Potrivit Institutului Naţional de Hidrologie şi Gospodărire a Apelor, codul galben este valabil de joi ora 12.00 până vineri ora 10.00 pe râurile din bazinele hidrografice Vişeu, Iza (judeţul Maramureş), Someşul Mare şi afluenţi (judeţul Bistriţa-Năsăud).
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
O sursă apropiată actorului a declarat pentru Daily Mail: ”Este oripilat de Brexit şi se teme de consecinţe”.
Vrei să îţi scapi copilul de dependenţa de telefon? Atunci e cazul să afli de noua nebunie Kendama.
Nu ştii ce este? Îţi spunem noi: o jucărie de îndemânare care are numeroase efecte benefice atât pentru copii, cât şi pentru adulţi.
Condiţie de bază: joacă regulat! Şi neapărat învaţă regulile. Ţi le spunem noi mai jos!
Ce este Kendama?
Pentru cei care nu au încă Kendama pentru colecţia lor de activităţi de timp liber fun, trebuie să menţionăm că este mai mult decât un simplu joc, este un stil de viaţă şi provoacă „dependenţă”. De ce se spune asta?! Ei bine, pentru că, odată prins jocul, vei putea face oricâte trucuri cu Kendama, dacă îţi laşi îndemânarea şi imaginaţia să „zburde” (între 300 şi 50.000 de trickuri).
Jucăria Kendama a apărut undeva prin secolele XVII-XVIII, iar jocul care a inspirat Kendama este originar din Franţa Bilboquet, joc a cărui denumire înseamnă textual „cupă şi bilă”.
Senatorul de Vermont Bernie Sanders, adversarul democrat al lui Hillary Clinton, şi-a bazat întreaga campanie pe lupta pe viaţă şi pe moarte a omului simplu cu cei 1%, elita bogată a planetei. Aşa a făcut şi Donald Trump, care a promis ca va „asana mlaştina” şi va înfrânge diabolicele „puteri financiare globale”. Salvele lor combinate au avut un rol esenţial în a-i transforma pe cei 1% dintr-un fenomen social sclipitor surprins de coperţile strălucitoare ale revistelor într-o filă dintr-o campanie bazată pe furie care arăta că ceva este în neregulă cu America.
Strategia, promisiunea că va reda demnitatea americanului adevărat, a funcţionat mai ales pentru Trump. Nici chiar el nu credea că atât de mulţi americani îşi vor lăsa deoparte principiile şi valorile pentru a-l aduce la Casa Albă. Doll crede că victoria lui Trump putea fi considerată recunoaşterea unui război împotriva clubului său şi a membrilor săi – internaţionalişti care ignoră frontierele şi naţionalităţile şi care văd doar afaceri de făcut oriunde s-ar afla. Atunci când Trump vorbea contra „globalizării radicale şi a excluderii oamenilor muncii de la vot”, el îi ataca pe cei 1%. „Ai putea spune că aceste persoane sunt de vină pentru globalizare – ei sunt cei 1%”, spune Doll.
Doll şi-a numit clubul Syneidesis, care în greaca veche înseamnă conştiinţă; l-a înfiinţat în urmă cu patru ani. Pentru început, se pune întrebarea dacă acuzaţiile lui Trump sunt legitime. Este globalizarea cu adevărat de vină pentru relele invocate de preşedinte în timpul alegerilor? Doll crede că nu. Sistemul economic este, desigur, imperfect. Alegerile au dramatizat ceea ce a fost ascuns, adică faptul că un număr mare de americani nu au acces la fructele comerţului liber şi ale frontierelor deschise. Însă Doll încă vede ceva principial în libera circulaţie a produselor, a ideilor şi a capitalului, cu recompensele mergând la acţionari şi la proprietarii companiilor. Membrii clubului său nu sunt, aşa cum pare să sugereze Trump, nişte depravaţi moral pentru că luptă, spre exemplu, pentru combaterea schimbărilor climatice.
Schimbările din politică l-au făcut pe Doll să ia o decizie personală: până acum, Syneidesis a fost doar terenul de joacă al bogaţilor. Dar dacă ar identifica clubul cu ceva mai mult – cu un instrument pentru oprirea destrămării ţesăturii economice şi politice globale? Syneidesis poate fi un club al „investitorilor responsabili”, a explicat Doll, clubul unor miliardari care nu doar caută compania altor miliardari şi să facă şi mai mulţi bani – aşa cum oaspeţii săi fac în prezent, ci care încearcă să salveze construcţia acum defăimată cunoscută doar prin numele sale abstracte cum ar fi globalizarea şi „ordinea mondială liberală”. „Putem fi un grup de investitori care promovează răspândirea acestui tip bun de capitalism şi globalizare.”
Că Syneidesis este un club exclusivist o arată condiţiile de acceptare – 1 miliard de dolari sau mai mult în active, inclusiv 100 de milioane de dolari în bani lichizi. Aceasta este principala atracţie. Pentru astfel de oameni, o frăţie între indivizi de acelaşi fel este un elixir esenţial. Altă atracţie „este promisiunea unei expuneri la oferte de afaceri disponibile nicăieri altundeva, oportunităţi exclusive cu o şansă mai mare decât media de a deveni mine de aur.“
Cu toate acestea, regulile Doll sunt flexibile. De exemplu, membrii ai clubului sunt Carl Page, un simbol al Silicon Valley cu un simţ ciudat al umorului; cu toate că el a câştigat zeci de milioane de dolari prin crearea şi vânzarea de companii de tehnologie în anii 1990, averea lui Page este mai mică de un miliard de dolari. Însă are avantajul de a fi fratele mai mare al Larry Page, cofondatorul Google.
Apoi mai este Peter Littlewood, directorul laboratorului federal de cercetare Argonne din Chicago. Nici Littlewood, de origine din Marea Britanie, nu este miliardar şi nici nu deţine atât de mult cash. Însă el este un membru nepreţuit al Syneidesis, vorbind cu farmecul uşor, lustruit al unui diplomat, cu autoritatea sa liniştită a unui fost director al legendarului laborator britanic Cavendish şi, înainte de aceasta, al departamentului de fizică teoretică de la Bell Labs. Şi, cel mai important, Littlewood este legătura Syneidesis cu cele mai valoroase investiţii ale clubului – invenţiile de la Argonne, progrese fundamentale în nanotehnologie, informaţie, baterii avansate şi altele.
Doll nu este singurul care s-a gândit că averile miliardarilor ar putea fi mobilizate pentru a crea un sanctuar al globalizării – pentru salvarea aceluiaşi ecosistem care a hrănit cele mai mari averi din istorie. Printre cei care au luat-o pe o pistă similară este miliardarul Bill Gates.
Însă şansele sunt împotriva lor, în parte pentru că ei par să meargă nu doar împotriva lui Trump şi a arhitecţilor Brexitului, ci şi a unei forţe fundamentale, mai puternice – ciclul istoric.
Trebuie să „ne luăm înapoi ţara” de la „elite”. „Nu vom mai preda niciodată această ţară, sau pe oamenii ei, falsului cântec al globalizării”, spunea Trump în aprilie. Oamenii de rând nu sunt lăsaţi să ridice capul sus de superbogaţi, de regii universului, oameni cu influenţă poltiică uriaşă care lucrează pentru bănci, sau la Washington. Sanders trimitea mesaje similare – doar gălăgie multă, credeau observatorii, având în vedere că actualul context, cu salarii stagnante şi o divizare puternică pe clase sociale, este prezent de zeci de ani.
Apoi brusc, lumea, din Brazilia până în Filipine, din Marea Britanie până în Turcia şi Polonia, a început să înlăture experienţa politică mainstream şi să aleagă personaje neconvenţionale, diverse tipuri de extremişti şi personalităţi caustice. Milenialiştii din lumea democrată au început să vorbească despre deschidere spre dictatura militară. Unii spun că lumea s-a întors în timp, în anii 1930, sau în 1910, sau chiar mai devreme.
Deci povestea anului 2016 este una dintre buclele unui ciclu, cred mulţi observatori. Dar care ciclu? A stabili exact ce fel de ciclu evoluează acum este esenţial pentru ca oameni ca Doll să-şi dea seama cu ce se luptă.
Dacă ceea ce este pe sfârşit este puterea globală supremă a Americii, atunci ce se observă este finalul erei postsovietice, ceea ce însemnă un ciclu care a durat din 1991 până acum. Aceasta însemnă că lumea intră într-o perioadă definită prin putere globală dispersată. Dar dacă acesta este sfârşitul ordinii mondiale liberale, înseamnă că se apropie de sfârşit o eră care a început după cel de-al doilea război mondial, un ciclu de 70 de ani şi dezintegrarea actualului sistem global.
De la strip mallurile din mediul rural până la cele de pe bulevardul Manhattan, au fost doi ani dezastruoşi pentru retailul american. Nouă falimente au fost înregistrate în retail de-a lungul anului 2017, mai multe decât în 2016. Nume grele precum J.C. Penney, RadioShack, Macy şi Sears au anunţat, fiecare, că închid peste 100 de magazine. Sports Authority a fost lichidată, iar Payless şi-a declarat falimentul. În ultimele săptămâni, stocurile mai multor companii de îmbrăcăminte au atins minimul din ultimii ani, inclusiv Lululemon, Urban Outfitters, American Eagle.
Ralph Lauren a anunţat că îşi închide magazinul Polo, unul dintre cele mai populare magazine de pe Fifth Avenue, la fel ca multe alte branduri care au abandonat bulevardul mărcilor de lux. O recesiune profundă ar putea explica acest nivel de extincţie pentru retaileri mari, însă rezultatele nu confirmă fenomenul. PIB-ul a crescut continuu timp de opt ani, preţurile gazelor naturale sunt mici, şomajul este sub 5%, iar ultimele 18 luni au fost o perioadă excelentă pentru americanii cu venituri mici şi mijlocii, care au cunoscut creşteri salariale consistente.
Aşadar, ce se întâmplă? De fapt, cheltuielile globale din retail continuă să crească în mod constant, chiar dacă nu accelerat. Numeroase tendinţe – precum creşterea fenomenului e-commerce, suprafurnizarea mallurilor, precum şi efectele surprinzătoare ale restaurantului „renascentist” (care se axează pe emoţii – n.red.) – au contribuit la schimbarea stilului americanilor de a face cumpărături. Există o serie de explicaţii ale dispariţiei magazinelor fizice din America.
În primul rând, oamenii folosesc din ce în ce mai mult mediul online pentru a face cumpărături.
Cea mai simplă şi mai concretă explicaţie pentru dispariţia magazinelor fizice este că Amazon şi alte companii asemănătoare „mănâncă” din ce în ce mai mult din segmentul de retail. Între anii 2010 şi 2016, vânzările Amazon din America de Nord au crescut de cinci ori, de la 16 miliarde de dolari până la 80 de miliarde de dolari. Veniturile retailerului Sears de anul trecut au fost, însă, de aproximativ 22 de miliarde de dolari. Conform rapoartelor de specialitate, jumătate dintre gospodăriile din SUA sunt acum abonate la Amazon. Dar povestea completă nu se rezumă doar la tentaculele crescânde ale companiei Amazon.
Cumpărăturile online au fost pentru o lungă perioadă de timp axate pe categoria mass-media şi divertisment, iar oamenii cumpărau cel mai des cărţi sau muzică. Dar politicile facile de returnare au făcut din online un mediu de cumpărături ieftin, uşor şi fără riscuri pentru consumatorii de îmbrăcăminte, care acum reprezintă cea mai vastă categorie de e-commerce. Succesul start-up-urilor precum Casper, bonobo sau Warby Parker (care vând paturi, haine şi, respectiv, pahare), a forţat comercianţii cu amănuntul din magazinele fizice să implementeze oferte similare. Mai mult, cumpărăturile efectuate cu telefonul mobil, reprezentau o experienţă greoaie, care începe să devină din ce în ce mai facilă datorită aplicaţiilor şi portofelelor mobile. Din 2010, comerţul realizat prin intermediul telefonului mobil a crescut de la 2% din totalul cheltuielilor digitale până la 20% în prezent.
Oamenii obişnuiau să facă mai multe călătorii până la un magazin înainte de a cumpăra un produs scump, ca de exemplu o canapea. Cei mai mulţi mergeau o dată pentru a testa piaţa, încă o dată pentru a restrânge plaja de opţiuni şi, în final, pentru a alege şi cumpăra produsul. În timpul fiecărui drum, cumpărătorii sunt predispuşi să facă o mulţime de alte achiziţii mai mici, produse de care nu au neapărat nevoie. Astăzi, însă, mulţi consumatori pot face toate aceste demersuri în mediul online, ceea ce înseamnă mai puţin timp pierdut prin centre comerciale şi mai puţine achiziţii accidentale din magazinele adiacente.
Va exista dintotdeauna loc pentru magazinele fizice, pentru acei oameni care vor să analizeze produsele în showroomuri strălucitoare, să atingă ţesăturile, materialele etc. Însă creşterea e-commerce-ului nu numai că mută vânzările individuale în on-line, ci construieşte, de asemenea, noi obiceiuri de cumpărături.
O altă explicaţie oferită de specialiştii în retail este faptul că America a construit prea multe malluri. În America există astăzi aproximativ 1.200 de malluri. Într‑un deceniu, ar putea ajunge la aproximativ 900, iar asta nu înseamnă chiar „moartea mallurilor“. Însă, cu siguranţă, este un declin inevitabil. Între 1970 şi 2015, numărul de malluri din SUA a crescut de două ori mai mult decât numărul populaţiei, conform Cowen Research. Suprafaţa închiriabilă brută dintr-un centru comercial este cu 40% mai mare pe cap de locuitor decât suprafaţa de shopping a Canadei, de cinci ori mai mare decât a Marii Britanii şi de 10 ori mai mare decât a Germaniei.
Criza a făcut ca numărul de vizite la malluri să scadă cu peste 50% între 2010 şi 2013, potrivit firmei de cercetare imobiliare Cushman and Wakefield, iar de atunci au continuat să scadă în fiecare an. Într-o lungă şi detaliată lucrare cu privire la dispariţia magazinelor, analiştii de la Cowen Research au oferit mai multe motive pentru „dezintegrarea structurală“ din malluri, în urma crizei. În primul rând, creşterea costurilor de îngrijire a sănătaţii restrânge cheltuielile de consum pe lucruri ce suportă aşteptare, cum ar fi hainele. În al doilea rând, criza a lovit în brandurile care au mizat pe sigla iconică, cum ar fi Hollister şi Abercrombie, care au prosperat între anii 1990 şi 2000, atunci când popularitatea în liceu era definită de dimensiunea logo-ului inscripţionat pe tricou. În al treilea rând, consumatorii au devenit vânători de chilipiruri, discounturi, pieţe de desfacere fast-fashion şi outleturi, luând astfel din cota de piaţă a marilor magazine precum Macy şi Sears.
În cele din urmă, mallurile reprezintă „pachete de vânzare cu amănuntul”, iar atunci când pachetele sunt „dezlegate”, daunele colaterale sunt masive. Mai exact, unele magazine au clauze de „coînchiriere“ cu mallul, care le dă dreptul de a rupe contractul şi de a pleca în cazul în care un chiriaş ancoră, cum ar fi Macy, îşi închide porţile. Aşadar, eşecul unuia sau mai multor magazine principale poate trage în jos un mall întreg.
În al treilea rând, americanii îşi transferă cheltuielile, preferând timpul petrecut cu prietenii în locul achiziţiilor materiale. Chiar dacă fenomentul e-commerce şi supraaglomerarea spaţiilor de cumpărături au forţat mii de magazine fizice să se închidă, cum de are loc acest colaps în timp ce salariile pentru lucrătorii cu venituri mici cunosc cea mai mare creştere din 1990 încoace? În primul rând, deşi creşterea salariilor reprezintă în mod evident un lucru excelent pentru muncitori, dar şi pentru economie în ansamblu, acestea pot fi o povară pentru companiile care se bazează pe forţa de muncă ieftină, cum ar fi magazinele ce oferă vânzare cu amănuntul. Casierii şi agenţii de vânzări din retail sunt cele mai mari două categorii de locuri de muncă din SUA, cu peste opt milioane de lucrători, iar venitul mediu pentru ambele ocupaţii este mai mic de 25.000 de dolari pe an. Recent, noile legi ale salarizării au ridicat consistent veniturile celor mai săraci muncitori, sugrumând şi mai mult retailerii, aflaţi deja sub presiunea Amazon şi companiilor din online.
Pe de altă parte, vânzările magazinelor de îmbrăcăminte au mai avut un motiv să scadă: consumatorii şi-au „mutat” cheltuielile, renunţând la lucruri materiale precum haine şi alte obiecte, spre călătorii şi ieşiri în oraş cu prietenii. Dacă înainte de criză oamenii au cumpărat o mulţime de lucruri, cum ar fi case, mobilier, maşini şi haine, iar vânzarea cu amănuntul a crescut extraordinar de mult, ulterior lucrurile s-au schimbat. Cheltuielile pentru haine au scăzut mult, ajungând la o cotă de 20% din totalul cheltuielilor de consum în acest secol. Ce se întâmplă, de fapt? Bugetele alocate călătoriilor cresc foarte mult; gradul de ocupare a hotelurilor se află în plină expansiune. Companiile aeriene interne au înregistrat mai mulţi pasageri în fiecare an, începând cu 2010, iar în 2017 companiile aeriene din SUA au stabilit un record de 823 de milioane de pasageri.
Creşterea consumului în restaurante este chiar mai rapidă. Din 2005, vânzările în locuri unde se serveşte mâncare şi băutură au crescut de două ori mai repede decât toate celelalte cheltuieli din retail. În 2016, pentru prima dată, americanii au cheltuit mai mulţi bani în restaurante şi baruri decât la magazine alimentare. Există, aşadar, şi o explicaţie „socială” a fenomenului numit moartea mallurilor. Mulţi tineri sunt conduşi de experienţe ce le pot oferi cele mai bune conţinuturi de viralizat în social media, de la o poză pe plajă până la unghiul perfect care să pună în valoare farfuria în care este servită cina. Chiar dacă pare nerealist, întrebările de tipul „Ce experienţă îmi va oferi cea mai populară postare pe Instagram?“ duc la acţiunile şi comportamentul celor cu vârste de peste 13 ani.
Asta ar trebui să fie o afacere profitabilă pentru malluri, dacă priveşti din alt unghi, spune Barbara Byrne Denham, un economist senior la Reis, o firmă de analize imobiliare. Departamentul de magazine a eşuat, dar mâncarea mai bună, divertismentul de calitate, chiar şi opţiunile diversificate de fitness ar putea aduce adolescenţii şi familiile acestora înapoi în mallurile care se luptă pentru supravieţuire. În acest context, oamenii pot începe să se „rătăcească” din nou în magazinele fizice, expuse acum riscului de închidere.
Nu există nici o îndoială că tendinţa cea mai importantă care afectează magazinele „din cărămidă” este marşul neobosit al Amazon şi al altor companii online care au activităţi în domeniu. Dar recenta criză a brandurilor din retail reprezintă atât o moştenire lăsată de criză, care a „pedepsit” brandurile bazate pe logo, ce valorifică experienţele în pofida posesiilor materiale (în special acele momente ce pot fi imortalizate pe social media) şi a dezlănţuit o epocă de aur surprinzătoare pentru restaurante.
În cele din urmă, jurnalistul de la The Atlantic Derek Thomposon oferă şi o scurtă predicţie a ceea ce va urma să se întâmple în continuare. „Una dintre greşelile pe care oamenii le fac atunci când gândesc viitorul este să-şi imagineze că privesc actul final al piesei”, spune el. În opinia sa, cumpărăturile cu ajutorul telefonului mobil reprezintă cea mai mare transformare a retailului din ziua de astăzi. Un nou element introdus în peisaj ar putea schimba, însă, turnura evenimentelor: mai exact, maşinile care se pot conduce singure. Odată ce vehiculele autonome vor fi ieftine, sigure şi numeroase, companiile de retail şi de logistică ar putea cumpăra milioane de unităţi, transformând aceste maşini în magazine şi străzile în spaţiu imobiliar.
Ar putea exista sute de microbuze care se conduc singure, aprovizionate cu marfă, ce colindă suburbiile zi şi noapte, pregătite a fi chemate spre casa cuiva prin intermediul smartphone-urilor. Spre exemplu, în loc să fie expus într-o vitrină pe Upper East Side, un nou brand de ceasuri de lux din 2025 s-ar putea afla într-un vehiculul autonom cu rol de showroom, care ar putea înconjura un întreg cartier, aşteptând să fie chemat la parterul unui complex rezidenţial. Retailul autonom va crea noi facilităţi, dar şi diverse impedimente în ceea ce ţine de trafic sau noi reglementări. În cele din urmă, ar putea să inspire noi strategii de afaceri.
Acum în vârstă de 32 de ani, dar pe atunci doar un copil de 12 ani, Prinţul Harry este un băiat care în 1997 şi-a pierdut mama într-un tragic accident rutier, în Paris, Franţa.
Lady Di avea doar 36 de ani.
Harry a recunoscut că a suferit o ”rupere completă” de realitate
După filmul din 2005, nu foarte bine primit de critici sau de public, varianta regizată de Jordan Vogt-Roberts aduce o gură de aer prospăt. Acţiunea este rapidă, efectele speciale aproape impecabile, iar apariţie actorilor pe care îi aminteam mai sus dă acea doză de superficialitate care lipseşte de multe ori la blockbusterele de azi. Acestea fiind spuse, să analizăm mai în detaliu diferenţele dintre cele două filme.
Fără a da prea multe detalii, trebuie spus că elementele definitorii ale celuilalt film (şi ale tuturor versiunilor anterioare, de altfel) erau, în ordine: călătoria către insulă, întâlnirea cu King Kong, povestea de dragoste (să-i spunem aşa) şi confruntarea de pe meleagurile americane. Unele dintre aceste elemente lipsesc, unele sunt uşor modificate; vă las pe voi să aflaţi care.
O altă diferenţă sesizabilă e dimensiunea lui Kong – nu am datele exacte, dar cred că producătorii au vrut să vadă cât de mult spaţiu poate o maimuţă să ocupe. Le-a reuşit, cred, pentru că este cea mai mare versiune a lui Kong de până acum.
Un element oarecum nou este dat de animalele cu care Kong trebuie să se lupte (spun oarecum pentru că maimuţa s-a mai confruntat cu diverse creaturi de-a lungul timpului); acestea sunt bine schiţate şi produc efectul de frică pe care presupun că regizorul l-a căutat.
În rest, Skull Island respectă reţeta clasică imaginată în urmă cu 84 de ani de James Ashmore Creelman şi Ruth Rose. Dacă vă aflaţi printre cei câţiva oameni de pe planetă care nu ştiu despre ce e vorba în film, nu vă aşteptaţi la ceva foarte logic sau care să conţină vreun mesaj memorabil. Filmul este un blockbuster şi trebuie tratat ca atare.
Distribuţia este una mai mult decât respectabilă, aducând la un loc un premiu Oscar (Brie Larson), o nominalizare la aceleaşi premii (Samuel L. Jackson) şi un Glob de Aur (Tom Hiddleston).
Trebuie să mă refer şi la durată, pentru că în cazul filmului din 2005 regizorul Peter Jackson nu a primit chiar cuvinte de laudă pentru cele 3 ore lipsite de suspans. Sigur, scuza lui Jackson poate fi puterea obişnuinţei – trilogia Stăpânul Inelelor a avut o durată media de 3 ore şi 6 minute pe film.
După cum scriam şi la începutul acestei cronici, efectele speciale sunt realizate fără cusur, mult superioare celor din 2005 – sigur, tehnologia de azi ajută mult în acest sens. Dar realismul creaturilor este cel care mă face să cred că scenariştii au avut şi ei ceva de spus în această privinţă.
Până la data redactării acestei cronici, Kong: Skull Island a generat încasări de 393 de milioane de dolari contra unui buget de 185 de milioane. Cu alte cuvinte, pregătiţi-vă pentru Kong: Multe alte părţi.
În concluzie, filmul este mai mult decât decent; cea mai bună parte? Nu încearcă să fie mai mult decât este.
Nota: 7/10