BusinessMagazin

Blog

  • De ce n-am lucra cu picioarele?

    Doua batai scurte din piciorul drept ar putea avea, intr-un viitor nu foarte indepartat, si un alt efect decat acela de a va speria pisica sau, cine stie, subordonatii.

     

    Daca temperamentul dumneavoastra este cumva unul coleric, veti fi de-a dreptul fericit sa „degajati“ din casuta postala, cu o lovitura abila de picior, mesajele e-mail care va scot din sarite. Acest lucru va fi posibil daca una dintre inovatiile Microsoft – o „tastatura“ pentru picioare – va depasi cu succes faza de concept si va ajunge in magazine.

     

    Aceasta este doar una dintre cele 150 de inovatii prezentate, recent, la un eveniment intern al gigantului software – un targ cu circuit inchis al carui scop este acela de a stimula dezbaterile si ideile despre viitorul tehnologiei.

     

    Una dintre vedetele Microsoft TechFest 2006 a fost suita de aplicatii software Step (pas – n.r.) si „picior-pad-ul“ asezat pe podea (un fel de „covoras“ pentru mouse, dar mai mare) si dotat cu sase senzori care, apasati cu pantoful, dicteaza softului sa intreprinda diverse actiuni. Daca ideea de a controla computerul si cu picioarele pare, intr-un fel, amuzanta, cei care au creat suita au construit acest produs cu ganduri serioase, nu doar de dragul de a vedea oameni stand in picioare pe langa birouri pentru a-si administra din varful pantofului e-mail-urile sau colectiile de poze digitale.

     

    Cand au demarat lucrarile la acest proiect, cercetatorii Microsoft au luat in calcul date ingrijoratoare, precum acelea ca intre 17 si 30% dintre utilizatorii de computere se plang de probleme de vedere, dar si de dureri ale spatelui sau ale mainilor din cauza timpului indelungat petrecut pe scaun, in fata monitorului.

     

    Astfel ca ideea de a le permite oamenilor sa realizeze (si) cu picioarele unele dintre activitatile cele mai obisnuite si consumatoare de timp – citirea si filtrarea e-mailurilor sau rasfoirea colectiilor de poze  – a parut nu doar interesanta, ci si benefica pentru sanatatea utilizatorilor de tehnologie. Stergerea unui mail, rasfoirea pozelor sau executarea unor actiuni simple prin apasarea unuia dintre cele sase butoane ale pad-ului de pe podea poate ajuta si persoanele cu handicap sa interactioneze mai usor cu computerul.

     

    Iar alternativa la tastatura si mouse, folosita chiar si pentru o perioada scurta de timp, creeaza perioade de relaxare si are avantajul de pune la treaba si alte grupe de muschi decat cele folosite in mod uzual.

     

    Totul e sa nu ne trezim ca avem reflexul de a sterge un e-mail cu piciorul drept cand suntem la volan in mijlocul unei intersectii aglomerate.

  • In compania blogurilor

    CorporateBlogging.info isi propune sa atace subiectul jurnalelor online care prezinta pozitia, mai mult sau mai putin oficiala, a companiilor. Intrebarea de baza este: de ce s-ar apuca un director executiv sa-i ceara „IT-istului“ sa puna la punct un blog unde sa se poata exprima angajatii?

     

    Motive sunt o multime si diverse, scrie Fredrick Wacka, autorul suedez al site-ului. Am putea incepe enumerarea cu o motivatie „de imagine“. O companie care are blog se poate pozitiona ca „lider de opinie“ in industria in care activeaza, afirma Wacka. Daca nu prin ceea ce spune, atunci macar prin simpla prezenta in blogosfera, avand in vedere ca numarul firmelor din aceasta categorie este inca foarte redus.

     

    Un alt motiv este imbunatatirea serviciului de relatii cu clientii. Daca blogul nu are ca obiectiv principal sa vanda un produs sau un serviciu, el poate servi ca instrument de comunicare mai „umana“ cu clientii – se pot oferi sfaturi despre cum pot fi utilizate mai bine produsele/serviciile companiei si se poate primi feedback.

     

    Nici jurnalistii nu sunt uitati. Blogurile pot deveni un loc de intalnire cu reprezentantii mass-media, care ar aprecia din cand in cand o pauza de la obisnuitul „limbaj corporate“ din comunicatele de presa, pentru o relatie ceva mai directa cu oficialii companiei respective.

     

    Alte obiective care pot fi atinse prin inceperea unui blog de companie: recrutare de personal, testarea unor idei sau produse si chiar aducerea site-ului companiei ceva mai sus in rezultatele motoarelor de cautare, avand in vedere ca Google, de exemplu, gaseste mai usor site-urile care se actualizeaza des si care au multe link-uri catre alte destinatii online (acesta fiind si cazul blogurilor).

     

    Insa, probabil, cel mai mare avantaj pe care il poate avea o companie prin inceperea unui blog este imbunatatirea comunicarii interne, spune autorul site-ului CorporateBlogging.info. Lucru care uneori nu este foarte evident, blogurile nu trebuie sa fie neaparat publice – accesibile oricarei persoane care este conectata la Internet. Ele pot fi concepute astfel incat sa fie accesibile doar din reteaua interna a companiei, evitand astfel riscul legat de instrainarea datelor confidentiale.

     

    Acest risc ar fi si principalul motiv pentru care unii manageri de companie nu vor sa auda de blogurile corporate. Un citat dintr-un comentariu pe aceasta tema, publicat de site-ul MediaJunk.com, i-ar putea linisti pe acesti manageri: „Tehnologia nu este nici rau intentionata, nici stupida. Doar comportamentul uman (inclusiv felul in care este utilizata tehnologia) se poate califica in categorii precum cele de mai sus“.

  • Telenovela in lumea papusilor

    A fost despartirea care a socat milioane de fani. Ea, imaginea perfectiunii in haine roz bombon, cu o duzina de filme sub centura, cateva carti de sfaturi care au devenit bestseller si o linie de accesorii care ii purtau numele. El, tanarul fermecator cu pantaloni scurti, cu abdomen de atlet, zambet ucigator si abilitati sportive in ale tenisului, surfingului si rolelor.

     

    Acum, dupa doi ani de separare care le-a distrus inimile – ideea a fost a ei – Ken si Barbie s-au impacat. Noul look al lui Ken? O transformare, care a fost dezvaluita recent in cadrul unei conferinte la New York – un Ken mai matur, cu pantaloni cargo si care asculta Norah Jones.

     

    Asemeni unui agent disperat care incearca sa reinvie cariera muribunda a unui star de la Hollywood, producatorul Barbie, Mattel, face tot posibilul sa o puna din nou pe picioare. Timp de aproape cincizeci de ani, Barbie s-a aflat in centrul succesului Mattel. Dar acum, tocmai acele calitati care au atras tinerele fete – o imagine nepatata si nici un fel de imbunatatire electronica – le indeparteaza.

     

    Vanzarile au scazut, retailerii reduc locul rezervat in rafturi pentru Barbie, iar sirena blonda se confrunta cu concurenta acerba a unui brand de papusi bosumflate si cu capul mare, produs de MGA Entertainment, o companie privata din Van Nuys, California.

     

    Criza varstei mijlocii prin care trece Barbie are implicatii majore, nu doar pentru Mattel, unde vanzarile ei reprezinta 20% din totalul cifrei de afaceri, dar si pentru intreaga industrie. Barbie fost pentru mult timp cel mai bine vandut brand de jucarii din lume, iar retailerii au dedicat milioane de metri patrati rochiilor de mireasa, cutiutelor pentru pranz sau decapotabilelor care se vand ca accesorii pentru papusa-minune. Incurcatura in care se afla Barbie nu s-a produs chiar peste noapte, ci a fost pregatita pe parcursul anilor de mai multi factori. Produsele electronice pentru cei mici, precum linia Disney de MP3 playere pentru copii de 6 ani lansata in sezonul de sarbatori de anul trecut, au indepartat fetitele de papusi de la varste din ce in ce mai fragede.

     

    Iar din cauza legaturilor stranse dintre Barbie si lumea basmelor – filmele Barbie au aproape intotdeauna la baza un basm – si a costumelor foarte cuminti, papusa a ajuns sa fie privita ca un produs pentru varstele cuprinse intre trei si sase ani, in timp ce fetele mai mari au cautat altceva.

     

    Necazurile Barbie au produs unde de soc in cadrul Mattel, care recent a renuntat la Matthew Bousquette, presedintele responsabil pentru acest brand, si a pus destinul Barbie in mainile lui Neil Friedman si Chuck Scothon, care au condus foarte pro-fitabila marca Fisher-Price.

     

    Compania, care are sediul in El Segundo, California, continua sa fie cel mai mare producator de jucarii din lume. Dar performantele lui Barbie din ultimii doi ani au inceput sa afecteze vanzarile totale in mod semnificativ. „Singurul lucru care reprezinta o problema la Mattel este tocmai acel lucru pe care compania nu si-l poate permite sa fie o problema“, spune Sean McGowan, analist al industriei jucariilor la banca de investitii Harris Nesbitt.

     

    Jim Silver, un alt reputat analist al industriei, spune ca necazurile Barbie au inceput in 1999, odata cu lansarea celebritatilor adolescente precum Britney Spears, ale carei tricouri cu vedere la buric si fuste scurte au fost rapid adoptate de fanele tinere. Astfel, intre posterele cu Britney si papusile Barbie, fetitele le aleg tot mai mult pe primele.

     

    Doi ani mai tarziu, MGA Entertainment a introdus papusile Bratz, care au ajuns pe rafturi purtand tocmai tricouri si fuste scurte si o mare varietate de articole picante care au fost considerate mult timp tabu de producatorii din bransa.

     

    Bratz, care se adreseaza copiilor de peste 7 ani, au dovedit ca fetele mai mari, care incepusera sa se indeparteze de Barbie, pot fi atrase de o papusa, cu conditia ca aceasta sa se incadreze in mixul potrivit dintre moda si atitudine, sustine Silver.

     

    Eforturile initiale ale Mattel de a invinge Bratz au esuat. In 2003, compania a lansat o linie numita Flavas, sase papusi in stilul hip hop, a caror incadrare extrem de urbana a parut sa fie inspirata, criticii au spus chiar imprumutata, de la Bratz. Dar produsul a avut vanzari slabe si Mattel l-a retras intr-un an.

     

    Apoi a aparut My Scene, cu buze exagerate si ochi cu machiaj maroniu, care au evocat din modelele Bratz si au dus la un proces din partea MGA Entertainment, care a acuzat Mattel ca ii copiaza designul. My Scene a avut mai mult succes decat Flavas, dar nu a dat semne ca incetineste evolutia Bratz.  Apoi a aparut drama dintre Ken si Barbie, despre care Mattel a sperat ca va trezi interesul pentru brand.

     

    In februarie 2004, dupa cum stie orice copil de cinci ani, Ken si Barbie s-au despartit. Conform lui Mattel, care spune ca se bazeaza pe raspunsul clientilor pe web site pentru a contura povestea Barbie-Ken, Barbie a fost sedusa de un surfer australian numit Blaine. Ken, cu inima franta, a calatorit in lume pentru a se regasi, oprindu-se in Europa si in Orientul Mijlociu pentru a se instrui in religia budista si catolica, invatand sa gateasca si indepartandu-se incetisor de viata trepidanta de pe plaja. Noul Ken este opera unui stilist al starurilor, Philip Bloch, care i-a imbracat pe Pierce Brosnan, Johnny Depp si Sean Combs.

     

    S-au dus vremurile costumelor de baie demodate ale lui Ken si tricourile plictisitoare. Noua garderoba a lui Ken va include pantaloni cargo, un costum cambrat cu revere si o geaca de motociclist. O revigorare faciala, dupa cum o numeste Mattel – prima prin care a trecut Ken in peste zece ani – i-a dat un nas mai bine definit si o gura mai tandra. „Este un fel de combinatie intre Matthew McConaughey si Orlando Bloom“, a spus recent Block in cadrul unui interviu. Isaac Larian, directorul executiv al companiei mama a Bratz, MGA Entertainment, a numit reuniunea dintre Ken si Barbie „publicitate stupida“.

     

    „Ken nu o va salva pe Barbie“, a adaugat el. Larian, care si-a luat in serios rolul de carcotas si este hotarat sa indrepte criticile asupra rivalului sau mai mare, a declarat chiar intr-un interviu ca Barbie „este oribila. Nu exista detalii; nu este bine executata“. „Este timpul ca Barbie sa se retraga“, spunea el. „Pana si Michael Jordan s-a retras la un moment dat“. Pe de alta parte, executivii de la Mattel atrag atentia ca Barbie ramane cel mai vandut brand din lume – nu numai dintre papusi, ci dintre toate jucariile.

     

    De asemenea, Barbie a ramas papusa de moda numarul unu in 2005. Iar vanzarile filmelor precum „Barbie of Swan Lake“ (2003) sau „Barbie: Fairytopia“ (2005) au urcat pe prima pozitie in topul casetelor video pentru copii.

     

    In fiecare luna, 51 de milioane de fetite viziteaza site-ul web al Barbie, transformanu-l in destinatia online de top a fetelor cu varste cuprinse intre 2 si 11 ani. „Brandul Barbie este infricosator de relevant“, a declarat Chuck Scothon, noul manager general pentru papusi de la Mattel.

     

    Totusi, nu se poate spune acelasi lucru si despre Barbie papusa. Pentru ca Barbie sa aiba succes, spune Scothon, Mattel trebuie sa depaseasca stadiul de jucarie tacuta, care a fost coloana vertebrala a brandului inca de cand Ruth Handler a creat papusa in 1959 (Barbie si Ken poarta numele celor doi copii ai lui Handler).

     

    O papusa care face ceva diferit este Let’s Dance Barbie, o linie care va fi vanduta in magazine din toamna. Modelul foloseste tehnologia radio pentru a imita miscarile fetitei care se joaca cu ea.

     

    Mattel recunoaste ca un Ken imbunatatit, oricat ar fi de fermecator si la moda, si reconcilierea sa cu Barbie, oricat de senzationala, nu sunt solutiile salvatoare. Dar vor oferi milioanelor de fetite care se joaca cu Barbie un nou scenariu dupa care tanjeau.

     

    In final, explica un purtator de cuvant al Mattel, papusile barbat cum este Ken „au fost intotdeauna doar accesorii pentru Barbie“.

     

    Traducere si adaptare de Cristina Marina

  • Papusa care face moda

    Vanzarile Barbie au scazut cu 12,8% in ultimul an, pana la 1,2 miliarde de dolari, in timp ce cifra de afaceri a Mattel s-a majorat doar cu 1,5% la 4,2 miliarde de dolari.

     

    REACTII: Mamele au detestat-o initial pe Barbie, considerand-o mult prea „dezvoltata“ pentru fetitele lor de 4-12 ani.

     

    RECORD: Barbie si-a facut „intrarea“ la Targul American de Jucarii de la New York din 1959. In primul an pe piata a inregistrat vanzari record: 351.000 de papusi, la un pret de doi dolari bucata.

  • Viitorul care s-a petrecut deja

    Parinte al notiunii moderne de management, Peter Ferdinand Drucker face parte din acea rara categorie de autori al caror nume nu mai apare pe coperta separat de titlul cartii. El este in titlu. Aceasta e si situatia volumului „Peter Drucker on the Profession of Management“.

     

    Peter Drucker (n. 1909, la Viena) s-a stins din viata anul trecut, in noiembrie. In cei 96 de ani pe care i-a trait atat de rodnic, a scris 31 de carti, a fost consultant pe probleme de business pentru numeroase companii importante, editorialist la The Wall Street Journal, colaborator asiduu la Harvard Business Review, profesor de management la Universitatea din New York si, in ultima perioada a vietii, la Universitatea din Claremont, California.

     

    Prima sa carte de impact, datand din 1940, este rezultatul unui „political audit“ pe care i l-a comandat Donaldson Brown, vicepresedintele companiei General Motors. Volumul, intitulat „The Concept of Corporation“, este rezultatul unei investigatii „la fata locului“, operata cu lentile sociologice si care coaguleaza o idee astazi banala, dar care atunci a facut epoca: intreprinderea de mari dimensiuni devenise cea mai importanta institutie a societatii industriale.

     

    Explicand, accesibil, felul in care aceste institutii functioneaza, dar si care sunt prejudecatile cele mai nocive cu care se confrunta gestionarea lor, Drucker nu doar a popularizat structura multidivizionara a GM, ci a si starnit polemici aprinse, a incitat autori diversi sa-i dea replica in articole sau carti si, inainte de orice, a delimitat problematica activitatii de management si rolul ei in societatea moderna, sugerand ca cele trei sarcini majore ale unei companii sunt: crearea de profit, satisfacerea angajatilor si responsabilitatea sociala. Idei care, asa cum am mai spus, par a tine astazi de locul comun.

     

    Drucker a fost intotdeauna insa cu un pas inaintea vremii sale, iar previziunile sale (cu exceptia, poate, a celebrei morti a „omului economic“) s-au adeverit matematic. Constituita ca o culegere din cele mai bune si mai relevante astazi studii ale autorului, cartea de fata este ia in  doua sectiuni: prima este dedicata activitatii de baza a managerilor („Raspunderile managerului“), iar cea de-a doua, intitulata „Lumea directorului“, trateaza problemele speciale ale managementului intr-o economie bazata pe cunoastere.

     

    In chip de cadru, nu doar decorativ ci si esential pentru intelegerea anvergurii ganditorului, un interviu final pe tema „Directorului epocii postcapitaliste“ si o prefata care puncteaza, ca intr-un testament vizionar, problemele cu care se va confrunta societatea umana in urmatoarele decenii: „Viitorul care s-a petrecut deja“. Ideea sa, aparent prezumptioasa, este ca evenimentele care vor produce mutatii au avut deja loc, iar noua nu ne ramane decat sa le identificam efectele.

     

    Peter Drucker, Despre profesia de manager,

    Editura Meteor Press, Bucuresti, 2006

  • NOUTATI

    Odioasa familie

     

    Ironia, calificata la modul simplificat drept arta de a spune ceva cand de fapt vrei sa semnifici altceva, este moneda curenta in aceasta colectie a editurii Nemira.

     

    „Poti sa nu ai un copil pefect“ sau „Poti sa nu ai o familie perfecta“ nu sunt altceva decat niste manuale simpatice dedicate exact modului in care ar trebui sa-ti cresti copilul sau in care sa-ti edifici relatiile familiale. Si asta nu oricum, ci excluzand din start comandamentele puritane, de inalta si desueta moralitate sau aspiratiile spre niste modele ideale.

     

    Cu alte cuvinte, te poti simti minunat in sanul familiei, poti trai intr-o veritabila stare paradisiaca, admitand ca Paradisul arata nu asa cum l-au pictat altii, ci asa cum ti-l imaginezi tu insuti/insati.

     

    Cele cateva capitole ale cartii sunt dedicate unor chei de bolta din arhitectura familiei si sunt urmate de o culegere de aforisme dedicate subiectului.

     

    Libby Purves, Poti sa nu ai o familie perfecta,

    Editura Nemira, Bucuresti, 2005

     

     

    Arta albastra

     

    Cele doua datorii pe care Rabo Karabekian simte ca le-a avut fata de viata au fost pictura si lupta impotriva dusmanilor tarii sale de adoptie (Rabo este armean emigrat in SUA), in timpul celui de-al doilea razboi mondial.

     

    Cartea de fata, o metafictiune, este aparent povestea autobiografica a armeanului, care porneste sa  istoriseasca, intr-un registru narativ care balanseaza intre amaraciune si umor, intreg trecutul sau plin de drame (parintii i-au fost masacrati de turci), de bizare esecuri (toate tablourile sale s-au deteriorat deoarece artistul a ales sa le picteze cu o substanta numita Sateen Dura Luxe) sau de despartiri inexplicabile.

     

    Un bun prilej pentru Vonnegut sa picteze, el insusi, o satira vitriolanta a mediilor artistice americane, a snobismului si nebuniei lor fara pereche.

     

    Kurt Vonnegut, Barba Albastra,

    Editura Polirom, Iasi, 2006

  • Good luck, Mr. Clooney!

    Cu 17 premii la diferite festivaluri internationale si sase nominalizari la Oscar, cel de-al doilea film regizat de George Clooney, „Good Night and Good Luck“, este un omagiu adus jurnalistului si prezentatorului CBS Edward R. Murrow, poate cel mai fervent oponent al infamei Comisii pentru cercetarea activitatilor antiamericane a senatorului Joseph McCarthy.

     

    Inceputul anilor ‘50. America era cuprinsa de paranoia tradarii din interior si a spionajului prosovietic, iar Mccarthyismul avea sa intre in istoria politologiei ca echivalent al unei vanatori de vrajitoare a secolului XX. Fara sa demaste un singur spion in intreaga sa cariera, McCarthy a reusit in schimb sa declanseze o adevarata isterie in masa prin denunturile sale. O isterie alimentata de audieri televizate care au culminat cu condamnarea unor persoane a caror apartenenta la Partidul Comunist nu putea fi realmente demonstrata. Totul intr-un spectacol la care publicul privea, aparent, fara nici o reactie.

     

    „Trei sferturi din tara considera ca McCarthy greseste, dar nu stiau ca sunt atat de multi“, declara la un moment dat Clooney. „Aveau cu totii impresia ca sunt singuri impotriva tuturor si, cand Murrow a luat pozitie impotriva lui McCarthy, bulgarele de zapada nu a mai putut fi oprit.“ O poveste extrem de interesanta pentru Clooney, el insusi fiul unui prezentator de stiri, Nick Clooney, si jurnalist inainte de a deveni vedeta serialului „Spitalul de urgenta“.

     

    Cu un buget minuscul (putin peste sapte milioane de dolari), „Good Night and Good Luck“ a strans peste 30 de milioane de dolari numai in SUA. „Scopul meu nu a fost sa raspund la intrebari, ci sa ridic intrebari despre teama care ne erodeaza libertatile civile. Si am considerat mai nimerit sa folosesc un context istoric decat sa incerc sa predic in vant. Cred ca e o poveste extraordinara care vine la momentul potrivit.“

     

    Cu un David Strathairn in rolul principal, atat de convingator incat generatiile mai varstnice spun ca seamana ca doua picaturi de apa cu Murrow, si cu imagini de arhiva ale discursurilor senatorului McCarthy (folosite pe motiv ca „jocul unui actor, oricat de bun, n-ar fi fost verosimil in comparatie cu originalul“), regizorul creeaza un dialog extrem de real. Un lucru e sigur: filmul a fost considerat de presa de peste ocean drept unul din cele mai pline de patriotism ale tuturor timpurilor. Chiar daca nu a castigat nici un Oscar si nu trezeste interesul generatiei obsedate de entertainment, „Good Night and Good Luck“ e un film care nu trebuie ratat de cinefilii care se respecta. Noapte buna, si noroc!     

     

     

    GOOD NIGHT AND GOOD LUCK/NOAPTE BUNA SI NOROC

    R: GEORGE CLOONEY CU: DAVID STRATHAIRN, GEORGE CLOONEY, FRANK LANGELLA, ROBERT DOWNEY JR., JEFF DANIELS

    DIN 10 MARTIE

  • Simfonie pentru pian si… bata

    Daca pana acum am vazut doar filme americane facute dupa originale europene, se pare ca vremurile se schimba. Un bun exemplu este noul film al francezului Jacques Audiard, „De battre mon coeur s’est arreté“.

     

    Daca originalul, „Fingers“, regizat de James Toback si cu Harvey Keitel in rolul principal, era plasat intr-un New York la cheremul mafiotilor italieni, Audiard schimba putin contextul: Thomas Seyr (Duris) este un agent imobiliar la limita legalitatii. El nu ezita sa dea drumul la sobolani in blocuri, sa taie apa calda, ba chiar sa foloseasca bata de baseball pentru a convinge locatarii unui imobil sa „o stearga“, pentru a prelua cladirea. Dar mai mult decat atat, Thomas mosteneste talentul mamei sale, o pianista celebra. Intalnirea intamplatoare cu un impresar artistic (Sandy Whitelaw) il face pe Thomas sa-si reconsidere destinul si sa aleaga drumul pe care vrea sa-l urmeze in viata: pe cel al tatalui sau, guvernat de legea talionului si violenta, sau pe cel al mamei sale, protejat de pian si muzica lui Bach. Practic, filmul este un „one man show“ Romain Duris, al carui personaj jongleaza pe muchie de cutit intre violenta raufacatorului si sensibilitatea neexprimata a muzicianului. Cu un premiu BAFTA pentru cel mai bun film strain, un Urs de argint pentru coloana sonora si opt premii Cesar, „De battre mon coeur s’est arreté“ este cel mai titrat film francez al anului trecut. 

     

    DE BATTRE MON COEUR S’EST ARRET…/SI INIMA MI SE OPRI IN LOC

    R: JACQUES AUDIARD CU: ROMAIN DURIS, NIELS ARESTRUP, LIN DAN PHAM, EMMANUELLE DEVOS, SANDY WHITELAW; DIN 10 MARTIE

  • ALGORITMUL DE BAZA

    De regula, procesul de integrare postfuziune sau postachizitie dureaza 1-4 ani. Managerii de resurse umane spun ca nu au observat un „moment zero“ in care problema integrarii sa dispara de pe agenda companiei, fiind vorba despre un fenomen progresiv. Dar exista cativa indicatori ai finalizarii integrarii:

    • Angajatii nu se mai exprima cu „la noi“, „la voi“ si „inainte“ – spune Ruxandra Stoian de la PwC, care a constatat ca, in general, acest lucru nu se petrece mai repede de doi ani de la momentul fuziunii.
    • Managerul HR poate spune de cati oameni are nevoie in urmatorul an, cu ce competente si unde ii va gasi.
    • La finalul anului exista un plan de training detaliat, furnizori contractati si angajatii programati deja la cursuri.
    • Exista toate sistemele si instrumentele necesare, iar acestea functioneaza.

  • GRESELI FRECVENTE

    Problema resurselor umane este ultima din lungul sir al celor luate in calcul de managerii generali, absorbiti de regula de aspectele legale, financiare si administrative ale fuziunii/achizitiei in care sunt implicati.

     

    PASIVITATE: Unii manageri generali prefera sa adopte o atitudine pasiva si sa astepte sa se intample „ceva“.

     

    „SOLIDARITATE“: Altii au falsa impresie ca a comunica inseamna a critica impreuna cu subalternii, „pe la colturi“, schimbarile inerente unei achizitii/fuziuni.

     

    SINTEZA: Multi manageri provenind din organizatia preluatoare vor sa impuna organizatiei preluate propria cultura, fara discernamant. De regula, o integrare de succes se face prin preluarea partilor bune din ambele companii.

     

    CONCEDIERI: In cazul unor restructurari masive desfasurate intr-un interval scurt, cei ramasi in companii isi pot pierde motivatia si respectul fata de acestea.

     

    OPACITATE: Lipsa comunicarii si a transparentei este una dintre cele mai grave probleme cu care se poate confrunta o companie recent preluata.

     

    DELEGARE TOTALA: Multi manageri generali isi uita atributiile de lideri si lasa integrarea exclusiv in responsabilitatea managerului de resurse umane. Or, pe timp de fuziune sau achizitie, leadership-ul companiei este mai important decat in conditii normale, explica Adrian Stanciu de la Ascendis.