BusinessMagazin

Tag: vanzare

  • Acest antreprenor şi-a vândut afacerea pentru 150 de milioane de dolari, apoi a plecat într-o călătorie care i-a schimbat viaţa

    Când Todd Masonis şi partenerul său au vândut, în 2008, compania pe care au fondată pentru o sumă zvonită a fi cuprinsă între 150 şi 170 de milioane de dolari tânărul a decis să îşi ia ”un an de distracţie”.

    Masonis, absolvent al Universităţii Stanford, a escavat un fort roman din Anglia, a mers cu bicicleta de-a lungul Scoţiei şi a făcut un tur al fabricilor de ciocolată din Franţa, potrivit Business Insider.

    FOTO | CARE ESTE IDEEA DE AFACERE CARE I-A VENIT AMERICANULUI ÎN PERIOADA PETRECUTĂ ÎN EUROPA

  • Antreprenoriat în trei direcţii de business

    Doi prieteni antreprenori au renunţat la munca în IT şi, în baza unei inspiraţii de moment, au pus bazele agenţiei de turism Genius Travel. După şase ani de activitate, pe parcursul cărora au fost nevoiţi să renunţe la mai bine de jumătate de angajaţi, au reorganizat activitatea agenţiei şi ţintesc venituri de patru milioane de euro cu aceasta. Cei doi antreprenori s-au extins cu afaceri şi în imobiliare, iar anul trecut au preluat administrarea unui hotel în Delta Dunării, cu care ţintesc afaceri de jumătate de milion de euro pe seama unui concept inedit, de vacanţe low-cost.

    Bogdan Ştefan, în vârstă de 32 de ani, şi Ionuţ Costea, de 27, au lucrat în anii 2000 ca agenţi de vânzare pentru servicii de internet şi au pus bazele agenţiei de turism în 2008. „Atunci s-a stricat piaţa de internet şi am decis să intrăm într-un alt domeniu;  aveam 25 de ani, iar conjunctura ne-a adus la turism.” Au investit în agenţie 150.000 de euro şi au avut la început 14 angajaţi, însă până în 2010 au redus numărul acestora la patru şi au fost nevoiţi să reorganizeze afacerea, din cauza crizei.

    Dacă iniţial începuseră să vândă pachete de vacanţă pentru destinaţiile Bulgaria şi Croaţia, după 2010 s-au axat pe mai multe destinaţii. „Noi am încercat în 2009-2010 să promovăm Croaţia, dar, cel puţin la nivel de Bucureşti, nu am avut succes.” În prezent, agenţia are trei sedii, în Bucureşti, Piteşti şi Ploieşti, lucrează cu aproximativ 20 de angajaţi şi vinde de la city break-uri în Europa cu preţuri de 150 de euro până la vacanţe în insulele exotice de peste 2.000 de euro.

    Cei doi precizează că, în toţi anii de antreprenoriat, nu au contractat niciun credit bancar şi s-au autofinanţat, atât din afacerile în turism, obţinute prin Genius Travel, cât şi din partea de dezvoltare imobiliară, activitate în care au intrat în 2010. Până în prezent au dezvoltat trei blocuri de până în 20 de apartamente în Bucureşti, cu preţuri care pornesc de la 850 euro/mp şi care ajung la 1.200 de euro/mp, în funcţie de zona unde sunt construite. Investiţia în fiecare dintre acestea a fost de circa 500.000 de euro şi blocurile au fost vândute în totalitate.

    Cei doi antreprenori au avut anul trecut o cifră de afaceri de 3,2 milioane de euro pentru agenţia de turism, investiţii în imobiliare de 1,5 milioane de euro şi venituri de 250.000 de euro realizate de hotelul din deltă, închiriat de anul trecut pentru o perioadă de cinci ani.

    Despre hotelul din Delta Dunării  au aflat în 2013, de la proprietarul acestuia, un client al agenţiei care li s-a plâns că nu ştie ce să facă pentru ca unitatea să devină profitabilă. Întinsă pe o suprafaţă de 10.000 de metri pătraţi în satul Uzlina, aflat la intersecţia braţului Sf. Gheorghe cu canalul Uzlina, în comuna Murighiol şi formată dintr-o clădire principală şi patru vile, aceasta avea potenţialul necesar pentru a a-i atrage pe turişti, din perspectiva antreprenorilor. Ei îşi doreau să preia administrarea unui hotel şi au constatat că există piaţă pentru Delta Dunării. Un argument în plus a fost şi durata mai lungă a sezonului de vară din deltă, de cinci luni, între mai şi 15 octombrie, comparativ cu cele trei luni destinate vacanţelor pe litoral. Au închiriat hotelul pentru o durată de cinci ani şi au investit aproximativ 200.000 de euro în renovarea acestuia, investiţiile fiind direcţionate înspre refacerea instalaţiilor, în reconstruirea unei terase, refacerea pontonului, refacerea piscinei, cât şi în achiziţionarea a trei bărci cu motor, cu un preţ de 20.000 de euro fiecare, pentru că „dacă nu ai barcă în deltă, nu exişti”.

  • Software în lohn sau ce ar trebui să înveţe IT-iştii din experienţa croitorilor

    Dezvoltarea de software la comandă, în sistem lohn, a stat la baza apariţiei industriei româneşti de software. “Primele companii private din industria noastră au apărut după 1989 şi au fost înfiinţate de cercetători din centrele de calcul şi din Institutul pentru Tehnica de Calcul. Aceştia şi-au folosit contactele personale în străinătate pentru a câştiga primii clienţi. Când vorbim despre lohn în software vorbim despre segmente mici, extreme de nişate, ale unor proiecte mari, în care execuţia se limitează strict la specificaţiile de proiect transmise de către client asupra cărora compania producătoare nu are nicio influenţă“, explică Andrei Pitiş, preşedintele ANIS, asociaţia patronală a industriei de software şi servicii.

    Modelul de business s-a consolidat în timp şi a evoluat către externalizare, către outsourcing. Unul dintre atuuri a fost specializarea inginerilor români, iar un altul îl reprezintă costurile reduse, care au ajutat la atragerea de proiecte mai mari şi mai interesante către industria locală. Acesta a fost un factor important de creştere pentru industria naţională, înainte ca piaţa locală să fie cu adevărat semnificativă, iar munca în proiecte pentru clienţii din străinătate a creat abilităţile şi specializarea pe tehnologii şi industrii în cadrul echipelor şi companiilor româneşti.

    Ulterior, aceste abilităţi au fost folosite în proiecte pe piaţa internă sau în crearea de produse proprii. “În plus, proiectele de outsourcing au început să devină mai variate şi mai sofisticate şi treptat au inclus componente semnificative de cercetare; dezvoltarea nu se mai face exclusiv pe baza specificaţiilor primite, echipele alocate pe proiecte fiind adesea implicate în definirea specificaţiilor, în identificarea nevoilor de business şi a soluţiilor tehnice. Aşa se face că proiecte semnificative, atât din punctul de vedere al clienţilor (companii foarte mari), cât şi al industriilor sau al soluţiilor furnizate (conţinut sensibil, informaţii securizate etc.) au fost câştigate şi dezvoltate de companii româneşti chiar dacă nu întotdeauna aceste informaţii sunt făcute publice, adugă Andrei Pitiş.

    Outsourcingul reprezintă în continuare cea mai mare parte a cifrei de afaceri a sectorului, probabil peste 80%. În ciuda faptului că de cel puţin cinci ani România nu mai este o destinaţie ieftină, companiile româneşti continuă să fie căutate pe harta furnizorilor de servicii de dezvoltare. “În ANIS, asociaţie care reprezintă în acest moment peste 120 de companii, cam 70%, sunt companii care produc software în sistem de tip outsourcing, dar cel puţin un sfert dintre ele au început să investească şi în produse proprii. Dintre cele 70%, multe firme prestează servicii mai complexe decât închirierea de personal pentru dezvoltarea de proiecte software, precum şi servicii cu valoare adăugată mai mare şi mai greu de înlocuit prin mutarea proiectelor către destinaţii mai ieftine”, adaugă şeful ANIS.

    Ioan Iacob, managing partner la furnizorul de servicii IT Qualitance, companie cu peste 120 de angajaţi, vorbeşte despre fenomenul vânzării de inteligenţă. “Industria românească de software merge foarte mult pe body leasing, pe vândut inteligenţă cu ora sau vândut oameni cu ora. Există o limită a acestui model, dar piaţa pare să insiste totuşi în această zonă, în care există o foarte mare presiune pe profit. Dar marginea de profit este foarte mică şi atunci oamenii încearcă să optimizeze şi să vadă cum pot funcţiona în acest model. E o paradigmă din care cred că trebuie să ieşim; noi încercăm să facem lucruri cu mult mai multă valoare adăugată decât servicii de body leasing sau de staff augmentation. Încercăm să construim ceva care chiar să funcţioneze nu doar ca un business care să producă nişte bani, ci care chiar să aibă un impact social.”

    Iacob apreciază că acest tip de activitate are impact asupra angajamentului oamenilor care lucrează, din punct de vedere al cantităţii de cunoştinţe care rămân şi care se transferă, dar şi din punct de vedere financiar. “Până la urmă noi construim soluţii şi nu tot rezultatul acelei construcţii îl resimţim noi ca stat sau economie.”

    „Şcoala produce mulţi scriitori de cod, programatori, dar sunt multe companii, în principal străine, care au venit în România şi au deschis centre pur tehnice de outsourcing, unde se scrie soft care se constituie ca produs străin. Este un mare păcat, în loc să scriem IT românesc scriem soft pentru alţii”, spune Daniel Mateescu, COO al furnizorului de soluţii software pentru companii Totalsoft. „Probabil că un softist din cinci este angajat să facă proiecte româneşti de software pentru companii. Este o mare problemă, vin companii care îşi permit să plătească salarii mari doar pentru competenţa tehnică şi care ne ridică foarte mult costurile. Răsfaţă programatorul român, care pleacă de la o firmă unde face produs la o companie unde lucrează helpdesk cu 200 de euro în plus”.

  • Diferenţe uriaşe intre zonele capitalei: peste 1.500 de euro pe metrul pătrat la apartamente

    Zona a rămas factorul determinant în stabilirea preţurilor locuinţelor pe piaţa bucureşteană, diferenţele dintre cele mai bune zone şi cele mai slab cotate putând ajunge şi la 1.500 de euro pe metrul pătrat. Un studiu imobiliarte.net relevă, de exemplu, că preţul mediu al unui apartament cu trei camere din Ferentari este de 500 de euro/mp, iar în Primăverii preţul unui metru pătrat ajunge la 2.200 de euro.

    Garsoniere

    În luna mai, preţul mediu de vânzare al unei garsoniere din Bucureşti este de 1014 euro/mp. Pentru acelaşi tip de locuinţă, amplasată în sectorul 1, zona Dorobanţi, un cumpărător trebuie să plătească un preţ mediu de 1.469 euro/mp. Sectorul 1 este recunoscut ca fiind cel mai scump sector al Capitalei, însă există şi aici zone unde preţul este sub media garsonierelor din Bucureşti luna aceasta, şi anume, cartierul Bucureştii Noi, unde preţul este de 926 euro/mp. Cea mai scumpă zonă pentru garsoniere în sectorul 3 este Decebal, acolo unde preţul mediu este de 1.262 euro/mp, în cealaltă extremă situându-se cartierul Balta Albă, unde preţul mediu este de 938 euro/mp. Cele mai scumpe garsoniere din sectoarele 4 şi 5 se găsesc în cartierul Tineretului – 1.223 euro/mp, respectiv zona Cişmigiu – 1.247, în vreme ce zonele cele mai ieftine sunt Giurgiului – 871 Euro/mp, respectiv Ferentari – 777 Euro/mp. În sectoarele 2 şi 6, cele mai ridicate preţuri medii se întâlnesc în zona Moşilor – 1169 euro/mp şi în cartierul Crângaşi – 1053 euro/mp, în vreme ce zonele cele mai accesibile sunt Ferdinand – 944 euro/mp, respectiv Ghencea – 842 euro/mp.

    2 camere

    În ceea ce priveşte preţul mediu de vânzare al unui apartament cu 2 camere din Bucureşti, acesta este de 1.003 euro/mp în mai, de două ori mai mic decât cel cerut de proprietarii din cartierul Primăverii – 2.162 euro/mp. Cei care preferă zona de nord a Capitalei pot opta şi pentru un apartament cu 2 camere în cartierul Bucureştii Noi, acolo unde preţul mediu este de 1.060 euro/mp. La mare distanţă de Primăverii, cea mai scumpă zonă din sectorul 2 la apartamentele cu 2 camere este Dacia, cu un preţ mediu de 1.466 euro/mp. În schimb, cartierul Pantelimon trage în jos media apartamentelor cu 2 camere din sectorul 2, aici proprietarii cerând 886 euro/mp. La mijlocul clasamentului se situează sectoarele 3 şi 5, cu cele mai scumpe apartamente cu 2 camere în zona Decebal – 1.297 euro/mp, respectiv Cotroceni – 1.338 euro/mp, care contrastează cu zona 23 August – 865 euro/mp, respectiv cartierul Ferentari – 642 euro/mp. În sectoarele 4 şi 6, zonele de top sunt Tineretului – 1.223 euro/mp, respectiv Crângaşi – 964 euro/mp, în timp ce zonele în care proprietarii au pretenţii mai scăzute sunt Giurgiului – 806 euro/mp, respectiv Ghencea – 854 euro/mp.

    3 camere

    Şi când vine vorba de apartamentele cu 3 camere, tot cartierul Primăverii este în top, cu un preţ mediu de 2.225 euro/mp, mai mult decât dublu faţă de cel mai accesibil cartier din sectorul 1, Bucureştii Noi – 1.057 euro/mp şi chiar decât preţul mediu de vânzare al apartamentelor cu 3 camere din Bucureşti – 1.067 euro/mp. Al doilea cel mai scump preţ mediu al apartamentelor cu 3 camere (excluzând sectorul 1) provine din sectorul 5, cartierul Cotroceni – 1.338 euro/mp. În cealaltă extremă se regăseşte cartierul Ferentari, cu un preţ mediu al apartamentelor cu 3 camere de 545 euro/mp. În sectoarele 2 şi 3, cele mai scumpe zone sunt Dacia – 1.404 euro/mp, respectiv Decebal – 1.362 euro/mp, în vreme ce pretenţiile cele mai scăzute le au proprietarii din Pantelimon – 873 euro/mp, respectiv Balta Albă – 901 euro/mp. În sectorul 4, proprietarii din zona Parcului Carol cer cei mai mulţi bani pentru un apartament cu 3 camere – 1.332 euro/mp, în vreme ce preţul mediu în zona Brâncoveanu este de 972 euro/mp, cel mai mic din sectorul 4. Singurul sector în care preţul mediu al apartamentelor cu 3 camere nu depăşeşte preţul mediu pe Bucureşti este sectorul 6, acolo unde cel mai scump cartier este Crângaşi – 964 euro/mp, iar cel mai ieftin este Giuleşti – 723 euro/mp, conform cifrelor oferite de Imobiliare.net.

    4 camere

    În mai, preţul mediu de vânzare al unui apartament cu 4 camere din Bucureşti este de 1.014 euro/mp.Tot în sectorul 1 se înregistrează cel mai ridicat preţ mediu şi în cazul apartamentelor cu 4 camere, în cartierul Aviaţiei – 1.987 euro/mp, la fel cum în Bucureştii Noi este cel mai accesibil preţ din acest sector – 828 euro/mp. În sectorul 5 se înregistrează cea mai mare discrepanţă de preţ dintre toate tipurile de locuinţe din Bucureşti, cea mai scumpă zonă fiind în Cotroceni – 1.761 euro/mp, iar cea mai ieftină în Ferentari – 534 Euro/mp, preţ mediu pentru un apartament cu 4 camere. Piaţa Muncii este vârful iceberg-ului în sectorul 3, cu un preţ mediu de 1.710 euro/mp, în timp ce în cartierul Balta Albă preţul coboară până la 849 euro/mp. În sectoarele 2 şi 4 cele mai ridicate preţuri medii se întâlnesc în zona Dacia – 1.215 euro/mp, respectiv Văcăreşti 1238 euro/mp, în timp ce zonele cele mai accesibile din acest sector sunt Fundeni – 684 euro/mp şi Giurgiului – 678 euro/mp. Cel mai scump cartier din sectorul 6 în ceea ce priveşte preţul mediu al apartamentelor cu 4 camere este Crângaşi – 955 euro/mp, în timp ce pretenţiile cele mai scăzute le au proprietarii din Militari – 781 euro/mp.

  • Samsung vrea să profite de succesul supereroilor la box-office: Galaxy S6 edge va primi o ediţie limitată Iron Man – VIDEO UPDATE

    Samsung a dezvăluit în mod oficial Galaxy S6 edge cu 64 GB spaţiu de stocare şi branding Iron Man. Acesta arată exact cum ne-am fi aşteptat, fiind vopsit în culorile super eroului, cu o ramă aurie şi panouri din sticlă vopsite în roşu. Capacul de pe spate include şi un desen cu masca lui Iron Man imprimată permanent. Samsung a instalat o temă care acoperă întreaga interfaţă în celebrele culori şi a inclus în pachet o protecţie transparentă pentru spatele dispozitivului, cât şi o staţie de încărcare wireless.

    CITEŞTE AICI DETALII DESPRE MODELUL EDIŢIE LIMITATĂ ŞI CE ŞANSE AU ROMÂNII SĂ LE CUMPERE

  • După 26 de ani, un antreprenor român lasă afacerea fiicelor sale. Pe lângă business, ele vor primi cadou şi câte un castel

    Claudiu Necşulescu, producătorul vinurilor Jidvei, plănuieşte să se retragă de la conducerea afacerii iar Ana şi Maria Necşulescu, cele două fiice ale sale, se pregătesc să preia afacerea de familie. Ele vor primi cadou nu numai businessul, ci şi câte un castel.

    Sunt puţini antreprenori români care vorbesc deschis despre planul de se retrage din business, despre cum îşi pregătesc copiii pentru a intra în afacere sau despre compania pe care au clădit-o în ideea de a rămâne în familie. Mulţi dintre oamenii de afaceri care au decis să se retragă au preferat să-şi vândă companiile sau au angajat management profesionist până la maturizarea urmaşilor, astfel că numărul businessurilor care au fost deja transmise de la o generaţie la alta este încă redus în România.

    Claudiu Necşulescu, proprietarul producătorului de vin Jidvei, face parte însă dintre cei care vorbesc detaşat despre planul de a se retrage din companie. El vorbeşte despre cum plănuieşte să lase conducerea companiei cu afaceri de 115 milioane de lei celor două fiice, Ana şi Maria.

    Necşulescu a terminat în 1987 Facultatea de Autovehicule Rutiere din cadrul Universităţii din Braşov, iar înainte de Revoluţie a lucrat la o staţie de utilaje din Constanţa. În zona Constanţa locuieşte şi astăzi, de unde merge săptămânal la Alba. Până în 1991 a lucrat la stat, de unde a plecat pentru a face mai multe businessuri de comerţ împreună cu tatăl său, care atunci se pensionase. Astfel, faptul că el a preluat afacerile de la nea Liviu (cum îi spun apropiaţii tatălui său, care mai este încă implicat în business) face deja predarea ştafetei către următoarea generaţie o obişnuinţă în familia Necşulescu.

    Afacerile familiei au început în anii ‘90 cu export de animale şi au continuat tot în exporturi, cu cereale, utilaje agricole, mobilă sau containere. De fapt, după cum povesteşte omul de afaceri, a făcut împreună cu tatăl său comerţ cu „aproape orice”, mai puţin tutun şi spirtoase.

    De 17 ani a intrat în industria vinului, într-un context neaşteptat. În 1998, întreprinderea pe structura căreia avea să clădească businessul Jidvei se confrunta cu probleme mari, iar Necşulescu era unul dintre clienţi, după ce achiziţionase volume mari de marfă. Pentru a putea continua afacerile cu producătorul de vin, a socotit că cea mai bună variantă ar fi să îl cumpere.

    Firma se numea Perla Târnavei Jidvei şi au fost suficiente ”câteva milioane de dolari” pentru a cumpăra mare parte din active, pentru ca apoi să înceapă retehnologizarea şi înlocuirea culturilor de viţă-de-vie şi pomi, aflate în declin. Podgoria era situată pe Valea Târnavei Mici (judeţul Alba), la jumătatea drumului dintre Blaj şi Târnaveni, în arealul Podgoriei Târnave, cea mai întinsă din Transilvania. A luat de la FPS Jidvei 650 de hectare, iar acum a ajuns la 2.500 de hectare, suprafaţă pe care o consideră optimă, de aceea nu mai are în vedere să facă noi achiziţii.

    Jidvei este unul dintre marii producători de vin de pe piaţa locală, cu afaceri concentrate pe piaţa internă şi cu game precum Castel, Tezaur, Nec, Grigorescu, dar şi Owner’s Choice şi Mysterium. Aproximativ 8% din afaceri vin de la exporturi, însă focusul lui Necşulescu va fi tot pe piaţa internă, unde „un producător de vin are sincope doar dacă face ceva greşit”.

    Producătorul de vin din Alba are două crame: prima şi cea mai mare a fost retehnologizată înainte de criză, iar în cea de-a doua, mai mică, a început producţia anul trecut în urma unor investiţii de 6 milioane de euro (din care 2 milioane de euro au fost fonduri europene).

    „Prin tot ceea ce am făcut în cei 17 ani de activitate din sector am dovedit că într-adevăr iubesc sectorul. Nu există parcelă, utilaj, amenajare care să fi fost făcută fără să treacă prin filtrul meu. Singura opţiune pe care o iau în calcul este ca fetele să ajungă să gestioneze businessul. Sub nicio formă nu m-am gândit să vând afacerea. Toată construcţia Jidvei a fost gândită ca o afacere pe termen lung, care să reprezinte familia”, explică omul de afaceri. De altfel, două dintre vinurile lansate de Jidvei în 2012 poartă chiar numele fetelor lui Claudiu Necşulescu, Ana şi Maria. Fiica cea mare are 25 de ani şi a studiat Matematică şi Management la UCL Londra, astfel că a ajuns deja să se implice în business, iar fiica cea mică are 21 de ani şi studiază Marketing la Citi University tot la Londra. „Şi-au împărţit domeniile astfel încât să se completeze”, explică Claudiu Necşulescu.

  • Un timişorean de 37 de ani controlează unul dintre cei mai puternici retaileri de mobilă şi are afaceri de 35 de milioane de euro

    Timişoreanul Cristian Rusu controlează, la 37 de ani, unul dintre cei mai puternici retaileri de mobilă, Casa Rusu, cu o reţea de 29 de magazine. A patra fabrică a Rus Savitar, producătorul de mobilier din cadrul grupului, este un pariu pentru tânărul antreprenor, care a ridicat-o, de la zero, contra cronometru, deoarece liniile de producţie trebuie să fie funcţionale în vara acestui an, pentru ca antreprenorul să primească finanţare europeană. 2015 este, pentru compania timişoreană, un nou moment de hotar, pentru că după ce a dezvoltat reţeaua de magazine în plină criză, Casa Rusu trece la un nou nivel, mizând pe suprafeţe de retail de mari dimensiuni.

    “Pentru mine criza a fost cel mai bun lucru care s-a putut întâmpla în viaţa asta. A fost de departe cea mai bună perioadă. Înainte de criză eram 250 de oameni, acum suntem 1.000. În această perioadă am putut să ne dezvoltăm la costuri rezonabile, în aşa fel încât să recuperăm în 6-7 ani investiţia”, spune Cristian Rusu.

    Grupul Rus Savitar, care a ajuns la 1.000 de angajaţi, reuneşte patru fabrici de mobilă şi reţeaua de magazine Casa Rusu, iar cifra de afaceri înregistrată anul trecut a fost de 35 de milioane de euro, în creştere cu 25% faţă de 2013. Previziunile pentru anul în curs vizează pragul de 40 de milioane de euro, în condiţiile în care în această vară noua fabrică trebuie să fie deja funcţională, iar extinderea reţelei de magazine continuă. Două noi spaţii au fost deschise în prima parte a anului, unul în centrul comercial Carrefour Colentina, pe o suprafaţă de 2.500 mp, deschis în martie în urma unei investiţii de 500.000 de euro, şi un altul în Bacău, în centrul comercial Cora, pe o suprafaţă de 1.500 mp, în aprilie. Marele pariu al retailerului va fi însă intrarea în segmentul magazinelor de mari dimensiuni, de 8.000-10.000 mp; în privinţa momentului în care s-ar putea întâmpla acest lucru, Cristian Rusu spune că acesta depinde, în principal, de rapiditatea cu care sunt semnate actele de vânzare a terenurilor şi de timpul în care sunt primite autorizaţiile necesare pentru costrucţie. Antreprenorul estimează că sunt necesare nouă luni de la stadiul de proiect până la inaugurare. Hipermagazinele de mobilă ar putea fi dezvoltate însă doar în oraşe mari din ţară, în Bucureşti, Timişoara, Cluj. „Fără a lua credit bancar, am bani pentru a deschide două magazine proprii, de mari dimensiuni, pe an. Dar suntem dependenţi de ritmul de achiziţie a terenurilor, pentru că întâlnesc, de pildă, oameni care nu vor să vândă terenurile. Piaţa este extrem de volatilă”.

    Despre cea de a patra fabrică, antreprenorul spune că este o investiţie fulger, care trebuie finalizată în şase luni de la semnarea contractului. „Este foarte greu să construieşti o fabrică într-un interval atât de scurt, însă a fost o oportunitate. O oportunitate”, pentru că respectarea termenului înseamnă un câştig de 1,2 milioane de euro, care reprezintă valoarea finanţării cu bani europeni din cele 4,4 milioane de euro cât înseamnă investiţia totală. Fondurile europene sunt aferente alocării din perioada 2007-2014 iar accesarea lor a fost posibilă doar după ce alte companii şi-au retras proiectele din cursa finanţărilor, iar banii au fost redistribuiţi.

    Noua fabrică, pentru care sunt angajaţi în jur de 100 de oameni, este gândită pentru piese înguste de mobilier, despre care Cristian Rusu spune că sunt dificil de produs. În celelalte fabrici ale grupului sunt instalate linii de producţie pe care se realizează debitarea plăcilor, bordurarea şi alte operaţiuni. Pentru pentru a fi realizate noi reglaje, pentru a schimba tipul de produs care iese de pe bandă, sunt necesare în jur de 20 de minute, indiferent dacă urmează a fi produse mii de bucăţi sau sute de mii de unităţi. Timpul necesar pentru calibrarea liniei este la fel de mare ca şi în cazul în care de pe banda de producţie ies de zeci sau de sute de ori mai multe produse. De aceea compania se concentrează pe seriile mari, explică tânărul antreprenor. Tot el spune că preferă să producă mai mult decât vinde într-o lună, chiar dacă ţine produsele în depozit „pe care l-am făcut foarte mare”, pentru a putea livra către clienţi luna următoare. „Astfel, putem produce un obiect acum şi apoi peste două luni, până atunci nu mai pierdem timpul pentru a face reglajele benzii. Sigur, acest lucru înseamnă costuri, pentru că orice client plăteşte doar după livrarea mărfii. În plus, sunt şi costurile de depozitare”.

  • Piaţa mondială a artei se află la cel mai ridicat nivel din istorie

    Preţul record confirmă interesul tot mai mare al investitorilor pentru lucrările de artă.  Piaţa mondială a artei a atins în 2014 cel mai ridicat nivel din istorie, de 51 de miliarde de euro, în creştere cu 7% faţă de anul precedent şi peste nivelul de 48 de miliarde de euro înregistrat înainte de recesiunea declanşată în 2007.

    Reprezentanţii casei Christie’s estimaseră iniţial că tabloul Les femmes d’Alger (Version O) se va vinde cu aproximativ 140 milioane de dolari, însă licitaţia a fost mult mai disputată, iar preţul final de vânzare a fost de 179,4 milioane de dolari (inclusiv comisionul de 12% al casei Christie’s).

    Considerată a fi cea mai importantă pictură a lui Picasso aflată în proprietate privată, Les femmes d’Alger a fost vedeta unui turneu mondial de promovare, la Hong Kong, Londra şi Manhattan.

    Les femmes d’Alger fusese vândută anterior la licitaţie în anul 1997, fiind tranzacţionată cu 31,9 milioane de dolari. De această dată, preţul de pornire a fost fixat la 100 milioane de dolari. Identitatea noului proprietar al acestei opere de artă ce aparţine curentului cubist nu a fost dezvăluită.

    Precedentul record mondial de preţ pentru o operă de artă vândută la licitaţie a aparţinut unui triptic de Francis Bacon, intitulat Three Studies of Lucian Freud, care a fost vândut cu 142,4 milioane de dolari, tot de casa Christie’s, în 2013.

    O sculptură realizată în 1947 de artistul elveţian Alberto Giacometti, L’homme au doigt, a stabilit la rândul ei un record mondial de preţ pentru o sculptură, după ce a fost vândută cu 141,3 milioane de dolari. Precedentul record mondial de preţ pentru o sculptură aparţinea aceluiaşi artist elveţian, a cărui operă L’homme qui marche I a fost vândută la licitaţie cu 104,3 milioane de dolari în 2010.

    Aceste recorduri au fost stabilite la licitaţia organizată de casa Christie’s pe 11 mai, la New York, intitulată Looking Forward to the Past, în cadrul căreia au fost puse în vânzare opere aparţinând unor curente artistice diverse şi unor artişti celebri, precum Claude Monet şi Andy Warhol. Licitaţia a generat încasări totale de 705,9 milioane de dolari, depăşind cu mult estimările specialiştilor (578 milioane – 668 milioane de dolari). O singură operă dintre cele 35 care au fost puse în vânzare nu şi-a găsit cumpărător.

    Printre celelalte opere vândute pe 11 mai cu sume considerabile la New York s-a aflat un alt tablou de Picasso, Buste de femme (Femme a la resille), care a fost achiziţionat cu 67,4 milioane de dolari.

    Tabloul No. 36 (Black Stripe) de Mark Rothko şi pictura Le Parlament de Claude Monet s-au vândut fiecare cu 40,5 milioane de dolari. Alte recorduri mondiale au fost stabilite pentru artiştii Chaim Soutine, Peter Doig şi Jean Dubuffet – al cărui tablou Paris Polka s-a vândut cu 24,8 milioane de dolari, depăşind de peste trei ori estimările specialiştilor.

    Cumpărătorul lucrării Les femmes d’Alger va rămâne cel mai probabil anonim, provocând un nou val de speculaţii legate de identitatea sa şi destinaţia lucrării. În ultimii ani, nivelul superior al pieţei de artă a atras sume considerabile de bani proveniţi din Asia, în special din China, pe măsură ce noua clasă de superbogaţi îşi extinde investiţiile în lucrări de artă scumpe.

    Lumea artei din New York a intrat în trepidaţie în aprilie, când un chinez misterios, îmbrăcat în jeanşi şi hanorac, a câştigat licitaţia organizată de casa Sotheby pentru lucrarea L’Allee des Alyscamps a pictorului Vincent van Gogh, adjudecată pentru suma de 66 de milioane de dolari.

    Tabloul, care înfăţişează şiruri de plopi în toamnă, a fost pictat în 1888, perioadă în care, potrivit Sotheby, Van Gogh a surprins pe pânză expresii de mare frumuseţe şi exuberanţă. Tabloul a fost finalizat cu doar o lună înainte ca artistul să îşi taie o parte dintr-o ureche. Iniţial, tabloul a fost estimat la 40 de milioane de dolari.

  • Cum a ajuns Kris Jenner de la casnică la conducerea “mega-imperiului” Kardashian

    La începutul acestui an, Kris Jenner semnat un contract în valoare de 100 de milioane de dolari pentru a realiza încă patru sezoane ale reality-show-urilor despre familia Kardashian. Familie care a clădit un imperiu de sute de milioane de dolari, iar secretul stă în abilităţile de marketing ale lui Jenner, mama fetelor Kardashian.

    Kourtney (35 de ani), Kim (34 de ani), Khloe (30 de ani), Kendall (19 ani) şi Kylie (17 ani), cele cinci surori Kardashian, câştigau în anul 2011 peste 65 de milioane de dolari din emisiuni de televiziune precum Keeping Up With the Kardashians, din diverse contracte de marketing încheiate de Kris Jenner cu companii interesate să se promoveze prin intermediul vedetelor sau din produse semnate sub numele familiei, cum este parfumul unisex lansat de Khloe şi sotul ei Lamar Odom.

    Kris Jenner (59 de ani), mama a şase copii, este aproape în totalitate responsabilă pentru afacerea de familie. “Mi-ar plăcea ca emisiunea Keeping Up With the Kardashians să ajungă la sezonul 26. Cine ar fi crezut atunci că afacerea va fi atât de profitabilă? Ar fi trebuit să am mai mulţi copii care să contribuie la încasările familiei”, spune Jenner. Şi nu este singura emisiune în care familia este în rolul principal, fetele fiind implicate şi separat în diferite proiecte, precum Kourtney and Kim Take New York sau Kourtney and Khloe Take Miami, în care sunt prezentate detalii intime din viaţa celor trei surori.

    La rotunjirea veniturilor contribuie şi apariţiile în reclame ale fetelor. Spre exemplu, Kim a fost imaginea încălţărilor Skechers într-o reclamă pentru Super Bowl, care a costat compania trei milioane de dolari pentru 30 de secunde de emisie. În vârstă de 34 de ani, Kim este de departe cea mai cunoscută dintre surori, onorariul ei putând ajunge chiar şi la 250.000 de dolari doar ca să participe la un anumit eveniment, în timp ce publicarea unui singur mesaj pe Twitter, unde este citită de zeci de milioane de fani, ajunge la 25.000 de dolari. Khloe si Kourtney au onorarii mai mici, de aproximativ 20.000 de dolari, în timp ce tatăl lor vitreg, Bruce Jenner, încasează 10.000 de dolari pentru prezenţă.

    Povestea familiei Kardashian şi a succesului fulminant de care se bucură astăzi a început cu un clip video pornografic ce îi prezenta pe Kim şi un fost prieten, rapperul Ray J, pe care Kris Jenner l-a vândut distribuitorului Vivid Entertainment. În februarie 2007, fiica ei i-a povestit despre înregistrare şi, cum Jenner încerca încă de atunci să facă viaţa familiei ei subiectul unui reality show, decizia de a vinde conţinutul a fost destul de rapidă. “Iniţial mi-am zis că nu vom mai avea nicio şansă să ajungem vedetele unui reality show”, spune Jenner, care este de altfel şi managerul familiei Kardashian, având un comision de 10% din încasările familiei.

    Totul risca să se transforme într-un scandal de proporţii din care familia ar fi ieşit cu siguranţă cu imaginea şifonată, dar Jenner, care susţine că n-a vazut niciodată conţinutul înregistrării, a angajat un expert în comunicare, în încercarea de a îndulci situaţia. “Rolul meu era să transform acum cele 15 minute de faimă ale fiicei mele în 30”, mai spune managerul familiei Kadashian. Într-un final, înregistrarea a fost cumpărată de Vivid Entertainment pentru 5 milioane de dolari şi a devenit în scurtă vreme cel mai bine vândut DVD al anului.

    Surorile Kardashian, care au lansat şi o autobiografie numită Kardashian Konfidential, au apărut de atunci în nenumărate reclame pentru orice fel de produse, de la încălţari, la hârtie igienică sau pastile pentru slăbit. În plan este şi lansarea unui magazin cu produse imprimate cu imagini cu celebrităţi în cadrul hotelului Mirage din Las Vegas. Fratele lor Robert (27 de ani) a rămas însă mai în umbră în lumea showbiz-ului.

    “Mama a fost dintotdeauna genul de persoană care încearcă să transforme apa în vin”, spune Khloe. Probabil tocmai această reţetă a făcut dintr-o familie relativ necunoscută până în 2007 un subiect al mai multor emisiuni de televiziune, care atrage milioane de telespectatori.

  • Genetica şi mobilierul de lux în aceeaşi ecuaţie

    La 34 de ani Cristina Iederan are la Cluj două magazine cu mobilier de lux şi se concentrează pe soluţiile de amenajare mai mult decât pe vânzarea efectivă, la bucată, a pieselor de mobilă. Tânăra antreprenoare spune că nu s-a îmbogăţit, dar nici nu se vede făcând altceva.

    Îmi place să compar mobilierul cu maşinile. Aşa cum există Dacia, Mercedes şi Bentley, la fel şi în cazul mobilierului există diferite categorii de produse, iar preţul reflectă calitatea lemnului, a designului, a manoperei, marca“, spune Cristina Iederan, care a fondat afacerea Home Couture, care operează două magazine cu mobilier de lux la Cluj, sub marca Lovely.

    „Antreprenoriatul mi se potriveşte pentru că întotdeauna am avut o fire independentă. De fapt, chiar aşa mă caracterizează prietenii: căpoasă şi independentă“, spune Cristina Iederan, care a ales să-şi clădească propria firmă în 2008, exact în momentul în care apetitul de cheltuială al românilor avea să se reducă drastic. A ales să rişte, să pună la bătaie banii familiei, propria siguranţă financiară şi deşi spune că a întâlnit nenumărate momente dificile, în care se întreba, de pildă, cum să găsească bani necesari pentru finanţare, „îmi place foarte mult ceea ce fac şi nu mă văd niciodată făcând altceva“.

    Absolventă a Facultăţii de Biochimie (2003), specializarea Genetică, a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, s-a angajat încă din ultimul an de studenţie, la recomandarea unei prietene, în cadrul unui showroom Franke, specializat în vânzarea de echipamente de bucătărie. „Firma la care lucram atunci a încercat ceva nou în anii de glorie în afaceri, perioada 2004-2005, adică să vândă şi mobilier de bucătărie, împreună cu echipamentele Franke. Decizie care s-a dovedit inspirată, fiind o abordare nouă pe piaţa din Cluj“, spune tânăra antreprenoare. Atunci a intrat în contact cu mobilierul de lux, „am descoperit o lume nouă a mobilierului importat din Italia, am trecut prin cursuri de marketing şi design“, iar showroomul Franke a devenit o franciză a afacerii Class, deţinută de antreprenoarea Camelia Şucu.

    „N-am practicat niciodată în domeniul în care am studiat, dar susţin şi acum cu toată convingerea că studiile în chimie pe care le-am absolvit mi-au fost de folos deopotrivă în cizelarea mea ca om, dar şi ca femeie de afaceri.“ Ideea de a se lansa în aventura antreprenoriatului i-a venit în vremea în care era angajată şi se gândea că are idei bune de pus în practică, pe cont propriu. „Tot bagajul de cunoştinţe necesar a fost acumulat la primul loc de muncă, de care m-am desprins uşor“, povesteşte clujeanca. Primii paşi au fost să stabilească relaţii cu mai mulţi furnizorii italieni despre care spune că, „în timp i-am cernut prin standardele calităţii, corectitudinii şi fair-playului“, astfel încât lucrează acum cu 10-12 firme producătoare.

    Despre investiţia iniţială, de circa 20.000 de euro, spune că a avut suportul părinţilor, dar că ulterior trebuie să creşti volumul de bani alocaţi şi pentru a finanţa afacerea a trebuit să vândă apartamentul în care locuia. În 2008 a încercat marea cu degetul şi a deschis un spaţiu de vânzare, cu o suprafaţă de 80 mp. În vara anului următor se muta într-un spaţiu de 100 mp pe unul din principalele bulevarde din Cluj-Napoca şi îşi aminteşte cu claritate că ziua deschiderii a fost una dintre cele mai călduroase din an, iar „soarele răzbătea cu toată puterea lui de iulie prin faţada de sticlă a magazinului, mobilat până în cel mai mic detaliu, în stil neoclasic, un amestec cald între clasic şi modern“. Pas cu pas antreprenoarea a crescut afacerea, iar 2014 a fost un an de investiţii susţinute.

    Pe lângă extinderea spaţiului de vânzare stradal, ajuns la 200 mp, pentru care a fost necesar un buget de investiţii de 20.000 de euro, Home Couture a făcut şi primul pas într-un centru comercial, inaugurând un magazin de 150 mp în Iulius Mall, în urma unei investiţii de 100.000 de euro. Numele ales pentru magazine este Lovely şi Iederan spune că s-a gândit la asocierea imaginii cu „o mică bijuterie de platină, ceva încântător, dar în acelaşi timp maiestuos“.