In afara de celebra gluma cu pacientul stabilizat, dar care nu
s-a sculat inca din pat, Jeffrey Franks a mai facut una, la aceeasi
intalnire din ianuarie cu sindicatele si patronatele. Ea a parut
insa atat de ermetica, incat numai unul dintre patronii prezenti a
zis ca a inteles-o: cea cu pozele simbolice – in prima aparea un
mineralier rasturnat, a doua cu un mineralier ruginit, dar inca in
functiune si a treia cu o salupa ultraperformanta, dar foarte mica.
Prima voia sa fie economia Romaniei acum doi ani, a doua – cea de
acum, iar a treia – economia romaneasca a viitorului. Gluma, a
povestit acelasi patron, n-a fost gustata de sindicalistii
prezenti, care a comentat ca nu vom mai incapea toti intr-o salupa
atat de mica.
Mineralierul a devenit apoi, in talmacirea ambasadorului Mark
Gitenstein, un Titanic pe care navigatorii isi rearanjeaza
sezlongurile – in cazul citat de el, in loc ca statul sa
privatizeze total sau partial companiile din energie, un sector
care are nevoie de investitii de 10 miliarde de dolari, vrea sa
rearanjeze peisajul, creand cei doi campioni energetici, Electra si
Hidroenergetica. Remarca lui Gitenstein venea la scurta vreme dupa
ce FMI ceruse (iar Guvernul isi asumase) liberalizarea preturilor
la gazelor si a energiei, ceea ce le-a prilejuit reprezentantilor
Asociatiei Oamenilor de Afaceri din Romania sa protesteze contra
imixtiunii FMI in politicile statului roman si sa spuna ca Romania
are un grad suficient de deschidere a pietei energiei. I-a
contrazis insa, mai nou, Comisia Europeana, care a cerut Romaniei
oficial, saptamana trecuta, sa liberalizeze preturile la
energie.
Ce au comun toate acestea? Un singur lucru, dar decisiv:
politica fiscala a statului. Pe de o parte e vorba de capacitatea
statului de a-si finanta cheltuielile, in conditiile in care
resursele atrase la buget, venituri fiscale si nefiscale, au ramas
cu cea mai mica pondere in PIB din UE, conform datelor prezentate
de Consiliul Fiscal (32,4% in 2009), iar ponderea in total a
veniturilor fiscale (impozite si contributii sociale) era tot in
2009 cu 12% mai mica decat media UE, respectiv 27,1%, situand
Romania pe penultimul loc din UE. De cealalta parte e vorba de
cheltuieli, care sunt nu numai dezechilibrate (ponderea
cheltuieilor sociale in totalul veniturilor, de 33% in 2009, situa
Romania exact dupa tarile PIGS – Grecia, Irlanda, Spania si
Portugalia; in 2010, ponderea a coborat totusi la 28%), dar si
ineficiente: desi Romania a avut in perioada 2006-2009 cea mai mare
alocare pentru investitii publice din UE, ca procent din PIB si din
veniturile bugetare, calitatea infrastructurii, reflectata in
perceptia investitorilor si in clasamente receptate de ei, de genul
World Competitiveness Report, a ramas inferioara celei din tari
unde s-a cheltuit mai putin, precum Polonia, Ungaria si
Bulgaria.
“In plus, lipseste prioritizarea si lipseste coerenta
investitiilor publice, pentru ca acestea sunt foarte fragmentate in
functie de ciclurile politice. Ar fi excelent daca un proiect ar
putea depasi un ciclu politic”, comenteaza Ionut Dumitru,
presedintele Consiliului Fiscal.
O parte de vina pentru veniturile insuficiente la buget o poarta
contribuabilii care fac evaziune fiscala, neprinsi de stat pentru
ca sistemul de colectare e inca slab, precum si scutirile si
exceptarile care priveaza statul de venituri realizabile. Ionut
Dumitru sugera la un moment dat, in acest din urma sens, ca statul
si-ar putea mari veniturile din impozitele pe stocul de capital (pe
avere), din aplicarea unor taxe de mediu sau din redevente mai mari
percepute companiilor energetice, insa deocamdata subiectul
relatiei cu acestea din urma ramane tabu pentru Guvern, care nu mai
vrea nici macar sa comenteze, de pilda, majorarile de preturi la
benzina.
Cealalta parte de vina pentru veniturile mici apartine insa
companiilor de stat, a caror ineficienta face obiectul criticilor
insistente ale FMI inca din anii ’90. Statistica nu lasa loc de
dubii: la sfarsitul lui 2009 erau 722 de companii cu capital
majoritar de stat, care contribuiau doar cu 6% la cifra de afaceri
totala din economie, dar platile restante acumulate de ele, in
special fata de buget, insemnau 27,1% din totalul arieratelor din
economie. Tot companiile de stat au ramas si cei mai mari datornici
la bugetele de asigurari sociale, totalul datoriilor restante catre
bugetul general consolidat insumand peste 2% din PIB in iunie 2010.
In top cinci – aceiasi de pe lista de supraveghere speciala a FMI:
CFR, Compania Nationala a Huilei, Termoelectrica, Oltchim si
CNADR.
Pierderile si arieratele companiilor unde statul e actionar
majoritar reprezinta “un risc potential pe termen mediu la adresa
sustenabilitatii fiscal-bugetare”, apreciaza Ionut Dumitru, pentru
ca preseaza asupra bugetului: pierderile lor au fost principala
cauza pentru care in 2009, deficitul bugetar dupa standarde
europene a fost revizuit de la 8,3% la 8,6% si pentru care, mai
nou, UE a cerut Romaniei sa se alinieze acestor standarde atunci
cand raporteaza deficitul bugetar. Or, daca indisciplina financiara
din companii duce deficitul peste tintele convenite cu FMI si UE –
4,4% in acest an si 3% din PIB la anul – atunci statul va avea o
problema cu finantarea pe credit. “Deficitul nu trebuie sa ajunga
la 3% fiindca asa vrem noi, ci fiindca altfel nu te mai poti
finanta de pe pietele externe”, spune Ionut Dumitru. Sau, in
termenii lui Jeffrey Franks, Romania nu e SUA sau Germania, ca
sa-si permita luxul sa creasca deficitele ca sa stimuleze economia,
fiindca investitorii nu stau la coada ca sa cumpere obligatiuni
romanesti, cu rating slab, ci obligatiuni americane.
Toate cele de mai sus explica foarte clar rezistenta din mediul
politic si din opinia publica la ceea ce i se cere Romaniei:
privatizarile sau lichidarile de companii inseamna someri in plus,
liberalizarile de preturi inseamna scumpirea cosului zilnic,
reducerea cheltuielilor sociale inseamna saracirea sau emigrarea
multora, iar cresterea eficientei investitiilor publice se traduce
prin scaderea accesului la bani al clientelei partidelor.
Presedintele Consiliului Fiscal nu e, deci, din cale-afara de
optimist cand spune ca reducerea la 3% a deficitului in 2012 i se
pare un obiectiv “provocator” sau “foarte ambitios”. Optimist se
arata, in schimb, ministrul muncii, Ioan Botis, care a folosit (si
el) metafora Titanicului pentru economie, afirmand fara ironie ca
datoria Guvernului e “sa-si gaseasca regimul cel mai bun de
inaintare” si ca “Titanicul va ajunge cu siguranta la
destinatie”.
