Poziţionat la marginea peninsulei arabice, înconjurat de Arabia Saudită şi Iran, Qatarul nu răsare, în gândurile călătorilor, drept o destinaţie turistică mondială. Însă pentru o rută de lung curier către altă destinaţie asiatică, de pildă, o pauză de câteva zile între două zboruri poate fi o descoperire: atât în ce priveşte reperele culturale iconice ale oraşului, dezvoltările imobiliare, infrastructura inedită, cât şi a celor mai vechi tradiţii orientale.
La aterizarea pe aeroportul internaţional Hamad am fost surprinsă să văd la cozile de la verificarea paşapoartelor o aglomerare de oameni la fel ca în cele mai mari aeroporturi europene: structuraţi pe rânduri specifice culturii orientale – femei, familii, cetăţeni ai ţărilor membre Consiliului de Cooperare din Golf, alte naţionalităţi, business class – zeci de oameni aşteptau să intre în Doha. Aveam să aflu de la oficialul care însoţea grupul de presă cu care sosisem că, deşi deschis în 2014, aeroportul din Doha a devenit printre cele mai tranzitate din lume, cu peste 30 de milioane de pasageri care au trecut pe acolo în 2015. Hamad International Airport se întinde pe o suprafaţă de 22 de kilometri pătraţi – aproximativ o treime din oraşul Doha, iar investiţiile în acesta ajung la 15 miliarde de dolari. Aeroportul are o capacitate anuală de 50 de milioane de pasageri; surprinde prin spaţiile amenajate pentru expoziţii de artă, un terminal VIP inspirat de bărci arabe, precum şi o moschee cu o temă acvatică; trenuri între terminale (un serviciu inaugurat recent), precum şi un hotel cu piscină – unde cazarea porneşte de la circa 100 de riali qatarezi pe noapte (aproximativ 100 de lei).
În centrul aeroportului oamenii îşi fac poze lângă un imens monument sub forma unui urs de pluş, care pare să aibă capul ascuns de o lampă, pe măsura dimensiunilor sale. Ursul înalt de şapte metri este de fapt o sculptură faimoasă a artistului elveţian Urs Fischer, realizată în 2006. Cântăreşte aproximativ 18-20 de tone şi este din bronz turnat. Înainte să fie adus aici a fost expus în faţa clădirii Seagram de pe Park Avenue, New York. Presa internaţională spune că a fost cumpărat de un membru al familiei regale din Qatar pentru mai mult de 6,8 milioane de dolari, de la o licitaţie la Christie în New York. În terminale sunt expuse numeroase opere de artă, în parteneriat cu muzeele din Qatar (de altfel, Qatar Museums a deschis şi un magazin şi o cafenea în aeroport).
Apetenţa pentru artă a qatarezilor este prezentă de altfel pretutindeni în Doha: stâlpi coloraţi în lumini albastre, fuchsia, verzi, presăraţi de sus până jos de înscrisuri arabe, concurează macaralele ce se întâlnesc la tot pasul în preajma viitoarelor construcţii ce se observă la drumul dinspre aeroport. Efervescenţa sectorului construcţiilor este confirmată de cifre: este sectorul cu cel mai mare ritm de creştere din Qatar – guvernul plănuieşte să cheltuiască peste 200 de miliarde de dolari ca parte a unei scheme de investiţie majore direcţionate spre infrastructură, care include şi construirea unei linii de metrou cu peste 100 de staţii. Deadline‑ul final al proiectului (intitulat Qatar Vision) este 2030, însă un termen intermediar este 2022, când Qatarul va găzdui cupa UEFA.
În scurtul drum de la aeroport (amplasat la circa 20 de minute de centrul oraşului), am observat că zicala „bigger is better” se aplică nu doar în proiectele vaste de infrastructură, ci şi la vehicule; majoritatea maşinilor înşirate la semafor sunt SUV-uri albe sau maşini luxoase pe care doar în filme (sau poate parcările din Mamaia) le-am mai văzut. Se pare că SUV‑urile acordă qatarezilor percepţia respectului cuvenit, dar sunt şi utile în off road‑urile prin deşert. De altfel, qatarezii nu au nevoie de motive de îngrijorare în ce priveşte consumul mare al acestora: preţul pentru un litru de benzină este de 1,3 riali qatarezi.
Prima oprire turistică pe care am făcut-o, în seara în care am ajuns în Souk Waqif din Doha, un loc în care pari că te întorci în timp, la adevăratele tradiţii orientale, datează de aproximativ un secol, într-o vreme în care localnicii veneau acolo să cumpere şi să vândă peşte, capre şi lână. Simţul olfactiv a fost primul atacat; un amestec de mirosuri orientale de mirodenii şi arome de narghilea (chicha) te loveşte imediat ce intri. Apoi, bogăţia cu care te întâmpină vizual locul este pe măsură: tarabele încărcate cu lămpi şi alte obiecte aurite, toate sunt aşezate într-o ordine impecabilă în clădiri cu arhitectură orientală.
Dacă în alte pieţe orientale m-am simţit deseori agasată de insistenţele negustorilor, aici nu te simţi vinovat dacă atingi marfa, o pozezi sau vrei să o fotografiezi. Ca oriunde în Orient, e bine să negociezi: aveam dolari în momentul în care voiam să cumpăr mirodenii, iar vânzătorul s-a oferit să meargă el la casa de schimb valutar pentru a-i schimba. Îndoielile legate de întoarcerea negustorului s-au spulberat imediat ce vânzătorul a ajuns cu chitanţa, cu explicaţiile legate de curs, cu restul, dar şi cu reducerea negociată anterior. De altfel, toate tarabele sunt deţinute de oameni de afaceri qatarezi, iar orice lipsă de profesionalism a vânzătorilor, majoritatea imigranţi, angajaţi aici, ar putea fi pedepsită cu confiscarea paşaportului şi condamnarea la muncă până la răscumpărarea greşelii. Motiv pentru care chiar şi pe timp de noapte tarabele lor sunt acoperite doar de o folie de plastic, fără niciun alt mijloc de securizare.
Pe măsură ce avansam în interiorul pieţei, zgomotele se intensificau: o varietate de păsări cu care puţine grădini zoologice se pot mândri se află în centru, de la zeci de canari, la papagali în diferite dimensiuni, coloraţi şi ridicaţi de negustori la momentul în care voiam să le fac poze. Pisici de rasă, iepuri îmbrăcaţi în haine, ţestoase, dihori, cam orice animal pe care cineva şi-l poate imagina că poate fi animal de companie este aici. La loc de cinste, în încăperi dedicate, se află însă şoimii, înşiraţi pe bârne paralele, cu ochii acoperiţi; ghidul povesteşte că este pasărea naţională a qatarezilor, văzută ca simbol al forţei şi curajului şi este folosit la vânătoare. Lângă ei, negustorii hrănesc în cuşti alte păsări, de dimensiuni mici: „Sunt hrana şoimilor”, explică Ashan, ghidul turistic srilankez, în timp ce ne îndepărtăm de această zonă. Preţul acestora ajunge la peste 250.000 de euro; nu e de mirare că operatori aerieni precum cel naţional al statului Qatar şi alţi operatori aerieni permit pasagerilor să zboare cu aceste animale de companie în cabina aeronavelor.
În cadrul Souq Waqif se află o zonă de terase şi de „majilis” – un loc de relaxare al arabilor, cu perne confortabile, în care îşi savurează ceaiurile şi narghilele; o atmosferă efervescentă pe care nu cred că greşesc dacă o asemăn cu serile de weekend din Centrul Vechi.
Faptul că populaţia este formată majoritar din bărbaţi (peste 70%) se observă cel mai bine aici: într-o mişcare browniană, o aglomerare de thawburi albe (îmbrăcămintea tradiţională a bărbaţilor) se mişcă în grupuri printre tarabele şi terase; printre ei, femei în abaya negre, se plimbă însoţite de copii. Toţi par oameni de afaceri – pixul la buzunarul halatului alb este la fel de des întâlnit ca şi ghutras-urile (eşarfele purtate de bărbaţi pe capete, ale căror culori pot varia: alb – care înseamnă puritatea, alb şi roşu – patriot, negru şi alb – care înseamnă libertate). Se plimbă alene în grupuri gesticulând în timp ce vorbesc – formate majoritar din bărbaţi, stau la terasele din souk, îşi fumează narghilele la terase amplasate în aer liber. De altfel, toate afacerile din piaţă sunt deţinute de câţiva cetăţeni qatarezi, iar negustorii sunt angajaţii lor.
Turiştii sunt prezenţi – însă se află în minoritate evidentă faţă de proporţia mare de persoane cu veşminte specific arabe. Pentru ei, nu există restricţii vestimentare majore şi se traduc, în cazul femeilor, în ţinute care acoperă braţele şi fuste până peste genunchi. Un alt lucru care m-a frapat în piaţă (şi la toate destinaţiile vizitate ulterior în Doha) este că totul este extrem de curat – pe alocuri sunt lăsate în voie perne pe canapele din lemn – iar ghidul Asham spune că amenzile sunt ridicate pentru cei care aruncă lucruri pe stradă (ajung la 10.000 riali).
