Tag: aniversare

  • La început era cel mai slab angajat al companiei, dar la 24 de ani îşi cumpăra un Ferrari din bonusuri. Care este secretul acestui tânăr

    La aniversarea de 24 de ani, Jacyn Heavens şi-a făcut cadou un Ferrari. Cariera sa ca om de vânzări în domeniul telecom nu a avut, însă, un start uşor, conform unui articol bbc.com. 

    După ce a lucrat o vreme în domeniul asigurărilor, la următorul său job în vânzări lucrurile nu au fost prea roz, povesteşte Jacyn Heavens, care acum are 33 de ani. „A fost perioada de boom în industria telecom, dar degeaba, la mine nu mergea. Nu puteam vinde nimic. Până într-o zi când şeful mi-a spus <<Ieşi afară din birou şi să nu te mai întorci până nu vinzi ceva>>. M-am dus în maşină şi am început să plâng. Mi-am sunat mama şi i-am spus că sunt un om de nimic”, adaugă el.

    Din fericire pentru Jacyn, a decis să nu renunţe, ci să-şi creeze o strategie de succes. În 2004, problema sa era foarte simplă –  încercând să vândă telefoane firmelor, îşi petrecea toată ziua dând telefoane, iar răspunsul era mereu acelaşi –NU. Dar apoi, Jacyn şi-a dat seama că motivul pentru care nimeni nu era interesat era acela că nu le oferea nicio îmbunătăţire a contractelor existente. Aşa că, în loc să încerce să vândă doar telefoane, el le propunea companiilor o împrospătare a contractelor, o îmbunătăţire. În scurt timp, a obţinut o listă lungă de date care trebuiau reînnoite. Mai târziu, suna companiile în momentul în care ştia că se află în căutare de noi terminale, iar încet – încet a  început să valorifice cerere după cerere. „Am fost ultimul, locul 500 din 500 de membri ai personalului de vânzări, apoi, dintr-o dată, am fost pe locul 200, am urcat pe locul 50-a şi în final am ajuns pe primul loc”, povesteşte el.

    Lucra pentru o companie în estul Angliei, la acea vreme, iar la scurt timp a fost recrutat de un concurent al companiei sale, care avea sediul în Londra. Jacyn spune ca planificarea lui meticuloasă a determinat o creştere continuă a cifrelor de vânzări, resprectiv a comisioanelor sale. Iar acestea au crescut atât de mult, încât de ziua lui de 24 de ani s-a simţit „suficient de stabil din punct de vedere financiar” şi şi-a făcut cadou ultimul model de Ferrari.

    Doi ani mai târziu, însă, a decis să renunţe la lumea vânzărilor. „M-am simţit suprasolicitat, aşa că am decis să mă duc înapoi la Norwich şi să mă liniştesc”, spune el. „Am atins apogeul în vânzări, am făcut tot ce am putut face, aşa că m-am gândit să-mi deschid o afacere”. Astăzi el este fondatorul şi directorul executiv al Epos Now, una dintre companiile IT cu cea mai rapidă creştere din Marea Britanie.

  • A transformat 12.000 de dolari într-un milion de dolari. Cum a reuşit să devină milionar la 22 de ani şi ce sfaturi are pentru cei care vor să facă acelaşi lucru

    Când am împlinit 22 de ani şi am terminat facultatea reuşisem să transform cei 12.000 de dolari primiţi la 13 ani de Bar Mitzva într-un milion de dolari, mărturiseşte Timothy Sykes într-un articol pentru Entrepreneur. A reuşit să obţină această performanţă jucând la bursă pe acţiunile de câţiva bani (penny Stock). Acestea sunt ieftine, dar de obicei, acţiunile din tipul “penny stocks” sunt mai volatile şi expuse riscurilor.

    Am făcut multe greşeli, dar am învăţat de fiecare dată. Când am început să fac trading eram doar un puşti care nu ştia ce făcea, m-am împiedicat de multe ori, dar am învăţat de fiecare dată şi pot să împart cu voi cinci sfaturi care sper să vă ajute şi pe voi, mai scrie el.

    1. Du-te unde sunt banii

    Când am început eu bursa era locul unde se făceau banii şi m-am dus în direcţia asta. Acum este social media.

    2. Vârsta este doar un număr

    Nu contează ce vârstă ai. Nu trebuie să ţii cont când oamenii zic că eşti prea tânăr sau prea bătrân. Când eram în primul an de facultate am făcut 100.000 de dolari într-o singură zi. Nu avea nicio legătură cu ce vârsta aveam. Dacă ai abilităţile şi cunoştiinţele necesare atunci vârsta este doar un număr.

    3. Trebuie să fii pregătit

    Trebuie să fii dispus să înveţi să depui efort şi timp. Pentru mine a însemnat să-mi neglijez familia sau prietenii. Voiam să devin expert şi a trebuit să-mi dedic tot timpul către acest scop.

    4. Nu există o balanţă între viaţa personală şi muncă

    Trebuie să te dedici în totalitate muncii tale, dar asta nu înseamnă să te izolezi complet, ci trebuie să fii sigur pe ceea ce vrei şi să nu eziţi. Nu poţi să joci la bursă doar în timpul liber, trebuie să fii implicat 100%

    5. Nu o face doar pentru bani

    Poate părea ciudat acest sfat, venind de la un tip care a făcut primul milion de dolari la 22 de ani, dar dacă eşti motivat doar de bani până la urmă te vei lovi de un tavan. O să-ţi limiteze potenţialul. Gândeşte-te unde poţi ajunge utilizându-ţi abilităţile astfel experienţa va fi una mult mai satisfăcătoare.

  • A transformat 12.000 de dolari într-un milion de dolari. Cum a reuşit să devină milionar la 22 de ani şi ce sfaturi are pentru cei care vor să facă acelaşi lucru

    Când am împlinit 22 de ani şi am terminat facultatea reuşisem să transform cei 12.000 de dolari primiţi la 13 ani de Bar Mitzva într-un milion de dolari, mărturiseşte Timothy Sykes într-un articol pentru Entrepreneur. A reuşit să obţină această performanţă jucând la bursă pe acţiunile de câţiva bani (penny Stock). Acestea sunt ieftine, dar de obicei, acţiunile din tipul “penny stocks” sunt mai volatile şi expuse riscurilor.

    Am făcut multe greşeli, dar am învăţat de fiecare dată. Când am început să fac trading eram doar un puşti care nu ştia ce făcea, m-am împiedicat de multe ori, dar am învăţat de fiecare dată şi pot să împart cu voi cinci sfaturi care sper să vă ajute şi pe voi, mai scrie el.

    1. Du-te unde sunt banii

    Când am început eu bursa era locul unde se făceau banii şi m-am dus în direcţia asta. Acum este social media.

    2. Vârsta este doar un număr

    Nu contează ce vârstă ai. Nu trebuie să ţii cont când oamenii zic că eşti prea tânăr sau prea bătrân. Când eram în primul an de facultate am făcut 100.000 de dolari într-o singură zi. Nu avea nicio legătură cu ce vârsta aveam. Dacă ai abilităţile şi cunoştiinţele necesare atunci vârsta este doar un număr.

    3. Trebuie să fii pregătit

    Trebuie să fii dispus să înveţi să depui efort şi timp. Pentru mine a însemnat să-mi neglijez familia sau prietenii. Voiam să devin expert şi a trebuit să-mi dedic tot timpul către acest scop.

    4. Nu există o balanţă între viaţa personală şi muncă

    Trebuie să te dedici în totalitate muncii tale, dar asta nu înseamnă să te izolezi complet, ci trebuie să fii sigur pe ceea ce vrei şi să nu eziţi. Nu poţi să joci la bursă doar în timpul liber, trebuie să fii implicat 100%

    5. Nu o face doar pentru bani

    Poate părea ciudat acest sfat, venind de la un tip care a făcut primul milion de dolari la 22 de ani, dar dacă eşti motivat doar de bani până la urmă te vei lovi de un tavan. O să-ţi limiteze potenţialul. Gândeşte-te unde poţi ajunge utilizându-ţi abilităţile astfel experienţa va fi una mult mai satisfăcătoare.

  • Guvernul italian oferă 500 de euro fiecărui tânăr care împlineşte 18 ani. Banii trebuie cheltuiţi pe cărţi sau bilete la teatru

    Din 15 septembrie fiecare tânăr care va îndeplini 18 ani va primi un voucher în valoare de 500 de euro care poate fi cheltuit pe cărţi, bilete de concert, bilete la teatru, film sau muzee. În jur de 575.000 de tineri vor beneficia de acest “bonus de cultură” şi va costa guvernul italian 290 de milioane de euro, informeaza The Independent.

    “Iniţiativa le aduce aminte tinerilor cât de important este consumul de cultură şi cât de importantă este cultura pentru fiecare persoană şi societate”, a declarat Tommaso Nannicini, secretar de stat.

    Cei care au îndeplinit 18 ani vor putea beneficia de voucher prin intermediul unei aplicaţii şi poate fi folosită atât la magazine online cât şi la cele tradiţionale.

    Guvernul italian vrea să implementeze o iniţiativă asemănătoare în 2017, oferindu-le profesorilor 500 de euro pentru a cheltui pentru dezvoltarea profesională a acestora. 

  • Bugs Bunny a împlinit 76 de ani. Povestea celui mai iubit iepure animat: “What’s up, Doc? “

    Acum 76 de ani, pe 27 iule 1940, Bugs Bunny, cel mai iubit iepure animat, curtenitor, inteligent şi şarlatan, cel care a devenit cel mai popular personaj de la Warner Bros, şi-a făcut prima apariţia oficială pe marile ecrane, în filmul “A Wild Hare”, relatează cbsnews.com.

    Iepurele excentric şi abil Bugs Bunny le-a eclipsat pe Ciocănitoarea Woody sau pe Daffy Duck. El nu era într-o ureche, era doar aventuros din fire, pur şi simplu n-avea teamă de vânători: astfel l-au imaginat regizorul Tex Avery şi ilustratorul Virgil Ross în “A Wild Hare”. Bugs Bunny, spuneau creatorii lui, trebuie să fie iepure sarcastic, să ronţăie morcovi, egocentric şi înfumurat.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Cum arată sistemul de optimizare fiscală al Imperiului Ikea

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Presa internaţională scrie că Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la pieţele de vechituri, călătoreşte la clasa economică şi conduce un Volvo.

    El s-a retras treptat din compania de familie acum şase ani, pentru a face loc celor trei fii ai săi, Mathias, Peter şi Jonas, întorcându-se într-un final în Suedia în 2014.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum arată sistemul de optimizare fiscală al Imperiului Ikea

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Presa internaţională scrie că Ingvar Kamprad îşi cumpără haine de la pieţele de vechituri, călătoreşte la clasa economică şi conduce un Volvo.

    El s-a retras treptat din compania de familie acum şase ani, pentru a face loc celor trei fii ai săi, Mathias, Peter şi Jonas, întorcându-se într-un final în Suedia în 2014.

    Citiţi continuarea pe www.zf.ro

  • Cum arată impresionantul sistem de optimizare fiscală al companiei celui mai bogat om din Europa

    Acum 73 de ani, pe când avea doar 17 ani, suedezul Ingvar Kamprad punea bazele celei mai cunoscute companii producătoare de mobilă din lume, Ikea. „I” vine de la Ingvar, „K” de la Kamprad, „E” de la denumirea fermei deţinută de familia sa, Elmtaryd, iar „A” vine de la numele orăşelului din Suedia unde a crescut Kamprad, Agunaryd, scrie Fortune.

    În luna martie a acestui an, fondatorul gigantului suedez a împlinit 90 de ani, fiind  cunoscut mai degrabă pentru „zgârcenia” sa, decât pentru longevitate.

    Cum arată impresionantul sistem de optimizare fiscală din spatele Imperiului Ikea

  • Albumul ‘Greatest Hits’ al trupei Queen a devenit cel mai bine vândut album din toate timpurile

    Albumul ‘Greatest Hits’ al trupei Queen a devenit oficial cel mai bine vândut album din toate timpurile din Marea Britanie, depăşind trupe renumite precum Abba, The Beatles şi chiar pe regele muzicii pop, Michael Jackson.

    Potrivit contactmusic.com, revelaţia a fost dezvăluită într-o listă lansată de Official Album Chart (Topul Albumelor Oficiale) din Marea Britanie, cu ocazia aniversării a 60 de ani a topului.

    Citiţi mai multe pe www.mediafax.ro

  • Citez din mine

    „Când vorbesc cu cineva la telefon, cel mai rău mă supără dacă respectivul ţine aparatul pe speaker: mă simt captiv, într-o cutie mică, un pitic neputincios discutând cu un uriaş. Este numai un sentiment personal, nu ştiu dacă în vreun cod al manierelor e prins şi acest aspect, în fond e vorba de o facilitate tehnică pe care o poţi folosi, dar cheful de discuţie îmi dispare rapid şi folosesc primul motiv fezabil pentru a renunţa la conversaţie. În mintea mea miicimea pe care mi-o impune carcasa telefonului este transferată şi problemei mele, aceasta devenind brusc lipsită de importanţă dacă interlocutorul nu este suficient de captivat astfel încât să îşi ridice aparatul la ureche, pentru a mă auzi mai bine.

    În urmă cu vreo şapte luni de zile am iniţiat în revistă un demers care astăzi mi se pare similar chestiei cu telefonul pus pe speaker: o voce subţirică dintr-o cutiuţă aruncată pe un birou răvăşit. Este vorba de un apel către clasa politică, căreia îi ceream să nu rupă echilibrul economiei româneşti, şi enumeram inconsecvenţele primelor şase luni de guvernare în materie de economie.“


    „Când a început, săptămâna trecută, Marele Deranj Naţional Legat de Retragerea Trupelor din Irak primul lucru la care m-am gândit a fost episodul atacului cavaleriei uşoare. În cursul Marelui Deranj extrem de invocată a fost Imaginea României. Şi Angajamentele. Şi s-a spus că cât de mult se strică imaginea României.

    Eu cred că n-am stricat nimic, pentru că nu avem ce strica, nu poţi strica ceva ce nu există.
    Recapitulare: Atacul cavaleriei uşoare este un episod din Războiul Crimeei, în octombrie 1854. O sumă de comandanţi incompetenţi, un ordin greşit transmis şi greşit înţeles şi 670 de oameni au pornit la un galop nebun, o şarjă spre moarte, în bătaia tunurilor inamicului. Un atac ce adună la un loc eroism pur şi zădărnicie, cu totul un distilat fin de fire omenească cântat de lordul Tennyson într-un poem faimos.

    Uite tot aşa şi noi, de ceva vreme, tot galopăm la deal după cum ne ordonă unii sau alţii, urmând vreun ordin ce i se năzare unuia sau altuia. Şi aici nu mă pot abţine să nu-l citez pe Tennyson – «…Tunuri în stânga lor, Tunuri în dreapta lor, Tunuri în faţa lor…» – înţelegeţi orice de aici şi faceţi orice analogie, că oricum nu greşiţi. Şi aşa, între tunuri, şi noi în galop, cu imaginea României, cică, pe post de stindard.
    În primul rând că negativul, în sens fotografic, pe care îl putem defini drept imagine actuală a României nu era o rochiţă imaculată pe care anunţul făcut de liberali a pătat-o iremediabil.“


    „În continuare întrebarea mi se pare îndreptăţită – la ei de ce da şi la noi nu. Că şi la noi aerul şi mâncarea şi vinul şi fetele şi ceva monumente şi pitoresc cât cuprinde…

    Cred că am înţeles asta în ultima încăpere de vizitat a castelului Sant’ Angelo. Este iatacul personal al nu mai ştiu cărui papă, o încăpere în care turistul lipăitor intră, de regulă, obosit, trage o panoramare de trei secunde – «…ceva de pozat? …nişte picturi pe pereţi… a’ sunt tocmai aproape de tavan şi nu se văd prea bine, las’s c-am mai făcut…» şi pleacă. Pe mine m-a oprit muzica care a început să picure brusc dintr-un elegant sistem 5.1 şi vocile. Nu, nu alea din capul meu, ci vocile a doi actori, un băiat şi o fată, care au început să istorisească, puţin cântat şi mult expresiv, povestea dragostei dintre Amor şi Psyche, adică tocmai frescele care împodobeau camera. Pe un ecran, filmări meşteşugite ale frescelor în cauză alternau cu imaginile celor doi povestitori, actori care se bucurau de ceea ce făceau şi o făceau bine şi frumos, muzica aceea suavă curgea în continuare, aşa că m-am aşezat pe canapeaua din mijocul încăperii şi am avut parte de cea mai grozavă jumătate de oră din anul acesta. Nu a avut absolut nici o importanţă faptul că nu înţelegeam decât un cuvânt din o sută, îmi ajungeau imaginile şi vocile celor doi şi faptul că puteam privi şi frescele, live.“


    „Noaptea se întâmplă să fiu CelMaiMareScriitorRomânînViaţă – atunci ideile capătă o lumină specială, aparte, vin mai uşor şi pleacă mai greu, aşa că ai timp să le prinzi pe îndelete şi să le fixezi grijuliu, cu ace cu gămălia frumos colorată, fie pe pagini albe de hârtie, fie pe pagini cu extensia .doc. Câteodată ideile vin în vis şi, ca să nu trăiesc dezamăgirea pe care presupun că a încercat-o marele regizor, prefer să pierd câteva ore din somnul de frumuseţe pentru a definitiva echivalentul poveştii băiatului ce iubea o fată.

    Noaptea poţi fi StăpânulLumii – ce iese pe balcon sau pe prispa casei sau la fereastra de la bucătărie pentru a-şi admira regatul. Liniştea aceea specială ce rămâne după ce supuşii au dat manelele mai încet şi bubuitul de başi din maşini s-a estompat îţi dă un sentiment bun şi te relaxează mai mult decât o oră de somn. Şi mai oferă şi un dram de speranţă. Iar gustul ţigării fumate atunci e cel mai bun, chiar dacă fumatul e plin de pericole.

    Noaptea mai pot fi CelMaiTareDinParcare (sună aiurea, n-am ştiut să spun altfel), în funcţie de jocul de calculator care ajunge să mă pasioneze la un moment dat sau altul. De exemplu acum sunt cel mai bun căpitan de submarin din flota germană din al doilea război mondial, pentru că Silent Hunter III mă acaparează de o bună bucată de vreme; dar am mai fost şi Eliberatorul în saga Gothic sau PurtătorulTuturorSperanţelor în Half Life II.

    Ca să nu mai vorbesc de frumuseţea pe care noaptea o dă muzicii puse în surdină, oricare ar fi aceea: descoperi în chitara lui BB King sau la cea a lui Alvin Lee de la Ten Years After sunete noi, ba chiar şi Rammstein sună mai bine noaptea, dacă se poate aşa ceva, pentru că ei sună bine tot timpul.

    Un singur regret am, acela că m-am dezobişnuit să fiu PlimbăreţulAiureaînSerileCaldeDeVară, de mână cu cineva drag.“


    „Cel mai mare strateg este Dumnezeu. Şi are şi umor. A creat umanitatea şi a pus petrol şi gaze în locuri neprielnice omului, sub gheţuri veşnice, în deşerturi sau pe funduri de oceane. Acum se uită, cu un zâmbet, la felul în care se agită creaţiile sale.“


    „Toamnă. Destul de cald, încă. Pelerinaj la moaştele unui sfânt. Un cordon lat, nesfârşit, de oameni înconjoară dealul Mitropoliei. Îi văd o zi, două, trei, la un moment dat mi se părea că sunt aceiaşi, lipiţi de caldarâm, că nu s-au mişcat deloc. Ce-i mâna să stea aşa, înghesuiţi, apăsaţi nu numai de cele lumeşti ci şi fizic? Nu rezist, într-o seară cobor din tramvai şi mă plimb, agale, cale de-o staţie, de-a lungul mulţimii. Pestriţă, haine de firmă lipite de pulovere second-hand, jachete de motociclist lângă broboade, machiaje pronunţate lângă feţe aspre, nebărbierite. Bătrâni şi tineri, câteva fete «din acelea» şi mulţi prinşi de regulă la capitolul «…şi alţii». Alţii destul de eleganţi şi distanţi încât să pară puţin nefireşti în ambianţa aceea. Priviri nu goale, dar opace, ermetice, cumva umbrite. Toţi respectă cu sfinţenie gardurile metalice înşirate de jandarmi, identific chiar şi un soi de lideri de grup, care ordonă deplasarea anevoioasă. Ici-colo mai este îngăduită câte o ţigară, dar destul de discret, palmată.
    Ce-i mâna? Nu m-am prins, erau prea diverşi ca să-i categoriseşti numai în oameni necăjiţi care stau din cauza vreunei boli sau a unui necaz; unii prea neliniştiţi ca să fie numai credincioşi, alţii cu personalităţi prea evidente, prea laice ca să pară pelerini.
    Şi am intuit că, mai mult decât credinţa, reală sau mimată, ce i-a adunat şi i-a obligat să accepte trecutul osului prin os, la viteză de melc, este dorinţa de a-şi înşela soarta.“


    „…tânăra gânditoare. îi spun aşa pentru că nu-mi place cum sună filosoafă, deşi mi-a oferit un răspuns esenţial şi existenţial. Se afla pe un trotuar desfundat de margine de Bucureşti, cu câteva sacoşe mari într-o mână. Cu mâna cealaltă, de care mai atârna un copilaş de puţini ani, împingea un cărucior rablagit în care se afla un copilaş de puţine luni. Ţipau în gura mare şi unul şi celălalt, căruciorul avansa anevoie şi hurducat, iar sacoşele o încurcau la mers. Eram singuri pe o bucată bună de drum şi inevitabil privirile ni s-au întâlnit. A răspuns uităturii mele curios-miloase cu un zâmbet trist şi mi-a spus, cu un glas limpede şi clar: «…cred că aşa-i şi în iad…». M-am uitat în jur, atent, şi n-am simţit nevoia să o contrazic.“


    „Tramvaiul 7, de 1 Mai, adică aproape gol. Două doamne în vârstă, dar cu aer neaşteptat de sportiv discută peste scaune de câte în lună şi în stele – religie, educaţie, excursii. «…ştii ce-aş face eu dacă aş avea bani?», spune cea mai energică. «O sală cu filme porno! ştii câţi bani se câştigă?! Am văzut eu, în Turcia», continuă ea repede.
    «Ei, da’ poţi?», întreabă cealaltă, cu o aparenţă cumva mai bisericoasă. «…cum să nu poţi, de ce să nu poţi?», ridică tonul prima.
    «Aşa, că nu te lasă», replică bisericoasa, cu năduf.
    «…şi mai sunt şi internetul şi prejudecăţile. Ba şi forfetarul», am adăugat eu în gând, închizând cartea din care încercam, fără succes, să citesc.
    Interesantă situaţie, nu? Şi pur românească, în esenţă: avem dorinţa de a face, îndoiala, întrebările, evaluarea, ba chiar şi concluzia, pusă, desigur, chiar înainte de a începe treaba. Iar cele mai importante segmente ale discuţiei nu sunt cele ce ţin de ideea în sine şi de cine o are, aşa cum greşit şi facil s-ar putea crede, ci părţile cu banii şi cu cei ce te lasă sau nu să faci ceva, la noi.“


    „Închideţi ochii şi repetaţi, în gând, de câteva ori, cuvântul «balastieră». Nu simţiţi deja în nări un iz de râu curgând domol şi umezind malul sălbatec-buruienos? Mocheta sau covorul nu s-au transformat deja într-un covor scrâşnitor de pietriş? Balastiera are ceva primordial, de început de lume. Poate fi şi început de carieră.

    Săptămâna trecută am stat de vorbă cu un om interesant, cândva personaj important, astăzi numai împăcat cu sine şi cu problemele pe care le are. Mi-a plăcut şi am sporovăit vreo trei ceasuri despre o mulţime de lucruri, pentru că ieşirea din viaţa să-i spunem publică nu i-a alterat abordarea pragmatică a vieţii. Printre altele mi-a vândut un pont la care recunosc că nu m-aş fi gândit, sau poate că da, dar după un consum serios de celule herculepoirotiste: vrei să pui de-o afacere înfloritoare, rapid? Fă o balastieră! Pentru că ritmul rapid al construcţiilor din Bucureşti a creat un deficit de banal nisip şi de banal pietriş. Ceva utilaje, ceva basculante, ceva bani, nu puţini pentru un jurnalist ca mine, nu mulţi pentru cineva cu talent pentru afaceri, o bucată de mal de râu, poate ceva relaţii, că deh, trăim unde trăim şi puterea da a ocupa o cincime din piaţă, ce vreţi mai mult? Ziua următoare balastiera mă obseda, ştiţi sentimentul – uite comerţul exterior la şapte luni… balastieră… uite cu desconspirarea… da banca dă oare bani pentru aşa ceva?…uite cu ratingul îmbunătăţit al României… da un excavatorist bun se mai găseşte sau au plecat toţi în Spania? Aşa că am zis să dau un google.ro, să văd ce şi cum.“

    Da, o să văd ce şi cum.