Hotărârea privind cesionarea acţiunilor Ecomaster a fost luată în data de 30 iunie.
Anterior tranzacţiei, capitalul Ecomaster era controlat în proporţie de 99,63% de firma Rompetrol Financial Group.
Alţi acţionari ai Ecomaster erau Rompetrol Rafinare, Rompetrol SA şi Rompetrol Well Services, fiecare deţunând 0,12% din acţiuni.
Oil Depot Sevice a fost înfiinţată în 1998 şi are ca obiect de activitatea prestarea serviciilor de decontaminare.
Cititi mai multe pe www.mediafax.ro
“Îmi aduc aminte că la prima mea întâlnire de negociere cu o firmă de construcţii am fost întrebată: «Când vine domnul director!?»”, descrie Diana Calfa o idee preconcepută întâlnită deseori în piaţa de construcţii, cu care se interesectează în activitate şi în care activează mai ales bărbaţi. “Importante sunt viziunea, curajul, determinarea, valoarea adăugată şi verticalitatea. Toate împreună îţi determină succesul în mediul de afaceri”, adaugă ea.
Diana Calfa a avut în 2008 viziunea unui concept nou pe piaţa amenajărilor interioare din Cluj-Napoca. Morphoza – atelier de interioare îmbină, pe lângă soluţii de mobilare, utilaje, decorare şi o parte de servicii, de la consultanţă, concept şi proiectare până la management integral. Pariul a fost unul de succes pentru Calfa, iar compania pe care a înfiinţat-o a ajuns în 2013 la o cifră de afaceri de 800.000 de euro şi un profit de 100.000 de euro.
Portofoliul companiei cuprinde peste 300 de proiecte rezidenţiale amenajate, alături de locaţii HoReCa şi clădiri de birouri. Absolventă de sociologie şi ştiinţe politice, Calfa a fost pe rând voluntar în coordonarea unor programe pentru tineri, angajat şi antreprenor. În perioada 2000-2004 a înfiinţat un partid politic al tinerilor neimplicaţi anterior în politică – Uniunea pentru Reconstrucţia României. Resursele financiare şi umane insuficiente nu i-au permis însă să îşi pună în practică idealurile în politică şi a decis să pună capăt acestei activităţi.
Şi-a început cariera de antreprenor cu două proiecte imobiliare construite împreună cu soţul ei, Dora Park şi Bella Park. Ca antreprenor, nu are regrete, însă şi-ar fi dorit “să gândesc mai mult şi să acţionez mai mult fără graniţe: dacă în design şi dezvoltare mă inspir destul de mult din ceea ce se întâmplă la nivel internaţional, ca acţiune şi piaţă abordată am rămas concentrată pe zona apropiată Clujului”.
Iată discursul Danei Gruia Dufaut la BM Storytellers, evenimentul care marchează zece ani de existenţă a revistei Business Magazin:
2006 a fost pentru mine un an foarte important, deoarece am primit din mâinile domnului ambasador al Franţei o medalie – Ordinul Naţional al Meritului în grad de cavaler. De ce am primit eu această medalie? Sunt născută în România, însă crescută în Franţa. Am făcut în Franţa liceul şi Facultatea de drept şi am intrat în baroul din Paris în 1987. Dat fiind că părinţii mei au plecat din România când eram copil, România era pentru mine o ţară interzisă.
După decembrie 1989, tatăl meu a vrut neapărat să ne întoarcem, aşa că mi-am luat o săptămână de concediu şi am străbătut Europa, în februarie 1990, cu maşina. Am trecut atunci prin Iugoslavia (încă se putea şi drumul era foarte bun) şi am ajuns în Bucureşti la sfârşitul lunii, când se vindeau în piaţă mărţişoare cu Petre Roman. Imaginile au fost un pic şocante pentru mine; când eşti copil totul este plăcut, aveam amintiri foarte frumoase din România. La 30 de ani am găsit o ţară tristă, dar în acelaşi timp am simţit că este o ţară cu potenţial.
Tatăl meu a fost în anii ’70 un avocat de renume în România, iar bunicul meu, Andrei Rădulescu, a fost ultimul preşedinte al Curţii de Casaţie din România înainte de sosirea comuniştilor. Dreptul era ceva bine ancorat în familie mea. Când a trebuit să aleg, la 18 ani, o facultate, ştiam că una dintre opţiunile părinţilor mei ar fi fost să fiu medic, deoarece în România medicii aveau mai multe şanse să treacă frontiera decât un avocat ale cărui diplome nu erau recunoscute în afara ţării.
Când a fost vorba să-mi aleg profesia eu, care nu înţelesesem de ce părinţii mei ţineau neapărat să fiu medic, am zis foarte hotărât “eu vreau să fiu avocat!”. Amândoi s-au uitat la mine şi au zis “care-i problema?”. “Păi nu spuneaţi voi că trebuie să fiu medic?”. “Da, dar asta era într-o altă viaţă, când trăiam în România, când era vorba ca eventual să poţi într-o zi să duci meseria în alte părţi şi diplomele să fie recunoscute”.
În 1991 am deschis în România prima firmă, după care am lucrat un număr de ani buni pe legea societăţilor comerciale, care abia era implementată, cel puţin 100 de dosare pe privatizări. Ulterior a venit vremea să mă înscriu în Baroul Bucureşti, pentru că lucram cu societăţi franceze, dar pe teritoriul României. În 2002 am făcut făcut o teză de doctorat, mi s-au echivalat diplomele franceze, după care am putut să mă înscriu în Baroul Bucureşti ca avocat cu drepturi depline şi să deschid în 2002 cabinetul de avocatură care astăzi are 35 de persoane şi 15 avocaţi. Aventura României a continuat, pentru că m-a tras aţa înapoi.
La sfârştul anilor ’90 eram fericită să mă întorc, deşi părinţii meu au făcut nişte eforturi când au plecat, la o vârstă înaintată, dar după aceea m-au înţeles că veneam într-o ţară plină de oportunităţi. Îmi amintesc că în 1990 erau 470 de avocaţi în Baroul Bucureşti, care erau nişte supravieţuitori. La vremea respectivă avocatul nu avea poziţia pe care o are astăzi, nu era o persoană respectată, era un auxiliar al justiţiei care lucra foarte mult drept civil, drept penal, iar dreptul comercial era monopol de stat. A fost o epocă interesantă, în care am adus în România mai multe companii franceze, iar în 1996 Ambasada Franţei m-a rugat să devin consilierul lor pe probleme economice. Aşa se face că zece ani mai târziu, în 2006, am avut onoarea să primesc această medalie.
Comuna Ardeoani din judeţul Bacău este prima din România care intră în insolvenţă, după ce Tribunalul Bacău a hotărât deschiderea procedurii generale a insolvenţei, numind un administrator judiciar.
Conform datelor furnizate de către Oficiul Naţional al Registrului Comerţului, aceasta este prima comună din România în cazul căreia s-a pronunţat intrarea în insolvenţă, însă pe rolul unor instanţe din ţară se mai află şi alte solicitări de acest gen. Cauza insolvenţei este, conform administratorului judiciar, neonorarea obligaţiilor de finanţare a comunei de către Guvern şi CJ Bacău. Pentru acoperirea datoriilor de peste şase milioane de lei, comuna Ardeoani a primit de la CJ Bacău suma de 5 lei.
Aninoasa, primul oraş intrat în insolvenţă
Tribunalul Hunedoara a dispus, în iunie anul trecut, deschiderea procedurii de insolvenţă solicitată de Primăria Aninoasa, numind ca administrator judiciar SCP Tudor & Asociaţii SPRL, care va avea onorariu egal cu indemnizaţia lunară a primarului, majorată cu 30 la sută, potrivit Hunedoreanul.
Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului 46/2013 privind criza financiară şi insolvenţa unităţilor administrativ-teritoriale obligă primarii să ceară Tribunalului să declare insolvenţa, dacă autoritatea locală are datorii neplătite mai vechi de 120 de zile şi care depăşesc 50% din bugetul general. Cei care nu sesizează instanţa în timpul prevăzut de lege pot fi amendaţi sau condamnaţi la închisoare. Oraşul Aninoasa este situat în partea de sud a judeţului Hunedoara, în bazinul carbonifer Valea Jiului. Oraşul a fost declarat zonă defavorizată prin Hotărârea Guvernului nr. 992/29.12.1998.
Potrivit statisticilor, doar 5% din procedurile de insolvenţă nu se termină în faliment.
DRAGOŞ PĂTROI este consultant fiscal şi cadru universitar asociat la ASE Bucureşti.
Unele voci vorbesc de suma de 10 miliarde de euro, altele avansează ipoteza unei sume undeva în jur de 50 de miliarde de euro. Sincer, o estimare în acest sens mi se pare cel puţin hazardată, cu un pronunţat caracter empiric, dintr-un motiv foarte simplu, respectiv provenienţa sumelor de bani, care se împart în 3 mari categorii: ilegale, semilegale (în unele accepţiuni, „aparent legale„) şi legale (aici am în vedere sumele nerepatriate aferente câştigurilor de capital din companii de tip holding).
Pe de altă parte, nu puţini sunt cei care susţin că nu mai sunt cine ştie ce bani afară, iar cei care mai sunt nu şi-ar dori neapărat să se şi întoarcă, deoarece cei care au vrut să-şi aducă banii în ţară deja au făcut-o, prin diferite entităţi şi structuri înregistrate în paradisuri fiscale. Şi atunci, de ce ar fi acum un moment oportun pentru promovarea unei astfel de măsuri? În opinia mea, aducerea banilor în ţară ar crea un surplus de lichiditate pe piaţă, fapt deloc de neglijat, mai ales în condiţiile în care statul acţionează ca un veritabil şi extrem de consistent purtător al cererii de masă monetară, prin împrumuturile pe care le contractează, inclusiv pe piaţa internă.
Cu toate acestea, tot mai multe voci afirmă că sume considerabile de bani „băltesc„ şi acum în sectorul bancar, şi astfel apare întrebarea dacă aceşti bani ar putea fi transformaţi în resurse investiţionale şi, implicit, direcţionaţi către domenii asumate de guvern ca fiind prioritare (cum ar fi, spre exemplu, programele de privatizare ale companiilor de stat) sau se vor orienta tot către economisire sau, cel mult, către tranzacţii financiare de tip speculativ.
Deşi Marek Belka (şeful departamentului pentru Europa din FMI la momentul respectiv) asimila amnistia fiscală cu „un semn de disperare„, personal nu împărtăşesc această idee, deşi nu cred în moralitatea unei astfel de măsuri, aşa cum nu cred nici în „moralitatea„ evaziunii fiscale. Aş vedea mai degrabă amnistia fiscală ca o recunoaştere tacită a existenţei (reale!) a unor imperfecţiuni – de natură legislativă, dar, mai ales, procedurală, instituţională – în identificarea şi prelevarea obligaţiilor fiscale datorate de unele categorii de contribuabili. Dacă vreţi, „gradul de disperare„ poate fi apreciat mai exact doar în momentul transpunerii în practică a unei eventuale amnistii fiscale, în funcţie de condiţiile, criteriile şi modalităţile efective de implementare a acesteia.
Cred însă că, pe lângă aspectul pecuniar al problemei (în speţă, impozitul aplicat asupra sumelor repatriate ca urmare a unei amnistii fiscale), o dimensiune foarte importantă o joacă şi garanţiile morale pe care autoritatea publică este dispusă să le ofere „fiilor rătăcitori„. Aici trebuie precizat faptul că, la nivel european, s-au prevăzut limitativ cazurile în care pot fi efectuate verificări în acest sens, exclusiv cu un caracter administrativ, respectiv în cazul fraudelor în materia TVA şi a fraudelor fiscale (Regulamentul nr. 203/17089/CE), dar şi în cazul operaţiunilor de spălare a banilor care au ca scop final finanţarea actelor de terorism.
În orice altă situaţie aceste verificări sunt excluse şi pe deplin refuzate, iar verificarea sumelor de bani ce au părăsit teritoriul naţional, iniţiate de către ONPCSB, nu pot fi folosite în cadrul procedurilor judiciare ori a verificărilor fiscale decât cu consimţământul expres al statului căruia i s-a solicitat efectuarea acestor verificări (a se vedea memorandumurile de înţelegere cu fiecare stat membru/parte).
Mihaela Popa şi Liliana Nigai au hotărât în urmă cu 13 ani să transforme pasiunea pentru cusut într-un atelier de confecţii pentru preşcolari. După ce au observat că în piaţă există o lipsă de căciuliţe pentru copii, au început să creeze modele practice într-o gamă variată de măsuri şi culori.
La început, nu aveau niciun angajat şi lucrau cu două maşini de cusut de uz casnic pentru a produce circa 100 de căciuliţe pe lună distribuite magazinelor din Bucureşti. În 2011, brandul Piticot şi-a mutat fabrica în sectorul 3 al Capitalei, iar ulterior au deschis un atelier şi în judeţul Călăraşi.
În prezent, au circa 30 de angajaţi care, în medie, produc 20.000 de căciuli pe lună pentru circa 200 de clienţi persoane juridice din întreaga ţară, dar şi pentru clienţii finali prin intermediul magazinului online al firmei.
Nigai şi Popa sunt de părere că femeile din mediul de afaceri autohton se confruntă în continuare cu prejudecăţi, iar uneori “trebuie să muncească de două ori mai mult ca să arate că pot face acelaşi lucru ca şi un bărbat, poate chiar mai bine”.
Compania a raportat afaceri de 250.000 de euro în 2012 şi un profit lunar de aproximativ o mie de euro.
Conform Vechiului Testament, în anul şase sute al vieţii lui Noe, al zecelea patriarh biblic după Adam, Dumnezeu a hotărât să distrugă lumea pe care o crease, din cauza răutăţii oamenilor. El a hotărât că toate creaturile trebuie să dispară, “de la om până la dobitoc şi de la târâtoare până la păsările cerului, căci îmi pare rău că le-am făcut”.
Totuşi, Noe şi soţia lui, fiii lor şi soţiile acestora au fost iertaţi, datorită credinţei patriarhului şi au fost avertizaţi să construiască o corabie pe care să ia câte două exemplare din fiecare specie de animale, care vor supravieţui potopului şi, alături de ei, vor repopula lumea. Dumnezeu le-a poruncit să folosească lemn de gofer (n.r. material necunoscut în prezent, tradus de cele mai multe ori ca salcâm sau chiparos), pe care să îl smolească pe ambele feţe.
Arca trebuia să măsoare trei sute de coţi în lungime, cincizeci de coţi lăţime şi treizeci de coţi înălţime, adică 158.7m X 26.45 m X 15.87 m, dacă ne bazăm pe cotul regal egiptean, care măsura 52.9 centrimetri, sau 137.16 m X 22.86 m X 13.71 m, în cazul în care luăm în considerare cotul obişnuit, de 45.7 centimetri. În ambele situaţii, corabia lui Noe ar fi fost cea mai lungă navă construită vreodată.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
“Pe două tronsoane din Sebeş-Turda, loturile 3 şi 4, am câştigat definitiv la Curtea de Apel, deci se pot semna contractele. Ieri a venit şi a doua decizie, mai avem două tronsoane de aşteptat tot la Curtea de Apel, întrucât s-a contestat tot bineînţeles”, a declarat marţi ministrul Transporturilor Dan Şova, la o conferinţă pe tema infrastructurii, organizată la Palatul Parlamentului.
CNADNR a selectat în luna decembrie constructori români, italieni şi austrieci pentru construcţia autostrăzii Sebeş-Turda, cu o lungime de 70 de kilometri, iar preţul pe kilometru este de 6 milioane euro.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro