Deşi operează cu cifre şi statistici, economia nu este o ştiinţă exactă. Economiştii, de-a lungul timpului, au crezut cu tărie în anumite paradigme. Până când vremurile le-au demonstrat că nu este aşa. „Nu sunt vremile sub om, ci bietul om sub vremuri”, spunea cronicarul Miron Costin. Aproape jumătate de mileniu mai târziu, nu poate fi contrazis. Crizele de amploare au schimbat curentele economice, care, atunci când au venit, au dat teoriile peste cap. Economiştii au învăţat să nu mai repete greşelile trecutului, dar, în schimb, au făcut altele noi. Este piaţa suzerană? Cine face legea, cererea sau oferta? Sau statul? Meciul încă se joacă şi astăzi, la aproape 250 de ani distanţă de la teoriile lui Adam Smith, părintele economiei moderne.
PIB, PIB pe cap de locuitor, inflaţie şi şomaj sunt printre cei mai uzitaţi indicatori economici de astăzi. Cercetătorii din domeniul economiei de astăzi încep să vorbească însă, cel puţin în bula vestică, din care face parte şi România, şi despre alţi indicatori ai bunăstării. Economia, pe măsură ce noile generaţii intră în joc, începe să dea mâna cu sociologia, iar pandemia, ruperea lanţurilor globale de valoare, criza energetică din ultimii ani grăbesc schimbarea. Cât de fericit eşti în ţara ta? Câţi bani face vecinul sau colegul şi cât munceşte pentru ei? Cum arată şcoala în care învaţă copilul, cum arată strada sau aleea pe care alergi în parc?
„Consider că vor creşte în importanţă indicatorii care oferă o imagine asupra calităţii vieţii – aspectele calitative. Decidenţii politici trebuie să ia în calcul, pe lângă PIB, şi elemente precum disparităţile, inegalităţile, sănătatea, gradul de ocupare, educaţia, mediul înconjurător, calitatea guvernării etc. Indicatori precum cei care se referă la gradul de instruire (educaţie), energie, mediu, sănătate, respectarea drepturilor omului, siguranţă, fericire etc., adică indicatori de calitate a vieţii”, spune Liviu Deceanu, profesor de economie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
Prima revoluţie economică a venit încă din epoca de piatră. Fără să îşi dea seama, oamenii vremurilor au trecut la o economie mai performantă şi la o îmbunătăţirea calităţii vieţii prin centralizare şi redistribuire a bunurilor. Practic, liderul aşezării adună toate bunurile produse de comunitate şi apoi le redistribuie societăţii. Dacă înainte o familie vâna o bovină şi o altă familie un iepure, prima avea prea mult şi a doua prea puţin. Din momentul centralizării resurselor, erau două familii cu câte o bovină şi un iepure la masă, adică destul pentru toţi.
De atunci, însă, s-au inventat banii, moneda de schimb. Moneda de schimb, fie că este vorba de scoici, chihlimbar, aur sau bancnotele de astăzi, nu are o valoare mare în sine. Valoarea monedei de schimb este dată de cantitatea de bunuri reale pe care le poate cumpăra.
Primul care a teoretizat economia modernă a fost Adam Smith, filosof scoţian. Celebra „mână invizibilă” a lui însemna că piaţa are capacitate de a se regla singură, prin mecanismul cerere-ofertă. Creşte cererea sau scade oferta, automat creşte preţul. Ideile lui Smith, deşi păstrate şi astăzi în forme diferite sau nuanţate, au însemnat la vremea aceea o revoluţie. Doar că vremea aceea era finalul secolului al XVII-lea. Aşa cum ideile lui Sigmund Freud, încă cel mai celebru „psiholog”, care a pus bazele psihologiei de astăzi, şi ideile lui Adam Smith au fost depăşite de timpuri.
Adam Smith vorbea, de exemplu, în cartea sa „Avuţia naţiunilor”, despre diviziunea muncii în fabricarea acelor cu gămălie: „Un muncitor trage sârma, altul o îndreaptă, un al treilea o taie, un al patrulea o ascute, un al cincilea o pileşte în partea de sus, ca să îi formeze gămălia. Pentru a face gămălia, este nevoie de trei operaţiuni distincte: ataşarea ei este o ocupaţie în sine, albirea acelor de gămălie este alta, chiar şi împachetarea lor în hârtie este o activitate în sine”, scria Adam Smith în 1775. Evident, astăzi este de neimaginat să dăm ca exemplu fabricarea manuală a acelor cu gămălie în care iau parte cel puţin 5-6 muncitori distincţi, calificaţi.
„Consider că vor creşte în importanţă indicatorii care oferă o imagine asupra calităţii vieţii – aspectele calitative. Decidenţii politici trebuie să ia în calcul, pe lângă PIB, şi elemente precum disparităţile, inegalităţile, sănătatea, gradul de ocupare, educaţia, mediul înconjurător, calitatea guvernării etc. Indicatori precum cei care se referă la gradul de instruire (educaţie), energie, mediu, sănătate, respectarea drepturilor omului, siguranţă, fericire etc., adică indicatori de calitate a vieţii.”
Liviu Deceanu, profesor de economie la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca.
După Adam Smith au urmat mai multe curente economice, primul fiind neoclasicismul economic, care a mai şlefuit din ideile lui Smith şi le-a adaptat la realitatea economică a acelor zile, adică în principal perioada celor două războaie mondiale, perioada interbelică şi puţin din perioada postbelică. Aici a intrat în scena John Maynard Keynes, alături de Adam Smith, cel mai cunoscut economist şi fondator al macroeconomiei.
În 1970 lumea economică a stat faţă în faţă cu un concept nou, despre care se vorbeşte, din nou, astăzi: stagflaţia, adică o creştere economică redusă sau stagnare, împreună cu inflaţie mare. Valul a dat naştere unei noi şcoli de gândire economică, adică noul clasicism economic. Ultimele două curente vorbeau mai mult despre intervenţia statului în economie.
Teoriile economice s-au nuanţat de atunci, sau la unele dintre ele pur şi simplu s-a renunţat. Astăzi, economiştii „de stânga”, care sunt mai degrabă pentru un stat mai puternic, se „bat” cu economiştii „de dreapta” în ideologie, care sunt pentru un stat cât mai subţire.
În povestea lungă spusă pe scurt, crizele economice cu efecte sociale au schimbat paradigmele economice, indiferent că este vorba de Marea Criză din 1929, stagflaţia din 1970 sau criza financiară din 2008. Economiştii au învăţat să nu mai repete greşelile trecutului şi, în schimb, să facă altele noi.
Cifrele sunt reci, obiective, aşa cum spunea preşedintele României, Klaus Iohannis. Teoria economică este de asemenea rece şi obiectivă: dacă eu astăzi, îţi împrumut 10 lei care valorează 2 pâini, tu peste 10 ani, când trebuie să îmi dai datoria înapoi, trebuie să îmi dai valoarea a două pâini şi dobânda, nu aceiaşi 10 lei şi dobânda. Venitul împrumutatului este o variabilă din altă ecuaţie. Că preţul unei pâini a crescut în 10 ani de 10 ori, iar salariul doar s-a dublat, nu este problema cifrelor reci. Pe scurt, fără a intra în alte detalii, precum randamentul la depozitele bancare, acesta este unul dintre mecanismele economice ale creşterilor de dobânzi, atunci când inflaţia creşte. Din punct de vedere economic, sigur că are sens. Din punct de vedere social, discuţia este mult mai complicată.
Astăzi, valoarea valutelor nu mai sunt ancorate la aurul deţinut de bănci, ci, de exemplu, valoarea leului este garantată de Banca Naţională a României, prin mecanisme specifice. În 2008, tipărirea de bani de către băncile centrale, pentru a atenua criza, nu a generat inflaţie foarte mare. În 2020, în pandemie, s-a crezut acelaşi lucru, deşi mulţi economişti au avertizat încă de atunci. Iată că scepticii au avut dreptate şi miile de miliarde de dolari tipăriţi de către băncile centrale din întreaga lume în 2020 pentru a susţine activitatea de consum au venit cu costuri pe care le plătim şi astăzi şi, probabil, le vom mai plăti o vreme. Peste excesul de lichiditate din piaţă, s-au adăugat şi efectele economice ale războiului, care au dat, la rândul lor, un impuls inflaţiei.
Noile generaţii, aşa cum sugerează studiile, dar şi tendinţele precum ESG – Environmental, Social, Governance, pun un accent deosebit pe componenta socială din economie. La ce e bun, în definitiv, că România are un PIB pe cap de locuitor mare şi venituri mari, conform clasificării Băncii Mondiale, cât timp, în continuare, prima opţiune a tinerilor este să meargă spre ţări cu servicii sociale de calitate? Cu ce îl încălzeşte pe un angajat din Bucureşti că PIB/capita al Capitalei este la nivelul Vienei, când de două săptămâni nu are apă caldă şi vine iarna?
Aceste întrebări şi le pun şi economiştii. „E drept, unii indicatori îşi pierd din consistenţă, chiar şi PIB-ul, însă ar fi eronat să credem că e vorba de o pierdere totală de semnificaţie. PIB-ul măsoară activitatea economică şi cam atât. El oferă totuşi o imagine mulţumitoare privind bunurile şi serviciile produse/prestate, precum şi evoluţia unei economii”, mai spune Liviu Deceanu.
Ca o critică la indicatorul PIB, adaugă el, acesta nu cuantifică activităţi nonmarfare precum telemunca (munca de acasă) sau consumul online: „PIB are doar vocaţie materială, nu oferă o imagine privind starea de bine, fericirea persoanelor, iar accentul pe PIB este exagerat în ceea ce priveşte elaborarea politicilor economice, de către guverne în general, dar aici putem vorbi şi de instituţii precum băncile centrale ori organisme internaţionale – FMI etc. Cu toate acestea, un avantaj al indicatorului PIB este claritatea, faptul că este concis.”
Dacă alte crize au schimbat ideile economice, ce impact vor avea crizele actuale? „O lecţie pentru guverne este că e nevoie de responsabilitate şi mai puţine decizii electorale. Responsabilitatea este valabilă când vorbim de deficite ori de datoria suverană – nu este etic să îndatorăm generaţiile viitoare în scop electoral, ci pentru investiţii, infrastructură, transfer de tehnologie etc, elemente ce favorizează sustenabilitatea datoriei suverane”, mai spune Deceanu.
Reducerea dependenţelor, un mai bun management la nivel de companii, cu atenţie la configurarea lanţurilor de aprovizionare, efecte de contagiune, este de dorit: „Dar asta nu înseamnă în niciun caz că este oportună deglobalizarea, care ar genera şi mai multe tensiuni la nivel mondial”, mai adaugă el.
Intervenţia statului în economie trebuie să fie limitată şi bazată pe teorie economică coerentă. Este nevoie de predictibilitate pentru antreprenori, să nu se modifice fiscalitatea şi în general climatul de business, decât în mod excepţional: „Taxele şi impozitele crescute nu sunt o soluţie, decât în cazuri particulare”, mai spune Liviu Deceanu.
Întrebaţi despre care sunt modificările privind indicatorii la care se vor uita economiştii ca urmare a crizelor actuale din România, Europa şi din lume, economiştii sunt de părere că zona socială este din ce în ce mai mult de luat în considerare. Chiar dacă indicatorii economici clasici, precum PIB, inflaţie sau şomaj iau în considerare componenta cantitativă, componenta de calitate a vieţii, aşa cum este percepută „la firul ierbii”, începe să intre în prim-plan.
