Pentru prima dată, la turneul final al Campionatului European de fotbal vor participa 24 de naţiuni, dar chiar şi aşa selecţionerul României are cel mai mic salariu dintre toţi antrenorii. 120.000 de euro pe an ia Anghel Iordănescu, în condiţiile în care cel mai bine plătit este englezul Roy Hodgson, cu 5 milioane de euro, adică de peste 40 de ori mai mult, scrie digisport.ro.
MIHAI MIRONICĂ
Reghe s-a impus în prim-planul fotbalului nostru prin rigoarea adusă din Bundesliga. Rigoare în pregătire, în atitudinea de la antrenamente şi din jocuri. Cât de mult va reuşi el cu acest regim spartan într-o lume în care rigoarea este pentru străinii importaţi şi nu pentru băştinaşii blagosloviţi de Allah cu un ocean de ţiţei sub nesfârşitul lor deşert? Cum se vor cupla metodele alchimistului Neubert cu bioritmul răsturnat din perioada Ramadanului?
Reghecampf insistă să transmită mesajul că nu este vorba despre bani în acest exil în Golful în care îţi este plătită regeşte uitarea. Unele date ar confirma totuşi pledoaria sa. Reghecampf a spus că a câştigat pe sezon la Steaua în jur de un milion de euro, persoane din club merg chiar până la un milion şi jumătate pe sezon când vorbesc despre încasările antrenorului care avea numai primă de calificare în Liga Campionilor o jumătate de milion.Ultimele date despre leafa lui Reghe la arabi ar fi de două milioane de euro. Probabil că monumentalul salariu este asezonat şi cu diverse prime de obiectiv. Să nu uităm însă că fără prezenţa lui Reghe la Steaua, biznisul soţiei în fotbal se va dilua. Iar la arabi ea nu poate avea decât un rol decorativ.
Reghe a simţit că la Steaua ar putea urma căderea. Anumiţi jucători vor pleca, regenerarea lotului este un pariu care nu iese de fiecare dată. Colaborarea cu Becali este dificilă în acest context, iar o eventuală ratare a pătrunderii în grupele Ligii Campionilor ar perturba foarte mult universul echipei. Plecarea antrenorului care a readus strălucirea Stelei este de înţeles, dar în urma ei va persista întrebarea: de ce acolo? De ce şi cel mai promiţător antrenor român din ultimii mulţi ani îngroaşă contingentul antrenorilor noştri care au plecat să fie căpşunari milionari la periferia fotbalului în locul unei poziţii de profesor la o catedră a unui club occidental chiar şi în condiţii mai austere? Nu pot uita cum în anii ’90 mai tot românul întreba ce-a mai făcut Brescia în weekend. Azi, chiar şi cu atâtea şaormării în jurul nostru, nimeni nu va da doi bani pe ce a mai făcut Halalul de echipă a lui Reghe. Şi uite aşa s-au inventat cele două milioane de euro de doi bani…
Iată discursul Andreei Răducan, fostă gimnastă de performanţă, la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
Mă numesc Andreea Răducan, sunt fostă campioană mondială şi olimpică la gimnastică artistică – sărituri, bârnă, paralele, sol. Am început sportul de performanţă la vârsta de patru ani, o vârstă la care nu te poţi gândi să alegi un sport care îţi aduce foarte mulţi bani, ci unul care îţi aduce foarte multă glorie. Nu am niciun regret în acest sens. De la patru până la 20 de ani m-am dedicat trup şi suflet sportului de performanţă. M-au antrenat Mariana Bitang şi Octavian Belu şi odată ce am ajuns pe mâna lor mi-am dat seama că sunt pe drumul cel bun, chiar dacă nimeni nu îţi garantează că vei deveni campion. A trebuit să o iau pas cu pas, să mă dedic unui regim care nu este la îndemâna tuturor: stăteam în cantonament 360 de zile pe an, doar 6 zile pe an aveam voie să merg acasă să îmi văd familia, aveam şi un regim alimentar foarte strict, totul era măsurat, cântărit, totul era foarte bine pus la punct, în cele mai mici detalii, pentru ca noi să fim concentrate doar pe antrenamente, pe competiţii şi mai ales pe medalii. Am fost foarte pasionată de ceea ce am făcut, altfel nu îmi imaginez cum aş fi putut rezista.
Povestea mea seamănă cu cea a altor sportivi: sportul de performanţă cere foarte multe sacrificii; gimnastica diferă puţin pentru că începem de când suntem foarte mici, la câţiva ani de viaţă, şi obţinem succesul la vârste când nu ştim să îl manageriem, ceea ce este un lucru foarte important. Se întâmplă ca o gimnastă să ia un premiu la o vârstă foarte mică, să se simtă foarte importantă şi talentată şi să creadă că se poate retrage liniştită după un succes mondial. Am învăţat însă lucruri foarte importante de la antrenorii mei, printre care şi faptul că trebuie să confirmi. Faptul că am câştigat un titlu mondial, lucru care se întâmpla în 1999 la Campionatele Mondiale de la Tianjin din China (atât cu echipa, cât şi aurul la sol), a reprezentat un debut foarte bun. Presiunea pe care un copil o are la o asemenea competiţie este fantastică, este enormă, mai ales că pe spatele meu nu a scris niciodată Andreea Răducan, ci România.
La Tianjin a început pentru mine gimnatisca de înaltă performanţă. După cum ştiţi, pentru fiecare sportiv visul este de a ajunge la olimpiadă. S-a întâmplat la Jocurile Olimpice de la Sydney, unde am obţinut medalia de aur pe echipe, medalia de aur la individual compus şi un argint la sărituri. Poate dacă am fi fost lăsaţi să ne facem treaba cum trebuie ne-am fi întors cu mai multe medalii de acolo. A fost cea mai frumoasă participare a gimnasticii româneşti la Jocurile Olimpice, am fost pe locul 11 pe naţiuni, iar pentru o ţară mică este foarte important. Rămâne în continuare cea mai bună performanţă a României la Jocurile Olimpice. Evenimentul de la Sydney s-a terminat destul de trist pentru mine – o comisie a decis să îmi fie retrasă medalia de la individual compus din cauza unui medicament pentru răceală şi gripă, Nurofen. Oamenii s-au revoltat, atât cei din ţară, cât şi cei din afară, iar suportul acestora m-a ajutat să mă întorc în sala de antrenament. În 2001, la Campionatele Mondiale din Belgia, am reuşit să obţin două medalii de aur şi una de bronz şi acesta a fost cel mai bun mod de a mulţumi celor care m-au susţinut.
Cred că orice aş fi făcut în viaţă aş fi pus aceeaşi pasiune, însă mi-e greu să cred că aş fi putut să trăiesc aceleaşi sentimente frumoase pe care le-am trăit ca sportiv de performanţă: momentele din cantonament, momentele din competiţii, modul cum am putut să mă construiesc şi să fac faţă emoţiilor, să înţeleg şi să îmi asum responsabilităţi importante, să învăţ să lucrez în echipă şi, la fel de important, să obţin determinarea de a fi mereu cel mai bun.
Un alt moment foarte important s-a întâmplat după cariera de performanţă. Pentru un om care a avut mereu o viaţă normală poate părea ciudată ideea de acomodare la o viaţă obişnuită; însă, după o viaţă întreagă în cantonament, cu un program foarte clar structurat, unde toată lumea avea grijă să ne protejeze ca într-un glob de sticlă, când am ieşit de acolo şi a trebuit să fac faţă vieţii normale mi-am dat seama că nu ştiam cât costă o pâine şi aveam foarte mult timp liber la dispoziţie, cu care nu ştiam ce să fac.
Eram studentă la Timişoara, mergeam zi de zi la cursuri şi trebuia să mai fac ceva. Îmi era clar că nu vreau să antrenez. Petrecusem deja 16 ani în sala de gimnastică şi îmi ajunsese; am decis că trebuie să fac şi altceva în viaţa asta. Dar ce puteam să fac astfel încât să fiu la fel de bună sau măcar la jumătatea performanţelor din sport? Dăruită fiind cu un talent de a comunica, am primit oferte de la televiziuni, pe proiecte sportive, aşa că sunt din nou într-o postură din care pot promova sportul de înaltă performanţă, dar şi sportul de masă.
Am împăcat ambele domenii. Vă spun sincer că nu mi s-a întâmplat până acum să mă trezesc într-o dimineaţă şi să spun: „Vai, iar trebuie să mă duc la birou„. Am încercat mereu să lucrez în proiecte în care să mă regăsesc, alături de oameni care îşi doresc şi ei să fie campioni, să promovăm succesul şi performanţa şi vreau să cred că am reuşit toate aceste lucruri în toţi aceşti ani. Am vorbit despre mine pentru a şti de unde să mă luaţi.
În Statele Unite, la Steamboat, Colorado, se organizează un curs de trei zile pentru cei interesaţi, care-l au ca profesor pe Billy Kidd, fost campion mondial şi medaliat olimpic, iar cei care nu consideră că au nevoie de lecţii pot coborî alături de acesta pe pârtie în majoritatea zilelor sezonului de schi.
O fostă membră a echipei de olimpice de slalom a Marii Britanii, Emma Carrick-Anderson, oferă lecţii la Tignes, în Franţa, dar potenţialii elevi pot participa la cursurile sale şi în alte staţiuni din Austria, Italia sau Elveţia, ori chiar Chile şi Japonia.
Amatorii de snowboarding au la dispoziţie şcoala fostului campion mondial Ivo Rudiferia la San Cassiano, în Munţii Dolomiţi din Italia, care organizează cursuri de trei zile de snowboarding sau cursuri de patru zile pentru cei care nu vor să se dea cu placa.
Staţiunea canadiană Whistler Blackcomb se poate lăuda, probabil, cu cel mai mare număr de sportivi olimpici din lume care lucrează ca antrenori pe teritoriul său. Nu mai puţin de 12 astfel de sportivi participanţi la ultimele olimpiade de iarnă oferă cursuri individuale sau de grup celor ce vor să afle cum e să schiezi în echipe de top.
“Nu vom demisiona. Nu suntem în satul olimpic la office să aşteptăm oferte. Noi nu abandonăm”, au spus miercuri la prânz, la unison, cei doi antrenori. În cadrul unei conferinţe de presă organizată la Londra, cuplul Bellu-Bitang a desfiinţat zvonurile privind plecarea şi a punctat presa din România care le-a catalogat pe gimnastele românce drept expirate. “Expiratele asta au adus României două medalii”, a spus Octavian Bellu.