

    Publicarea unei arhive secrete a francmasonilor – ce conţine două milioane de nume de membri din 1733 până în 1923 – relevă amploarea implicării masonice în societatea britanică. Arhiva conţine nume de mari autori, conducători de stat,  judecători, personalităţi militare şi episcopi. Experţii cred că această arhivă ar putea conduce la o re-examinare a ultimilor 200 de ani din istoria britanică, dezvăluind scara de influenţă masonică din toate nivelurile societăţii britanice.

    Înregistrările urmează să fie publicate online de serviciul de genealogie Ancestry.

    În timp ce conexiunile masonice ale lui Sir Winston Churchill, Oscar Wilde, Lord Kitchener, Rudyard Kipling si Edward VIII sunt cunoscute, înregistrările oferă prima imagine cuprinzătoare a întregii Francmasonerii din ultimii 200 de ani. 

    Una dintre dezvăluirile care stau să iasă la suprafaţă cât de curând este adevăratul motiv al scufundării Titanicului. Legăturile strânse ale francmasonilor au făcut ca o sesizare a senatul SUA din acea vreme, care a vizat Consiliul Britanic de Comerţ, spunând că numărul mic de bărci de salvare de pe navă a fost stabilit greşit, să fie trecută cu vederea.

    Potrivit sursei citate, ancheta care s-a desfăşurat în Marea Britanie, supravegheată de Lord Mersey, a exonerat Consiliul de Comerţ de orice vină.

    Lordul Mersey însuşi a fost un francmason de top, o arată înregistrările arhivei recent publicate. El a fost iniţiat în 1881, la Northern Bar Lodge in Londra.

    Un alt aspect important în derularea anchetei îl constituie prezenţa numelor a cel puţin doi dintre cei cinci evaluatori experţi în cadrul investigaţiei – John Harvard Biles, un specialist în arhitectură navală, şi Edward Chaston, evaluatorul inginer – aceştia fiind, deasemenea, găsiţi în arhiva masonică. Chiar si  Edward Smith, căpitanul navei Titanic a fost mason. 

    Lordul Pirrie, care a fost nu numai preşedinte al şantierului naval Harland and Wolff din Belfast, care a construit Titanicul, dar şi  unul dintre directorii societăţii mamă White Star, apare şi el pe lista francmasonilor.

    “Ancheta Titanicului care s-a desfăşurat în Marea Britanie a anului 1912 a fost acum  catalogată drept – lapte de var, pentru că i-a exonerat pe majoritatea celor implicaţi. Doar trei pasageri au fost intervievaţi, iar ei au fost toţi de la prima clasă”, a declarat procurorul britanic Nic Compton.

    Arhiva scoate la suprafaţă şi alte mistere ale secolului trecut. Una dintre ipoteze este aceea că Jack Spintecătorul ar fi fost un francmason, şi identitatea sa a fost protejată de colegii săi. Bruce Robinson, directorul şi scenaristul filmului cult “Withnail şi eu”, susţine că adevăratul Jack a fost un om pe nume Michael Maybrick. Robinson susţine că toate crimele Spintecătorului au purtat pecetea unui ritual masonic, citând simbolul unui compas sculptat pe faţa unora dintre victimele celebrului asasin.

  • Imagini incredibile din India! Legendarul fotograf, Steve McCurry, surprinde momente fascinante

    Steve McCurry, cunoscut pentru portretul “Fata afgană”, publicat în revista National Geographic a călătorit de peste 80 de ori în India. Momentele surprinse de McCurry în vizitele sale fac subiectul unui album fotografic intitulat India, potrivit Daily Mail.

    Noua carte a fotografului documentează momente inedite din istoria ţări din ultimii 30 de ani.

    “Cred că am peste 15.000 de fotografii din India în arhiva personală”, a declarat McCurry. “Este ceva în India care te face să trăieşti într-un alt timp, în alte vremuri. Istoria nu a murit acolo”, adaugă fotograful.

    GALERIE FOTO

  • A transformat fotografiile unui român în opere de artă inedite

    Proiectul “The Dancing wih Costică” a pornit ca un exerciţiu de retuşare al lui Jane Long. “După ce am găsit arhiva lui Costică Acsinte am devenit fascinată de imaginile şi de subiecţii din fotografii.”, a spus ea. 

    Astfel portretele româneşti realizate de fotograful român Costică Acsinte au fost prelucrate de artista australiană Jane Long, care le-a colorat şi le-a adăugat câteva elemente suprarealiste.

    Fotografiile vintage fac parte din arhiva Costică Acsinte, ce cuprinde multe dintre imaginile realizate din perioada  Primului Război Mondial. Costică Acsinte s-a înrolat voluntar ca fotograf de război, iar experienţele trăite în această perioadă au fost imortalizate.

    După decesul său, au fost descoperite aproximativ 5.000 de negative fotografice pe plăci de sticlă, dar şi planfilme şi printuri fotografice. În 2013 a fost iniţiat un proiect de digitalizare a operei acestuia, aflată în domeniul public, potrivit site-ului colectiacosticaacsinte.eu.

    Vezi aici fotografiile unui român transformate în opere de artă inedite