15 miliarde de euro, mai mult de un miliard de euro pentru fiecare lună a anului, bani din care să tot plăteşti; pe de altă parte mă gândesc că nici dacă ar rămâne cu toţii în administraţie, grupul interesant (eufemism, da?) de care vorbeam mai sus şi care îşi are, sunt convins, corespondenţi în mai toate localităţile din ţară nu ar mai putea schimba mersul lucrurilor în bine.
Spun asta pentru că un mic sondaj pe care l-au făcut colegii mei arată că 44% dintre oameni, un procent destul de important, spun că localitatea lor s-a schimbat în bine, iar 47% cred că lucrurile se vor schimba în mai bine şi după alegerile locale. Mă gândesc că dincolo de figurile aparte ce caută să iasă în faţă, urcă şi un val de schimbare, menit să primenească kakistocraţia.
Un sociolog pe nume Diego Gambetta a scris o carte numită Codes of the Underworld: How Criminals Communicate, în care analizează multele faţete ale fenomenului mafiot şi ajunge la o concluzie interesantă, o confirmare pentru mine: este vorba de incompetenţa criminalilor, de faptul că mafioţii nu se pricep la nimic, în afara faptului că inspiră şi guvernează prin teamă. Mai mult, aşa cum unele specii de animale comunică prin culoare sau mirosuri sau zgomote, mafioţii comunică prin incompetenţa lor. Incompetenţă care inspiră încredere: „iată-mă, sunt bătut în cap, deci nu o să fac nimic pentru a-mi depăşi poziţia, o să fac orice şi o să îmi plătesc datoriile la timp“, iar grupul îl adoptă şi îl apără pentru aceste aşa-zise calităţi.
Gambetta a descoperit aceeaşi schemă în sistemul academic italian, unde ierarhiile şi promovările se fac printr-un sistem asemănător. Şi, fireşte, cei mai puternici din sistem sunt cei mai puţin înzestraţi intelectual. „O kakistocraţie academică, adică guvernarea celui mai prost“, spune Gambetta.
Lumea ar trebui convinsă să înceapă, sau poate o fi început deja, să ignore politicul şi puterea aparentă pe care o are. Suntem tentaţi să credităm politicul ca fiind mult mai influent în afaceri decât este în realitate; la fel de adevărat este că în România politicul te poate pisa cu taxe, controale, idei absurde sau legi aiurite. Dar, eliminând bombardamentul media, perspectiva se poate schimba radical, în bine.
România nu trebuie condusă asemenea unei companii. Asta o spun analiştii care vor să pară originali, că un stat poate fi condus numai după principii corporatiste, de eficientizare maximă şi de profit. Statul trebuie să folosească aşa ceva, dar nu trebuie să fetişizeze astfel de principii. Un stat trebuie să dovedească empatie şi să lucreze cu noţiuni precum cheltuieli sociale, persoane defavorizate, educaţie, egalitatea de şanse. Un stat ar trebui să comunice cu cetăţenii şi să se comporte asemenea unui administrator şi nu ca un stăpân. Trebuie să fie risipitor, dar trebuie să aibă o viziune pe termen foarte lung şi să accepte minusuri astăzi pentru a obţine plusuri peste ani.
Putem fi tentaţi să confundăm apariţiile televizate sau comunicatele de presă pline de clişee şi emfază cu comunicarea efectivă, tot aşa cum putem crede că dacă ne adunăm periodic într-o sală şi vorbim unii cu alţii, ţinând ceea ce se cheamă şedinţe, asta înseamnă colaborare. Atâta vreme cât companiile sau statul se vor învârti în jurul unui lider autocrat – şi în general în România acesta este modelul, totul pe un fond agresiv şi gratuit-competitiv – iar entităţile nu vor învăţa să colaboreze şi să comunice, să caute idei care să se completeze şi să se împerecheze, rezultatul poate fi pozitiv, dar în niciun caz nu va fi favorabil. Concluzia firească este că un lider luminat şi o democraţie reală trebuie să încerce să amestece, în proporţii corecte şi bine determinate, autoritatea, comunicarea, presiunile şi empatia.
Dincolo de cele 61.462.942.941 de lei, aceasta poate fi miza unor alegeri triste, care se pot înveseli.
O compoziţie veselă de Kandinsky.
