Arheologii au anunţat, vineri, că au descoperit într-un cimitir uriaş situat lângă gara Euston o plăcuţă din plumb care fusese aşezată pe sicriul căpitanului din marina regală Matthew Flinders.
Flinders, care a publicat “A Voyage to Terra Australis”, un volum care descrie rezultatele expediţiei sale în Australia, între anii 1802 – 1803, ce dovedeau că aceasta este un continent, a fost înmormântat pe 23 iulie 1814.
Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro
Cei mai înalţi munţi din Spania continentală sunt în Andaluzia. Vârful Mulhacén din lanţul muntos Sierra Nevada s-a oprit din crescut la puţin sub 3.500 de metri. Unul dintre cele mai frumoase castele din lume – Alhambra – a fost construit tot în această regiune din sudul Spaniei. O salbă de sate albe (celebrele Pueblos Blancos) încununează zonele de coastă ale Andaluziei. Un exemplu este Tarifa – un oraş-sat cunoscut de surferii, windsurferii şi kitesurferii din toată lumea. Cu o mare turcoaz mai mereu supărată (de vântul puternic din zonă), această localitate este clar o destinaţie pentru pasionaţii de sporturi de apă, că doar aici şi-au dat întâlnire Mediterana şi Atlanticul. La o privire mai atentă însă, descoperi că la doar câţiva paşi de plajă se află un orăşel alb ce îşi poartă cu mândrie influenţele maure, dar care a împrumutat şi ceva din liniştea insulelor greceşti. Aerul tot spaniol rămâne.
Andaluzia este cea mai fierbinte regiune a Spaniei, atât la propriu, cât şi la figurat. Vara, temperaturile din termometre se apropie vertiginos de 40 de grade Celsius. Dar e o căldură care arde, care iese din asfalt. Iar iernile, blânde de altfel, sunt încălzite de ceva spectacole de flamenco în timp ce în aer se simte un parfum fin de portocale.
În Japonia mi-am dorit să ajung primăvara, atunci când înfloresc cireşii. E o imagine ruptă din picturile marilor impresionişti. Nu degeaba an de an japonezii se bat cu turiştii străini pentru a surprinde cele mai frumoase cadre.
În Provence, deşi nu am ajuns încă, vreau să aterizez vara, ca să miros lavanda în floare. Îmi pare un peisaj greu de egalat. Nu degeaba Cezanne, Van Gogh şi Picasso s-au îndrăgostit de această regiune din sudul Franţei.
În Andaluzia nu ştiam că trebuie să ajung când portocalii sunt perioada lor de glorie. Nu ştiam de fapt când ar fi mai bine să merg, dar uneori lucrurile se întâmplă de la sine. La final de decembrie şi început de ianuarie, când temperatura coboară chiar sub pragul de 20 de grade (în timpul zilei, pentru ca nopţile să fie mai reci), toate drumurile sunt flancate de portocali încărcaţi până la refuz. Pe alocuri mai vezi şi unul-doi lămâi, iar norocoşii se pot întâlni şi cu un pomelo.
În Cordoba – una dintre cele mai cunoscute trei minuni ale Andaluziei, alături de Sevilia şi Granada –, în faţa catedralei Mezquita, ai o grădină de portocali unde vizitatorii şi turiştii deopotrivă stau la un pahar de vorbă, iau prânzul sau pur şi simplu admiră arhitectura locului. Mezquita, perla coroanei din Cordoba, este unul dintre puţinele locuri din lume unde poţi merge la slujbă într-o moschee. Influenţa maură este peste tot în sudul Spaniei. În Mezquita, în Alhambra, în cartierele istorice din Granada, în Alcazarul (Palatul Regal, care încă este folosit de capetele încoronate ale Spaniei) din Sevilia. Aici ghidul ne-a povestit că putem vedea stilul Mudejár, care se află la intersecţia dintre arhitectura europeană şi cea maură. Este caracteristic pentru sudul Spaniei şi este o încântare pentru privire şi o dovadă în plus că măiestria omului nu ţine de tehnologie şi de studii, ci de înzestrare şi răbdare.
Alcazarul este „sora mai mică”, dar nu mai puţin încântăroare, a palatului Alhambra, acesta din urmă fiind unul dintre, dacă nu cel mai important obiectiv turistic al Spaniei. Zilnic, mii de oameni trec pragul acestui loc pentru a descoperi cum se „croşetează” în piatră, pentru a vedea cum atenţia la detalii poate da naştere unor adevărate opere de artă. Aceeaşi Alhambra este locul celor mai apropiate de perfecţiune „piscine” din lume. Nu sunt piscine infinite (infinity pools), dar în apa lor cristalină se oglindeşte cel mai bine cerul. Iar în grădinile acestui loc trebuie să îşi fi dat masteratul cei mai importanţi hairstylişti din lume, pentru că niciun fir de iarbă nu iese din rând. Totul este aranjat şi ferchezuit la milimetru. Nu lipsesc nici portocalii din acest tablou în care palatul se profilează în cadru secund, cu o serie de culmi înzăpezite în spate, culmi ce se înalţă semeţe în spate. Alhambra se bate cu Versailles în multe clasamente pentru cel mai important palat al Europei. Se întrec în frumuseţe, în grandoare, în decadenţă. Dar sunt la fel de diferite ca un vin de Bordeaux (Franţa) şi unul de Rioja (Spania). Amândouă câştigă premii la competiţiile internaţionale de profil, dar iubitorii şi cunoscătorii ştiu că sunt cum nu se poate mai diferite. Este ca o competiţie de Miss Popularitate, iar rezultatul va fi mereu subiectiv.
La fel de greu îmi e mie să aleg ce mi-a plăcut mie cel mai tare în Andaluzia. Sunt la fel de subiectivă şi ar fi incorect să aleg între minunea care se numeşte Sevilla şi Cordoba cea de poveste cu a ei Mezquita împrejmuită de curţile îmbrăcate în muşcate. E de altfel o competiţie în Cordoba între localnici, primăvara, pentru a primi titlul de cea mai frumos „coafată” curte din oraş. Locuitorii urbei îşi deschid porţile pentru vizitatori şi lupta începe. Câştigătorii cei mari sunt însă turiştii, care se pot bucura de această privelişte.
Despre Sevilia cred că s-ar putea scrie romane întregi în care autori de top din lume să îi pună frumuseţea în versuri sau în proză. Dacă nu i-a cântat-o sau pictat-o încă niciun artist, atunci cu siguranţă urmează, pentru că oricât ai vrea să te opui, de Sevilia te îndrăgosteşti fără drept de apel. Am realizat de-a lungul anilor că îmi amintesc fraze şi citate fără să ştiu de multe ori unde le-am auzit sau când. Când am plecat spre Andaluzia, mi-a răsunat în minte „Si no has visto Sevilla, no has visto meraviglia”. În traducere, „Dacă nu ai vazut Sevilia, nu ai văzut minunea”. Ca de obicei, la pomul lăudat m-am dus sceptică şi, ca de alte multe ori, m-a cucerit. Definitiv şi irevocabil. Şi nu doar cu un loc, cu celebra ei piaţă Plaza de España, cu un fel de mâncare sau cu un vibe, ci cu totul.
Că tot am amintit de frumuseţe şi dragoste, ar mai fi şi adormitele Pueblos Blancos, sate de un alb imaculat, mai ceva ca Albă-ca-Zăpada, şi zona de coastă unde marea se îmbrăţişează cu oceanul. Şi dacă mai adaugi pe listă şi Granada cu al ei Alhambra, atunci toate piesele acestui puzzle numit Andaluzia sunt gata, aşezate la locul lor. Iar imaginea finală este greu de uitat.
Cred că aş putea să îl parafrazez pe Pablo Neruda, care zicea: „I want to do with you, what spring does to the cherry trees“ („Vreau să fac cu tine ce face primăvara cu cireşii“). Eu aş adapta versurile şi aş spune: „Vreau să fac cu tine ce face iarna cu portocalii în Andaluzia”.
Printre substanţele găsite se numără compuşi chimici folosiţi pentru parfumuri, compuşi care au fost adăugaţi intenţionat, dar şi produşi care puteau contamina produsele în timpul producţiei, potrivit Agenţiei franceze citate.
Anunţul ANSES se bazează pe studiile făcute de Joint Laboratories Service (SCL) şi Institutul Naţional al Consumatorilor din Franţa (INC), între 2016 şi 2018, pe mai multe tipuri de scutece, respectiv pe produsele considerate ca având o pondere importantă în uz, potrivit unui comunicat de presă. Pentru un copil francez sunt folosite aproximativ 4.000 de scutece, în trei ani.
Decizia de a deschide un magazin cu haine de inspiraţie boho-chic a fost una spontană, pe care Magda Cojanu a luat-o după ce a vizitat Nepalul, ţara de origine a soţului său: „Atunci am descoperit bogăţia şi culoarea produselor handcraft şi a hainelor realizate acolo şi am dorit să încercăm şi în România, unde am crezut că există o audienţă pentru tipul acesta de produse”. Astfel, în 2007, cu o investiţie iniţială de 6.000 de euro, a deschis la Bucureşti magazinul Maya Shop, cu îmbrăcăminte şi accesorii handmade din Nepal realizate din materiale naturale, cu accente etnice, care se adresau „persoanelor boeme, hippie, cărora le plăceau hainele colorate, cu personalitate”. Ulterior, pe lângă produsele importate din Nepal, au adăugat în portofoliu obiecte de decor şi design din India şi Thailanda. „Am avut şi o încercare în China, dar nu s-a potrivit profilului nostru şi puterii de cumpărare a clienţilor”, spune antreprenoarea.
În 2018, businessul a înregistrat o cifră de afaceri de aproximativ 2 milioane de lei, în creştere cu circa 20% faţă de anul anterior. Anual, investiţiile în business se ridică la 70.000 de euro şi sunt direcţionate către stocurile de marfă. Pentru anul acesta, planurile Magdei Cojanu vizează atragerea de noi furnizori şi extinderea într-o piaţă vecină, cum ar fi Bulgaria sau Ungaria. Cât despre numărul de angajaţi, dacă în 2007, când a pornit afacerea, avea un singur angajat, echipa s-a mărit între timp până la zece angajaţi în 2018.
Înainte să intre în domeniul retailului vestimentar, Magda Cojanu a avut de parcurs un drum lung în mai multe domenii. Antreprenoarea a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe Economice din cadrul State University of New York, Plattsburgh, unde avea să-l cunoască şi pe viitorul său soţ şi partener de business. După absolvire, a lucrat un an într-o cafenea, timp în care şi-a căutat un job în domeniul în care îşi dorea să activeze, şi anume cercetarea economică în fiscalitate sau bugetul public. „Acest început a reprezentat pentru mine, cred, cel mai bine petrecut an din viaţa mea – un an în care am învăţat enorm de multe lucruri”, povesteşte ea. Ulterior a lucrat un an şi jumătate la un ONG din Washington, care activa în domeniul cercetării politicilor fiscale şi bugetare. În 2004, s-a întors în România şi s-a angajat ca research assistant pentru misiunea US Treasury Department pe lângă ministrul de finanţe, unde a lucrat până în decembrie 2006. „Misiunea US Treasury s-a terminat în momentul aderării României în UE, aşa că la începutul lui 2007 eram între joburi.”
Succesul de care s-a bucurat primul magazin Maya Shop a determinat-o să deschidă în 2009 o a doua unitate în Bucureşti, iar trei ani mai târziu, după ce colaborase „în regim de consignaţie sau plata pe măsura vânzării” cu un magazin din Vama Veche, a deschis un butic şi pe litoral. Ulterior, în perioada 2015-2016, au urmat alte două unităţi în Bucureşti, „pe care le-am închis în momentul în care ne-am concentrat activitatea în online”.
Intrarea în online a venit în urma unei întâmplări pe care, la vremea respectivă, a considerat-o „nefavorabilă: un târg de cadouri de Crăciun, care reprezenta un procent semnificativ din vânzările noastre în sezonul toamnă-iarnă, a fost anulat în ultimul moment. Acesta a fost momentul în care am decis să începem activitatea în online. Fiind un domeniu în care nici eu şi nici soţul meu nu aveam cunoştinţe, a trebuit să luăm totul pas cu pas şi să învăţăm făcând”. Aşa că în decembrie 2015 a deschis magazinul online, cu produse proprii şi ale încă unui furnizor, brandul Hippie Hippie Shake. „A fost o soluţie de magazin online la cheie. La scurt timp de la deschiderea magazinului online, am început să înţeleg ce presupune un magazin online ca investiţii în software, marketing, cunoştinţe, PR, dar în acelaşi timp să-mi dau seama de potenţialul prezenţei online pentru orice brand.” Investiţia iniţială în platforma marketplace a fost de 30.000 de euro, din surse proprii, apoi ca parte a unui proiect cu fonduri nerambursabile de la guvernul României a mai investit aproximativ 50.000 de euro. „Această investiţie se referă doar la dezvoltarea platformei din punct de vedere tehnic, funcţional”, subliniază Magda Cojanu.
Antreprenoarea spune că de aici şi până la ideea de marketplace care să reunească furnizori care să se adreseze aceleiaşi nişe a fost doar un mic pas. „În toamna lui 2016 am testat această idee cu şapte furnizori. A fost ori norocul începătorului, ori chiar am descoperit o nouă nişă. Cert este că toamna lui 2016 a fost suficient de bună pentru a-mi da încredere să investesc într-o platformă e-commerce custom made. În septembrie 2017 am lansat noua platformă Boem Urban, cu furnizorii iniţiali şi brandurile proprii. În 2018 am crescut numărul de furnizori la 25, precum şi oferta de produse, am mers un pic şi către zona office, elegantă, nu numai către zona casual, boho-chic.”
Cum funcţionează însă platforma Boem Urban? „Fiecare furnizor are acces în platformă la propriul «magazin», unde îşi administrează singur produsele şi comenzile. De asemenea, comercianţii au acces la rapoartele de vânzare ale produselor proprii, iar pe site, pe platforma produselor sunt listate în boutique-uri proprii, exceptând listarea generală de produse”, explică antreprenoarea mecanismul de funcţionare a platformei Boem Urban. „Produsele comandate sunt livrate către noi, iar noi mai departe livrăm clienţilor finali. Printre avantajele acestui mod de lucru se numără controlul calităţii produselor vândute, timpul de livrare şi faptul că se poate comanda de la mai mulţi furnizori cu acelaşi cost de transport”, adaugă ea.
În prezent, în portofoliul Boem Urban se regăsesc 28 de branduri, dintre care trei proprii: Orient Maya, Maya Shop şi Boem Urban, care acoperă circa 30% din cifra de afaceri, restul fiind dat de celelalte branduri. „Credem însă că anul acesta brandurile din marketplace vor creşte ca procent din vânzări pentru că acolo ne vom şi concentra eforturile de promovare odată cu creşterea numărului de magazine de pe platformă”, spune antreprenoarea. Anul trecut, pe platformă s-au înregistrat 12 furnizori noi, iar anul acesta Magda Cojanu se aşteaptă să atingă un număr de 40-50 de furnizori. În ceea ce priveşte magazinele fizice, sub brandul Maya Shop mai funcţionează o singură unitate în Bucureşti şi un magazin sezonier în Vama Veche. Pe viitor, antreprenoarea spune că nu intenţionează să dezvolte reţeaua de magazine fizice, planurile sale fiind axate pe extinderea numărului de clienţi ai platformei la nivel naţional.
Ea spune că investiţia pe care trebuie să o facă vânzătorii care vor să intre pe platformă este una minimă: „Sunt necesare poze profesionale ale produselor şi un setup iniţial al propriului boutique, în jur de 10 – 15 minute. Ulterior, funcţionalităţile platformei asigură un mers uşor în ceea ce priveşte gestionarea comenzilor şi adăugarea de produse noi”. Principalele avantaje oferite de platformă sunt, potrivit Magdei Cojanu, „nişa de clienţi, administrarea uşoară a produselor şi comenzilor contra unui procent din vânzările realizate pe platforma noastră, care include transportul produselor către depozit şi către clientul final, returul şi cheltuielile de marketing.”
În ceea ce priveşte competiţia, fondatoarea BoemUrban spune că „este destul de dificil să descriem principalii competitori, fiind un marketplace de nişă. Pe nişa noastră noastră – boho, urban chic – nu mai există alt marketplace, poate doar Breslo, dar Breslo se adresează strict celor care realizează produse handmade sau designerilor locali. Există în schimb alte magazine, pe care în timp sperăm să le cooptăm ca şi furnizori”.
Categoriile de clienţi cărora platforma li se adresează sunt persoanele cu vârste de 25 până la 45 de ani, cu venituri medii. Procentul de cumpărători din online este format 90% din femei şi 10% din bărbaţi. Totuşi, în magazinele fizice, „unde este mai greu de cuantificat, mergem pe un procent de 70% – 30%”, spune Cojanu. „Businessul a fost gândit iniţial pentru acelaşi gen de cliente sau clienţi ca şi mine: oameni cărora le place să se îmbrace colorat, creativ, cu o pasiune pentru călătorii şi descoperit lucruri noi, foste sau actuale vamaioate, ecologişti, oameni care preferă materiale naturale, adepţi ai unui stil vestimentar casual şi vesel.” Produsele comercializate pe platforma Boem Urban au preţuri medii. Astfel, bluzele şi cămăşile ajung la 75 – 85 lei, rochiile de zi au preţuri cuprinse între 75 şi 350 lei, iar rochiile elegante sau office costă între 175 şi 350 lei.
Magda Cojanu spune că în România segmentul de piaţă pe care activează nu este foarte dezvoltat, deoarece consumatorul român de fashion este destul de conservator, cei care se îmbracă mai extravagant, de obicei mai mult vara, la mare, în Vama Veche, fiind relativ puţini. Spre comparaţie, „în alte ţări, piaţa şi consumatorii de fashion sunt mult mai eterogeni, iar segmentul boho-chic sau hippie este mult mai mare. În Germania, Spania sau Portugalia poţi vedea pe stradă oameni îmbrăcaţi colorat, mai viu, extravagant, cu haine care în România sunt purtate ori numai în Vama Veche, ori de o nişă foarte mică în afara Vămii Vechi”. Ea exemplifică spunând că sunt oameni care „au uniforma de Vama Veche păstrată deoparte, în afara garderobei de zi cu zi. Noi vindem în Vama Veche din 2008 şalvari, dar în fiecare an numărul celor cărora nu li se pare foarte ciudată această ţinută este constant sau în uşoară creştere. Tocmai din această cauză, ne-am mărit şi noi un pic gama de produse şi stiluri oferite. Cumva am vrut să ne extindem către ce ar purta vamaioţii toamna sau iarna în oraş sau la job”.
Antreprenoarea spune că provocările cu care se confruntă, „ca toate businessurile româneşti”, sunt lipsa forţei de muncă calificată, nesiguranţa în domeniul legislaţiei şi cel fiscal şi lipsa unei politici coerente de dezvoltare a businessurilor locale, mici şi mijlocii. „În plus, strict pe partea de online, cea mai mare provocare pentru mine a fost găsirea unor parteneri sau furnizori de servicii cu care să lucrăm la standarde profesioniste. Nu vreau să spun că nu există parteneri, firme sau agenţii de încredere, ci că este foarte greu să le găseşti pe acelea care lucrează la standarde profesioniste şi care livrează serviciile prompt şi constant.”
În opinia Magdei Cojanu, „nu este greu deloc să deschizi o afacere în România, partea grea vine după deschidere”, şi asta pentru că „în domeniul de fashion, în care activăm şi noi, concurenţa este foarte mare, sunt jucători foarte mari pe piaţă, cu bugete de marketing şi PR enorme, consumatorii au foarte multe oportunităţi de cumpărare, de la foarte multe firme de aici şi din afară, şi preferă de multe ori branduri mari străine, deşi este în creştere şi curentul acesta de apreciere a produselor made in Romania”.
Văzute de sus, capitala Amman şi împrejurimile se arată ca un tărâm roşiatic infinit, cu aşezări risipite într-o întindere deşertică. Luată la pas însă, Iordania îţi oferă şi deşert, şi mare, şi piatră. Multă piatră. Poate cel mai reprezentantiv în acest sens este oraşul Petra – un nume mai sugestiv de atât nu se poate. Săpat efectiv în stâncă, Petra este o evocare a civilizaţiei antice a nabateenilor. Dar să o luăm cu începutul.
Din Bucureşti în Amman, zborul cu avionul durează puţin peste două ore. Printre companiile aeriene care operează zboruri directe între Bucureşti şi Amman se numără operatorul aerian low cost Ryanair, care a lansat zboruri pe această rută în aprilie 2018, dar şi Tarom.
Cetatea din Amman, care datează din secolul IX î.Hr., ilustrează cel mai bine suma civilizaţiilor care au păşit pe pământ iordanian de-a lungul istoriei.
„Citadela cuprinde, prin ruinele diferitelor tipuri de construcţii, cinci civilizaţii: amonită, greacă, romană, bizantină şi musulmană”, spune Nasser Abu-Rezeq, ghid turistic iordanian. Amoniţii au fost primul popor prezent pe aceste tărâmuri, în urmă cu mii de ani, în Epoca de Fier, Amman fiind principala lor aşezare, după cum arată datele afişate chiar la intrarea în cetate.
Ulterior, au venit grecii, iar mai târziu romanii şi bizantinii, care au rămas acolo până ce au fost eliminaţi de arabi. În timpul amoniţilor, oraşul purta numele Rabbath Ammon, urmând ca, în timpul grecilor şi al romanilor, să se numească Philadelphia, după regele Egiptului din perioada 283 î.Hr. – 246 î.Hr., Ptolemeu al II-lea Philadelphus. Abia în secolul al VII-lea d.Hr., oraşul a fost denumit Amman de către musulmani. Toate aceste civilizaţii, încapsulate în câţiva metri pătraţi, fac din Amman un muzeu în aer liber, menit să ilustreze toată moştenirea istorică pe care o poartă în spate. Azi, în capitala Iordaniei locuiesc atât musulmani, cât şi creştini, iar locuitorii spun că nu există conflicte între cele două religii, motiv pentru care şi ţara este paşnică. Totuşi, populaţia de aproximativ 10 milioane de locuitori este predominant musulmană, în proporţie de 95%. Doar 4% sunt creştini şi 1% alte religii.
„Amman este aşezat pe şapte coline, motiv pentru care în oraş nu prea există biciclete. E uşor să cobori dealurile cu ele, dar e mai dificil la urcat”, spune ghidul turistic. Şi, într-adevăr, puţine sunt bicicletele care se arată pe străzi, însă de maşini oraşul nu duce lipsă. De altfel, la ceas de seară, chiar şi în timpul săptămânii, Ammanul forfoteşte de aglomeraţie. Fie că sunt turişti sau localnici, oamenii fac din Amman o capitală a agitaţiei, peste care plutesc, din loc în loc, arome de condimente – toate soiurile pe care vi le puteţi imagina, dar şi miresme de beţişoare parfumate, falafel şi migdale prăjite.
Din loc în loc, în spaţii mici cu deschidere la stradă, sunt comercianţi care vând suc de zahăr. Practic, cineva îndeasă o trestie de zahăr într-un aparat care o stoarce pentru a scoate şi ultima picătură de licoare dulce. Dacă însă această băutură nu a fost suficient de dulce, mai există un desert despre care iordanienii spun că nu doar merită, ci trebuie încercat: kanafeh. Servit obligatoriu cald, preparatul este făcut din cataif şi un tip special de brânză, fie de vaci, fie de capră. Siropul de zahăr este şi el parte din reţetă, iar servirea se face dintr-o tavă rotundă imensă, din care vânzătorul taie „din ochi” porţii pentru cumpărători, care, mai apoi, mănâncă desertul în picioare afară, alături de alţi pofticioşi, creând astfel o adevărată comunitate de papile gustative îndulcite la maximum.
Minunea de piatră a lumii moderne
La aproximativ trei ore de mers cu maşina din Amman spre sud, drumurile duc, trecând prin peisaje fie deşertice, fie împietrite la propriu, către Petra, perla coroanei Iordaniei şi una dintre cele şapte minuni ale lumii moderne. Petra este, de fapt, o întoarcere în timp, pe care e mai fascinant s-o vezi mai degrabă goală de turişti, locul fiind mai tot timpul înţesat de numărul mare de paşi care calcă pe pietrele lucioase şi pe alocuri alunecoase. Turişti din toată lumea vin în Petra, mulţi şi din România. De altfel, turismul este, pentru Iordania toată, o sursă importantă de venit, reprezentând 17% din Produsul Intern Brut (PIB) al ţării, potrivit lui Nasser Abu-Rezeq. Spre comparaţie, în România, contribuţia turismului la PIB a fost sub 3% în 2017. În acelaşi an, cei circa 4 milioane de turişti străini au adus venituri de circa 4,6 miliarde de dolari în Iordania, potrivit datelor Băncii Centrale a Iordaniei, citate de presa locală.
Făcut în întregime din rocă de culoare roşiatică, Petra este un oraş antic, săpat de civilizaţia nabateană, în urmă cu mai bine de 2.000 de ani. Locul era folosit şi ca spaţiu de realizare a tranzacţiilor cu mătase sau condimente între China, India şi Arabia Saudită pe de o parte, şi Egipt, Siria, Grecia şi Roma, de cealaltă parte, devenind astfel cel mai important centru comercial al peninsulei arabe.
Petra a fost capitala nabateenilor până în anul 106 d.Hr., când a intrat în componenţa Imperiului Roman, în timpul împăratului Traian, în aceeaşi perioadă în care avea loc şi al doilea război daco-roman. Nabateenii au continuat să se extindă şi să locuiască în Petra, care a fost abandonată în secolul al XIV-lea şi redescoperită abia în 1812, de un explorator elveţian, Johan Ludwig Burckhardt.
Cea mai spectaculoasă sculptură din Petra este Trezoreria, o clădire săpată integral în piatră, la fel ca toate celelalte clădiri atipice din oraşul antic. Locul apare în scena finală a filmului „Indiana Jones şi ultima cruciadă”. Mai există însă şi alte construcţii cel puţin la fel de spectaculoase, precum mănăstirea, teatrul, mormintele sau locuinţele săpate în piatră ale nabateenilor.
Prin Petra te-ai putea plimba parcă la nesfârşit, fără să te plictiseşti, ca într-un labirint, deşi totul în jur e doar piatră şi, pe alocuri, peisajul e pigmentat de beduini însoţiţi de catâri, cai ori cămile. Din loc în loc, stau copii arşi de soare, veniţi la „vânătoare” de turişti, singura lor marfă de vânzare fiind – aţi ghicit! – pietrele culese de pe drumurile Petrei. Toţi ghizii le recomandă însă turiştilor să nu-i încurajeze pe cei mici prin cumpărături, ci să-i trimită la şcoală, acolo unde părinţii, de multe ori, nu-i lasă să meargă.
„Dacă îi întrebaţi, vor spune că nu au şcoli. De fapt, au trei şcoli în Petra la care pot merge”, spune Nasser Abu-Rezeq.
Nu doar copiii sunt însă comercianţi de ocazie în Petra, ci şi adulţii, dintre care unii au şi învăţat câteva cuvinte româneşti, cu care se laudă când au ocazia.
„Avem o mulţime de turişti români aici”, spune Salah Alamarat, un comerciant din Petra, care vinde smirnă, tămâie şi alte suveniruri pe alese.
Dincolo de universul de piatră însă, Petra poate fi şi o experienţă culinară delicioasă. Atelierele de gătit Petra Kitchen din localitatea Wadi Musa – dezvoltată în jurul sitului Petra – îi iniţiază pe doritori în lumea gastronomică iordaniană, astfel că, la finalul a două-trei ore de gătit, puteţi să constataţi că din mâinile voastre – şi ale celorlalţi bucătari amatori – au ieşit supe de linte, salate tradiţionale precum fatoosh ori tabbouleh, zucchini umpluţi în sos de roşii sau în iaurt… Şi lista poate fi cât de lungă vreţi voi. Iar aromele, cât de intense vor bucătarii să fie.
Agricultură din piatră seacă
O călătorie în Iordania nu e completă fără Marea Moartă, aşa că, mergând spre nord de această dată, dacă pornim din Petra, se ajunge uşor la una dintre cele mai sărate ape din lume şi corpul de apă cel mai jos de pe Pământ, având oglinda apei la aproximativ 420 de metri sub nivelul mării. Gradul ridicat de salinitate face ca apa să semene mai mult cu un ulei decât cu orice altă apă de mare. Iar limpezimea ei face Marea Moartă chiar şi mai spectaculoasă, pe lângă faptul că, indiferent că ştii sau nu să înoţi, poţi pluti în voie pe luciul apei. Pericolul este însă ca, la un moment, marea să sece, ţinând cont că nivelul apei scade în fiecare an cu aproximativ un metru, iar procesul accelerează.
În drumul spre mare, de o parte şi de alta a drumului, stau comercianţi ambulanţi de fructe şi legume, care amintesc de obiceiul autohton de a vinde diverse produse rezultate din recolta proprie şoferilor care trec prin faţa curţii. Deşi terenul este arid, iar relieful e făcut preponderent din piatră, iordanienii au găsit metode prin care să întreprindă activităţi agricole, chiar dacă la o scară mai redusă decât în alte părţi ale lumii. În locurile unde nici aceşti comercianţi ambulanţi nu animă călătoria cu maşina, totul este pustiu. Deşertul se întinde cât vezi cu ochii şi doar din loc în loc se întrezăresc în depărtare corturi ale nomazilor, oameni rupţi de lume pentru care roşeaţa nisipului şi a pietrelor este singura certitudine.
Până la Marea Moartă însă, se poate face un popas la râul Iordan, care, pe o distanţă de 180 de kilometri, este graniţa naturală dintre Iordania şi Israel. În locul considerat cel în care a avut loc botezul lui Hristos de către Ioan Botezătorul, există o limită care ilustrează exact separaţia dintre cele două state. Locul poartă numele Betania (Bethany). Iordania este şi ţara cu un deşert asemănător reliefului de pe planeta Marte, Wadi Rum, unde s-au filmat numeroase filme de-a lungul timpului, printre care şi „Marţianul” (2015). Deşertul este cunoscut şi pentru că acolo se pot face zboruri cu balonul cu aer cald sau sand ski, o activitate similară schiului, însă pe nisip. Roşu, la fel ca restul ţării.
Investiţiile companiei BP în noua generaţie de tehnologii îşi dovedesc randamentul, încât compania a descoperit un miliard de barili de petrol în Golful Mexic, potrivit CNBC.
Compania britanică de energie a descoperit un miliard de barili de petrol în Golful Mexicului. BP a mai anunţat două descoperiri offshore noi şi o investiţie masivă ce urmează a fi confirmată.
BP este cel mai mare producător de petrol din Golful Mexic şi face tot posibilul pentru a-şi păstra acest titlu.
BP şi-a majorat acum estimările pentru producţia combustibilului fosil din regiune la circa 400.000 de barili de petrol pe zi până la mijlocul următorului deceniu.
Astăzi, produce circa 300.000 barili pe zi, faţă de 200.000 barili pe zi în urmă cu cinci ani.
Marti, compania a anunţat că va cheltui 1,3 miliarde de dolari pentru a dezvolta a treia fază a sondei Atlantis de pe coasta New Orleans-ului.
Investiţiile companiei BP în noua generaţie de tehnologii îşi dovedesc randamentul, încât compania a descoperit un miliard de barili de petrol în Golful Mexic, potrivit CNBC.
Compania britanică de energie a descoperit un miliard de barili de petrol în Golful Mexicului. BP a mai anunţat două descoperiri offshore noi şi o investiţie masivă ce urmează a fi confirmată.
BP este cel mai mare producător de petrol din Golful Mexic şi face tot posibilul pentru a-şi păstra acest titlu.
BP şi-a majorat acum estimările pentru producţia combustibilului fosil din regiune la circa 400.000 de barili de petrol pe zi până la mijlocul următorului deceniu.
Astăzi, produce circa 300.000 barili pe zi, faţă de 200.000 barili pe zi în urmă cu cinci ani.
Marti, compania a anunţat că va cheltui 1,3 miliarde de dolari pentru a dezvolta a treia fază a sondei Atlantis de pe coasta New Orleans-ului.
Constantinescu a spus că au fost descoperite multe abateri, între care promoţii expirate, traduceri incomplete, informaţii înşelătoare, ori lipsa informaţiilor cerute de actele normative în vigoare, plus deficienţe majore la raionul de legume-fructe.
„Urmare a unor perioade petrecute în străinătate şi cochetând de mai multă vreme cu antichităţile, decoraţiunile şi grădinăritul, am ajuns la concluzia că petrecerea unui timp, chiar şi limitat, în mijlocul unui ambient în care vechiul se îmbină armonios cu noul poate face diferenţa într-un peisaj turistic care se vrea cât mai atrăgător“, spune Călin Noru Stamatoiu.
Timişoreanul a reuşit să obţină primele răsaduri de ardei iuţi din soiul Aji Charapita, considerat cel mai scump ardei din lume. Conform siteurilor de specialitate, un kilogram de Aji Charapita costă între 11.000 şi 25.000 de dolari. “L-am primit de la o cunoştinţă de peste ocean, o timişoreancă plecată de ceva ani în America şi care ştie despre pasiunea mea pentru soiuri vechi şi ciudate. E prima dată când încerc. Am văzut că au germinat foarte puţine, semn că sunt valoroase”, spune Adrian Orza. Ardeii provin din Peru, iar de abia de câţiva ani au început să fie cultivaţi şi în Europa, însă cu mare dificultate, pentru că se adaptează foarte greu la alte condiţii climaterice, informează Rador.