BusinessMagazin

Tag: povesti

  • Retrospectivă: Cele mai bune filme şi seriale din 2018

    DUNKIRK
    Dunkirk este un regal cinematografic, un film care te aruncă în mijlocul acţiunii încă de la primele scene şi te eliberează atunci când
    creditele încep să curgă pe ecran. Chiar dacă scenariul e bazat pe întâmplări adevărate, Nolan face ce ştie să facă mai bine: ia o poveste şi o face a lui. Aşa cum ne-a obişnuit în filme precum Inception sau Memento, regizorul Christopher Nolan impune un ritm extrem de alert, trimiţându-şi publicul într-o cursă care se termină odată cu filmul.

    Cei care au citit de-a lungul timpului aceste pagini au observat, probabil, că există în fiecare an un film pe care îl evidenţiez; un film care iese din tipare şi care este, pentru mine, reperul cinematografic al acelui an. E vorba de filme precum The Imitation Game, La La Land sau Mad Max: Fury Road – iar Dunkirk îşi merită din plin locul pe această listă selectă.

    THE WANDERERS
    Avându-l în spate pe Andrei Boncea, cel care a produs şi California Dreamin’, The Wanderers încearcă ceva destul de curajos: să folosească brandul Transilvaniei pentru a aduce în prim-plan o poveste de groază fără vampiri.

    Vă recomand sincer să mergeţi la cinema pentru a urmări The Wanderers, chiar dacă nu sunteţi neapărat iubitori ai genului. Trebuie să înţelegem că cinematografia românească a început să iasă din zona filmelor despre comunism sau urmări ale comunismului, iar acest lucru trebuie susţinut de spectatori. Dacă astfel de filme nu vor avea succes, finanţatorii se vor gândi de mai multe ori înainte de a da undă verde unor asemenea proiecte. Nu vorbesc aici doar de filme fantasy sau horror, ci de multe alte genuri (singurele excepţii fiind comediile)care până acum, din varii motive, nu au găsit susţinere între producătorii români.

    IT
    Genul horror este din ce în ce mai popular la Hollywood, cu producţii precum Conjuring, Paranormal Activity sau Blair Witch Project aducând încasări uriaşe contra unor bugete de doar câteva milioane de dolari. It, remake al unui film din anii ’80, este însă într-o altă categorie: e unul dintre cele mai bune filme horror pe care am avut ocazia să le văd.

     

    Dacă nu sunteţi fani ai genului – eu recunosc că sunt – atunci It nu vă va impresiona în niciun fel. Filmul are meritul de a ieşi din zona celor realizate doar pentru profit, aşa cum a fost cazul seriei Paranormal Activity (aşa-numitele found footage), şi de a se întoarce la anii de glorie ai genului, când regizorul Sam Raimi aducea pe marile ecrane Evil Dead. Ca fapt divers, povestea din Evil Dead (film din 1984) a fost relansată anul trecut pe HBO, prin serialul Ash vs. Evil Dead.

    În concluzie, It e un film pentru iubitorii de horror. Ei vor pleca din sala de cinema aşa cum am făcut-o şi eu: cu un zâmbet pe faţă, dar cu teama că s-ar putea să nu dorm în noaptea ce urmează.

    STRANGER THINGS: CHAPTER 2
    Serialul fraţilor Duffer a revenit pe Netflix la finalul lunii octombrie, cu cel de-al doilea sezon, şi pot spune că aşteptarea a meritat. Sunt convins că mulţi dintre cei care citesc aceste rânduri nu au urmărit nici primul sezon; sper că la finalul acestui material o veţi face, aşa că nu voi dezvălui mai nimic din povestea creată de fraţii Duffer. Ca să fiu cât se poate de clar: serialul nu este horror, dramă sau comedie; este o combinaţie extrem de reuşită între numeroase genuri, iar asta îi dă o savoare pe care cu greu o mai regăseşti în ziua de azi.

    Stranger Things e un serial care are toate premisele să devină un element de referinţă în industria filmului. Spun „film“ şi nu „serial” pentru că secvenţele de credite de la începutul fiecărui episod reprezintă singurul element care îţi aminteşte că a mai trecut o oră de când te uiţi la ecran şi că e poate timpul să iei o pauză.

  • Poveştile milionarilor în Bitcoin sau cum să faci o avere cu o investiţie de 5 dolari

    Erik Finman şi-a câştigat faima ca antreprenor la 14 ani, ca investitor în bitcoin care a reuşit să transforme o investiţie de 1.000 de dolari într-o criptomonedă într-o avere de peste un milion de dolari şi cu un pariu care i-a dat şansa de a nu mai vedea niciodată interiorul vreunui liceu. Povestea adolescentului a captivat America, încântând oamenii cu amestecul acesteia de ambiţie copilărească, abilităţi antreprenoriale şi muncă grea. Povestea lui începe în 2011, când avea 12 ani şi bunica sa i-a dăruit 1.000 de dolari, bani pentru educaţie, scrie The Telegraph.

    Erik a luat banii şi i-a investit în bitcoin, urmând sfaturile fratelui său Scott. „Eram un eşec din aproape toate punctele de vedere“, povesteşte băiatul despre acea perioadă. „Nu am fost cel mai studios dintre copii. Jucam Call of Duty şi mă strecuram în Grand Theft Auto pentru ca părinţii să nu mă vadă.” La şcoală, spune Erik, îi era teamă să discute cu profesorii, care-i făceau eşecurile să pară ceva rău, ceea ce-l demotiva. Unul dintre profesori, susţine el, i-a spus că nu va realiza niciodată nimic, aşa că la fel de bine ar putea renunţa la şcoală pentru a se angaja la McDonald’s. În 2013, Erik făcea deja primul profit din investiţia în bitcoin. O monedă virtuală, care în 2011, anul investiţiei,  valora 12 dolari, ajunsese la 1.200 de dolari bucata. Cadoul primit de la bunică era pe cale să devină o comoară.

    În 2014, când avea 15 ani, le-a propus părinţilor să-l lase să renunţe la liceu, unde se simţea mizerabil, şi să vândă bitcoin de 100.000 de dolari pentru a pune pe picioare o companie de tehnologie educaţională numită Botangle. Dacă până la 18 ani ajungea milionar, nimeni nu-l va mai obliga să meargă la facultate. A fost un pariu acceptat de părinţii săi, tatăl inginer şi mama fizician. Aceştia l-au retras de la şcoală. Tânărul Finman s-a mutat în Silicon Valley, unde Botangle, o companie de educaţie online, a devenit realitate,  permiţând  elevilor frustraţi ca Erik să-şi găsească profesori prin videochat. Botangle i-a adus câteva aventuri, inclusiv o întâlnire cu cofondatorul Reddit, Alexis Ohanian, şi un schimb mai violent de idei cu un membru al consiliului Uber. A fost dificil să-i convingă pe investitori să ia în serios un antreprenor de 15 ani, îşi aminteşte tânărul Finman. Îi este vie în minte mai ales amintirea unui interviu cu un executiv de la Uber „foarte, foarte sus pus“ care, în loc să-i asculte planurile cu Botangle, l-a descurajat şi i-a spus că nu va câştiga niciodată pariul cu părinţii săi.

    În cele din urmă, în ianuarie 2015, a găsit un investitor care i-a oferit pentru companie fie 100.000 de dolari, fie încă 300 de bitcoin. Moneda virtuală era în depreciere atunci, însă Erik a ales tot bitcoin, majorându-şi astfel numărul de monede virtuale deţinute la 403. Acum băiatul este milionar şi nu regretă că n-are diplomă de licenţă. Între timp, şi-a găsit de lucru la alte proiecte, inclusiv la unul în care lucrează în programul ELaNa al NASA, care permite studenţilor să lanseze în spaţiu sateliţi de dimensiuni reduse. „Nu mi-am luat niciodată diploma, nu văd să aibă vreo valoare. Scopul ei ar fi să ajung la un alt grad de educaţie şi să obţin o slujbă. A trebuit să învăţ cum să-mi conduc afacerea. În loc să scriu eseuri pentru cursul de engleză, trebuia să scriu e-mailuri unor oameni importanţi.“

    Silicon Valley a mai dat un milionar în bitcoin. Povestea acestuia a scris-o Forbes. Este vorba de un multimilionar, domnul Smith, întâlnit de un contributor al revistei la Hong Kong. Domnul Smith – autorul îi spune aşa pentru că personajul i-a cerut să nu-i facă numele public – este plin de bani şi nu face niciun efort s-o ascundă. De patru ani, călătoreşte în jurul lumii într-un stil ultraluxos. Zboară numai la clasa întâi, doarme doar în apartamente de cinci stele şi nu şi-a mai pregătit de mâncare de luni de zile. Într-o lună a vizitat Singapore, New York, Las Vegas, Monaco, Moscova, s-a întors la New York, apoi s-a dus la Zürich pentru a da de autorul poveştii la Hong Kong. „Niciodată să n-ai vreun moment plictisitor“, spune el, ridicând în semn de salut un pahar de şampanie.

    Cu acest salut, şi pahar de şampanie, şi-a început povestea. După ce a absolvit colegiul în 2008, Smith a aterizat într-un loc de muncă de invidiat, ca inginer de software pentru o companie de tehnologie respectabilă din Silicon Valley. Era un angajat bun şi îndrăgit de mulţi dintre colegi. De la unul dintre aceşti prieteni „la fel de tocilari ca şi el“, în iulie 2010 Smith a auzit pentru prima dată despre bitcoin, la scurt timp după prima creştere semnificativă a preţului, când criptomoneda s-a apreciat de zece ori, de la 0,008 dolari la 0,08 dolari în cursul a cinci zile. „Acest salt de preţ mi-a atras atenţia, dar am aşteptat câteva luni înainte de a investi. Voiam să aflu mai întâi despre tehnologia de bază.”

  • Poveştile milionarilor în Bitcoin sau cum să faci o avere cu o investiţie de 5 dolari

    Erik Finman şi-a câştigat faima ca antreprenor la 14 ani, ca investitor în bitcoin care a reuşit să transforme o investiţie de 1.000 de dolari într-o criptomonedă într-o avere de peste un milion de dolari şi cu un pariu care i-a dat şansa de a nu mai vedea niciodată interiorul vreunui liceu. Povestea adolescentului a captivat America, încântând oamenii cu amestecul acesteia de ambiţie copilărească, abilităţi antreprenoriale şi muncă grea. Povestea lui începe în 2011, când avea 12 ani şi bunica sa i-a dăruit 1.000 de dolari, bani pentru educaţie, scrie The Telegraph.

    Erik a luat banii şi i-a investit în bitcoin, urmând sfaturile fratelui său Scott. „Eram un eşec din aproape toate punctele de vedere“, povesteşte băiatul despre acea perioadă. „Nu am fost cel mai studios dintre copii. Jucam Call of Duty şi mă strecuram în Grand Theft Auto pentru ca părinţii să nu mă vadă.” La şcoală, spune Erik, îi era teamă să discute cu profesorii, care-i făceau eşecurile să pară ceva rău, ceea ce-l demotiva. Unul dintre profesori, susţine el, i-a spus că nu va realiza niciodată nimic, aşa că la fel de bine ar putea renunţa la şcoală pentru a se angaja la McDonald’s. În 2013, Erik făcea deja primul profit din investiţia în bitcoin. O monedă virtuală, care în 2011, anul investiţiei,  valora 12 dolari, ajunsese la 1.200 de dolari bucata. Cadoul primit de la bunică era pe cale să devină o comoară.

    În 2014, când avea 15 ani, le-a propus părinţilor să-l lase să renunţe la liceu, unde se simţea mizerabil, şi să vândă bitcoin de 100.000 de dolari pentru a pune pe picioare o companie de tehnologie educaţională numită Botangle. Dacă până la 18 ani ajungea milionar, nimeni nu-l va mai obliga să meargă la facultate. A fost un pariu acceptat de părinţii săi, tatăl inginer şi mama fizician. Aceştia l-au retras de la şcoală. Tânărul Finman s-a mutat în Silicon Valley, unde Botangle, o companie de educaţie online, a devenit realitate,  permiţând  elevilor frustraţi ca Erik să-şi găsească profesori prin videochat. Botangle i-a adus câteva aventuri, inclusiv o întâlnire cu cofondatorul Reddit, Alexis Ohanian, şi un schimb mai violent de idei cu un membru al consiliului Uber. A fost dificil să-i convingă pe investitori să ia în serios un antreprenor de 15 ani, îşi aminteşte tânărul Finman. Îi este vie în minte mai ales amintirea unui interviu cu un executiv de la Uber „foarte, foarte sus pus“ care, în loc să-i asculte planurile cu Botangle, l-a descurajat şi i-a spus că nu va câştiga niciodată pariul cu părinţii săi.

    În cele din urmă, în ianuarie 2015, a găsit un investitor care i-a oferit pentru companie fie 100.000 de dolari, fie încă 300 de bitcoin. Moneda virtuală era în depreciere atunci, însă Erik a ales tot bitcoin, majorându-şi astfel numărul de monede virtuale deţinute la 403. Acum băiatul este milionar şi nu regretă că n-are diplomă de licenţă. Între timp, şi-a găsit de lucru la alte proiecte, inclusiv la unul în care lucrează în programul ELaNa al NASA, care permite studenţilor să lanseze în spaţiu sateliţi de dimensiuni reduse. „Nu mi-am luat niciodată diploma, nu văd să aibă vreo valoare. Scopul ei ar fi să ajung la un alt grad de educaţie şi să obţin o slujbă. A trebuit să învăţ cum să-mi conduc afacerea. În loc să scriu eseuri pentru cursul de engleză, trebuia să scriu e-mailuri unor oameni importanţi.“

    Silicon Valley a mai dat un milionar în bitcoin. Povestea acestuia a scris-o Forbes. Este vorba de un multimilionar, domnul Smith, întâlnit de un contributor al revistei la Hong Kong. Domnul Smith – autorul îi spune aşa pentru că personajul i-a cerut să nu-i facă numele public – este plin de bani şi nu face niciun efort s-o ascundă. De patru ani, călătoreşte în jurul lumii într-un stil ultraluxos. Zboară numai la clasa întâi, doarme doar în apartamente de cinci stele şi nu şi-a mai pregătit de mâncare de luni de zile. Într-o lună a vizitat Singapore, New York, Las Vegas, Monaco, Moscova, s-a întors la New York, apoi s-a dus la Zürich pentru a da de autorul poveştii la Hong Kong. „Niciodată să n-ai vreun moment plictisitor“, spune el, ridicând în semn de salut un pahar de şampanie.

    Cu acest salut, şi pahar de şampanie, şi-a început povestea. După ce a absolvit colegiul în 2008, Smith a aterizat într-un loc de muncă de invidiat, ca inginer de software pentru o companie de tehnologie respectabilă din Silicon Valley. Era un angajat bun şi îndrăgit de mulţi dintre colegi. De la unul dintre aceşti prieteni „la fel de tocilari ca şi el“, în iulie 2010 Smith a auzit pentru prima dată despre bitcoin, la scurt timp după prima creştere semnificativă a preţului, când criptomoneda s-a apreciat de zece ori, de la 0,008 dolari la 0,08 dolari în cursul a cinci zile. „Acest salt de preţ mi-a atras atenţia, dar am aşteptat câteva luni înainte de a investi. Voiam să aflu mai întâi despre tehnologia de bază.”

  • Povestea brandurilor româneşti din vin

    2017 a fost un an bun pentru industria vinului, mărcile se întăresc de la an la an, dar există şi o întreagă paletă de minusuri – de la lipsa studiilor amănunţite şi până la nevoia acută a unei strategii de promovare a vinurilor româneşti. Cum se diferenţiază un vin de Horeca faţă de unul de retail? La ce se uită un client când vine vorba de o achiziţie: la preţ, brand, etichetă, soi? Cât de mult contează eticheta ”made in Romania“? Câte crame îşi deschid porţile pentru turişti? Cu ce tipuri de mâncăruri se asociază diferite feluri de vin? Sunt doar câteva dintre subiectele dezbătute la conferinţa de anul acesta, realizată cu sprijinul Casei de Vinuri Cotnari, Jidvei, Avincis, Aqua Carpatica, Domeniilor Sâmbureşti, Carrefour, Selgros Cash & Carry, Cramei Rasova, Man şi Hochland.

    Producţia mondială de vin a scăzut cu 8,2% în 2017, până la 246,7 milioane hectolitri, cel mai redus nivel înregistrat după 1961, însă Portugalia, România, Ungaria şi Austria au fost singurele ţări din Europa a căror producţie de vin a crescut comparativ cu 2016, potrivit estimărilor preliminare publicate de Organizaţia Internaţională a Viei şi Vinului.

    în schimb, producţia de vin a României a crescut cu 64% comparativ cu 2016, de la 3,3 până la 5,3 milioane hectolitri, ceea ce o plasează pe locul 13 în topul celor mai mari producători mondiali. în 2017 o creştere procentuală mai mare decât cea a României a fost înregistrată doar în Brazilia, unde producţia de vin a crescut cu 169%, până la
    3,4 milioane hectolitri.

    BM: La ce se uită un client atunci când vrea să facă o achiziţie – la preţ, la brand, la etichetă, la soi – şi cât de mult s-au schimbat sau nu aceste criterii, în ultimii ani?

    CĂTĂLIN PĂDURARU, ICWB: Când spunem ”consumator“ noi trebuie să avem definiţia foarte clară a consumatorului şi în momentul de faţă nu avem. Adică toate studiile noastre sociologice sunt lipsite de studiu antropologic, studiu comportamental şi aşa mai departe. Nu ştim care sunt consumatorii entuziaşti, care sunt consumatorii deja satisfăcuţi, care sunt tradiţionaliştii, care sunt căutătorii de imagine şi acestea sunt nişte sintagme pe care le-am desprins din Mike Veseth, Războaiele vinurilor (Wine Wars), una dintre lucrările care ar simplifica puţin aceste întrebări pe care noi ni le punem şi alături de bibliografia pe care o astfel de carte o are ataşată am putea să ajungem mai repede la rezultatul pe care ni-l dorim.

    Evident, omul se uită şi la preţ, se uită şi la brand, pentru că are nevoie de o încredere inclusă în momentul în care face cumpărătura, caută şi satisfacţia gustativă, caută şi satisfacţia emoţională, de aceea cred că este puţin mai nuanţat. Dacă vorbim despre tineri, de pildă, despre cei între 20 şi 25 de ani, singura certitudine pe care o avem acum este că n-avem nicio certitudine despre felul în care ei îşi aleg cu adevărat vinurile, care sunt sursele de informare, cum validează calitatea, preţurile, care sunt ocaziile de consum, care la ei, iată, încep să fie totuşi mai multe decât erau la generaţia boomerilor, să ne imaginăm sau să vizualizăm imediat cu ochii minţii că pe o pârtie de schi astăzi nu se bea doar vin fiert ci există şi spumante, există şi băuturi de bar făcute cu vinuri sau cu spumante, există şi distilate şi aşa mai departe, deci ocazie de consum care în trecut nu exista. în completarea acestui lucru vreau să vă spun că în SUA deja tinerii au detronat celelalte băuturi alcoolice şi sunt consumatori de vin.

    Dacă piaţa noastră seamănă cu cea a Statelor Unite, mai puţin din punctul de vedere al dimensiunii, poate că ar trebui să abordăm felul acesta, scanarea noastră pentru a avea rezultate, să facem nişte studii, să apelăm la studii care sunt deja furnizate de către firme mari internaţionale.

    BM: PRIN CE SE DIFERENŢIAZĂ UN VIN DE RETAIL DE UN VIN DE HORECA?

    ANDREEA MICU, CRAMA AVINCIS: Crama Avincis a început pe piaţă ca o cramă producătoare de vinuri destinate sectorului HoReCa, însă ulterior ne-am extins portofoliul de vinuri şi cu o gamă de vinuri numite Vila Dobruşa, destinată segmentului de retail. în felul acesta acum putem să avem o viziune globală asupra a ceea ce înseamnă consumul de vin în cele două sectoare şi chiar vreau să spun că am urmărit cu interes şi la nivel de vânzări, şi la nivel de tendinţe ale consumatorului care sunt orientările pe fiecare parte. Iar concluzia pe care aş putea să o trag, cel puţin acum, după cei doi ani de când Vila Dobruşa este pe piaţă, este că nu există o separare clară între cele două categorii de consumatori. Ei se întrepătrund. Un consumator din zona HoReCa poate foarte bine să fie şi un consumator din zona de retail. De exemplu pentru gama de vinuri Avincis, un consumator care bea Avincis într-un restaurant poate să se ducă într-un hipermarket, de exemplu, şi să caute gama noastră de vinuri. însă diferă contextul în care bei acel vin, contextul în care îţi cumperi vinul respectiv; am constatat că un consumator din zona HoReCa are un grad mai mare de aşteptări, căutăm un vin poate mai complex, pe care să-l asocieze într-o seară mai specială, să spunem, la restaurant cu un fel de mâncare deosebit, caută un vin nou, ceva inedit, poate un proces de vinificaţie pe care nu l-a mai încercat şi care este dezvăluit într-un vin. 

    În schimb, consumatorul de retail este mai puţin relaxat, poate şi puţin mai grăbit, are mai multe cumpărături de făcut, nu doar vinuri. Se duce repede la raft, este o ofertă foarte mare de vinuri la dispoziţia sa şi atunci e pus în faţa unei alegeri rapide. Ce să aleg? Şi apropo de ce ne influenţează alegerile, apare acel mix de elemente-branduri, soiul, locul din care provine un vin, chiar şi preţul; şi toate acestea fac un declic pe moment, asta în cazul în care nu vrea să aleagă din capul locului o anumită cramă şi un anumit soi, şi alege în funcţie de acele elemente.

    IONUŢ ROMAN, SELGROS: Eu nu cred că există în momentul de faţă o diferenţiere clară între vinurile de HoReCa şi de retail. Există producători care nu doresc să nu aibă anumite vinuri în retail, dar până la urmă nu cred că există ceva foarte bine segmentat, în care să se spună: ”OK, aceste vinuri sunt în HoReCa şi nu le găsim în altă parte şi intern“. în schimb, mi-am adus aminte de o glumă pe care aş vrea să vi-o spun legată de prosecco, la Braşov. Cică în Poiana Braşov ultima fiţă la vinuri fierte e prosecco fiert. Este important că a crescut consumul de vin şi tendinţa se regăseşte an de an; iar la noi în fiecare an această categorie este tratată mult mai bine – se analizează mult mai mult, se listează crame mai multe, pentru că apar crame noi în ţară. Deci consumul de vin creşte, oamenii sunt tot mai educaţi.

    COSTIN GHIŢĂ, CRAMA JIDVEI: în mod sigur diferă procesul de achiziţie în retail fată de HoReCa. Cert este că producătorii de vin s-au adaptat la aceste diferenţieri, modul în care se fac achiziţiile şi, sigur, marea majoritate a lor şi-au pregătit game diferenţiate pentru cele două canale de vânzare. 

    VICTOR DELEANU, CASA DE VINURI COTNARI: în România s-a făcut o foarte mare greşeală pentru că s-a impus această diferenţiere tranşantă între vinul de retail şi vinul de HoReCa. Nu ar trebui să fie această diferenţiere foarte tranşantă întrucât în felul acesta apare o concurenţă foarte, foarte mare între producătorii de vin. Ar trebui din punctul meu de vedere să fie permis ca în acele locuri din retail unde există nişte condiţii bune de păstrare a vinurilor, piaţa şi în special HoReCa să accepte prezenţa acelor crame care iniţial au fost destinate doar pentru  HoReCa astfel încât să se facă achiziţionarea lor din acele locuri. în felul acesta, consumatorii care nu sunt dispuşi să plătească triplu preţul de achiziţie – ca în HoReCa – ar putea să cumpere la un preţ mult mai decent dintr-un spaţiu de retail.

    BM: DE CE EXISTĂ ACEASTĂ IMPUNERE, ACEASTĂ DIFERENŢIERE ÎNTRE VINURILE DE HORECA ŞI CELE DE RETAIL?


    CĂTĂLIN PĂDURARU, ICWB: Până la urmă ăsta este un lucru care s-a întâmplat natural, nu este chiar ieşit dintr-o logică economică destul de sănătoasă pentru că altfel s-ar canibaliza cele două canale. HoReCa are nişte cheltuieli până la urmă, are o vânzare asistată în primul rând, are alt tip de cheltuieli, simte nevoia să se îndrepte mai mult către segmentul premium. Până la urmă logica marilor suprafeţe, dar şi a supermarketurilor sau a magazinului obişnuit, este una în care segmentarea e la vedere, cumva pe o logică comună, plecarea de la raftul de jos către raftul de sus, iar acum ceea ce e foarte frumos în seara asta, practic e momentul în care se declanşează bătălia pe idei şi e foarte bine pentru că sunt unghiuri subiective foarte diferite.

    Este unghiul subiectiv al producătorului de vin, unghiul subiectiv al vânzătorului, unghiul subiectiv al consumatorului şi poate, haidaţi să spunem, şi această nişă HoReCa. Raftul de vin conţine cea mai mare diversitate de produse faţă de orice alt raft din magazin. Adică, nu avem un raft cu atât de multe brânzeturi sau cu atât de multe cosmetice, din atât de multe ţări, cu atâtea paliere diferite de preţ, de gust, de culoare, repet, de provenienţă, de formă estetică, expresie, raftul de vin este cel care dă în acest moment semnătura unui hipermarket, supermarket sau magazin chiar şi de proximitate care este orientat către acest lucru.

    De aceea spun că nu sunt studii de specialitate, cel puţin în ceea ce priveşte România, pentru că am înţelege foarte exact, deocamdată intuibil, e vorba de experienţă empirică, de când s-a dezvoltat, de pildă, bucătăria, şi sunt atâtea emisiuni acasă şi gastronomia este pe un trend ascendent, există acest ”hai să ieşim în oraş la mine acasă“, vinul se procură pentru această ocazie de consum din marea suprafaţă de vânzare sau din supermarket.

    COSTIN GHIŢĂ, CRAMA JIDVEI: Eu cred că diferenţierea apare în primul rând din cauza nevoii de protecţie şi vorbim de o nevoie de protecţie atât de partea retailului, cât şi de o parte a operatorilor de HoReCa. La nivel de retail, sigur, este o presiune mare pe preţul de achiziţie, astfel încât retailul nu trebuie să iasă dintr-un palier de preţ care este universal valabil pentru un anumit produs. Şi ştim foarte bine ce înseamnă chestia asta. Legat de HoReCa, obiceiul de achiziţie este acolo un pic diferit. Consumatorul are un moment de răsfăţ personal şi, sigur, este pregătit să plătească şi mai mult şi pentru un vin sau un produs de calitate mai bună, cel puţin în percepţia lui. La fel, presiunea de diferenţiere pe zonă HoReCa apare şi datorită faptului că avem o listă meniu pentru mâncare, iar asocierea vinului cu mâncarea este un subiect care trebuie luat în calcul, în special când facem această diferenţiere între retail şi HoReCa.

    Vinul în HoReCa se vinde un pic diferit. Consultanţă este cuvântul la putere în această zonă şi din ce în ce mai multe locaţii HoReCa oferă această consultanţă consumatorilor săi. Trebuie să fie bine informaţi, înseamnă costuri suplimentare atât pentru locaţie, cât şi pentru furnizorii respectivi. Iar toate costurile acestea sigur se traduc într-un produs mai scump. Iată încă, din punctul meu de vedere, încă o  diferenţiere care apare, n-aş vrea să intru în zona imaginii produsului, pentru că la fel putem să discutăm şi pe această temă, ce impact are imaginea produsului în retail şi ce impact are imaginea produsului în HoReCa, unde în HoReCa vinul, în special şi în România, este încă un produs de show-off. Este asocierea consumatorului cu brandul care îl găseşte pe masă sau produsul care este pe masa lui.  

    IONUŢ ROMAN, SELGROS: Noi am creat, în patru magazine parcă, un loc numai pentru băuturi scumpe deosebite şi unele vinuri de HoReCa, să le spunem aşa, şi este foarte elegant, foarte frumos, oamenii când vor să cumpere ceva deosebit ştiu că în gift-shopul nostru de la ieşire din magazin există vinuri, sau, mă rog, şi alte băuturi scumpe pe care le pot face cadou sau le pot consuma. Deci eu cred că e bine. 

     

  • Povestea nestiuta a omului care a salvat Barcelona de la FALIMENT! A sfarsit alcoolic, iar la inmormantare a venit doar fratele sau

    Patrick O’Connell este numele omului de care se leaga doua evenimente importante pentru fotbalul spaniol – singurul titlu cucerit vreodata de Betis Sevilla si, poate mai important, salvarea Barcelonei de la faliment, intr-un moment critic pentru clubul catalan.

    Povestea lui O’Connell, mai putin stiuta, si redata acum de englezii de la These Football Times, este pe cat de importanta si spectaculoasa pentru fotbal, pe atat de trista. Primul irlandez din istorie care a purtat banderola de capitan la Manchester United si omul care a gasit solutia de criza pentru ca Barca sa traiasca si dupa Razboiul Civil din perioada lui Franco, a sfarsit sarac si alcoolic, iar la inmormantarea lui a participat un singur om – fratele sau.

    O’Connell s-a nascut in Dublin, in 1887, si s-a facut remarcat in fotbal dupa 1905. Dupa o perioada petrecuta in Irlanda, la Belfast, O’Connell a facut pasul in fotbalul englez, mai intai la Sheffield, apoi la Hull City, iar incepand cu 1914, la Manchester United.

    Transferul la United s-a facut in schimbul sumei de 1000 de lire. O suma mare la vremea respectiva, pentru un adevarat star, care a preluat rapid banderola de capitan pe Old Trafford.

    Nu e gluma: Manchester United – Liverpool a fost blat la pariuri in 1915 🙂 Dovedit!

    De numele lui O’Connell se leaga un episod care a agitat fotbalul englez, intr-o perioada oricum extrem de agitata, la inceputul Primului Razboi Mondial

    Pe 2 aprilie 1915, Manchester United a intalnit rivala de moarte Liverpool, intr-un meci pe care United era obligata sa castige pentru a evita retrogradarea.

    S-a terminat 2-0 pentru United, fix scorul pe care se pariasera sume mari de bani pentru o cota de 7/1.

    Banii pariati au atras atentia autoritatilor, iar in urma unei anchete, ambele cluburi au fost gasite vinovate pentru trucarea partidei.

    S-a spus atunci ca jucatorii au avut nevoie de bani, intr-un context poate de inteles – incepuse razboiul, nimeni nu stia daca se va mai juca fotbal, sau daca se vor mai gasi alte job-uri in perioada urmatoare.

    O’Connell, care a ratat un penalty la 1-0, nu s-a numarat printre cei gasiti vinovati de blat, chiar daca era recunoscut ca fiind un om pasionat de pariuri.

    Rezultatul a fost totusi validat, iar Tottenham a fost echipa care a retrogradat in acel sezon.

    Cititi mai multe pe www.sport.ro

  • În lumina reflectoarelor de business

    Erudio este o companie care dezvoltă programe de educaţie şi dezvoltare personală aflate la graniţa dintre mediul academic şi cel de business; compania a fost înfiinţată de Mihaela Gînju, cu o experienţă profesională de mai bine de două decenii în companii precum Arexim, GTS Telecom, Orange, consultantul în cultură organizaţională Adrian Stanciu, fost director general al Arexim, profesorul doctor în filologie şi prorector al Universităţii din Bucureşti Liviu Papadima, consultantul Cosmin Alexandru, fost director general al GfK România. 

    De la înfiinţarea acesteia, în 2005, peste 500 de oameni de business au absolvit cursurile companiei, iar veniturile generate anual au ajuns la circa 200.000 de euro. Ideea dezvoltării proiectului a venit în 2001, când Mihaela Gînju a participat la o conferinţă de business unde vorbitorii erau câţiva dintre directorii de IT ai vremii, oameni care au început să lucreze în mediul privat din 1991-1992, la fel ca şi ea, de altfel. ”M-am aşteptat ca la conferinţa aceea să aflu poveşti interesante, să avem ce povesti, de la oameni care aveau experienţă“, rememorează ea. Aşteptările i-au fost înşelate, pentru că la primele două prezentări ale celor care au deschis evenimentul nu a observat un interes real din partea publicului; acesta s-a trezit până la urmă la discursul unui vorbitor american care nu făcuse nimic deosebit, în afara faptului că i-a fost uşor să vorbească pentru o sală întreagă, povesteşte Gînju.

    ”Mi-am dat seama că oricâtă competenţă ai avea în ceea ce faci, în calitate de lider trebuie să ai şi capacitatea de a transmite, de pe scenă – ori de câte ori te ridici în picioare în faţa oamenilor – lucrurile în care crezi“, a constatat ea. Mihaela Gînju spune că această abilitate nu este firească pentru majoritatea persoanelor şi este un lucru care trebuie învăţat. De asemenea, potrivit ei, un lider trebuie să depăşească nivelul cifrelor şi al cadrelor, iar ce are de spus să fie lucruri care îi aparţin. ”Ce cred eu despre ce vă prezint? încotro consider eu că merge sau că trebuie să meargă un lucru, o industrie sau altceva? Care sunt principiile în care cred eu? Cum cred eu că trebuie construită o societate, o industrie? La acest tip de discurs mă aştept să ascult de la un lider şi nu care sunt cifrele trimestrului IV.“

    Ori, observă Gînju, ca să vorbeşti în nume propriu, trebuie să ai curajul să îţi expui public opinia. ”Noi avem o opinie, ne-o asumăm, dar este mai greu să o exprimăm în public pentru că în generaţia mea – şi nu cred că lucrurile s-au schimbat radical spre alte generaţii – nu ne-a întrebat nimeni ce opinie avem. Poţi să ajungi un mare director de multinaţională şi tot să-ţi vină greu să ieşi şi să vorbeşti despre tine: cine sunt? în ce cred? De ce vă spun ceea ce spun?“ Lipsa aplecării spre afirmarea unei opinii vine, potrivit Mihaelei Gînju, dintr-o barieră psihologică, adânc întipărită în minimum 16 ani de şcoală. ”Nu ne interesează cine eşti şi ce crezi. Eşti invitat la şcoală să reproduci ce îţi spunem noi“, descrie ea abordarea şcolii româneşti. Menţionează şi frâne pe care şi le pun liderii precum că nu ar interesa pe nimeni opinia lor, precum şi faptul că ar fi consideraţi lipsiţi de modestie  ”Cei care vorbesc ar fi consideraţi mai degrabă obraznici şi nu ar avea ceva de transmis“. 

    Mihaela Gînju a plecat cu gândurile acestea de la evenimentul respectiv, iar după doi ani a schiţat liniile principale ale programului Erisma care să se adreseze acestor slăbiciuni. A stabilit că în cadrul acestuia vor intra componente precum teatrul, scrisul – fiindcă trebuie să îţi găseşti cuvintele în exprimare -, psihologia şi un număr de experienţe de vorbire în public. De altfel, aceste discipline nu îi erau deloc străine: experienţa scenică a Mihaelei Gînju a început din copilărie, cu diverse proiecte în televiziune, teatru, vioară, canto, pian. ”în 1972, vecinul nostru nea Florian a venit cu ziarul Scânteia la noi în curte, la părinţii mei, şi a zis: Televiziunea Română înfiinţează un departament de copii, Mihaela voastră cântă cât e ziua de lungă, duceţi-o la concurs.“

    De acolo au urmat experienţe în cadrul televiziunii române, printre care şi înregistrarea de cântece într-o orchestră de 20-30 de persoane: ”Aveai timp dedicat de înregistrare şi nu aveai când să greşeşti; lucrau cu tine foarte bine, pe disciplină, autocontrol“. Au urmat lecţii de vioară, canto, pian, participări la coruri şi brigăzi artistice. După absolvirea liceului, în 1987, s-a înscris la Finanţe-Bănci, la ASE, care la vremea aceea avea o trupă de musical. ”Am stat toată copilăria în mediul artistic şi unul dintre lucrurile care mi-au fost foarte clare este că eu seara dorm. Sunt o persoană diurnă, or actorii seara au program; cât am fost copil a fost extraordinar că am avut şansa aceasta, dar nu m-am văzut să fac o meserie în acest domeniu. Sunt o persoană cu un spirit artistic, dar sunt şi foarte practică din punctul de vedere al personalităţii. Am fost foarte curioasă ce pot să fac cu mintea mea şi cu mâinile mele“, descrie ea motivul pentru care nu a ales o carieră în domeniul artelor.

    Prin urmare, după facultate, s-a angajat secretară, funcţie din care a evoluat în postura de logistic assistant şi account manager în compania de echipamente de birou Arexim, business development manager la Mobilrom (Orange), sales manager în cadrul operatorului de telecomunicaţii la nivel regional GTS Telecom; ulterior a fost consultant la Ascendis.

    După doi ani în care s-a gândit cum poate translata experienţa de scenă în actul de leadership, le-a povestit despre proiectul său celor cu care a întemeiat firma. Au creat astfel împreună conceptul primului program din cadrul Erudio, Erisma Leadership Creativ, pe care l-au lansat în 2005. Acesta are ca discipline teatrul, scrierea, psihologia, precum şi vorbirea în public, prin intermediul unor oameni de cultură, şi nu de training. ”Ca să înveţi la nivelul acesta, când eşti un om format, ai nevoie să ţi se pună experienţe relevante în faţă şi să ai dialog cu oameni inteligenţi“, descrie ea raţiunea pentru care profesorii sunt oameni de cultură precum Andrei Pleşu, Liviu Papadima, Horia-Roman Patapievici, Adrian Stanciu, Vintilă Mihăilescu, prof. dr. Michael Metzeltin de la Universitatea din Viena, Emil Hurezeanu.

    ”La început a fost o surpriză că nivelul discuţiilor este foarte ridicat, iar nu de puţine ori profesorii au plecat cu idei de la cursanţi, abordarea practică este diferită de a lor.“ Organizează programul de două ori pe an, ca urmare a agendei încărcate a participanţilor aflaţi la acest nivel de conducere. Programul constă în 11 săptămâni de pregătire (câte o zi în fiecare săptămână) în care, spune Mihaela Gînju, participanţii încearcă să afle cine sunt. ”Ei sunt oameni inteligenţi, munciţi şi meditativi – românii sunt reflexivi -, sunt deopotrivă oameni citiţi, se întreabă despre sensurile naturii umane, au multe lucruri de spus. Ce nu făcuseră este pasul acesta în exterior“, explică ea. ”Iar dacă aceia care au cu adevărat realizări, competenţe, au ce transmite şi sunt şi creatori de industrii nu pot să vorbească, cine să vină să vorbească în locul lor? Apoi, ei formează oameni şi caractere mai departe. Poţi să ajungi să spui: «Nu-l prea cred pe omul acela, care îmi prezintă trei cuvinte, şi acelea atârnate de un PowerPoint»; dar poate că într-o discuţie unu la unu este un om pe care poţi să îl alegi şi ca mentor.“

    Potrivit lui Gînju, toate exerciţiile din cadrul programului Erisma sunt gândite în spirit ludic, apoi, ca urmare a jocurilor, participanţii fac descoperiri legate de zona din care vine pentru ei uşurinţa de exprimare. Un astfel de joc, de pildă, constă în extragerea de bilete care să conţină diverse convenţii, cum ar fi: ”Cine sunt eu prin ochii unui copil?“ sau ”Cine aş fi fost eu dacă alegeam cealaltă cale?“. Un prag important pe care participanţii îl au de trecut în timpul programului este cel al penibilului, pas pe care dacă nu îl fac, nu vor putea să vorbească în public, vor fi rigizi. ”Să treci pragul penibilului înseamnă să te autoapreciezi cu o doză de umor şi autoironie, să îţi dai seama că eşti om, că eşti failibil, să faci un pas la dreapta şi să te uiţi cu amuzament peste umăr la amărâtul care vorbeşte plin de emoţie în faţa celorlalţi.“

    Programul include şi examene, sub forma unor discursuri publice în două instanţe pe scenă: cu voce neamplificată, cu lumină în ochi şi cu un public format din reprezentanţi ai comunităţii de business, foşti absolvenţi. Al doilea tip de public este format din elevi de liceu, care solicită participanţilor la program să discute pe teme de interes pentru ei, precum ”Ce este succesul?“, ”Ce este eşecul?“, ”Care sunt meseriile viitorului?“, ”Cum împacă viaţa de familie cu cea profesională?“ etc. Programul costă 3.600 de euro, iar majoritatea sunt plătite de companiile reprezentate de participanţi. Potrivit Mihaelei Gînju, participanţii vin din toate domeniile şi sunt mai ales în funcţii de conducere: circa 130 dintre ei sunt directori generali, majoritatea manageri din prima linie de conducere, dar există şi un procent de antreprenori.

    ”Ponderea antreprenorilor este mai mică decât a celor din corporaţie, dar eu, fiind antreprenor, pot să îi înţeleg foarte bine: au foarte puţine ore de somn şi când eşti antreprenor ai multe hăţuri de ţinut în mână, aşa că nu mă mir.“ Câte un reprezentant de ONG primeşte la fiecare ediţie câte o bursă de participare la program. Numitorul comun al acestora este că nu au experienţă de scenă, în contextul în care şcoala românească nu se ocupă de acest lucru. ”Nu poţi să fii lider în spatele unui ecran. Nu ajunge să păşeşti tăcut şi meditativ prin firmă.“ Iar dacă lipsa de experienţă scenică se regăseşte la majoritatea participanţilor, Gînju a observat că mulţi dintre ei nu duc lipsă de condei. ”Suntem o generaţie care am citit şi destul de mulţi dintre aceşti oameni de afaceri scriu şi nu se ştie despre ei. Scriu  foarte bine, aşa că sunt surprize extraordinare.“

    în 2011 au creat un al doilea program, ca urmare a unui vis al lui Adrian Stanciu, de a organiza un curs de filosofie pentru lideri. ”Vorbim uşor despre valori şi avem prea puţine lecturi despre acestea, lecturile principale de acest tip sunt de filosofie; or noi suntem jumătate absolvenţi de ASE şi jumătate de inginerie, filosofie n-am făcut“, descrie Gînju programul Emeritus – Conducerea prin valori. ”Cum îmi găsesc rostul pe lumea aceasta, într-un sistem universal?“, una dintre marile întrebări ale vieţii se traduce, potrivit lui Gînju, în principii de viaţă şi într-un tip de comportament autoimpus. ”Facem afirmaţii despre noi de tipul «Eu sunt întotdeauna drept, corect» etc. Subiectul valorilor nu este atât de simplu, de aceea s-au scris atâtea volume pe acest subiect, astfel că am considerat că este important să luăm câte o valoare pe care să discutăm măcar o zi, să avem lecturi preliminare şi să le întoarcem pe toate părţile.“

    Programul acesta se întinde pe durata a 10 săptămâni, în care participanţii alocă discuţiilor tot câte o zi săptămânal. Printre temele discutate se află preocuparea de sine şi modalităţile de a trăi o viaţă împlinită; cum funcţionează valorile în organizaţie (teoria valorilor, cum se nasc valorile şi adevărul, cum coexistă acestea, atunci când ai de făcut alegeri dilematice). ”Dilema vine fiindcă atunci când se bat cele mai bune valori în care crezi, trebuie să alegi principiul prin care să judeci o situaţie.“

    Discută şi despre cunoaştere şi ignoranţă – ce înseamnă a cunoaşte, de câte feluri este cunoaşterea; dar şi un tip de cunoaştere pe care nu o conştientizăm, cunoaşterea care transpare când creăm. ”Când creăm, nu ştim că am fi capabili să creăm, iese creaţia şi ne minunăm de ideea care ne-a venit. Lucrul acesta se întâmplă dacă oamenii care te conduc înţeleg să te conducă într-un spirit în care ţie să îţi vină idei de acestea geniale, fără să ştii de unde îţi vin. De fapt, acesta este fondul creativ care a dus Occidentul mai departe, a făcut cu putinţă progresul; avem idei, dar trebuie să avem şi un mediu creat de oameni, mai ales de şef, care să încurajeze apariţia acestora.“ O altă temă discutată este ”Cine este celălalt?“.

    Pentru acest program se adresează doar consiliilor directoare şi managerilor din prima linie de business, care pot propaga rezultatele în toată compania. De altfel, spune că nu şi-au propus să crească numărul cursanţilor pentru niciunul dintre programe, deoarece vor să rămână la un număr optim prin care să menţină calitatea pregătirii. Antreprenoarea spune însă că lucrează şi la dezvoltarea altor programe, tot în direcţia educaţiei şi dezvoltării profesionale.

  • Cea mai nouă ESCROCHERIE de care toţi ŞOFERII ar trebui să se ferească. Metoda bancota lipită pe parbriz

     Unul dintre ultimele post-uri din feed-ul de FB a fost de pe un site necunoscut dar cu o informaţie preţioasă pentru toţi cei care conducem maşini. Secretele.com scrie de noul tip de ţeapă autentic-românească pe care o poţi lua. E simplă şi eficientă. Pentru cei care o dau. Nu e mult creier la mijloc, ci rapiditate şi eventual forţă fizică dacă se ajunge în punctul ăla. Ideea e să nu vă angajaţi niciodată în aşa ceva pentru nimic în lume. 
     

  • Cea mai nouă ESCROCHERIE de care toţi ŞOFERII ar trebui să se ferească. Metoda bancota lipită pe parbriz

     Unul dintre ultimele post-uri din feed-ul de FB a fost de pe un site necunoscut dar cu o informaţie preţioasă pentru toţi cei care conducem maşini. Secretele.com scrie de noul tip de ţeapă autentic-românească pe care o poţi lua. E simplă şi eficientă. Pentru cei care o dau. Nu e mult creier la mijloc, ci rapiditate şi eventual forţă fizică dacă se ajunge în punctul ăla. Ideea e să nu vă angajaţi niciodată în aşa ceva pentru nimic în lume. 
     

  • Cine vrea să facă un „Las Fierbinţi” despre lumea din multinaţionale?

    Pentru toată lumea, cel mai uşor este să scrii. Până începi să scrii.

    Ţin minte că acum câţiva ani am avut o discuţie cu Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, despre un text, o opinie scrisă pentru Ziarul Financiar. El mi-a spus că s-a chinuit vreo trei zile să scrie o pagină A4 şi atunci a înţeles cât de greu este să scrii.
    Nu este nici cel mai greu, dar nici cel mai uşor lucru să poţi să transpui în cuvinte, propoziţii ceea ce ţi se învârte în cap şi ar putea să constituie subiectul unui articol.

    Când ai o discuţie cu un antreprenor şi încerci să scrii povestea lui, cel mai greu lucru este să găseşti fraza de început şi fraza de final. Pentru că în povestea lui sunt multe fraze de început şi nu ştii care este cea mai importantă. De aceea, poveştile încep cu contradicţii, cu vise care nu s-au realizat sau s-au realizat, cu cuvinte pompoase şi cifre mari.

    Un ziarist de la Business Magazin poate a surprins sau nu povestea unui antreprenor într-un articol. Nu întotdeauna cred/credem că am reuşit să facem cel mai bun articol, să scriem cea mai bună opinie, să descoperim cel mai nou trend sau să urmărim cel mai bine creşterea şi căderea unui antreprenor.

    De foarte multe ori, personajele noastre sau PR-ul lor (coşmarul ziariştilor) cred că articolul ar fi putut să fie scris mai bine, că autorul articolului nu a surprins în profunzime ideile interlocutorului, ci doar pe cele superficiale, care aveau cuvinte mai bombastice, că ziaristul trimis la interviu nu a înţeles nimic etc.

    Cititi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Business Magazin, în anul al 14-lea. Cel mai uşor este să scrii. Până începi să scrii

    Pentru toată lumea, cel mai uşor este să scrii. Până începi să scrii.

    Ţin minte că acum câţiva ani am avut o discuţie cu Dan Şucu, proprietarul Mobexpert, despre un text, o opinie scrisă pentru Ziarul Financiar. El mi-a spus că s-a chinuit vreo trei zile să scrie o pagină A4 şi atunci a înţeles cât de greu este să scrii.
    Nu este nici cel mai greu, dar nici cel mai uşor lucru să poţi să transpui în cuvinte, propoziţii ceea ce ţi se învârte în cap şi ar putea să constituie subiectul unui articol.

    Când ai o discuţie cu un antreprenor şi încerci să scrii povestea lui, cel mai greu lucru este să găseşti fraza de început şi fraza de final. Pentru că în povestea lui sunt multe fraze de început şi nu ştii care este cea mai importantă. De aceea, poveştile încep cu contradicţii, cu vise care nu s-au realizat sau s-au realizat, cu cuvinte pompoase şi cifre mari.

    Un ziarist de la Business Magazin poate a surprins sau nu povestea unui antreprenor într-un articol. Nu întotdeauna cred/credem că am reuşit să facem cel mai bun articol, să scriem cea mai bună opinie, să descoperim cel mai nou trend sau să urmărim cel mai bine creşterea şi căderea unui antreprenor.

    De foarte multe ori, personajele noastre sau PR-ul lor (coşmarul ziariştilor) cred că articolul ar fi putut să fie scris mai bine, că autorul articolului nu a surprins în profunzime ideile interlocutorului, ci doar pe cele superficiale, care aveau cuvinte mai bombastice, că ziaristul trimis la interviu nu a înţeles nimic etc.

    Pentru mine, unele dintre cele mai interesante articole sunt legate de obituary, adică necrologuri. Poveştile scrise despre cei care au murit de către The Economist pe ultima pagină, de Financial Times sau de The Wall Street Journal mi se par fabuloase.

    O „moarte” şi un „război” sunt întotdeauna printre cele mai citite articole. Nu dai greş.

    În Financial Times de weekend, ediţia din 30 septembrie, am citit un necrolog extraordinar despre Lillian Ross, un jurnalist american de la The New Yorker, celebra revistă. Până atunci nu am auzit niciodată de Lillian Ross, care a murit la 99 de ani.

    Am citit cu cea mai mare plăcere sfaturile pe care ea le-a dat jurnaliştilor cu care a lucrat: să fii interesat de subiectul pe care îl scrii, nu de tine, adică să nu te autopromovezi; ascultă cu propriile tale urechi şi nu-ţi încredinţa profesia unui reportofon ca să înregistreze pentru tine interviul; fii responsabil, onest şi cât mai precis; nu-ţi exploata poziţia de reporter pentru a-ţi promova amărăciunea, resentimentele, gelozia şi prejudecăţile; să nu fii răutăcios în articole şi nici cu interlocutorii; nu te implica (emoţional) în poveştile celor cu care discuţi şi despre care scrii.

    În cei 13 ani, şi acum al 14-lea an, Business Magazin a încercat să găsească poveşti interesante, oameni noi despre care să scrie şi tendinţe înainte ca ele să apară la suprafaţă.

    Tot timpul şi cel puţin de două ori pe an ne întrebăm sau ne întreabă Adrian Sârbu, antreprenorul din spatele revistei, care este viitorul revistei Business Magazin şi ce trebuie să scriem în ea astfel încât cei care ne citesc să ne citească în continuare.

    Încă din 2003, proprietarul ne-a „împins“ să facem acest proiect.

    Cum poţi să-i surprinzi astfel încât să citească un articol până la capăt, să-l găsească interesant ca subiect, extraordinar ca scris şi util din perspectiva informaţiilor pentru o conversaţie cu altcineva sau la job, de unde poate să extragă date care să-i susţină activitatea profesională?

    Nu este cel mai uşor lucru să te baţi cu cotidianul ştirilor, mai ales când acestea îţi apar 24 h/24 h pe smartphone. Facebook-ul a mâncat o bună parte din felia noastră, iar smartphone-ul este întotdeauna la îndemână. Cine mai ţine în mână o revistă, cine o mai răsfoieşte? Cum cine? Voi şi noi! Cel mai interesant, cel mai inteligent film din ultimele două decenii este Las Fierbinţi, de la Pro TV. Nu râdeţi! Este un serial extraordinar în primul rând prin inteligenţă, apoi prin umor şi prin actualitatea subiectelor.

    Dacă aş putea, aş face un Las Fierbinţi pentru lumea corporatiştilor, pentru lumea din cadrul multinaţionalelor, pentru lumea urbană care încearcă să fie deasupra vremurilor.

    Întotdeauna Business Magazin a încercat să surprindă această lume urbană care creşte în fiecare zi – fie a antreprenorilor, fie a corporatiştilor, fie a tendinţelor.

    Mi-aş dori să surprindem cât mai bine cu analize economice, cu cifre, cu personaje, cu umor lumea multinaţionalelor, lumea corporatiştilor, adică lumea multora dintre voi.

    Şi pentru că suntem generoşi, mi-aş dori ca voi, cei care vreţi să scrieţi şi puteţi să faceţi acest lucru, să vă scrieţi propria poveste, pe care noi să o publicăm.

    La mulţi ani, Business Magazin! Să ai parte de cititori buni!