Tag: pasiune

  • POVESTEA DE SUCCES a unui fermier care CULTIVĂ ALTFEL DE ROŞII

    La nici 17 kilometri de Capitală, în comuna Berceni,  tânărul cultivator de roşii Florin Paraschiv a dezvoltat o afacere de suflet şi se poate mândri că este printre norocoşii care îmbină pasiunea cu profitul. „Tomatino”, aşa cum a fost poreclit, a fost atras de legumicultură încă din copilărie şi a continuat să îşi valorifice pasiunea de-a lungul anilor, atât în cele două solarii cu roşii din comuna Berceni, dar şi prin intermediul solariilor de la Vidra, unde cultivă o gamă largă de legume.
     
    „De mic copil pot spune că mă ocup de legumicultură. Îmi place şi mă mândresc cu ceea ce sunt şi ce fac, deci nu îmi este ruşine. În afară de Florin Paraschiv, mi se spune şi Tomatino, mai nou, pentru că sunt cultivator de tomate. La ora actuală am 14 soiuri de roşii, printre care două pe care le testez ca să văd cum se aclimatizează. Am o suprafaţă de 1.300 mp aici, la Berceni, şi mai avem un solar la Vidra, unde avem 2.000 mp, dar acolo avem alte legume. Roşii avem doar aici, în Berceni”, a spus Florin Paraschiv pentru  www.agrointel.ro.
  • Drumul de la amator la antreprenor

    “Mi-am dorit dintotdeauna să fiu antreprenoare, să transform o pasiune în afacere“, spune Cristina Dărvăreanu, care în urmă cu doi ani a cumpărat un laborator de deserturi de la o prietenă. Explică domeniul ales prin argumentul că este ”o mare iubitoare de dulciuri de calitate“. Într-o perioadă în care afacerea pe care a ajuns să o cumpere se adresa mai cu seamă segmentului HoReCa, iar piaţa era inundată cu produse congelate, antreprenoarea a decis, împreună cu soţul său, să schimbe atât strategia de funcţionare, cât şi segmentul publicului ţintă. ”Sunt adepta principiului: Orice ai face, fă-o ca şi cum ar fi pentru tine! Ca urmare, iată că Palmiye a crescut constant bazându-se pe trei idei cheie: fără conservanţi, fără aditivi şi fără coloranţi“, declară proprietara afacerii Palmiye, care înseamnă ”palmier“. Tot ea dă detalii despre activitatea firmei şi până la momentul în care a preluat-o.

    Laboratorul a fost lansat în 2011 şi, timp de trei ani, produsele erau livrate firmelor din segmentul HoReCa, dar şi la comandă. ”Odată cu preluarea firmei, am înţeles că din cauza crizei multe companii din HoReCa nu supravieţuiesc. Un an mai târziu, am schimbat macazul şi am decis să ne adresăm direct clientului final“, spune antreprenoarea. Iar în 2016 a inaugurat punctul de vânzare Palmiye, pe o suprafaţă de circa 30 mp, în centrul comercial Promenada Mall. Despre acel moment spune că ”a fost, să spunem, un punct culminant, riscant fiindcă ne-am propus din start să oferim produse high quality şi la bucată. Mai exact, poţi comanda într-o pauză de masă sau la o cafea doar o felie de tort cu arome diverse, în loc de un tort întreg“, explică ea. Investiţia iniţială a fost de 50.000 euro, însă pe parcursul ultimilor doi ani a cumpărat echipamente profesionale cu o valoare de peste 50.000 de euro. Astfel, până în acest moment, a fost depăşit pragul de 100.000 de euro, sursele de finanţare fiind proprii. ”Ca o paranteză, cred că astfel de afaceri, bazate pe gust, sunt printre cele mai dificile, fiindcă trebuie să mulţumeşti cât mai mulţi clienţi. Şi după cum bine ştim, gusturile diferă şi… nu se discută“, adaugă Cristina Dărvăreanu.

    Gama de produse a Palmiye cuprinde peste 50 de sortimente – dulci, mai puţin dulci şi dietetice; principalele categorii sunt torturile, urmate de produsele pentru candy bar, cum ar fi praline, fursecuri, macarons sau eclere. ”Cu toate că la prima vedere aţi crede că online-ul este cap de afiş, în acest domeniu, în continuare, offline-ul domină“, spune Dărvăreanu, aproximând proporţia de 80% offline şi 20% online. Cofetăria din Promenada are o valoare a bonului mediu de 36 lei, iar pentru comenzile de torturi şi candy bar pentru diferite evenimente valoarea bonului mediu se plasează la 650 lei. Cu un laborator şi un punct de vânzare, cifra de afaceri a Palmiye pentru anul trecut a depăşit pragul de 120.000 de euro, majoritatea comenzilor fiind pentru torturi aniversare şi de nuntă. Printre planurile de investiţii din 2017, se află deschiderea unui al doilea punct de vânzare Palmiye, în Centrul Vechi din Bucureşti, cu o investiţie de 200.000 de euro, bani utilizaţi în amenajarea spaţiului cu materiale, aparatură şi resurse umane. ”Conceptul are ca punct central cuvântul Palmiye, copac originar din Egipt şi considerat un pom sfânt, divin, dar şi simbol al păcii sau chiar al călătoriilor către ţări tropicale“, precizează antreprenoarea. În condiţiile investiţiei în noul spaţiu, ea se aşteaptă la cel puţin o dublare a cifrei de afaceri şi a numărului de angajaţi pentru 2018. Pentru moment, planurile de dezvoltare a afacerii se concentrează doar pe Bucureşti, urmând ca din 2019 să ia în consierare şi alte oraşe, ”cu amendamentul că acest business nu se conduce de la distanţă şi trebuie să fim prezenţi cât mai des în toate punctele“, susţine antreprenoarea.

  • Astăzi, la Smart Business: Ovidiu Drugan şi Valentin Oeru, antreprenorii care şi-au transformat pasiunea pentru navigaţie într-un business invidiat de mulţi

    Set Sail deţine cea mai mare flotă de ambarcaţiuni din România (numărul acestora a ajuns la 10), iar veniturile afacerii s-au plasat la circa 250.000 de euro anul trecut.

    Ovidiu Drugan s-a molipsit de pasiunea pentru navigaţie de la tatăl său, care şi-a cumpărat o ambarcaţiune în anul 2000.  Au ajuns împreună la câteva zeci de ieşiri pe an şi fiind avocat, lumea glumea spunându-i că este yachtmen şi practică avocatura în timpul liber. În timpul crizei s-a adeverit acest lucru, pentru că a lăsat-o mai uşor cu avocatura, iar hobby-ul său a trecut la nivelul următor

    ”Am plecat la drum cu gândul de a oferi celor pasionaţi un început bun în ocupaţia de skipper (…). Nu a fost o decizie uşoară să renunţ la avocatură şi cel mai mult a cântărit faptul că în avocatură oamenii veneau trişti, supăraţi, iar în iahting toată lumea vine veselă şi pleacă veselă”, descrie Ovidiu Drugan decizia de a renunţa la avocatură. După câţiva ani l-a întâlnit pe Valentin Oeru, un cursant atât de pasionat încât şi-a dorit şi el să se alăture businessului. În 2013 au început astfel să cumpere bărci pentru închiriere – preţul celei mai scumpe achiziţionate până acum a ajuns la 160.000 de euro.

    ”Comunismul  a distrus iahtingul, a distrus în primul rând cluburile sportive, se considera că în jumătate de oră poţi să fugi în Bulgaria şi gata, ai scăpat, atunci s-a pus o frână puternică a domeniului. După comunism am început să ne mişcăm, dar greu, economia nu ne-a permis, apoi n-a fost infrastructură, există o barieră naturală în sensul că n-avem insule, iar plimbarea pe Marea Neagră este una costieră, de aceea s-a dezvoltat mult partea sportivă, iar regatele din România le depăşesc pe cele din ţări precum Italia sau Grecia”, a descris Valentin Oeru în cadrul emisiunii motivele pentru care România se află pe ultimele locuri din punctul de vedere al numărului de ambarcaţiuni.

    Mai multe detalii despre parcursul antreprenorial al celor doi şi despre proiectele lor viitoare veţi putea urmări astăzi, de la ora 15, în cadrul unei noi ediţii a emisiunii Smart Business. 

    Smart Business este o emisiune în care dorim să vi-i prezentăm pe reprezentanţii noii generaţii de antreprenori, cei care au avut curajul să dezvolte pe piaţa locală afaceri ieşite din tipar. Sunt talentaţi, pragmatici, depăşesc piedici şi îşi transformă ideile în branduri.

  • La 13 ani are propria lui afacere şi a făcut deja 100.000 de dolari

    Pasionat de scutere, tânărul a împrumutat două mii de dolari de la părinţii lui şi a realizat designul pentru un tip de roţi mult mai rezistente decât cele obişnuite.

    O companie a început să producă roţile proiectate de Nicholas şi, într-un singur an, tânărul antreprenor a vândut produse de 100.000 de dolari.

    Nicholas Pinto a creat un website şi a promovat roţile la diferite evenimente, intrând repede în atenţia pasionaţilor din lumea întreagă, notează Huffingtonpost.com. Roţile proiectate de tânăr sunt mai durabile decât cele disponibile pe piaţă şi costă doar 30 de dolari.

  • Cum a reuşit un fotograf să-şi transforme pasiunea într-o afacere de 100.000 de euro

    “Dacă mai demult oamenii întrebau detalii legate de modul de funcţionare a echipamentelor, acum solicitările pentru evenimente vin fără întrebări suplimentare, la fel cum se întâmplă în cazul sistemelor de sonorizare, de pildă“, descrie Cătălin Melinte, antreprenorul care a pus bazele afacerii Cutia cu Poze, popularitatea nişei pe care activează, a fotografiilor pentru evenimente. Cutia cu Poze este unul dintre primele businessuri de pe nişa cabinelor foto, cu peste 600 de evenimente în portofoliu.

    Acestea au generat anul trecut afaceri de 100.000 de euro, iar pentru 2017 se previzionează afaceri de 150.000 de euro. De pregătire tehnică, după ce a absolvit Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu, Cătălin Melinte şi-a început cariera lucrând în domeniul telecom. |n paralel, şi-a urmat pasiunea pentru fotografie. El a pus bazele afacerii, axată pe realizarea de magneţi de frigider cu pozele clienţilor, în 2014, la evenimentele din Centrul Vechi al Capitalei.

    Conceptul a prins bine în rândul clienţilor, astfel că ajunsese să câştige la fiecare dintre evenimentele la care era invitat câte 150-200 de lei. ”În 2014 activam doar în zona cluburilor, făceam poze clienţilor cu un aparat foto, după aceea le printam la o imprimantă de amatori, banală pentru acest domeniu, iar apoi aplicam folia magnetică. După aceea căutam clienţii şi le vindeam pozele cu 10 lei bucata. Aşa a început totul“, spune antreprenorul. A observat că, deşi existau smartphone-uri şi alte tehnologii performante, oamenii răspundeau cel mai bine la o poză printată, cu magnet, pe care să o păstreze. Şi-a continuat căutările cu o cercetare pe internet despre conceptul de photobooth (cabină foto), care în 2015 era popular în Statele Unite şi în alte ţări din vestul Europei.

    A înţeles schema businessului şi nu a durat prea mult până a început construcţia carcasei cabinei, unde avea să încadreze toate echipamentele. ”Ca să construiesc acest photobooth, lucram aproape nonstop. Ziua mergeam la job, iar seara mergeam la evenimente. Astfel, cu banii strânşi am reuşit să cumpăr echipamentele pentru prima cabină foto: o unitate PC, un monitor cu touchscreen şi o carcasă de lemn“, povesteşte antreprenorul. Melinte spune că la acel moment existau doar cinci astfel de cabine foto pentru evenimente. După ce a realizat prima cabină, a urmat investiţia în partea juridică, taxe, site, marketing, consumabile, pentru care a apelat la un credit. |n urma încasărilor şi pentru că cererea era mult mai mare decât puteau oferi, a cumpărat ulterior alte două cabine foto.

    La o săptămână de la obţinerea certificatului de înregistrare a firmei, a primit şi primul telefon, care îi solicita serviciile în cadrul unui centru comercial, de Valentine’s Day. Investiţia iniţială a fost de 10.000 de euro (pentru prima cabină şi firmă), iar apoi, în timp, tot venitul a fost reinvestit în achiziţii de echipamente foto, marketing etc. La mijlocul anului 2015, avea deja trei cabine foto construite de tâmplari şi meşteri, precum şi cutia construită de el. Investiţia ajunsese la 15.000 de euro. Cele trei cabine au funcţionat 12 luni, până în vara lui 2016, când au făcut o investiţie de peste 40.000 euro pentru modernizarea întregii afaceri – de la modernizarea cabinelor foto şi a site-ului la branding, marketing şamd. A cooptat-o în proiectul său pe prietena sa, Corina Enescu, absolventă de drept şi cu activităţi în domeniul juridic; iar când firma a prins avânt, au renunţat amândoi la studii. Corinei Enescu i-a revenit astfel rolul de a se ocupa de partea administrativă, iar lui, de aspectele tehnice şi de dezvoltarea businessului.

    Pentru viitor, Cutia cu Poze îşi doreşte să francizeze conceptul cabinei foto şi să dezvolte şi alte servicii conexe şi complexe de fotografie. Costurile serviciilor se plasează între 1.500 şi 3.000 de lei, variind în funcţie de cerinţele clienţilor, precum şi de numărul de ore în care sunt folosite cabinele.

    Potrivit informaţiilor furnizate de reprezentanţii Cutia cu Poze, în prezent există peste 500 de cabine foto doar în Bucureşti, iar în fiecare oraş de provincie, câte una sau două astfel de cabine. De altfel, aglomeraţia de pe piaţă şi practicile uneori ”neortodoxe“ ale unora dintre proprietarii de photobooth-uri reprezintă principalele dificultăţi cu care se confruntă pe această nişă. ”Mă aşteptam să crească, dar nici chiar aşa.“ Cătălin Melinte spune că în continuare şi-au propus să se dezvolte prin francizare, pas pe care vor să îl facă în următoarele două luni. O franciză de acest tip, gata de operare, va putea fi cumpărată, spune antreprenorul, cu 4-5.000 de euro. În acelaşi interval de timp, vor să lanseze însă şi un manual de photobooth, în care să descrie toate aspectele de care s-au lovit în dezvoltarea businessului: ”Include totul, de la cum am învăţat să punem magnetul pe poze până la furnizori sau cum un cablu amplasat greşit în photobooth poate să distrugă un eveniment; de asemenea, sunt importanţi furnizorii tuturor materialelor incluse“.

    Compania are colaborări cu mai multe firme şi agenţii; printre companiile pentru care au lucrat se numără BBTR (Best Business Travel), Conviv Media, Innovation Experience, Samsung, Microsoft, HP, ING, Vodafone, Auchan, Siemens, DB Schenker, Intesa San Paolo, BCR.

  • Cum a reuşit un fotograf să-şi transforme pasiunea într-o afacere de 100.000 de euro

    “Dacă mai demult oamenii întrebau detalii legate de modul de funcţionare a echipamentelor, acum solicitările pentru evenimente vin fără întrebări suplimentare, la fel cum se întâmplă în cazul sistemelor de sonorizare, de pildă“, descrie Cătălin Melinte, antreprenorul care a pus bazele afacerii Cutia cu Poze, popularitatea nişei pe care activează, a fotografiilor pentru evenimente. Cutia cu Poze este unul dintre primele businessuri de pe nişa cabinelor foto, cu peste 600 de evenimente în portofoliu.

    Acestea au generat anul trecut afaceri de 100.000 de euro, iar pentru 2017 se previzionează afaceri de 150.000 de euro. De pregătire tehnică, după ce a absolvit Academia Forţelor Terestre Nicolae Bălcescu din Sibiu, Cătălin Melinte şi-a început cariera lucrând în domeniul telecom. |n paralel, şi-a urmat pasiunea pentru fotografie. El a pus bazele afacerii, axată pe realizarea de magneţi de frigider cu pozele clienţilor, în 2014, la evenimentele din Centrul Vechi al Capitalei.

    Conceptul a prins bine în rândul clienţilor, astfel că ajunsese să câştige la fiecare dintre evenimentele la care era invitat câte 150-200 de lei. ”În 2014 activam doar în zona cluburilor, făceam poze clienţilor cu un aparat foto, după aceea le printam la o imprimantă de amatori, banală pentru acest domeniu, iar apoi aplicam folia magnetică. După aceea căutam clienţii şi le vindeam pozele cu 10 lei bucata. Aşa a început totul“, spune antreprenorul. A observat că, deşi existau smartphone-uri şi alte tehnologii performante, oamenii răspundeau cel mai bine la o poză printată, cu magnet, pe care să o păstreze. Şi-a continuat căutările cu o cercetare pe internet despre conceptul de photobooth (cabină foto), care în 2015 era popular în Statele Unite şi în alte ţări din vestul Europei.

    A înţeles schema businessului şi nu a durat prea mult până a început construcţia carcasei cabinei, unde avea să încadreze toate echipamentele. ”Ca să construiesc acest photobooth, lucram aproape nonstop. Ziua mergeam la job, iar seara mergeam la evenimente. Astfel, cu banii strânşi am reuşit să cumpăr echipamentele pentru prima cabină foto: o unitate PC, un monitor cu touchscreen şi o carcasă de lemn“, povesteşte antreprenorul. Melinte spune că la acel moment existau doar cinci astfel de cabine foto pentru evenimente. După ce a realizat prima cabină, a urmat investiţia în partea juridică, taxe, site, marketing, consumabile, pentru care a apelat la un credit. |n urma încasărilor şi pentru că cererea era mult mai mare decât puteau oferi, a cumpărat ulterior alte două cabine foto.

    La o săptămână de la obţinerea certificatului de înregistrare a firmei, a primit şi primul telefon, care îi solicita serviciile în cadrul unui centru comercial, de Valentine’s Day. Investiţia iniţială a fost de 10.000 de euro (pentru prima cabină şi firmă), iar apoi, în timp, tot venitul a fost reinvestit în achiziţii de echipamente foto, marketing etc. La mijlocul anului 2015, avea deja trei cabine foto construite de tâmplari şi meşteri, precum şi cutia construită de el. Investiţia ajunsese la 15.000 de euro. Cele trei cabine au funcţionat 12 luni, până în vara lui 2016, când au făcut o investiţie de peste 40.000 euro pentru modernizarea întregii afaceri – de la modernizarea cabinelor foto şi a site-ului la branding, marketing şamd. A cooptat-o în proiectul său pe prietena sa, Corina Enescu, absolventă de drept şi cu activităţi în domeniul juridic; iar când firma a prins avânt, au renunţat amândoi la studii. Corinei Enescu i-a revenit astfel rolul de a se ocupa de partea administrativă, iar lui, de aspectele tehnice şi de dezvoltarea businessului.

    Pentru viitor, Cutia cu Poze îşi doreşte să francizeze conceptul cabinei foto şi să dezvolte şi alte servicii conexe şi complexe de fotografie. Costurile serviciilor se plasează între 1.500 şi 3.000 de lei, variind în funcţie de cerinţele clienţilor, precum şi de numărul de ore în care sunt folosite cabinele.

    Potrivit informaţiilor furnizate de reprezentanţii Cutia cu Poze, în prezent există peste 500 de cabine foto doar în Bucureşti, iar în fiecare oraş de provincie, câte una sau două astfel de cabine. De altfel, aglomeraţia de pe piaţă şi practicile uneori ”neortodoxe“ ale unora dintre proprietarii de photobooth-uri reprezintă principalele dificultăţi cu care se confruntă pe această nişă. ”Mă aşteptam să crească, dar nici chiar aşa.“ Cătălin Melinte spune că în continuare şi-au propus să se dezvolte prin francizare, pas pe care vor să îl facă în următoarele două luni. O franciză de acest tip, gata de operare, va putea fi cumpărată, spune antreprenorul, cu 4-5.000 de euro. În acelaşi interval de timp, vor să lanseze însă şi un manual de photobooth, în care să descrie toate aspectele de care s-au lovit în dezvoltarea businessului: ”Include totul, de la cum am învăţat să punem magnetul pe poze până la furnizori sau cum un cablu amplasat greşit în photobooth poate să distrugă un eveniment; de asemenea, sunt importanţi furnizorii tuturor materialelor incluse“.

    Compania are colaborări cu mai multe firme şi agenţii; printre companiile pentru care au lucrat se numără BBTR (Best Business Travel), Conviv Media, Innovation Experience, Samsung, Microsoft, HP, ING, Vodafone, Auchan, Siemens, DB Schenker, Intesa San Paolo, BCR.

  • Celebrităţile care nu sunt prietene cu tehnologia. Christopher Walken nu are telefon mobil, iar Angelina Jolie cumpără produse din cataloage tipărite

    Sunt, însă, persoane care au milioane de dolari, dar sunt dezinteresate de tehnologie. Printre acestea se numără vedete de la Hollywood, şefi de stat şi miliardari.

    Vă prezentăm o listă cu persoane celebre care nu folosesc internetul, nu au un computer personal sau un telefon mobil:

     

    Christopher Walken

     

    Celebrul actor, care a făcut un rol de excepţie în filmul „The Deer Hunter”, nu are telefon mobil şi nici nu foloseşte un computer sau internetul. Atunci când apare într-un film, producătorii îi dau un telefon mobil pentru a ţine legătura cu el. Totuşi, imediat după ce filmările se încheie Walken îl returnează.

     

    Citiţi mai multe pe www.go4it.ro

  • Celebrităţile care nu sunt prietene cu tehnologia. Christopher Walken nu are telefon mobil, iar Angelina Jolie cumpără produse din cataloage tipărite

    Sunt, însă, persoane care au milioane de dolari, dar sunt dezinteresate de tehnologie. Printre acestea se numără vedete de la Hollywood, şefi de stat şi miliardari.

    Vă prezentăm o listă cu persoane celebre care nu folosesc internetul, nu au un computer personal sau un telefon mobil:

     

    Christopher Walken

     

    Celebrul actor, care a făcut un rol de excepţie în filmul „The Deer Hunter”, nu are telefon mobil şi nici nu foloseşte un computer sau internetul. Atunci când apare într-un film, producătorii îi dau un telefon mobil pentru a ţine legătura cu el. Totuşi, imediat după ce filmările se încheie Walken îl returnează.

     

    Citiţi mai multe pe www.go4it.ro

  • Neozeelandezul care vrea să ducă omenirea în spaţiu

    În adolescenţă, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenţilor, petrecându-şi o mare parte din tinereţe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani şi-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu şi-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit şi l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul şi suspensia şi fixând toate panourile caroseriei. Părinţii lui Beck, un director de muzeu şi o profesoară, şi-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, şi o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.

    În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce şi-a studiat toate cărţile din bibliotecă pentru a învăţa cum să-şi facă propriul combustibil, a înfiinţat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei şi s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecţie, s-a înfăşurat în saci de plastic şi îşi punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanţe chimice.

    După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit şi a observat că funcţionează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Aşa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roşie, şi-a pus o cască albă şi a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o şosea. Înclinându-se în faţă, a reuşit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.

    Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziţie verticală, permiţând rezistenţei vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuţele de frână sau roţile. Pentru mulţi oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deţinerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă şi internshipuri.  Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curăţat toaletele şi a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului şi al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare şi dezvoltare susţinut de guvern.

    În 2006, soţia lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele şi companiile de cercetare aerospaţială ale ţării. Spera să-şi găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieşea deprimat. ”Mă aşteptam ca toţi aceşti oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile şi laboratoarele construiau rachete şi vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spaţiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliţi de mărimea autobuzului.

    Dar Beck a înţeles că electronica ieftină şi software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliţi mai mici şi mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-şi începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne şi costau între 100 şi 300 de milioane de dolari. Agenţiile oficiale spaţiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorităţi se plasau companiile de telecomunicaţii şi armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spaţiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spaţiu. Ştiam că trebuie să găsesc o modalitate mai uşoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Şi aşa s-a născut Rocket Lab.

    În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generaţie, dar avea nevoie şi de bani pentru a cumpăra alte unelte. Aşa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce priveşte călătoriile în spaţiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul şi contabilii mei, au fost nişte sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate uşoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtăşeam această viziune“, povesteşte antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reuşit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie şi de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el şi doi angajaţi au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spaţiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roşu de aprindere.

    De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilităţile de producţie ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele şi camerele sale electronice, unde inginerii software îşi ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câţiva kilometri distanţă, pe un teren de păşuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospaţiale tipice, ajungând la operaţiuni de 148 milioane de dolari şi fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.

  • Neozeelandezul care vrea să ducă omenirea în spaţiu

    În adolescenţă, Peter Beck era un tânăr mult mai productiv decât majoritatea adolescenţilor, petrecându-şi o mare parte din tinereţe în garajul familiei, în Noua Zeelandă, în mijlocul echipamentelor de sudură. La 15 ani şi-a construit o bicicletă din aluminiu de la zero. Un an mai târziu şi-a cumpărat cu 300 de dolari un Austin Mini ruginit şi l-a refăcut de la cap la coadă, reconstruindu-i motorul şi suspensia şi fixând toate panourile caroseriei. Părinţii lui Beck, un director de muzeu şi o profesoară, şi-au încurajat fiul dintotdeauna. ”Mama îmi aducea cina jos, în garaj, şi o punea pe bancă pentru mine, dar de multe ori se răcea“, spune Beck.

    În 1999, la vârsta de 18 ani, Beck a făcut ceva despre care majoritatea oamenilor ar spune că e o prostie. După ce şi-a studiat toate cărţile din bibliotecă pentru a învăţa cum să-şi facă propriul combustibil, a înfiinţat un laborator într-o magazie din curtea din spatele casei şi s-a decis să construiască un motor cu rachetă. Pentru că nu avea un costum special de protecţie, s-a înfăşurat în saci de plastic şi îşi punea o cască de sudură în timp ce distila peroxid sau alte substanţe chimice.

    După ce a testat unul dintre motoarele pe care le-a construit şi a observat că funcţionează, a decis că e timpul pentru o aventură adecvată. Aşa că a legat motorul în spatele unei biciclete personalizate, s-a îmbrăcat într-o salopetă roşie, şi-a pus o cască albă şi a avut parte de prima sa ”lansare“, pe o şosea. Înclinându-se în faţă, a reuşit să ajungă la aproximativ 135 de km (90 de mile) pe oră.

    Pentru a încetini, tânărul s-a ridicat mai întâi în poziţie verticală, permiţând rezistenţei vântului să facă o parte din muncă, mai ales pentru a nu topi plăcuţele de frână sau roţile. Pentru mulţi oameni, acest tip de experiment ar echivala cu deţinerea unei diplome în inginerie. În schimb, Beck avea pe CV doar câteva locuri de muncă şi internshipuri.  Mai întâi a lucrat pentru un furnizor de aluminiu, a curăţat toaletele şi a construit iahturi, devenind expert în analizarea acusticii lor pentru a atenua zgomotul motorului şi al elicei. Ulterior a lucrat pentru un producator local de aparatură casnică, iar în cele din urmă s-a alăturat unui laborator de cercetare şi dezvoltare susţinut de guvern.

    În 2006, soţia lui Beck a fost nevoită să se mute în interes de serviciu, motiv pentru care cei doi au stat timp de o lună în SUA. El a profitat de această oportunitate pentru a vizita institutele şi companiile de cercetare aerospaţială ale ţării. Spera să-şi găsească un loc de muncă, dar de fiecare dată ieşea deprimat. ”Mă aşteptam ca toţi aceşti oameni să debordeze de energie, dar nimic din toate aceste lucruri nu s-a întâmplat.“ Companiile şi laboratoarele construiau rachete şi vorbeau despre misiuni pe Marte, dar abordările lor păreau învechite. Pe de altă parte, teoria lui Beck este că spaţiul se va deschide pentru omenire numai dacă ar putea fi găsit un mod mult mai ieftin de a ajunge acolo. Rachetele disponibile la vremea respectivă erau masive, concepute să transporte sateliţi de mărimea autobuzului.

    Dar Beck a înţeles că electronica ieftină şi software-ul inteligent ar face posibilă construirea de flote de sateliţi mai mici şi mai ieftini. La vremea respectivă, Space Exploration Technologies Corp., sau SpaceX, nu-şi începuse încă treaba. Lansările erau încă efectuate de guverne şi costau între 100 şi 300 de milioane de dolari. Agenţiile oficiale spaţiale zburau cel mult o dată pe lună, iar în vârful listei lor de priorităţi se plasau companiile de telecomunicaţii şi armata. Beck credea că oamenii nu ar putea să experimenteze cu adevărat spaţiul cosmic decât dacă rachetele ieftine ar fi mai uzuale. ”Este atât de greu să ajungi în spaţiu. Ştiam că trebuie să găsesc o modalitate mai uşoară de a face asta, că trebuie să construiesc o rachetă“, spunea el. Şi aşa s-a născut Rocket Lab.

    În 2007, guvernul Noii Zeelande l-a lăsat pe Beck să preia un etaj, fără chirie, la laboratorul unde lucra. Avea astfel acces la echipamente de ultimă generaţie, dar avea nevoie şi de bani pentru a cumpăra alte unelte. Aşa că l-a sunat pe Mark Rocket, un antreprenor bogat pe care Beck l-a auzit la radio vorbind despre interesul său în ce priveşte călătoriile în spaţiu. În cadrul întâlnirii, Beck l-a ademenit cu propunerea de a lansa rachete ieftine în fiecare săptămână, lucru de care Rocket a fost destul de intrigat. ”Când am dezbătut ideea cu avocatul şi contabilii mei, au fost nişte sprâncene ridicate. Părea ca o modalitate uşoară de a scăpa de o grămadă de bani. Dar eu împărtăşeam această viziune“, povesteşte antreprenorul. În cele din urmă, Beck a reuşit să strângă 300.000 de dolari de la Rocket, de la familie şi de la prieteni, apoi a petrecut doi ani construind un prototip. În noiembrie 2009, el şi doi angajaţi au prezentat Ātea-1, o rachetă de 6 metri care cântărea numai 130 de kilograme. ”Noua Zeelandă, mergem în spaţiu“, a spus el în timp ce a apăsat butonul roşu de aprindere.

    De la primul test triumfal, Rocket Lab a devenit din ce în ce mai puternic. Facilităţile de producţie ale companiei, câteva depozite dintr-o zonă industrială din Auckland, dispun de o zonă de asamblare gigantică pentru rachetele şi camerele sale electronice, unde inginerii software îşi ajustează motoarele Rutherford, numite după fizicianul născut în Noua Zeelandă Ernest Rutherford. Laboratorul Rocket Lab efectuează teste ale motorului la câţiva kilometri distanţă, pe un teren de păşuni lângă aeroportul din Auckland. În mare, compania a progresat mult mai repede decât start-up-urile aerospaţiale tipice, ajungând la operaţiuni de 148 milioane de dolari şi fiind evaluată la peste 1 miliard de dolari.