Tag: poveste

  • Povestea prietenilor din copilărie care au creat o afacere in şopronul din curtea familiei. Ce au reuşit aceştia să facă a intrat in istorie

    Prieteni din copilărie, William Harley şi Arthur Davidson au dovedit că zicala ”unde-s doi puterea creşte“ este cât se poate de adevărată. Împreună, au fondat una dintre cele mai mari companii de motociclete din lume, Harley-Davidson, care are, anual, o cifră de afaceri de peste zece miliarde de dolari

    William Sylvester Harley s-a născut pe 29 decembrie 1880, în Milwaukee, Wisconsin.

    La 15 ani, Harley a început să muncească în fabrica de biciclete Meiselbach. In timpul colegiului, el a lucrat în biroul unui arhitect şi a fost chelner în frăţia Kappa Sigma.

    În 1907, Harley a obţinut o diplomă în inginerie mecanică la Universitatea din Wisconsin-Madison şi trei ani mai târziu s-a căsătorit cu Anna Jachthuber, cu care a avut doi fii şi o fiică. Printre hobby-urile sale se numărau golful, vânătoarea şi pescuitul.

    Arthur Davidson s-a născut pe 11 februarie 1881, ca fiu al lui William C. Davidson şi al Margaretei Adams McFarlane, şi a mai avut încă patru fraţi. El a avut trei copii: Margaret, Arthur Jr. şi James Davidson. Era cunoscut ca un bun povestitor, iar una din celebrele sale istorisiri, povestea unchiului Honey, este legată chiar de istoria companiei Harley-Davidson.

    Harley şi Davidson au strâns împreună o sumă de câteva sute de dolari, pentru a investi în primul lor proiect. Cineva a furat însă toţi banii din casa lui Davidson, dar unchiul acestuia, care avea o fermă de albine în apropiere, le-a împrumutat celor doi băieţi suma de 500 de dolari, salvând, astfel, soarta companiei. De atunci, cei doi l-au poreclit unchiul Honey (miere). 

    Istoria Harley-Davidson începe în 1901, când Harley, în timp ce lucra ca ucenic proiectant pentru Barth Mfg. Co., a elaborat schiţele unui motor care să poată fi montat pe cadrul unei biciclete obişnuite. |n următorii doi ani, Harley şi prietenul său din copilărie, Arthur Davidson, au lucrat la prima motocicletă, care a fost terminată în 1903, cu ajutorul fratelui lui Arthur, Walter Davidson. La testarea motorului, Harley şi Davidson au înţeles că acesta nu este suficient de puternic pentru a putea urca dealurile din împrejurimi fără a se ajuta de pedale.

    Ei s-au hotărât să înceapă un al doilea proiect, în care au primit ajutorul pionierului motoarelor exterioare Ole Evinrude. Piesele au fost asamblate în şopronul din curtea familiei Davidson şi, pe 8 septembrie 1904, prima motocicletă Harley-Davidson, condusă de Edward Hildebrand, care avea să reprezinte prototipul pentru următoarele modele, lua parte la cursa State Fair Park.

    Anul următor au fost vândute primele trei motociclete Harley-Davidson. |n 1906, Harley şi fraţii Davidson au construit prima fabrică, în Chestnut Street (devenită Juneau Avenue). |n doar un an, producţia a crescut la 150 de exemplare, iar cei doi parteneri au început să vândă motociclete departamentului de poliţie. Tot atunci, cel de-al treilea frate al lui Arthur Davidson, William, s-a alăturat afacerii.

    În 1920, Harley-Davidson devenise cea mai mare fabrică de motociclete din lume. |n 1921, una dintre motocicletele companiei, condusă de Otto Walker, a fost prima din lume care a câştigat o cursă cu o viteză de peste 160 km/oră.
    Cele două războaie mondiale au avut o importanţă deosebită în stabilirea notorietăţii companiei şi în vânzările acesteia, deoarece armata SUA a achiziţionat zeci de mii de motociclete Harley-Davidson pentru a le folosi în război.

    În timpul marii crize economice din perioada interbelică, vânzările companiei au scăzut de la 21.000 de exemplare vândute în 1929 la sub 4.000 în 1933. |n ciuda acestui fapt, compania a lansat o nouă linie în 1934, în stilul Art Deco, cu un nou tip de motor.

    Harley a fost inginer-şef şi trezorier al companiei până la moartea sa, pe 18 septembrie 1943. Davidson a murit pe 30 decembrie 1950, la vârsta de 69 de ani, într-o coliziune dintre două maşini, la câţiva kilometri de casă. |n accident a murit şi soţia sa, Clara. |n prezent, compania îl care ca CEO pe Matt Levatich. Harley-Davidson are o cifră de afaceri de peste 10 miliarde de dolari, în jur de 6.000 de angajaţi şi un profit anual de aproape 700 de milioane de dolari.
     

  • Confesiunile unei angajate Facebook: am avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă din viaţa mea

    Să lucrezi pentru Facebook pare o oportunitate pe care nu trebuie să o ratezi, însă lucrurile nu par a fi chiar aşa, potrivit unei foste angajate Facebook care a spus pentru The Guardian că acolo a avut parte de cea mai toxică experienţă de muncă.

    Sarcina ei în cadrul diviziei de “Trending” era să aleagă ce link-uri să apară în caseta „trending” a Facebook.  „În fiecare zi, analizam sute de subiecte (sau cuvinte cheie), despre care Facebook îmi spunea că sunt în tendinţe pe platformă. Apoi, alegeam o poveste, compuneam un titlu şi un scurt rezumat care apăreau în casetă”, mărturiseşte tânăra.

    Fosta angajată spune că în departamentul în care lucra tronau favoritismul, sexismul şi intimidarea. Mediul de muncă devenise inconfortabil, angajaţii erau nervoşi, deprimaţi şi nu aveau dreptul să îşi exprime opiniile. Părerile femeilor erau ignorate şi nu li se recunoşteau meritele şi competenţa în soluţionarea problemelor, spune fosta angajată. “Am constatat că, atunci când raportam o problemă sau o discrepanţă, raportul meu nu era luat în considerare. Numai că atunci când un bărbat făcea acelaşi lucru compania se mobiliza în a rezolva acele chestiuni. Această ignorare era devastatoare. Am ajuns la un punct în care nici nu mă mai oboseam să raportez probleme”, adaugă ea.

    O femeie a raportat o problemă cu pontarea la locul de muncă, dar supervizorul său a spus că nu este nicio problemă. Săptămâna următoare mai mulţi angajaţi au semnalat faptul că le lipsesc ore din program.

    Afirmaţiile acesteia sunt susţinute şi de faptul că din 2014 până acum, 15 din cei 45-50 de angajaţi ai departamentului Trending şi-au dat demisia, iar zece din 15 au fost femei.

    Salariile pentru asemenea poziţie se învârteau în jurul a 55.000 şi 65.000 de lire pe an

  • Vinurile româneşti vor să cucerească europa

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată, în prezent, piaţa românească a vinului?
    Ionuţ Roman, director relaţii cu clienţii la Selgros: Pentru noi, piaţa de vin este extrem de importantă. În ultimii ani am investit foarte mult în gastronomie, am încercat şi am demonstrat competenţa în aşa ceva. Nu poţi să fii bun în carne, în peşte sau în legume fără să le asociezi cu vinul. Am investit foarte mult în acest domeniu, începând de la traininguri către echipele de vânzare şi până la asocieri şi organizări de festivaluri de vinuri. Noi credem în această piaţă, ţine foarte mult de centrul businessului nostru şi de dezvoltarea pe care a avut-o piaţa în ultimul timp. Cred că atingem în jur de 1.000 de etichete, majoritatea româneşti; vânzările au crescut cu aproximativ 10% faţă de anul precedent şi ponderea este de 95-98% vinuri româneşti. De la noi cumpără şi restaurantele, HoReCa, având o varietate mare de produse, de la vinuri mai ieftine până la unele foarte scumpe.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Progresul este evident şi cine nu recunoaşte lucrul ăsta probabil e rău intenţionat. Dincolo de asta, din nefericire operăm în continuare cu foarte multe aproximări, ştim foarte puţine despre situaţia reală în conjuncţie cu celelalte ţări. Nu avem un proiect pentru următorii 20 de ani, să avem o ţintă pentru a putea avea şi un parcurs. Suntem în situaţia în care figurăm cu o balanţă deficitară import-export, mai mult importăm decât exportăm; mai mult, apar şi anomalii în aceste raportări internaţionale – noi importăm inclusiv din Cehia, conform rapoartelor OIV, ceea ce evident că este o anomalie, dar una care este înregistrată oficial. Pe de altă parte, consumatorii sunt cumva victimele unor mesaje care vin exclusiv din partea producătorilor, şi evident că fiecare are în spate impulsul comercial – şi câteodată involuntar – să vicieze cumva acest mesaj de educare, în sensul în care trage consumatorul către el. Prin urmare, nu e o comunicare absolut obiectivă. În urma Concursului Internaţional de Vinuri Bucureşti (IWCB), ţinut anul acesta la Iaşi, am putut coagula mediul academic şi confirma o afirmaţie făcută tot aici, în această conferinţă, anul trecut, şi anume să ajungem la o fundamentare ştiinţifică legată de faptul că pe acest teritoriu vorbim de o viticultură cu vitis vinifera de 7.000 de ani. Inventarul de specialitate, o serie de dovezi comportamentale stabilite de antropologi, chiar o serie de datări ne arată că vorbim de 7.000 de ani. Prin urmare, pentru prima dată în istoria ţării noastre avem rădăcina brandului viticol al României. Este foarte important. Putem construi un brand viticol şi apoi, eventual, să contribuim la construirea unui brand de ţară prin asta. Oricât de inspirată ar fi o agenţie de publicitate, nu poate face o imagine din nimic; avem o rădăcină, trebuie să o îmbunătăţim, trebuie să vedem ce mai adăugăm, dar de aici pornim. Mă bucur că am putut lansa aici, în premieră, această realizare care s-a făcut fără ajutorul statului.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Din păcate, noi nu avem politici de ţară care să promoveze vinul românesc; fiecare producător, în parte, trebuie să ducă lupte grele, să aloce bugete pentru a încerca să scoată cumva nasul în lume. În ciuda acestui fapt, noi avem vinuri din ce în ce mai competitive, din ce în ce mai valoroase, unele dintre ele chiar pot sta la loc de cinste alături de tradiţionalele şi mult promovatele vinuri franţuzeşti. Piaţa românească s-a elevat, s-a cizelat, pune mult mai multă valoare pe raportul preţ-calitate; piaţa de vin este una zgomotoasă, este înfiorător dacă te trezeşti la raft şi nu ai destule informaţii, dar cu toate astea găsim lucruri foarte bune. Noi, Domeniile Sâmbureşti, suntem o cramă istorică, avem rădăcini de pe vremea lui Mihai Viteazu, avem o istorie lungă în spate, pe care încercăm să o susţinem şi să o promovăm aşa cum putem. Cramele trebuie să se reinventeze, şi cred că multe o fac, dar ar trebui să asculte şi mai mult de specialişti, de oamenii care chiar se implică în mod activ în tot ceea ce înseamnă cultura vinului.

    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Într-un stat în care viticultura şi vinificaţia sunt principalele ramuri ale economiei, e cazul să acordăm o atenţie deosebită promovării acestui sector. În Republica Moldova există Oficiul Naţional al Vinului şi Viei, care e foarte bine văzut la nivel internaţional. Pentru Republica Moldova, România este o piaţă foarte interesantă şi cu tot efortul tindem să ne promovăm aici, chiar dacă nu toate vinăriile reuşesc acest lucru. Gitana este prezentă în România de trei ani, iar succesul acestui brand nu îmi aparţine doar mie, ci şi individualităţii şi calităţii produselor. 80% din producţia noastră e exportată, suntem o ţară mică cu un consum mic.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Am constatat că, în aceşti trei ani de când am investit în Sarica, ne poziţionăm foarte bine în categoria vinurilor rozé, având în fiecare dintre cei trei ani creşteri foarte mari, de peste 100%. Sigur că mi-aş dori ca Sarica Niculiţel să fie cunoscută pentru un singur tip de vin sau pentru un singur soi, să aibă un renume mare din chestia asta. Suntem în căutarea identităţii, dar încep deja să se contureze nişte direcţii. Ce-am învăţat cândva a fost că dacă nu vrei să depui un efort foarte mare şi costuri foarte mari pentru marketing, trebuie să ai calităţi psihosenzoriale ale produsului tău care să fie aliniate cu poziţionarea pe care ţi-o alegi. Sigur, poţi să ai un Trabant, să spui că e un Mercedes şi să bagi foarte mulţi bani în marketing, convingând lumea că e Mercedes. Dincolo de asta, noi vrem să jucăm un rol foarte important pe piaţa de vin din România, prin urmare nu ne permitem să excelăm doar pe un segment extrem de îngust.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este diferenţa dintre vinurile pentru retail şi cele destinate HoReCa? Care variantă e de preferat pentru un producător?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că e un avantaj să ai în restaurante vinuri mai deosebite, vinuri despre care poţi vorbi. În retail trebuie să avem vinuri foarte bune, de o calitate optimă, în aşa fel încât consumatorul să găsească în restaurant ceva exclusivist, greu de înţeles poate ca asociere gastronomică, iar în magazin să fie mulţumit de un vin pe care îl poate asocia seara cu un fel de mâncare. E important să fii prezent pe ambele canale, deoarece prea puţini îşi permit să fie în fiecare seară la restaurant.
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Strategia de promovare depinde foarte mult de obiectivele de business. Într-adevăr, o cramă mică se promovează un pic altfel, o cramă care are 400 de hectare sau mai mult are cu totul alte obiective. Ideea este cum aduci consumatorul să-ţi încerce produsul. Evident, prezenţa trebuie să existe pe toate canalele şi cu sortimente petru HoReCa şi retail. Noi am ales şi mediile de comunicare convenţionale, adică am înţeles că în mainstream nu poţi să ajungi decât printr-o comunicare de masă. Poţi să îi spui omului despre vinul tău, să îi spui o poveste, el ajunge să îl deguste şi eventual îl recomandă mai departe. Alte modalităţi sunt prezenţa la tot felul de evenimente specifice, unde omul se duce decis să deguste un vin bun, să facă o asociere culinară. Acum, fiecare înţelege cum crede să îşi facă promovarea, dar aceasta trebuie să fie onestă şi pe un produs de foarte bună calitate.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Cred că marea provocare pentru viitor ar fi să încercăm să delegăm competenţe, pentru că producătorii au suficient de multe lucruri de făcut. Trebuie să încercăm să anticipăm tiparul de consum şi ocaziile de consum pe care le vor avea tinerii în următorii 5-10 ani. Schimbarea de paradigmă este fantastică, schimbarea de comportament este fantastică, mijloacele cu care ei comunică şi economia de mijloace pe care o fac când comunică nu este specifică generaţiei noastre. Noi suntem pe tiparele de gândire – şi aplicăm în practică aceste tipare – după ceea ce am învăţat; majoritatea cărţilor bune pe care noi le-am citit sunt scrise până în ’65, ca să spun aşa, şi ne apropiem de curente noi de gândire mai mult din curiozitate, nu suntem neapărat dispuşi să le şi aplicăm.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: Cu privire la distincţia dintre HoReCa şi retail, cred că în mare parte aceasta este subiectivă, nu este datorată producătorilor, ci este cumva rezultatul unor opţiuni pe care le fac proprietarii de restaurante. De multe ori, acest lucru are de-a face cu lipsa de competitivitate a acestei pieţe. E clar că dacă vezi un vin cu 30 de lei în raftul unui magazin şi cu 150 de lei pe un meniu de restaurant, consumatorul va avea o reacţie negativă. Sigur, există câteva lucruri obiective cum ar fi condiţiile de păstrare pentru nişte vinuri de top într-un raft de retail, dar în general vinurile, ca şi alte produse, nu stau cu anii pe acele rafturi. Pe măsură ce piaţa va deveni tot mai competitivă pe zona HoReCa, o să vedem o deplasare a acestui trend, urmat de proprietarii de restaurante, de a refuza cu obstinaţie listarea unor produse care se găsesc şi în retail. Nu va dispărea, dar se va diminua în timp această presiune.

    BUSINESS MAGAZIN: Cine îşi poate asuma meritele pentru evoluţia pozitivă în ceea ce priveşte educarea consumatorilor faţă de vin? A dus aceasta la schimbarea obiceiurilor de consum ale românilor?
    Lilia Dulgher, CEO, Gitana Winery: Eu zic că astăzi consumatorul e deschis la ideea de a degusta sau de a descoperi multitudinea de vinuri, de gusturi, şi e bine că nu suntem setaţi să bem doar vin roşu sau alb, ci că suntem orientaţi să asociem gastronomic un vin.
    Ionuţ Roman, director Relaţii cu clienţii, Selgros: În primul rând, românii cumpără vinuri româneşti, ceea ce e foarte bine. În al doilea rând, încep să cumpere calitate, ceea ce e îmbucurător. Noi vindem vinuri de până la aproximativ 2.200 de lei, avem parteneri care cumpără vinuri între 400 şi 800 de lei în mod constant. Comportamentul clienţilor este strâns legat de evoluţia pieţei gastronomice din România, nu se poate diferenţia, şi atunci observăm că pe măsură ce una se dezvoltă, cealaltă o urmează. Da, oamenii plătesc mai mult pentru calitate.

    Marius Iliev, director general, Via Viticola Sarica Niculiţel: De aproximativ 10 ani, industria aceasta a cunoscut nişte transformări importante în ceea ce priveşte tipul de acţionariat – aproape toate companiile sunt private în momentul de faţă. Eforturile pe care le vedeţi la fiecare târg, la fiecare eveniment sunt substanţiale din partea producătorilor, iar asta lasă urme, duce la educarea consumatorului. Pe de altă parte, apare şi o creştere a puterii de cumpărare a consumatorului. Ne amintim poate, din comportamentul nostru, cât de uşor ne vine să plătim o sumă anume pe o sticlă de vin când suntem în străinătate şi cât de greu ne vine să plătim jumătate din acea sumă pe o sticlă de vin de aceeaşi calitate când suntem acasă.

    Cătălin Păduraru, preşedinte, IWCB: Orice observaţie legată de schimbarea de comportament ţine de o evoluţie naturală. Sigur, informaţia a circulat, există internetul, bibliografia de specialitate este din ce în ce mai consistentă, oamenii circulă în toată lumea şi, evident, există o putere mai mare de a alege într-un mod conştient. Dar asta e ceva ce au făcut toate ţările, ceea ce facem noi acum nu este decât să păstrăm decalajul pe care îl avem faţă de celelalte state. Nemulţumirea unora ca mine nu este că nu suntem pe drumul cel bun, ci că trebuie să accelerăm puţin; singura şansă a României este de a comprima nişte paşi. Avem capacitatea să facem salturi, nu ne lipseşte absolut nimic, trebuie doar să învăţăm din nou – nu ştiu unde s-a pierdut asta – să unim energiile astfel încât să putem avea rezultate şi mai bune. Fără a face proces de intenţie vreunui producător, pentru că îi iubesc aproape pe toţi, oricum ar fi, businessul dictează comunicarea. Şi în această idee, onestitatea este până la un anumit punct – nu înseamnă că ascunzi ceva, că spui că e un soi şi de fapt e un alt soi, dar câteodată forţezi către produsul tău. Or, educaţia de bază se face către masă şi un prim pas ar fi ca toată ţara să ştie noile valori ale cramelor româneşti.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cum e perceput vinul „made in RomAnia“?
    Valentina Vesler, director de Comunicare & PR, Valvis Holding: Consumatorul român nu e musai consecvent cu alegerile lui, consumatorul român încearcă. Totul porneşte de la educaţie şi dacă informaţia nu e transmisă aşa cum trebuie şi există acea suspiciune că vinurile sunt făcute din pastile – toate acele legende underground care există – să alegi un vin românesc e o întreagă bătaie de cap. Sunt foarte mulţi oameni implicaţi în educarea consumatorului român, din ce în ce mai mulţi, iar ăsta este un lucru bun. Dar şi acei oameni ar trebui să se armonizeze pe un anume tip de informaţie, veridică şi obiectivă. Ei bine, dacă acea informaţie ar ajunge la consumatorul român, lucrurile s-ar schimba mult mai mult, pentru că există o întreagă iluzie şi o dorinţă să bem vinuri din import, din lumea nouă, iar producătorii români încearcă să se bată cu această mentalitate.

    BUSINESS MAGAZIN: Care este starea actuală a turismului viniviticol în România?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Turiştii vin, de obicei, în locurile care sunt promovate. Nu am văzut niciun fel de promo al României viniviticole, poate mi-a scăpat mie sau poate nu există. Renumele României ca ţară producătoare de vin nu este chiar unul foarte bun. Eu zic că nivelul de civilizaţie al unui popor se vede în modul în care acesta mănâncă şi bea, la toate nivelurile sociale, or acest nivel la care România a ajuns nu este prezentat nicăieri. Cred că această imagine este şi vina noastră, a tuturor; cei care pot să facă ceva în această direcţie o fac şi o fac bine, zic eu, cramele îşi fac singure promovare pe toate căile pe care le au la îndemână. Cred că ar trebui să existe o mai bună promovare a României turistice, poate un canal de televiziune specializat, un canal civilizat care ar transmite acest mesaj mult mai concentrat şi acolo unde trebuie.

    Victor Melian, Chef: Din păcate, turismul viniviticol este o struţo-cămilă în care trebuie să avem o formă de cazare, o formă de transport, în clipa aceea ar trebui să avem şi şosele – pentru cei care au fost prin Europa, turismul viniviticol este foarte complicat. El pare foarte simplu în Italia sau Franţa, unde se face chestia asta de foarte, foarte mult timp şi a ajuns la un nivel de excelenţă. Am avut plăcerea şi bucuria să însoţesc de mai multe ori grupuri organizate de către ambasadele bucureştene, dar eşti limitat din cauza timpului la zonele limitrofe; dacă sari de o zi, deja se complică noţiunile de cazare şi transport. Eu cred că România îşi vinde la fel de prost mănăstirile şi cramele, locurile istorice, cred că e o terra virgina pe care cineva ar putea să o exploateze senzaţional. Cu regret, sunt foarte, foarte puţini turişti, din cauza condiţiilor care sunt, în continuare, improprii. E un citat al lui Gheorghe Dinică, dintr-un film celebru, care mie îmi place foarte mult: „Mâna întinsă care nu spune o poveste nu primeşte nimic“. Degeaba avem crame, vinuri, dacă nu avem povestitorul care să vândă circuitul ăsta, pentru că turismul viniviticol nu are pretenţii enorme de la cazare, este un turism de eveniment, de amintire; poţi să stai seara la o cramă, în faţa focului, să auzi nişte poveşti minunate despre via cu pricina şi eventuale legende locale cu Ilene Cosânzene şi gata, eşti vândut. Asta trebuie să facem, să avem povestea.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: În acest tip de turism nu este vorba doar despre vin, este vorba despre viţă, despre procesul de vinificaţie şi, cel mai important, este vorba despre oamenii din spate şi povestea lor. Este şi motivul pentru care clientul îşi doreşte să aibă o interacţiune personală, emoţională cu acel producător. Este motivul pentru care nu se mulţumeşte doar să citească informaţiile de pe o etichetă, vrea să meargă la faţa locului, să simtă energia respectivă, să aibă o experienţă – despre asta este vorba. În momentul în care acel consumator pleacă, iese pe poarta cramei, el devine un ambasador al vinului şi al producătorului respectiv.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Turiştii care întreabă de vinuri preferă să consume soiurile autohtone, din păcate nu am reuşit să ne păstrăm foarte bine soiurile, nu avem declarate foarte multe. Greşeala mare a producătorilor de vin este că au plantat foarte multe soiuri internaţionale, şi aici e şi problema: turistul care vine la noi în ţară ar vrea să consume un vin care conţine măcar un soi românesc, cupajul respectiv să aibă aşa ceva în compoziţie. Şi noi am făcut aceeaşi greşeală, dar eu, personal, nu m-aş apuca să fac un vin din Cabernet Sauvignon şi să îl dau ca vinul meu emblemă, deşi soiul este foarte frumos şi se vinifică foarte bine, are potenţial bun şi de învechire, dar eu cred că trebuie să stea neapărat lângă nişte soiuri autohtone. E adevărat că nouă, oenologilor, ne-a fost mai uşor să vinificăm soiurile internaţionale, pentru că în regiunile cu tradiţie veche – Franţa, Italia, Spania – sunt şcoli destul de bine specializate pe treaba asta şi atunci s-au făcut foarte, foarte multe cercetări pe acele soiuri. Dar asta nu înseamnă că trebuie să renunţăm la soiurile noastre, cu care putem să avem nişte experienţe şi la care putem încerca, continuu, să îmbunătăţim calitatea. Avem Fetească Albă, Fetească Regală, Fetească Neagră, care este iubită de italieni, chiar s-ar putea cultiva în anumite regiuni din afară.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Fiind foarte aproape de Constanţa, aş putea spune că suntem un oraş sezonier. Am simţit o creştere anul acesta, pentru că şi numărul zborurilor pe aeroportul Mihail Kogălniceanu a crescut. Am avut foarte mulţi estonieni, ştiau că România produce vin şi, oricum, celor care vin la noi la cramă încercăm să le dăm spre degustare soiurile româneşti. Turiştii sunt curioşi şi reacţionează foarte bine la soiurile locale. Avem 17 hectare pe care cultivăm 11 soiuri, e destul de greu să le manageriem.

    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Eu văd România viniviticolă la început, sunt destul de puţine crame deschise. Din punctul nostru de vedere, turismul viticol este la început, dar avem semnale pozitive, sunt foarte mulţi turişti străini şi mai puţini români.

    Alina Iancu, fondatoare, crameromania.ro / revino.ro: Eu aş spune că turismul viticol este unul de business, cele mai multe evenimente pe care le organizez – fie ele degustări de vinuri în Bucureşti sau team buildinguri – sunt pentru companii din România cărora le vin delegaţi străini şi vor să organizeze ceva la crame. Foarte rar organizez grupuri private cu public din România. Pe de altă parte, acest turism nu este dezvoltat pentru că nici cramele nu sunt deschise cu adevărat, nu au răbdarea de a sta jumătate de oră sau o oră să vorbească cu două persoane, şi atunci impun un număr minim de 8-10 persoane. Turismul viticol înseamnă să vinzi vinul de la cramă şi poate să diminuezi alte cheltuieli de marketing prin care te promovezi prin ţară, dar trebuie să investeşti o perioadă mai lungă de timp. O problemă pe care o au cramele este că nu vor să se identifice şi să facă degustările cu produse locale. Cum ar fi să meargă să cumpere 5 kilograme de brânză de la un localnic şi să le vină doar 10 turişti? Nu vor să investească în lucrul acesta, dar dacă nu ne folosim şi de partea de gastronomie, nu putem să evoluăm pe partea de vinuri. Eu am identificat peste 185 de crame cu vin îmbuteliat şi peste 80 dintre ele fac turism viticol, dar zic eu că doar jumătate ştiu să îl facă cu adevărat, să ţină o degustare cum trebuie, să aibă personal specializat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de importantă este dimensiunea turismului viticol pentru imaginea unei crame?
    Cristian Podar, director general, Villa Vinea: Din punct de vedere legislativ, în România producătorii de vin nu pot fi trataţi aşa cum au fost cei din Germania sau Italia, respectiv ca până într-un anumit număr de locuri să nu respectăm întru totul legislaţia restaurantelor. Prin urmare, investiţia pe care trebuie să o facem este foarte mare, şi toţi investitorii în viticultură încearcă, în primul rând, să îşi recupereze banii din principala activitate, adică producţia de vin. Celelalte activităţi, printre care şi turismul viniviticol, sunt lăsate mai la urmă. Îţi trebuie foarte multă răbdare, îţi trebuie oameni cu experienţă, îţi trebuie buni povestitori atunci când primeşti un grup, pentru că nu se poate ca o dată să povestească cineva din magazin şi a doua oară directorul general. În concluzie, ne ajută foarte mult – eu ştiu producători care vând 15-20% din producţie doar prin magazinele proprii datorită turiştilor. Un producător cu 5 hectare îşi poate vinde întreaga producţie dacă are un local micuţ, un restaurant cu câteva mese unde să servească nişte produse; la Villa Vinea vindem cam 30% din producţie prin magazinele proprii.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Noi am încercat să oferim catering doar cu produse locale, dar nu am putut pentru că nu am găsit suficienţi producători care să aibă acele produse cu certificatele de calitate necesare.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Să nu uităm că suntem încă la început cu afacerile din domeniul vinului. Avem 10 ani de zile în care am investit în crame şi poate că mai avem mulţi ani până să ajungem la nivelul celor de afară, chiar dacă am evoluat destul de rapid. E clar că trebuie să ne unim cu mici producători din alte zone, dar să nu uităm că perioada e una scurtă.

    BUSINESS MAGAZIN: Cum arată experienţa ideală a unui turist venit la o cramă?
    Victor Melian, Chef: Să poată să aterizeze la un aeroport civilizat, să se urce într-un autocar civilizat – asta avem –, să circule pe nişte drumuri unde eventual să nu facă o medie de 25 de kilometri pe oră, să ajungă la un loc prietenos, şi asta mi se pare mult mai important decât nivelul de cazare; este vorba de o experienţă, amintirile din momentul vizitei sunt mult mai importante decât patul din cameră. Lumea vrea astăzi experienţe, vrea să audă poveşti. România vrea să aducă turişti din străinătate, dar nu prea înţeleg de ce, pentru că avem 15 milioane de clienţi pe care nu îi bagă nimeni în seamă. Sigur, sunt nişte probleme tehnice incredibile pe zona culinară, trebuie să ai o mie şi una de hârtiuţe pentru nişte kilograme de brânză şi 25 de frigidere; nu cifrele contează, dar toate aceste probleme te costă. Sunt nişte sume pe care nu ţi le poţi permite. În Franţa, omul ţi-a scos o bucată de brânză din frigider, a pus-o pe masă, ai băut două vinuri, asta e toată treaba şi e perfect legal. E bine pentru toată lumea.

    George Cojocaru, oenolog, Casa de Vinuri Ştefăneşti: Legat de potenţialul de învechire a vinului, sunt mai multe elemente de discutat. De regulă, vinurile lansate pe piaţă – ca fiind comerciale – nu au un potenţial foarte lung de învechire. Tehnologia te ajută să faci vinul să fie foarte plăcut atunci când îl lansezi pe piaţă, dar nu te ajută să păstrezi vinul o perioadă foarte lungă. Bogăţia de compuşi dintr-un vin pot să îl facă mai neplăcut, la un moment dat.

    BUSINESS MAGAZIN: Cât de dispuşi sunt românii să îşi diversifice obiceiurile de consum?
    Laurenţiu Achim Avram, preşedinte, Sommelier Federation România: Potenţialul de a încerca lucruri noi vine odată cu nivelul de dorinţă de a te educa, de a te cultiva, de a evolua, or acest lucru e strâns legat de potenţialul financiar pe care îl ai la dispoziţie. Cu cât vinurile sunt mai ieftine, cu atât diferenţele dintre ele sunt mai mici, există practic o uniformizare a gustului. Dacă ai acces doar la aceste vinuri ieftine, interesul pentru lucruri noi scade.

    Roxana Ana, managing director, Amfiteatru Vitis: Un factor în decizia de achiziţionare a unui vin este şi vârsta. Consumatorul care trece de un prag de vârstă, 50 de ani de exemplu, este mult mai rigid în decizie, este un consumator tradiţionalist – maximum două-trei opţiuni sau producători, pentru care optează de-a lungul multor ani. În schimb, generaţia tânără este mult mai flexibilă, mult mai dornică să încerce produse noi, să cunoască producători noi şi nu este la fel de fidelă unui anume brand.

    Anca Maria Vlădoi, marketing manager, Domeniul Vlădoi: Eu cred că se experimentează mai mult pe la târguri, pentru că la un restaurant nu poţi să te duci şi să experimentezi. De obicei, consumatorul alege dintr-un meniu vinul pe care îl ştie sau cel care e recomandat de un ospătar. Noi suntem prezenţi în toată ţara, dar am început să fim susţinuţi de către restaurantele din Constanţa, pentru că e normal ca fiecare turist care vine la mare să vrea să servească şi un vin local.

  • Cum a reuşit un om care a renunţat la tot şi s-a retras în munţi să intre în politică şi să deţină un business de miliarde de dolari

    În 2002, atunci când un post TV religios a anunţat lansarea unui nou program de yoga, Ramdev – la acea vreme un simplu instructor – a participat la o serie de audiţii pentru a obţine postul de prezentator. Nu a fost ales, aşa că a cumpărat 20 de minute de emisie pe un post concurent, aducând audienţe uriaşe şi primind donaţii care să îi acopere toate costurile. După câteva zile, el a fost angajat ca gazdă a unui show matinal.

    Povestea lui este a unui instructor de yoga ajuns superstar cu o avere de miliarde.

    Momentul a fost ideal ales, pentru că în perioada 2001-2017 numărul gospodăriilor din India ce deţineau televizor s-a dublat. Milioane de indieni din clasa mijlocie şi cea de jos, care nu avuseseră timp sau bani să practice yoga, au început să urmărească emisiunea sa.

    În timpul programului, Ramdev a început să vorbească despre bolile din India, argumentând că acestea ar fi generate de produsele străine, pe care le-a numit ”otrăvitoare“; el a promis că va restaura sănătatea oamenilor prin ”ştiinţa tradiţională practicată de strămoşi“. Un stat în care toată lumea practică yoga, spunea el, ar fi un stat lipsit de boli sau păcate. A mers mai departe, transmiţând celor care îl urmăreau că practicarea yoga poate trata cancerul sau SIDA. ”Principalul scop este redarea prestigiului Indiei şi identităţii indiene în jurul lumii“, declara el în 2014. Emisiunea sa a devenit, în doar câţiva ani, una dintre cele mai eficiente metode de promovare din Asia.

    Baba Ramdev a declarat în trecut că priveşte lumea ”ştiinţific, secular şi universal“, dar şi-a exprimat şi convingerea că yoga poate vindeca homosexualitatea sau că oamenii care nu cântă imnul naţional ar trebui decapitaţi. Se promovează prin meciuri televizate de wrestling şi încearcă să blocheze apariţia oricăror materiale care l-ar pune într-o lumină proastă  un bun exemplu fiind cartea ”Godman to Tycoon“, care evidenţia anumite trăsături negative de caracter şi pe care Ramdev a blocat-o în urma unui proces.

    Semnele de întrebare asupra sa au început să apară în 2010, atunci când Ramdev a luat o decizie controversată. |n vreme ce compania sa dezvolta tot mai multe produse, el a ales să îşi încerce norocul în politică.

    Congresul Naţional Indian, partidul ce domina scena politică indiană, era marcat de scandaluri; votanţii aveau nevoie de o faţă nouă, iar profilul lui Ramdev se plia perfect. Prin urmare, fostul instructor de yoga şi-a lansat propriul partid în 2010, promovând o platformă electorală care aducea în discuţie soluţii extreme precum pedeapsa cu moartea pentru actele de corupţie. Alături de activistul Rajuv Dixit, Ramdev a început să câştige simpatia unui număr tot mai mare de alegători; imaginea sa trecea însă pe locul doi, eclipsată de popularitatea de care se bucura Dixit.

    Câteva luni mai târziu, aliatul său se stingea din viaţă la vârsta de 43 de ani; poliţia nu a investigat niciodată cauzele. La jumătatea anului următor, pe 4 iunie 2011, Baba Ramdev a intrat în greva foamei pentru a protesta împotriva corupţiei. Peste 40.000 de oameni au venit să îl vadă, iar guvernul a intervenit în forţă pentru a evita formarea unei mişcări revoluţionare. Lucrurile au degenerat, o persoană fiind ucisă în timpul încăierării, aşa că Ramdev s-a deghizat în haine de femeie pentru a scăpa.

    Imaginea a făcut înconjurul Indiei şi a pus punct carierei sale în politică; Ramdev s-a întors la Patanjali Ayurved, transformând-o într-una dintre cele mai importante companii din India.

    ŞTIINŢĂ TRANSFORMATĂ ÎN PRODUS. Ramdev a spus, în mai multe rânduri, că misiunea sa este de a vinde produse bazate pe ayurveda, o practică indiană străveche. Medicina ayurvedică este unul dintre cele mai vechi sisteme medicale din lume, având originea în India în urmă cu peste 3.000 de ani. Conceptele legate de sănătate sau boli promovează folosirea plantelor, urmarea unor diete speciale sau alte practici speciale. Autorităţile din India precum şi alte instituţii din lumea întreagă susţin cercetările asupra ayurvedei, cu toate că acest sistem nu este considerat a fi unul convenţional. |n România, termenul ayurveda a fost de multe ori înlocuit cu sintagma ”terapie alternativă“.

    Produsele pe care le vinde Ramdev acoperă o gamă uriaşă de nevoi: de la pastă de dinţi sau săpun la produse de curăţat podeaua. Din 2012 până în prezent, cifra de afaceri a Patanjali Ayurved a crescut de 20 de ori, de la 69 de milioane la 1,6 miliarde de dolari. Este compania indiană din sectorul FMCG cu cea mai mare creştere, iar Baba Ramdev e încrezător că va depăşi, în 2019, veniturile unor multinaţionale precum Nestlé sau Unilever.

    Legal, situaţia e una destul de complicată, după cum remarcă cei de la Bloomberg: Patanjali e un brand omniprezent în India şi chiar dacă toată lumea se referă la ”compania lui Ramdev“, acesta nu are niciun rol de conducere. Nu ar avea dreptul moral, ca pustnic, să profite de pe urma unei companii. Patanjali Ayurved îl numeşte un ambasador, iar el declară că averea sa este zero.

    ”Dacă ar trebui să alegi cinci indieni extraordinari, oameni care au schimbat lumea, Ramdev ar fi unul dintre ei“, le-a spus celor de la Bloomberg Chiki Sarkar, director al editurii Juggernaut Books din New Delhi. Cu toate acestea, despre Ramdev se ştiu foarte puţine lucruri; vârsta sa, spre exemplu, nu este cunoscută  mai multe publicaţii au presupus că ar avea în jur de 50 de ani.

    Patanjali Ayurved vrea să deţină un segment cât mai mare şi din vânzările online, trimiţând produsele ”de la Hardiwar la Har Dwar“ (din Hardiwar, oraşul ce găzduieşte sediul principal, la fiecare uşă). Astfel, dincolo de propriul site, Patanjali a început să comercializeze propriile produse prin intermediul unor platforme precum Amazon India, Flipkart, Paytm sau Grofers. ”Credem că parteneriatele cu aceste platforme vor duce produsele noastre la un număr mai mare de oameni, în special în zonele urbane“, a declarat Ramdev celor de la Livemint.com. Iar datele par să îi dea dreptate: un raport realizat de Boston Consulting Group în septembrie estimează că 40% din toate produsele FMCG din India se vor vinde online în 2020, valoarea pieţei ridicându-se la peste 5 miliarde de dolari.

    Creşterea vânzărilor online nu va avea însă un efect negativ asupra canalelor tradiţionale, crede Baba Ramdev, care spune că se va concentra şi pe creşterea canalelor de distribuţie offline. Prin ambele canale, maestrul yoga speră să preia 1 milion de comenzi în fiecare zi. |n prezent, Patanjali îşi comercializează produsele în 5.000 de magazine şi peste 2 milioane de outleturi din India.

    Deşi modelul susţinut de Baba Ramdev implică ideea de a nu lucra cu multinaţionale, acest lucru s-ar putea schimba foarte curând: gigantul Louis Vuitton vrea să intre în acţionariatul Patanjali Ayurved.

    Potrivit celor de la Economic Times, Ravi Thakran, partener în cadrul companiei L Catterton Asia, a declarat că i-ar face plăcere să lucreze alături de Baba Ramdev în condiţiile în care ar găsi un model de business satisfăcător pentru ambele părţi; L Catterton e un fond de investiţii privat, deţinut parţial de LVMH (grupul ce deţine Louis Vuitton). Thakran a declarat pentru cei de la Business Today că ar fi dispus să investească până la 500 de milioane de dolari  jumătate din suma destinată investiţiilor în Asia  având în vedere expansiunea rapidă a companiei conduse de Baba Ramdev.

    Creşterea fenomenală a companiei Patanjali a fost observată, evident, şi de competitorii acesteia. Unul dintre efecte a fost repoziţionarea celor mai multe produse din gama ayurveda, dar niciuna dintre companiile concurente nu pare încă să ameninţe poziţia de forţă pe care se află Patanjali.

    Cele mai recente probleme ale lui Baba Ramdev au început la jumătatea lunii februarie, odată cu lansarea unei emisiuni despre viaţa sa. După ce Discovery Communications India a difuzat primul episod, pe 11 februarie, Ramdev a devenit ţinta atacurilor pe social media.

    Prima parte a seriei prezintă lupta pe care a dus-o tânărul Ramdev în căutarea spiritualităţii şi obstacolele pe care a trebuit să le depăşească. Episodul începe cu momentul în care Ramdev sare peste un cordon de securitate şi atinge statuia zeului Krishna, moment perceput ca un act de sfidare la adresa zeului; maestrul din templu spune că băiatul trebuie pedepsit, aşa că Baba Ramdev e legat de un copac în vreme ce restul celor prezenţi aruncă cu noroi înspre el. Maestrul îi permite în cele din urmă să plece, nu înainte de a-i spune că actul său a adus un blestem asupra celor dragi.

    E de înţeles de ce prima parte din povestea vieţii lui Ramdev nu a fost bine primită, în special de către indienii tradiţionalişti care l-au acuzat pe Ramdev că a exagerat în mod voit întâmplările pentru a atrage simpatia publicului.

    Chiar dacă oamenii de rând încep să îşi piardă încrederea în Baba Ramdev, afacerile par să meargă mai bine ca niciodată. Atât sediul principal al Patanjali Ayurved, cât şi principala unitate de producţie se află în Hardiwar, dar compania mai are o fabrică şi în Nepal; de acolo provin, de altfel, majoritatea plantelor prelucrate.

    HSBC a evaluat compania la 460 de milioane de dolari, iar veniturile în 2017 s-au ridicat la aproape 800 de milioane de dolari. Cel mai impresionant este însă numărul angajaţilor, care se ridică la peste 300.000.
     

  • Povestea agentului FBI care s-a infiltrat in 3 familii mafiote, un cartel mexican si in Mafia Rusa!

    Agentul special Michael McGowan, acum retras din activitate, este cel mai de succes infiltrator din istoria lumii interlope. Acesta a avut o serie incredibila de misiuni reusite, intrand in cele mai selecte cercuri ale mafiei.

    McGowan a reusit sa se infiltreze in 3 familii mafiote La Cosa Nostra, in Mafia Rusa, a facut parte dintr-un cartel de droguri mexican, dintr-o banda de motociclisti si de asemenea s-a imprietenit cu asasini platiti si politicieni corupti.

    Misiunile sale au dus la sute de arestari facute de FBI, peste 1 miliard de dolari si tone de droguri confiscate si multe alte bunuri retinute de guvern. McGowan s-a retras din activitate in 2017 si pregateste lansarea unei carti, dar lucreaza in continuare alaturi de fortele speciale in pregatirea agentilor, scrie sport.ro

  • Răsturnare incredibilă de situaţie în cazul unui om al străzii care a strâns, cu ajutorul unui cuplu, o sumă uriaşă. Ce înşelătorie au pus la cale aceştia

    Un bărbat fără adăpost este bănuit că a conspirat cu un cuplu din New Jersey, punând la cale o poveste incredibilă pentru a strânge 400.000 de dolari prin intermediul unui fond caritabil, GoFundMe. Lucrurile nu au mers însă chiar cum au plănuit cei trei.

    Kate McClure şi prietenul ei, Mark D’Amico, din Bordentown, New Jersey, au ajuns pe prima pagină a ziarelor după ce au creat anul trecut o pagină de strângere de fonduri pentru Johnny Bobbitt. McClure a povestit pe reţelele sociale că într-o noapte, când a rămas fără benzină pe o şosea din Philadelphia, Bobbitt, un om al străzii, a venit în ajutorul ei şi i-a cumpărat, cu ultimii bani – 20 de dolari – o canistră de benzină. Impresionaţi de poveste, peste 14.000 de persoane au donat pe platforma GoFundMe, înfiinţată de McClure şi iubitul acesteia, D’Amico, relatează Daily Mail.

    O reclamaţie obţinută de NBC10 a susţinut însă că trioul a conspirat să inventeze o poveste falsă pentru a strânge bani. După ce campania GoFundMe a devenit virală anul trecut, cei trei au apărut în emisiuni precum Good Morning America şi au realizat împreună o serie de interviuri. Relaţia dintre ei nu a mers însă bine până la final. Când suma strânsă a ajuns la 400.000 de dolari, lucrurile au luat o întorsătură neaşteptată.

    După un timp însă, Bobbitt i-a acuzat pe cei doi că folosesc fondul pentru a-şi finanţa un stil de viaţă luxos şi a spus că majoritatea banilor nu au mers la el, ci au fost folosiţi de aceştia. D’Amico şi McClure au negat în mod repetat orice acuzaţie, spunând că au avut grijă să nu îi dea sume mari lui Bobbitt, deoarece se tem că va cumpăra droguri. Dar Bobbitt i-a dat până la urmă în judecată.

    D’Amico a declarat că Bobbitt a cheltuit 25 000 de dolari în mai puţin de două săptămâni pe droguri, pe lângă plata facturilor restante şi a banilor trimişi familiei sale. Cuplul îi cumpărase lui Bobbitt o rulotă pe care i-au permis să o parcheze pe terenul lor din Florenţa, însă bărbatul a ajuns din nou pe străzi după ce D’Amico i-a spus să părăsească proprietatea.

    Dar, în luna august, un judecător le-a ordonat lui McClure şi lui D’Amico să returneze ceea ce a rămas din numerar. Apoi, o echipă de investigatori a cercetat locuinţa acestora şi, printre alte bunuri, au ridicat un autoturism nou marca BMW.

     

  • Traseul unui fotomodel: de la marile scene de modă ale lumii la îngrijitul oilor la stână

    Heiða Guðný Ásgeirsdóttir s-a născut la o fermă şi a plecat, de tânără, să lucreze ca model.
     
    “Eram un copil slăbuţ, arătam ciudat”, îşi aminteşte femeia. “Într-o bună zi, cineva mi-a spus că aş putea lucra ca model la New York.”
     
    Heiða Guðný Ásgeirsdóttir a lucrat ca model până la 23 de ani, după care s-a întors în provincia natală din sudul Islandei, Ljotarstadir, pentru a lua frâiele fermei deţinută de familia sa.
     
    “Nu poţi să fii fermier dacă nu respecţi natura şi forţele naturii”, spune Ásgeirsdóttir. “Trebuie să înveţi să trăieşti alături de ele.”
     
     
    Ea şi-a făcut un nume în Islanda după ce a luptat împotriva planurilor de construire a unui centrale electrice în apropierea fermei sale.
     
    “Dacă putem convinge femeile, fetele tinere că pot realiza orice, că nu trebuie doar să arate bine tot timpul, o să înţeleagă că pot face, oricând, ceea ce vor”, a mai spus Heiða Guðný Ásgeirsdóttir celor de la BBC. 
  • 5 minuni naturale din România apreciate de o lume întreagă – GALERIE FOTO

    5 Tunelul Iubirii

    O porţiune de cale ferată dintre oraşele Oţelul Roşu şi Caransebeş a devenit o curiozitate pentru vizitatori şi un loc apreciat de către îndrăgostiţi. Pe marginile căii ferate arborii şi vegetaţia din jur s-au unit şi au creat forma perfectă a unui tunel, o boltă de copaci lăsată să crească în voie face din acest loc un peisaj unic în România. Puţini români ştiu să ajungă în acest loc magic, Tunelul Iubirii se află cam la jumătatea distanţei dintre Obreja şi Glimboca şi este deseori asemănat cu Pasajul Iubirii din Ucraina.


    4 Insula Ovidiu

    În apropierea oraşului Ovidiu se află insuliţa omonimă, un spaţiu excelent pentru cei care doresc să se bucure de linişte câteva ore şi să relaxaze într-o zonă prea puţin atinsă de mâna omului. Insula Ovidiu este exemplul perfect al naturii armonioase, dar şi leagănul unei legende unice. Pentru a ajunge pe insulă, trebuie să călătoriţi până la destinaţie cu vaporaşul, dintr-o dată se va dezvălui o oază de verdeaţă de o frumuseţe cum rar aţi mai întâlnit.


    3 Canionul Şapte Scări


    Se află chiar pe Valea Prahovei, dar deşi este localizat într-un loc atât de accesat de către turişti, nu este atât de renumit. Această splendoare naturală se află la o aruncătură de băţ de Predeal şi este format în întregime de apele pârâului Şipoaia. Canionul Şapte Scări se află la o altitudine cuprinsă între 1100-1200 de metri şi este format din şapte chei săpate în calcar, găzduind un număr de şapte cascade. Pentru a admira unicul canion, trebuie să urci şapte rânduri de scări metalice care îşi vor solicita destul de mult efortul fizic.


    2 Lacul Ochiu Beiului

    Se află în Munţii Aninei, iar nuanţa sa de culoarea cerului te îndeamnă să-i afli povestea. Lacul Ochiul Beiului este o structură unică în România, o acumulare de apă cu diametrul de 15 metri, care nu îngheaţă niciodată, nici măcar în timpul iernii. Lacul nu are o adâncime mai mare de 3,6 metri, aşa încât va fi foarte uşor să observi păstrăvii care se plimbă jucăuşi pe fundul apelor. Zona este frumoasă şi plină de mistere, cu o faună unică şi peisaje uimitoare.


    1 Cascada Bigăr

    Podiumul nu poate fi ocupat decât de Cascada Bigăr, una dintre cele mai spectaculoase căderi de apă din Europa şi chiar din lumea întreagă. Această operă de artă sculptată de natură se află pe Cheile râului Miniş şi constiuite împreună cu împrejurimile un orizont unic tot mai apreciat de către turiştii din întreaga lume. Turismul în zonă s-a relansat odată cu anul 2010, atunci când o revistă de specialitate a realizat un album cu locuri deosebite din România în care a fost inclusă şi Casada Bigăr.

  • Cum a reuşit o tânără să deschidă un hotel în Caraibe fără să aibă niciun ban – GALERIE FOTO

    Vi s-a întâmplat vreodată să plecaţi într-o vacanţă şi, odată ajunşi la destinaţie, să vă gândiţi “aş putea să trăiesc aici?” Ei bine, aşa a început povestea unei tinere pe nume Kalisa Martin, iar destinaţia aleasă de ea a fost Jamaica.

    În timpul unei ierni friguroase din New York, Kalisa şi prietenul ei Jeff Belizaire au decis să “fugă” până pe insula din Caraibe. Acesta avea, la momentul respectiv, un job de vis: era director de brand la Tasting Table, o destinaţie digitală pentru gurmanzi. Dar ceva în timpul acelei excursii avea să le schimbe viaţa.
     

    “În timpul acelui week-end prelungit, ne-am imaginat cum ar fi să avem propriul nostru B&B (bed and breakfast – n. red.) şi ne-am dat seama că am putea să îl deschidem chiar acolo”, povesteşte Kalisa Martin. Patru luni mai târziu, ea demisionase şi se afla în drum spre Jamaica alături de Belizaire pentru a pune bazele The Runaway, un B&B care a devenit, între timp, simbolul unui stil de viaţă.

    “Am fugit de vremea rece şi de programul de la 9 la 5 pentru a ne urma visul şi pentru a începe o nouă viaţă”, povesteşte tânăra.

    Nu aveau însă bani pentru a da drumul la afacere, aşa că au pornit o campanie de strângere de fonduri pe Kickstarter; The Runaway a devenit primul B&B construit integral din bani strânşi de pe reţeaua de crowdfunding, 47.000 de dolari.

    “Jamaica este locul meu preferat din întreaga lume”, spune Kalisa Martin. “Este aproape de necrezut că pot să împărtăşesc cu atât de multă lume iubirea mea pentru această insulă.”

  • Povestea celui mai periculos CRIMINAL ÎN SERIE din ultimii 70 de ani. A ucis 100 de oameni, DE PLICTISEALĂ

    Potrivit procurorilor, fostul asistent medical le administra pacienţilor medicamente provocându-le insuficienţă cardiacă sau colaps circulator şi apoi încerca să-i resusciteze, toate acestea pentru a-şi impresiona colegii, sau pentru că era plictisit. Fostul asistent este considerat cel mai periculos criminal în serie de la încheierea celui de-Al doilea Război Mondial. Investigatorii au concluzionat că ar putea exista mai mult de 100 de victime, dar acestea au fost incinerate.
     
    Fostul asistent medical, Niels Högel a recunoscut marţi că a ucis 100 de pacienţi, în prima zi a celui de-al treilea proces deschis împotriva sa în oraşul Oldenburg din Germania, relatează BBC.

    Niels Högel, în vârstă de 41 de ani, a administrat doze fatale de medicamente pacienţilor aflaţi în grija sa în două spitale din nordul Germaniei.

    Conform procurorilor, motivul acestuia era să îşi impresioneze colegii, după ce resuscita pacienţii cărora le provoca stop cardiac. Niels a recunoscut că a săvârşit climele „din plictiseală” şi că le dădea pacienţilor medicamente care le provocau insuficienţă cardiacă sau colaps circulator şi apoi încercarca să-i resusciteze.

    Întrebat la începutul procesului dacă recunoaşte acuzaţiile care îi sunt aduse, acesta a declarat că le admite „mai mult sau mai puţin”. La proces au participat şi rudele victimelor fostului asistent medical: “Am luptat timp de patru ani pentru acest proces şi aşteptăm ca Högel să fie condamnat pentru încă 100 de crime”, a declarat  Marbach, al cărui bunic a fost ucis de Högel.

    În urma primului proces, deschis în anul 2008, acesta a fost condamnat la şapte ani de închisoare după ce i-a injectat medicamente neprescrise unui pacient din oraşul Delmenhorst.