BusinessMagazin

Blog

  • Mitul IT-istului roman

    Softistul roman este cel mai inteligent, cel mai creativ, cel mai productiv. E un mit sau un adevar? Raspunsul suna mai degraba a banc: este destept – dar nu neaparat „cel mai cel“ -, este si productiv, dar numai atunci cand nu este dezorganizat. Cel putin astfel s-a conturat „codul sursa“ al programatorului autohton, in urma discutiilor purtate la o noua editie a Club BUSINESS, desfasurata saptamana trecuta la hotelul Golden Tulip Times.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Mai sta in picioare mitul programatorului roman, mult mai inteligent decat altii? Sau este vorba doar de un avantaj competitiv prin costul mai redus al fortei de munca?

     

    AUREL NETIN: Nu cred ca am pierdut avantajul competitiv, chiar daca costul fortei de munca a crescut. Sunt companii care vin – nu numai la minister – pentru ca doresc sa investeasca in Romania si spun ca-i intereseaza tocmai forta de munca calificata. Ce-i drept, se face mult outsourcing, dar daca vrem sa ramanem un jucator important in piata, eu sunt adeptul investitiei in cercetare, dezvoltare si in proiecte romanesti pe care sa le putem exporta sub brand romanesc. Eu cred ca va fi de munca pentru programatorii din Romania, dar cei disponibili vor fi din ce in ce mai putini in viitorul apropiat.

     

    BUSINESS MAGAZIN: De ce?

     

    AUREL NETIN: Nu exista o coordonare la nivel institutional, astfel incat atat timp cat exista cerere pe piata la nivel de programatori, sa producem mai multi. A scazut si nivelul de pregatire al studentilor, multi nu mai termina la fel de bine pregatiti, multi lucreaza din timpul facultatii. Termina 5.000, in medie, pe an si cererea este foarte mare. Se estimeaza ca ar fi 60.000 de specialisti in industria de software si servicii.

     

    LUCIAN BUTNARU: Din punct de vedere al densitatii de programatori, raportata la populatie, Romania este pe locul 1 in lume. OK, India are un miliard de locuitori, or fi avand ei cateva sute de mii de softisti, dar raportat la un miliard…, nu stau bine, Rusia la fel.

     

    AUREL NETIN: Din cei 60.000 de IT-isti, programatori sunt cam 15-20.000.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si sunt suficienti?

     

    LUCIAN BUTNARU: Pai, in Bangalore, intr-un singur campus, erau 30.000 de programatori. Deci nu poti concura cu indienii ca numar, in nici un caz.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Dar nu la numar, ca valoare.

     

    AUREL NETIN: Ei spun ca noi avem mai multa inovatie decat ei. Ei sunt mult mai ordonati si mult mai exacti in ceea ce fac.

     

    LUCIAN BUTNARU: Au mai mult know-how. Au metodologie, s-au certificat si sunt capabili sa produca software la scara, calitativ, au experienta, au niste procese. Insa, din punct de vedere al creativitatii, programatorii romani sunt clar peste indieni.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cat de importanta este creativitatea in munca unui programator? In fond, acesta nu primeste o fisa in care i se spune ce trebuie sa faca.

     

    TEODOR BLIDARUS: Programatorii sunt pe mai multe niveluri. Pentru un entry-level sau junior, creativitatea nu e atat de importanta. In acest caz conteaza deschiderea, capacitatea de a invata repede, dedicarea, dar pe masura ce avansezi in cariera – senior developer, team-leader -, creativitatea devine din ce in ce mai importanta, pentru ca sta la baza proiectelor care aduc bani. Sigur ca te intereseaza ca juniorul, si in baza lipsei de experienta pe care o are, sa nu fie foarte creativ – paradoxal -, ci sa scrie ce are de scris in timp util. Cand treci la un nivel de senior, vrei sa vezi si altceva.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cat de buni suntem, de fapt?

     

    TEODOR BLIDARUS: Cred ca unul dintre avantajele noastre competitive este ca avem oameni care, in raport cu cat sunt platiti altii in alte parti, sunt foarte, foarte buni. Eu, care am fost implicat si in procesul de recrutare si in cel de dezvoltare de aplicatii in cadrul unei firme de software, am observat ca avem oameni foarte buni pe piata, dar sunt foarte putini in raport cu cererea. In schimb, este o problema legata de experienta reala pe care softistii romani trebuie inca sa o dovedeasca pe piata internationala.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cresterea cererii pentru oameni pregatiti a dus si la majorari de salarii?

     

    LUCIAN BUTNARU: Da, cresterea salariala a inceput cam din 2004, cand s-a anuntat, la un nivel oarecum oficial, ca Romania va face parte in UE. Romania si-a facut o imagine puternica pe piata. Foarte multe firme au inceput sa vina aici. Firme mici, firme mari, firme de care nu am auzit, departamente de IT la diverse companii. Studiile arata ca, la un nivel salarial cu pana la 20% superior, angajatul nu-ti pleaca daca este multumit de conditii. Firmele au venit pe fondul unui branding atat de puternic al Romaniei, crezand ca vin si angajeaza 1.000 de programatori maine. Si cunosc cazuri de companii care au crezut ca pot angaja 300 de programatori Java si nu i-au gasit. Si au luat cati au putut.

     

    OANA BORNAZ: Sau au renuntat…

     

    LUCIAN BUTNARU: Sau au renuntat, sau s-au dus in alta parte, sau i-au luat din Ucraina. Si au fost surprinsi. Foarte multe firme au avut impresia asta. In momentul in care chiar vrei sa iei oamenii respectivi, in mod normal vii cu o oferta cu 30-40% peste piata. Si asta a facut ca un programator senior care castiga 600 de euro acum doi ani, sa castige acum cel putin 1.000 de euro, ca sa nu spun de cei care sunt specializati pe diverse unelte mai rare care ajung sa castige 1.500-2.000 net pe luna.

     

    MIHAI MOGHIOR: Ca dezvoltator, nu neaparat sa fie team-leader.

     

    LUCIAN BUTNARU: Ca un expert pe anumite sisteme.

     

    OANA BORNAZ: Fara subordonati.

     

    LUCIAN BUTNARU: Se ajunge pe anumite domenii la niste salarii exorbitante si de aceea foarte multi romani care au lucrat in strainatate se intorc. Pentru ca sunt salarii aproape comparabile cu ce castigau acolo. Sunt domenii in care deja la noi sunt salarii cu doar 20% mai mici decat pe pozitii similare in Europa de Vest. La niste costuri de viata mult mai mici.

     

    BUSINESS MAGAZIN: S-ar putea sa aveti un avantaj, pentru ca in urmatoarea perioada nu va mai trebui sa cresteti foarte mult salariile.

     

    OANA BORNAZ: Avem un avantaj, dar nu neaparat ca nu o sa crestem foarte curand salariile. Mai degraba faptul ca, Romania fiind mai cunoscuta, produsele provenind de aici nu vor mai trebui sa depaseasca anumite bariere de imagine. Am avut experiente foarte neplacute cand am fost la o conferinta despre e-mail si de fiecare data cand se discuta despre hackeri si phisheri se dadeau ca exemplu Romania si Rusia. Ne-am suparat, pentru ca nu e adevarat, statistic vorbind.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Revenind la ideea initiala. Va pleaca oamenii? Cam cat de greu este sa gasiti altii noi?

     

    LUCIAN BUTNARU: Din nou, depinde de nivel. Firmele probabil ca au in strategiile lor dezvoltarea centrelor de training, centrelor de formare profesionala in cadrul companiei. Romanul are o pregatire de baza relativ buna in momentul in care a iesit de pe bancile facultatii, dar in nici un caz nu este gata sa intre direct in productie. In firmele indiene, care sunt, sa zicem, la un anumit nivel, nu intra nimeni sa scrie o linie de cod fara un training de trei luni de zile.

     

    OANA BORNAZ: Si nu ar fi frumos sa se faca la fel si in Romania?

     

    PAUL FRICIU: Nu poti sa-ti permiti, pentru ca piata se misca intr-un anumit fel. De exemplu, piata pe care activez, de soft pentru telefoane mobile. In 2002, in iulie eram 16 angajati. Acum suntem peste 480. Nu pot sa-mi permit, pentru ca la un moment dat trebuie sa cresti atat de rapid, incat nu mai e timp sa faci training-uri. La un moment dat piata te impinge intr-o anumita directie si nu iti poti permite sa ignori acest lucru. Ajungi sa faci outsourcing, sa folosesti alte firme, in momentul in care piata iti cere si nu faci fata.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cat de greu a fost sa cresteti atat de repede?

     

    PAUL FRICIU: Nu a fost foarte dificil pana anul trecut. Anul trecut, prin primavara, deja a inceput sa se simta ca e dificil, iar acum este chiar foarte greu. Sa gasesti programatori acum un an si jumatate-doi era simplu, foarte simplu.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si cati angajati aveati anul trecut?

     

    PAUL FRICIU: Pai anul trecut cred ca eram undeva pe la 350. Cu cat a trecut timpul, a devenit din ce in ce mai dificil.

     

    LUCIAN BUTNARU: Dar sa fim sinceri, Ubisoft sau Gameloft sau grupul in general, nemaigasind programatori in Romania, a trebuit sa se duca in Bulgaria, acum se duce in Ucraina…

     

    PAUL FRICIU: Nu e neaparat pentru ca nu am mai gasit…

     

    LUCIAN BUTNARU: Nu poti sa cresti…

     

    PAUL FRICIU: Nu poti sa cresti infinit intr-un anumit loc. Numai ca este si o problema de a nu-ti pune toate ouale in acelasi cos si nu neaparat ca nu am mai gasit programatori aici. Dar, e adevarat, si asta a fost un aspect.

     

    AUREL NETIN: Eu as spune ca problema de resurse este mare in Bucuresti sau in Timisoara, dar in restul tarii ar mai fi disponibile.

     

    PAUL FRICIU: Si eu am crezut la fel, dar am observat ca nu e chiar asa. Noi am avut o incercare la Iasi, de exemplu, dar a fost mult sub asteptari.

     

    OANA BORNAZ: Cantitativ sau calitativ?

     

    PAUL FRICIU: Si calitativ, si cantitativ. Ne-am gandit ca Iasiul este un centru universitar, si ca este Chisinaul aproape. Cine era sa vina, a venit deja inspre Bucuresti, din Constanta, din Galati… Acum eu nu zic ca nu sunt si acolo, dar a fost mult sub ceea ce ne asteptam noi.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ca mediu de recrutare, anuntul a ramas de baza sau head-hunting-ul?

     

    PAUL FRICIU: Anuntul a fost o buna bucata de vreme suficient. Dupa care s-a ajuns la lucruri mai directe. Mergi la Universitate, la Politehnica, faci acolo anumite prezentari, sunt targurile de joburi. Revenind, in urma cu doi ani era simplu. Puneai un anunt si asteptai sa pice in navod. Acum trebuie sa te duci peste ei.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Se intampla sa plasati un om intr-o companie si dupa doua saptamani o alta companie sa ceara aceeasi persoana?

     

    MIHAI MOGHIOR: Se poate, dar nu stiu cine ar lua pe cineva care e dispus sa plece dupa doar doua saptamani. Eu personal nu as angaja o astfel de persoana.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Indiferent cat de disperat ati fi?

     

    MIHAI MOGHIOR: As fi si mai disperat daca acel om ar pleca si de la mine dupa alte doua saptamani. Si in general nu te poti baza pe oamenii care s-au angajat de mai putin de 3-5 luni. Cei mai buni oameni „de vanat“ sunt cei care au un job deja stabil, sunt intr-o anumita firma de o anumita vreme, nu sunt nici ei disperati, iar daca fac un pas catre tine, stiu exact de ce il fac si cum vor sa evolueze cariera lor in viitor. Cei care pleaca fiindca s-au certat cu seful, ca vor dintr-o data un salariu cu 50% mai mare, ca vor nu stiu ce sunt cei numiti, in general in industrie, mercenari, care se muta de colo-colo la fiecare crestere de 100 sau 200 de euro la salariu.

     

    AUREL NETIN: Dupa doua-trei astfel de mutari, cei din piata stiu deja cu cine au de-a face. E o strategie riscanta.

     

    PAUL FRICIU: Intr-adevar, treaba merge pana la un punct, dar, pe de alta parte, s-ar putea ca la un moment dat sa ai nevoie si de mercenari! Daca ai de castigat o lupta…

     

    TEODOR BLIDARUS: Spre mercenariat sunt tentate persoanele pana la un anumit nivel salarial.

     

    MIHAI MOGHIOR: Si pana la un anumit nivel de responsabilitate in cadrul unei firme. Daca esti unul dintre liderii unui proiect, nu poti sa pleci pur si simplu, pana nu se finalizeaza.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Domnule Friciu, ce fluctuatie de personal are Gameloft?

     

    PAUL FRICIU: Anul trecut a fost destul de mica, la programatori a fost de 10-15%, dar anul acesta se misca in sus.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cat de greu este sa inlocuiesti oameni importanti?

     

    PAUL FRICIU: Nu este usor. Dar, in ge-neral, oamenii cu adevarat importanti nu prea pleaca.

     

    LUCIAN BUTNARU: Aici noi avem o problema, depindem de anumiti oameni. Indienii – si de aceea ei se remarca – spun ca „performanta noastra nu depinde deloc de performanta individuala a echipei sau a vreunui membru al acesteia. Noi iti garantam un proces, avem un istoric, iti aratam niste date…“ Iti dau niste parametri pe care nici o firma romaneasca nu ar fi in stare sa le prezinte. Noi suntem intr-o faza in care invatam.

     

    TEODOR BLIDARUS: Si eu cred ca trendul spre care ne vom indrepta este sa punem baza mult mai mult in proces si mult mai putin in oameni, pentru ca asta face procesul de dezvoltare predictibil. Si in felul acesta ajungi sa ai oameni mult mai usor de inlocuit.

     

    LUCIAN BUTNARU: De exemplu, de multe ori am fost pusi pe lista scurta alaturi de o companie din India si una din Ucraina. Si se intampla sa castige indienii. Si intrebam: „De ce?“. Si imi spuneau: „Nu pot sa-ti explic, trebuie sa mergi acolo sa vezi care este diferenta“. Si pana nu am fost in India sa vad – am fost in Bangalore si am vizitat zece firme – nu mi-am dat seama cat de profesionisti sunt. In toate sectoarele, de la securitate, la infrastructura, pregatire si training. Au constientizat ce inseamna calitatea si au inceput investitiile in procese mult mai repede ca noi si deja sunt la un nivel foarte ridicat. Iar eu ziceam: „Nu-i adevarat ca sunt mult mai buni ca noi“. Dar cand am verificat la nivel de detaliu productivitatea, indicatorii efectivi (pe care am inceput sa-i masor si eu de un an-doi), am vazut ca briliantii nostri programatori sunt cam de cinci ori mai putin performanti la nivel de respectare a termenelor-limita, a instrumentelor folosite intr-un proiect.

     

    PAUL FRICIU: Ce am vazut eu intr-o comparatie cu China? Exista o impresie: programatorii romani sunt buni, cei chinezi mai putin buni. In momentul in care ne-am uitat la niste parametri de productivitate, am vazut ca, da, ai nostri sunt mai buni cand e vorba sa apara o problema, sa adapteze, sa rezolve. Dar daca e vorba sa produca soft – eu lucrez intr-o afacere cu softuri pentru telefoane mobile, trebuie sa lucrez pe sute de platforme -, chinezii sunt mai buni, au niste standarde mai clare, lucreaza mai bine ca „stup“.

     

    LUCIAN BUTNARU: La noi e diferenta intre grup si echipa. Sunt niste grupuri, trebuie sa ajungem sa formam echipe.

     

    PAUL FRICIU: Dar daca luam entitati individuale, suntem mai buni.

     

    LUCIAN BUTNARU: De acord cu tine. Insa pe client nu il intereseaza ca tu ai un geniu sau zece in echipa, cat timp din India sau China cineva ii livreaza produsul la calitatea dorita la un pret bun.

     

    PAUL FRICIU: Ce am auzit insa – nu pot sa confirm daca este adevarat sau nu – este ca problema cu India si partea asiatica in general este legata de comunicare…

     

    LUCIAN BUTNARU: Acesta este avantajul nostru, normal.

     

    PAUL FRICIU: … in momentul in care trebuie sa te intelegi cu ei, din cauza diferentelor dintre civilizatii, este foarte greu.

     

    LUCIAN BUTNARU: De aceea si Romania este o tinta mult mai potrivita pentru proiecte de cercetare si dezvoltare, unde ai nevoie de o echipa cu care sa te intelegi bine, care sa fie creativa. Cand ajungi la executie si procese, ai luat rezultatul muncii de aici, l-ai documentat bine si il trimiti in China sau India si ti-a venit produsul perfect.

     

    PAUL FRICIU: La un moment dat, in cadrul Gameloft, s-a dorit ca partea de testare sa se faca in China. Multi, ieftin… A fost un esec, pentru simplul motiv ca la partea de testare este nevoie sa te exprimi clar, comunicarea e foarte importanta.

     

    MIHAI MOGHIOR: In plus, a aparut conceptul de near-shoring. Nu mai faci „off-shoring“ oriunde in lume, unde-i cel mai ieftin, faci „near-shoring“, in tari din vecinatatea ta, tot pentru ca e mai ieftin, dar si pentru ca lucrezi cu oameni cu care te poti intelege altfel, iar barierele culturale sunt mai mici.

     

    LUCIAN BUTNARU: Marile avantaje ale Romaniei sunt: pentru Europa – locatia, pentru piata mondiala in general – cultura, care e mult mai apropiata de cultura occidentala.

     

    PAUL FRICIU: Avem o anumita adaptabilitate, care vine poate si din lipsa de standarde. Cand n-ai cu ce, romanul mai carpeste… pune o „sarma“ si merge.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Si ce-am avea de castigat?

     

    LUCIAN BUTNARU: Europa are inca un potential imens si abia acum incepe sa subcontracteze din ce in ce mai multe proiecte. Noi avem foarte multe sanse in viitor. Lumea o sa vina. Dar unde? In primul rand, tot in Europa, in Uniunea Europeana, nu? Si unde? O sa se uite la Romania si la Bulgaria. Bulgaria e prea mica, o sa zica „Romania“. OK, poate si Ucraina, ucrainenii sunt mult mai ieftini, dar in urmatorii 5 ani nu prea o sa mearga Ucraina.

     

    OANA BORNAZ: In Ucraina sunt probleme de securitate.

     

    TEODOR BLIDARUS: Din punctul nostru de vedere, la cel mai mare proiect de off-shore pe care l-am dezvoltat, cu firma germana de care vorbeam, am fost pe short-list cu o firma din Bulgaria si cu una din Ucraina. Si ghici ce s-a intamplat: firma din Ucraina, desi era cea mai ieftina, a pierdut din cauza problemelor de securitate. Au fost acolo si apoi au zis: „desi din punct de vedere costuri si programatori e OK, eu nu vreau sa mai calc acolo“.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Se poate spune ca IT-ul romanesc lucreaza la sub-capacitate pentru ca nu sunt destui oameni?

     

    OANA BORNAZ: Da, eu imi doresc de cateva luni de zile sa angajez mai multi oameni. Acum, repede, am nevoie de 10 – destul de multi, avand in vedere ca acum avem 30 de angajati. Cred ca o sa dureze cam sase luni pana ii gasim pe toti.

     

    LUCIAN BUTNARU: Eu zic ca e o industrie la turatie maxima, e supraincalzita acum, pentru ca multe firme acum s-au instalat, acum vor sa creasca. Nu e o crestere asa, treptata. Un an, doi, va fi inca greu pana cand cererea se va stabiliza. Va fi si o cadere la un moment dat, acum toata lumea se indreapta catre IT, la un moment dat firmele care o sa vina o sa vada ca nu se poate sa faca proiecte foarte ambitioase si peste 3-4 ani o sa fie o stagnare, o stabilizare a pietei, inclusiv a pietei salariale.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Cam pe unde se situeaza salariile?

     

    LUCIAN BUTNARU: Daca spui „salariu de 1.000 de euro“, la noi este salariul net. Dar 1.000 salariu net este de fapt 1.400-1.500 salariu brut. Adica cu 10-20% mai putin decat un programator similar in sudul Frantei. Asa ca ei zic ok, de ce sa nu lucrez cu programatorul meu, de aici din Franta? Si de multe ori programatorul nostru are o competenta buna pe partea tehnologica, dar din punct de vedere al intelegerii clientului sau al unor notiuni de business este la pamant, pentru ca in pregatirea noastra universitara nu se includ astfel de elemente. Cererea pe piata, din punctul de vedere al clientilor, se va opri peste un an sau doi. Si atunci se va stabiliza totul, chiar si piata salariala.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Credeti ca in curand vom ajunge la un sistem aproape paralel de educatie?

     

    TEODOR BLIDARUS: Eu n-as zice. Cred ca o sa ajungem cam cum este in Statele Unite, unde cuvantul de ordine este „complementar“. Cand esti in ultimii ani de facultate intri in tot felul de training-uri si participi chiar cateodata la procesul de productie, dar nu chiar asa la liber, cum se intampla la noi, pentru ca acolo legislatia este ceva mai dura. Dar poti sa iti faci niste planuri de cariera in compania respectiva. Cred ca chestiile astea o sa devina mai serioase si la noi.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Intre minister si universitati exista o comunicare buna?

     

    AUREL NETIN: Exista o strategie nationala de export si incercam sa facem un branding de tara pentru a promova exportul de produse software romanesti. O parte din masuri sunt legate si de procesul educational. Vrem sa introducem cursuri de management, marketing, vanzari si suntem in discutii cu Ministerul Educatiei pentru asta.

     

    OANA BORNAZ: Exista si o comunicare informala, pe care noi cel putin o practicam. Ne face placere sa vorbim cu rectorii universitatilor care ne privesc pe noi.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ce-i asteapta pe programatori?

     

    LUCIAN BUTNARU: Programarea va deveni o industrie. Va fi o meserie ca oricare alta, nu va mai fi o chestie extraordinara, e o meserie buna, placuta, nu trebuie sa fii geniu ca sa fii programator. O sa muncesti, o sa fii bine platit, nu de cinci ori mai bine decat media pe industrie, o sa fie poate dublul mediei.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Suntem chiar atat de buni sau suntem ieftini?

     

    LUCIAN BUTNARU: Nu suntem ieftini.

     

    PAUL FRICIU: Nu mai suntem chiar atat de ieftini.

     

    LUCIAN BUTNARU: Oricum, nu ne putem compara nici cu chinezii, nici cu indienii, nici cu vietnamezii. Suntem, probabil, printre cei ieftini din Uniunea Europeana. Cred in continuare ca o sa avem printre cei mai buni programatori, cei mai inteligenti din regiune. Si probabil, in timp, vom avea si experti pe industrii, pe segmente si poate peste 5-10 ani o sa vedem mult mai multe produse facute in Romania care o sa aiba o reputatie pe piata internationala.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Poate Romania sa-si construiasca un brand pe o anumita tehnologie software?

     

    OANA BORNAZ: Se pare ca ne prioritizeaza firmele care vin incoace.

     

    LUCIAN BUTNARU: Poate si Romania are o specializare pe antivirus. Aici avem un punctaj foarte bun.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Ne putem specializa pe domeniul securitatii?

     

    LUCIAN BUTNARU: Cred ca da, pentru ca securitatea presupune niste sisteme relativ complexe, nu orice programator poate sa ajunga la nivelul acela. In general, noua ne e mult mai la indemana. Tot ce are un nivel de complexitate mai mare, noua ne e mult mai accesibil decat chinezilor sau vietnamezilor.

     

    OANA BORNAZ: Programatorul roman este un personaj care se maturizeaza. Va suporta o perioada de dezvoltare si de mai buna colaborare cu business-ul, dar ne punem mari sperante in partea de creativitate, de ingeniozitate. In geniul programatorului.

     

    BUSINESS MAGAZIN: Revenind la premisa discutiei, chiar suntem atat de destepti?

     

    LUCIAN BUTNARU: Suntem. Iti dau si un exemplu: eu cand am demarat firma, am luat numai fosti olimpici internationali. Erau task-uri despre care chiar si programatori normali, colegi de-ai mei, spuneau „dom’le, e imposibil de rezolvat in zece zile“. Iar eu le-am zis „uite, iti aduc o persoana, fost coleg de liceu, care in trei zile iti invata tehnologia si termina task-ul“. Au zis ca este imposibil si nu m-a crezut nimeni, iar eu am adus acea persoana care in trei zile a invatat tehnologia si a terminat task-ul. Deci sunt oameni de genul asta.

     

    OANA BORNAZ: Pentru ei e o provocare.

     

    LUCIAN BUTNARU: E o provocare, sunt inca multe talente si genii de genul asta. Poti sa-i cauti in India cat vrei, ca n-o sa-i gasesti.

     

    PAUL FRICIU: Poate pentru ca au plecat de acolo.

     

    LUCIAN BUTNARU: Probabil ca da, sunt la Microsoft!

     

    PAUL FRICIU: Mie mi se pare ca e greu sa despartim mitul programatorului de mitul Romaniei in general. Noi avem munti, delta, olimpici… Acum, nu trebuie sa cadem nici in partea cealalta – ca am fi perfect gri. Avem o anumita adaptabilitate si avem sclipiri. Dar asta vine si cu niste tare; poate o disciplina ceva mai scazuta, se impun mai greu niste tipare, se adapteaza mai greu la munca repetitiva.

     

    AUREL NETIN: Ne indreptam spre o piata globala in care eu cred ca Romania poate avea un avantaj pe partea de IT. Oricum, in anumite talente trebuie sa credem. Pana la urma, la Microsoft a doua limba vorbita este romana, pana la urma doi din primii zece antivirusi din lume sunt romanesti.

     

    PAUL FRICIU: Pentru fiecare exemplu din asta cred ca exista si un contraexemplu. Oricum, sunt optimist: cred ca generatia care vine nu este neaparat mai slaba. Ca sa nu mai zic ca, pe masura ce te indrepti spre est, comunicarea e o problema. De exemplu, noi suntem firma frantuzeasca. In Bulgaria, engleza nu e o problema, dar n-ai sa gasesti unul sa mai stie si franceza. La noi, cat de cat, daca ajunge un mail care e in franceza, te uiti in el si-l citesti.

     

    AUREL NETIN: Cred ca IT-ul e una din cele mai competitive industrii din Romania, cu o rata de crestere de 20%, asa ca de ce sa n-o incurajam?

     

    TEODOR BLIDARUS: Romanii nu sunt nici mai destepti, dar nici mai slabi ca americanii ori ca bulgarii. Exista o oarecare lipsa de educatie pe piata de software – cum se face un proiect, cum se formuleaza niste cerinte, cum trebuie sa satisfaci un client, ce anume ceri de la un furnizor.

     

    „Jungla“ asta favorizeaza ridicarea de statui si a alimentat probabil mitul programatorului roman. Adevarul din spatele mitului? Cred ca suntem la un nivel absolut normal, nici mai sus nici mai jos. Oricum, ne indreptam spre o standardizare a activitatii si investitiile firmelor romanesti se vor face in zona asta.

     

    TEODOR BLIDARUS: De asemenea, venirea unor jucatori importanti, cu o experienta serioasa, va contribui la profesionalizarea programatorului roman. Iar asta nu inseamna numai cresterea la nesfarsit a competentelor tehnice, pentru ca nu numai asta conteaza intr-un proiect.

     

    Aptitudinile tehnice sunt foarte importante, dar nu suficiente. In Romania esueaza inca foarte multe proiecte, iar gradul de satisfactie al clientilor este mult mai mic decat afara. Cred ca trebuie sa ne maturizam in ceea ce inseamna transpunerea cunostintelor intr-o chestie mai bazata pe experienta.

     

    Sigur ca si afara exista genii, si geniile isi au rolul lor. Dar nu in jurul lor se formeaza miturile. Miturile se formeaza de obicei in jurul echipelor.

  • INVITATII CLUB BUSINESS

    La dezbaterea Club BUSINESS de saptamana trecuta, sponsorizata de BRD SocGen, au participat:

    • Oana Bornaz, CEO al producatorului de software Axigen (firma membra a grupului GECAD)
    • Paul Friciu, Studio Manager al producatorului de jocuri pentru telefoane mobile Gameloft, companie din grupul Ubisoft
    • Lucian Butnaru, CEO al producatorului de software TechTeam Akela
    • Mihai Moghior, managing partner, compania de consultanta in resurse umane Brainspotting
    • Teodor Blidarus, System Architect in cadrul producatorului de software TotalSoft
    • Aurel Netin, secretar de stat pentru tehnologia informatiei in cadrul Ministerului Comunicatiilor si Tehnologiei Informatiei

  • Biroul se muta in dormitor

    Sunt deja ani buni de cand marii producatori de tehnologie spun raspicat ca viitorul va aduce mai multa mobilitate si libertate. Fara sa o conteste, companiile dau acestei axiome propria interpretare: angajatii vor avea parte de cata mobilitate si libertate vor, dar doar ca sa munceasca tot mai mult. Cat de avantajos este acest gen de pragmatism si, mai ales, pentru cine?

     

    Sa te trezesti dimineata si sa stii ca nu trebuie sa pleci la serviciu – un sentiment „rezervat“ de obicei doar pentru weekend si concediu. „De obicei“, pentru ca a aparut un nou tip de oameni de afaceri care, gratie noilor tehnologii, si-au transformat living-ul in birou de business. Concepte total necunoscute pana acum cativa ani, precum „wireless“ sau „broadband“, se regasesc acum tot mai mult in majoritatea ofertelor comerciale ale furnizorilor de servicii de acces la Internet. In toata lumea, chiar si in Romania, a devenit mai simpla si mai ieftina instalarea unei conexiuni broadband – adica de mare viteza – acasa. Cu un mic efort (este nevoie de un echipament special, cunoscut sub numele de router wireless, dotat cu o mica antena), conexiunea se poate transforma intr-una fara fir. Cu alte cuvinte, va puteti „plimba“ cu laptop-ul in brate prin toata casa, pentru ca aveti acces la Internet oriunde.

     

    Daca pentru consumatorii individuali acest scenariu este intalnit mai degraba doar in randul entuziastilor, pionieri ai celor mai noi gaselnite ale tehnologiei, pentru o anumita categorie de oameni el isi poate pierde din farmec in momentul in care devine obligatie de serviciu. Companiilor nu le-a luat mult timp pana sa descopere avantajele de a instala in casele angajatilor solutii tehnice care sa le permita acestora sa lucreze si de acasa, dand nastere unui fenomen economic numit si „tele-working“.

     

    „In orice moment al zilei, 35% dintre angajatii Cisco nu se afla in birourile lor, pentru ca lucreaza de acasa“, a declarat pentru BUSINESS Magazin Kaan Terzioglu, vicepresedinte pentru Europa Centrala si de Est al celei mai mari companii producatoare de echipamente pentru retele informatice din lume, Cisco Systems. „Iar cand spun ca lucreaza de acasa, ma refer la faptul ca au la dispozitie toate instrumentele de comunicare de care beneficiaza si la birou: telefonul, un sistem de video-conferinta, e-mail-ul.“

     

    Cisco are 34.000 de angajati in intreaga lume, iar multi dintre ei sunt dotati cu PDA-uri (mici computere de buzunar) care ii conecteaza 100% din timpul lor la sistemele de e-mail si la aplicatiile software importante pentru business-ul companiei americane. Terzioglu nu doar ca se declara multumit de aria de „acoperire tehnologica“ in care se afla angajatii, dar este de parere ca, in lumea de business extrem de dinamica de azi, avantajul competitiv numarul unu al oricarei companii reiese din felul in care le permite oamenilor sa se miste liberi si sa lucreze la viteza la care se simt cel mai confortabil.

     

    Cum ar trebui sa arate compania viitorului? „Noi nu mai consideram ca programul de lucru tine de la 9 dimineata la 5 seara. Fiecare poate alege cand vrea sa lucreze. Nu trebuie neaparat sa muncesti ziua, poate esti mai productiv in timpul noptii.“

     

    Pe angajatorul modern nu-l intereseaza nici cand, nici de unde te conectezi la sistemele informatice ale companiei. Poate esti mai productiv in aeroport, cand ai de „omorat“ cateva ore asteptand avionul. Sau poate te simti mai linistit sa lucrezi din dormitorul de acasa, stiind ca cei mici se joaca in camera de alaturi.

    Pentru a putea instala acasa sisteme avansate de comunicare cu reteaua companiei, este insa nevoie de broadband, cone-xiuni de mare viteza la Internet. In Romania, lucrurile nu stau prea grozav la acest capitol, broadband-ul acoperind doar circa 3% din locuinte, fata de o medie de 30% in UE. In Estonia, de exemplu, gradul de penetrare a internetului in banda larga a ajuns la 23%, iar in Slovenia la 19%.

     

    Pentru Terzioglu, aceste cifre nu sunt chiar ingrijoratoare. Romania ar putea ajunge in urmatorii trei ani la o penetrare a conexiunilor de mare viteza de peste 20%, spune el. Pentru ca aceasta estimare sa devina realitate, un rol important il vor juca operatorii telecom, din care cel mai mare potential pare a-l avea RomTelecom, fostul operator monopolist care a intrat cu o intarziere de cativa ani pe piata de date.

     

    Daca in prezent RomTelecom a instalat deja 40.000 de conexiuni ADSL („mai mult decat s-a anticipat“, spune Pieter Bakker, director executiv comercial al operatorului), numarul acestora ar putea trece in Romania de 100.000 pana la finalul acestui an, este de parere Kaan Terzioglu, vicepresedintele Cisco pentru Europa Centrala si de Est.

     

    In Romania si oriunde, munca in secolul XXI se poate transfera oricand acasa sau in orice alta parte, spune oficialul Cisco, care nu ezita sa dea ca exemplu propria-i persoana. „Casa mea e in Bruxelles, biroul meu este la Londra. Sunt pe drum 80% din timp, dar niciodata nu simt ca as fi departe de birou.“ Daca afirmatia sa poate parea produsul unei licente poetice, metaforele palesc in fata realitatii. „Am laptop-ul cu care ma pot conecta la reteaua Wi-Fi din aeroport, am telefonul de serviciu instalat ca aplicatie software si pot vorbi oricand la birou, sunt conectat si la e-mail. Chiar daca nu am o conexiune Wi-Fi la Internet acolo unde ma aflu, pot sa imi verific e-mail-ul de pe telefonul mobil.“

     

    Putina lume s-a gandit la acest lucru, dar libertatea angajatilor de a lucra de acasa poate deveni un factor important de revigorare a economiei, spun analistii. De pilda, multe femei se vor integra mai usor in viata economica, pentru ca problemele de care trebuie sa aiba grija acasa nu le vor mai exclude de pe lista celor care pot avea un loc de munca. Tot in categoria celor avantajati de noile tehnologii intra si persoanele cu handicap, care pot lucra fara sa se mai deplaseze la birou zi de zi. Evident, cel putin din punctul de vedere al companiilor, avantajele de a lucra de acasa sunt nelimitate. Terzioglu, de pilda, spune ca productivitatea unei companii poate creste simtitor odata ce a implementat un astfel de sistem. Totodata, el admite ca timpul total petrecut de un angajat muncind, odata ce i se faciliteaza si munca de acasa, creste. „Intr-adevar, timpul petrecut muncind creste, dar cred ca oamenii se simt mai liberi si mai relaxati.“

     

    Totusi, exista si puncte de vedere mai putin optimiste. In primul rand, spun unele voci, poate fi destul de dificil sa faci diferenta dintre spatiul intim si cel de lucru atunci cand incerci ziua sa rezolvi niste rapoarte de business complicate stand cu laptop-ul in brate pe acelasi pat in care dormi noaptea. Unii sociologi merg chiar mai departe si spun ca stergerea granitelor dintre spatiul de lucru, generator de stres, si spatiul intim, in care oamenii se simt relaxati si in siguranta, poate avea efecte nefaste pentru echilibrul psihic. Pana la aparitia unor studii complete, cele mai graitoare argumente pentru companii raman statisticile care reflecta o crestere a productivitatii angajatilor care muncesc in afara biroului si in afara orelor de program obisnuite.

     

    Realitatea este ca, pentru angajati, chiar daca ii face sa munceasca mai mult, tehnologia are si parti  seducatoare. Un exemplu graitor este asa-numita „tele-prezenta“, un concept materializat deja in sediul central al Cisco din SUA si care permite chat-ul cu o persoana virtuala. Cum arata? „Aproape ca in Star Trek“, marturiseste Terzioglu. Practic, este vorba despre o tehnologie care rezolva principala problema a video-conferintelor pe stil clasic: dificultatea de a avea un contact vizual direct cu cel cu care stai de vorba. Asta deoarece, pentru ca interlocutorul tau sa aiba senzatia ca il privesti, esti obligat sa te uiti in camera de luat vederi si nu la imaginea lui de pe ecran, cum ar fi natural, explica el.

     

    Cu noua tehnologie, se recreeaza insa aproape perfect senzatia pe care o ai atunci cand stai de vorba cu cineva fata in fata. Pentru asta, cei doi interlocutori aflati la distanta sunt filmati in timp real, fiecare cu cate sapte camere, imaginea fiind compusa apoi pe cate un ecran concav, pe care fiecare dintre ei il are in fata. Rezulta o imagine „aproape 3D“, spune Terzioglu, iar marele castig este ca o poti privi in „ochi“ pe persoana aflata pe ecran ca si cum ea chiar s-ar afla in fata ta. Este o tehnologie care va deveni comerciala in scurt timp „pentru un numar limitat de clienti, inclusiv din Europa“, iar peste 5-10 ani este de asteptat ca ea sa permita vizualizarea de imagini full 3D.

     

    Cu alte cuvinte, atentie: daca se deplaseaza putin lateral in timpul video-conferintei, seful ar putea sa vada ca pe monitorul din spatele dumneavoastra nu se afla raportul de business pe care tocmai trebuie sa il predati, ci vreun joc video proaspat aparut si foarte captivant. O bila neagra din partea sefului, dar una alba de la sociologi, pentru valorificarea corecta a spatiului intim.

  • Imposibila alegere: casa sau biroul?

    Pro

    • Rata de fluctuare a personalului scade.
    • Cresterea productivitatii. Angajatii se pot concentra mai usor si nu mai pierd timp si energie pe drumul catre slujba.
    • Cresterea motivatiei personalului, pentru ca nivelul de stres este mai scazut.
    • O gama mai larga din care se poate face recrutarea de personal, inclusiv persoane cu handicap care nu se pot deplasa.

     

    Contra

    • Dificultatea de a monitoriza comportamentul angajatilor si rezultatele muncii lor.
    • Costurile initiale pentru instalarea solutiilor tehnice si training-ul oferit angajatilor care le vor utiliza.
    • Riscuri mai mari in privinta scurgerii de informatii confidentiale.
    • Diminuarea spiritului de echipa in randul angajatilor.

  • Dincolo de aparente

    Specialistii in resurse umane atrag atentia ca managerii trebuie sa se gandeasca bine inainte de a-i incuraja pe angajati sa lucreze mai mult la domiciliu.

     

    MESERII Unele job-uri sunt mai potrivite decat altele pentru „tele-angajati“. Printre ele: vanzari, marketing, servicii de relatii cu clientii, consultanta si servicii profesionale (contabilitate sau administrarea documentelor de resurse umane).

     

    INCLINATIE Pentru ca un angajat sa poata face cu succes trecerea de la munca de birou la cea de acasa este bine ca el sa aiba o serie de abilitati profesionale. Managerii trebuie sa vada daca angajatii respectivi „se califica“ la mai multe capitole: managementul timpului, motivatie, simtul datoriei, comunicare si, nu in ultimul rand, abilitatea de a lucra cu noile tehnologii.

     

    OBLIGATII Companiile care au angajati ce lucreaza de acasa nu trebuie sa uite ca au, in mare, aceleasi obligatii fata de ei ca si fata de cei care vin zi de zi la birou: asigurari de sanatate, instructaj pentru protectia muncii, asigurarea calitatii si service-ului pentru echipamentele oferite de companie etc.

     

    STRATEGIE Tocmai pentru ca a permite unui angajat sa lucreze de acasa poate declansa un val de cereri si din partea altora, managerii trebuie sa analizeze de la inceput care va fi politica adoptata in acest sens. Mai ales ca, asa cum avertizeaza specialistii in HR, munca de acasa nu se potriveste oricui.

  • Jocul cu telecomanda

    Dupa ce au facut investitii in retele de noua generatie care suporta triple play (televiziune, Internet si telefonie prin acelasi cablu), dar si televiziune digitala si interactiva, operatorii telecom din SUA – care dau tonul de obicei pe piata mondiala – se gandesc acum si la jocuri.

     

    Unul dintre subiectele discutate la intalnirea anuala a operatorilor de cablu nord-americani, desfasurata recent in Atlanta, a fost oferirea serviciilor de online gaming prin banalul cablu TV. Interesul operatorilor este justificat, daca luam in calcul estimarile companiei de cercetare de piata Parks Associates, conform careia veniturile din jocuri online vor creste rapid, ajungand la 3,5 miliarde de dolari peste doar trei ani. Jocurile pe televizor au devenit subiect de discutie in industrie de putin timp, pentru ca, desi puteau fi implementate, teoretic, de acum cativa ani, abia de curand operatorii de cablu au inceput sa foloseasca un standard tehnologic comun.

     

    Acest lucru conduce la cheltuieli mai mici pentru producatorii de continut, astfel incat pretul platit de catre utilizatorii finali poate deveni mult mai atractiv. Deocamdata, cel putin, nu este vorba de jocuri extrem de complexe, pentru ca televizorul nu poate rivaliza din punct de vedere grafic cu ecranul unui computer. Jocurile care vor fi disponibile in prima faza pe televizor vor fi dintre cele clasice, cum ar fi cele de intrebari cu mai multe variante de raspuns (trivia).

     

    Aceste jocuri sunt de altfel si cel mai aproape ca gen de cele difuzate pe programele TV – „Jeopardy“ sau „Vrei sa fii miliardar“. Intr-un viitor nu foarte indepartat, este totusi posibil ca ecranele digitale de rezolutii superioare sa permita si rularea pe TV a unor jocuri cu grafica complexa. Intrebarea care se pune acum este cum anume vor fi platite aceste jocuri, prin sistemul pay-for-play, adica taxarea pentru fiecare accesare a jocurilor, sau integrarea lor ca servicii suplimentare in pachetele de programe TV.

     

    Unii dintre jucatorii pe piata de cablu ofera deja jocuri pe televizor. De pilda, Reac TV este un operator a carui afacere se bazeaza exclusiv pe jocuri, fara a mai oferi si programe TV. Managerii companiei au gasit o modalitate originala de finantare. Clientii pot alege din cele cateva jocuri disponibile si la fiecare 7 minute sunt incurajati sa urmareasca reclame pentru a putea castiga premii.

     

    Daca concursurile de cultura generala au adus la vremea lor audiente fabuloase, permitandu-le telespectatorilor sa priveasca cum se imbogatesc concurentii din studio, acum concurenti sunt chiar telespectatorii. E drept, asta a fost posibil datorita operatorilor de cablu.

  • Oracle vrea sistem de operare

    Campionul achizitiilor s-a hotarat – se pare – sa-si consolideze portofoliul de aplicatii cu un sistem de operare, astfel incat oferta sa sa fie completa, de la baza pana la varf. Va fi sigur Linux, dar nu se stie in care varianta.

     

    Mai intai au fost „gurile rele“. Dupa ce zvonurile au pregatit terenul, a venit randul lui Reuters sa le confirme. Intr-adevar, intr-un interviu – inca nepublicat – acordat editiei engleze a ziarului Financial Times, seful suprem al gigantului Oracle, Larry Ellison, a afirmat clar ca firma vrea sa aiba propria sa distributie Linux. Mai mult chiar, s-a vorbit despre varianta de a construi o distributie proprie, dar si despre posibila achizitie a unuia dintre cei mai mari doi distribuitori de Linux. Iar cum acestia sunt Red Hat si Novell (cu SuSE Linux), bursa a reactionat imediat, ceea ce demonstreaza din nou ca Linux conteaza cu adevarat pe piata.

     

    Oracle nu este un nou-venit in lumea Linux, fiind una dintre primele mari companii – alaturi de IBM – care au adoptat si sustinut noul sistem de operare. Inca din 2004 Oracle isi recalifica in Linux circa 8.000 de angajati, iar rezultatele se vad: practic toate aplicatiile importante dezvoltate de Oracle ruleaza deja pe Linux, iar firma furnizeaza suport tehnic pentru trei distributii: editiile „enterprise“ de la Red Hat si Novell, plus distributia Asianux (in regiunea Asia/Pacific). Chiar si o buna parte din infrastructura informatica interna de la Oracle se bazeaza pe Linux, ceea ce spune multe despre angajamentul companiei in aceasta directie.

     

    De ce are nevoie Oracle de propria sa distributie de Linux? O posibila explicatie ar fi cea simpla si pragmatica: suportul tehnic s-ar simplifica. In plus, garantia pe care o ofera brandul Oracle ar face cu siguranta mai putin reticenti pe multi dintre posibilii clienti ai aplicatiilor companiei, care inca se tem de „exotismul“ Linux-ului. Pe de alta parte, Larry Ellison afirma ca Oracle intentioneaza sa devina un furnizor de solutii software complete si ca singura piesa care lipseste din puzzle este un sistem de operare. In fine, se mai poate pune la socoteala si relativ noua orientare spre piata clientilor mici si mijlocii, carora economiile in partea de infrastructura software le-ar putea face mai accesibile preturile destul de piparate ale produselor Oracle.

     

    Poate ar trebui amintit ca o distributie este de fapt un „pachet de software“ care consta din nucleul Linux (kernel) si o combinatie de aplicatii si instrumente software care particularizeaza distributia. De pilda, solutiile pentru instalarea aplicatiilor pot sa difere. Sau orientarea si optimizarea pachetului pentru una sau alta dintre interfetele grafice disponibile. Sau chiar orientarea de ansamblu a sistemului pentru un anumit domeniu de utilizare – de pilda pentru networking, pentru desktop, pentru utilizatori novici sau pentru programatori profesionisti etc.

     

    Desigur, nucleul si toate produsele sunt gratuite si pot fi descarcate din internet, insa distributiile sunt mult mai coerente din punctul de vedere al compatibilitatii. De fapt, companiile care asambleaza distributii nu castiga din softul propriu-zis, ci din produse si servicii aditionale (in principal suport tehnic). Dintr-o piata de nisa, distribuirea Linux-ului a devenit o afacere importanta, astfel incat Red Hat (ca exemplu) si-a permis sa cumpere cu 350 de milioane de dolari firma JBoss, un furnizor de aplicatii middleware open source.    

     

    Este totusi putin probabil ca Oracle sa dezvolte o distributie proprie. Nu pentru ca nu ar putea, ci pentru ca s-a pronuntat in repetate randuri impotriva diversificarii exagerate a lumii Linux. Desi nici Oracle, nici Red Hat si nici Novell nu vor sa comenteze in nici un fel situatia, observatorii pietei inclina sa considere ca Oracle va prefera sa scoata din largile sale buzunare circa 1,2 miliarde de dolari ca sa-si adjudece compania Novell si, implicit, SuSE Linux.

     

    Dezavantajul ar fi ca ar achizitiona si obligatia de a furniza servicii pentru ce-a mai ramas din istorica dominatie Novell in domeniul softurilor de retelistica. In cazul in care aceasta va fi varianta aleasa, Oracle isi intareste pozitia in topul primelor trei companii de software din lume, iar Linux va fi arma a doua dintre ele. Desi consecintele imediate le va resimti Red Hat, tinta adevarata este mult mai importanta: Microsoft. Atat Oracle, cat si Novell sunt adversari vechi ai colosului lui Bill Gates.

     

    Dar mai exista o varianta, indelung discutata pe SlashDot si confirmata ca posibila de un analist de la Burton Grup. Se cheama Ubuntu, este cea mai populara la momentul actual si foarte potrivita pentru desktop. Daca intr-acolo bate Ellison.

  • Casa de vacanta nu e acasa

    Daca va numarati printre fericitii proprietari ai unei case de vacanta, aveti un motiv in plus de bucurie: site-ul Swapandstay.com va ofera un pasaport pentru cazare gratuita peste tot in lume. In loc sa mergeti in concediu in acelasi loc ca si in ultimii ani, puteti  sa va „oferiti“ temporar casa de vacanta unui alt membru inscris pe site, iar acesta va proceda la fel.

     

    Conceptul nu este in totalitate nou, dar pana acum serviciile de schimburi de locuinte s-au concentrat pe rezidentele principale, nu pe casele de vacanta. Un alt neajuns era si acela ca schimbul trebuia facut simultan. In cazul Swapandstay, unde schimburile se fac intre case de vacanta – care oricum stau nelocuite marea parte a timpului – nu mai exista aceasta limitare.

     

    Practic, puteti negocia cu partenerul perioada in care el va poate folosi casa, precum si cea in care dumneavoastra vreti sa va petreceti concediul in locuinta acestuia. Site-ul a fost lansat pe 1 martie anul acesta, iar pentru inceput primii 1.000 de utilizatori care se vor inscrie pe site nu vor plati nici o taxa de includere in baza de date. Ulterior, aceasta va fi de 90 de dolari anual.

     

    Totusi, nu va asteptati sa schimbati gratuit casa de vacanta din suburbia Bucurestiului, sa spunem, cu o vila din Tenerife. Pe baza unor estimari ale site-ului, casa este evaluata si poate fi schimbata doar cu una de o valoare apropiata. Daca apare o diferenta semnificativa intre valorile de piata ale celor doua proprietati, cei doi membri ai Swapandstay pot negocia o plata suplimentara.

     

    Pentru a putea cauta casa perfecta pentru urmatoarea vacanta trebuie sa va inscrieti mai intai pe site. Dupa aceea veti putea accesa un motor de cautare cu criterii cum ar fi zona geografica sau perioada anului care va intereseaza.

     

    Momentan, numarul caselor disponibile se rezuma la cateva zeci, iar pana la inchiderea editiei nu exista nici o proprietate din Romania, dar site-ul este deschis oricarui aplicant. Singurele conditii: trebuie sa fiti proprietarul unei case de vacanta si sa completati o fisa de descriere a acestei locuinte. La inscriere sunteti incurajat sa incarcati si cateva poze ale resedintei – maximum trei, fiecare cu marimea de pana la 1 MB.

     

    Cei care folosesc Swapandstay si petrec concediul intr-o casa de vacanta a unuia dintre membri, dar isi vand propria casa inainte de a li se intoarce vizita, sunt obligati prin contract sa plateasca o contravaloare a cazarii gratuite, pe baza preturilor din zona. Schimbul de case este insa avantajos din mai multe puncte de vedere. Desi pentru un roman este un fapt destul de banal sa-si petreaca iarna inconjurat de brazi si zapada, nu acelasi lucru il poate spune un locuitor al unei zone tropicale. Dublul avantaj este ca daca cei doi fac schimb de case de vacanta, ambii pot avea sansa unui concediu de iarna exotic. Unul pe partie, iar celalalt la umbra palmierilor.

  • Se cauta mostenitor pentru o proprietate de 13 mil. $

    Neobisnuitul parteneriat dintre un aristocrat britanic din Somerset si o televiziune din Statele Unite are drept scop gasirea unui mostenitor vrednic sa capete o proprietate englezeasca si sa locuiasca intr-un castel din secolul al XIII-lea. S-ar putea sa fie nevoie, pentru asta, de un reality show.

     

    Se cauta un mostenitor pentru o proprietate evaluata la 13 milioane de dolari – care include si un castel – in bucolica regiune Somerset din vestul Angliei. Mostenitorul trebuie sa indeplineasca anumite conditii. Una dintre ele e sa sa poata plati cheltuielile de intretinere a proprietatii – estimate la 140.000 de dolari anual – precum si cheltuielile neprevazute care s-ar mai putea ivi: de exemplu sa achite repararea drumului (70.000 de dolari) sau a grajdurilor (un milion de dolari).

     

    In plus, mostenitorul „nu trebuie sa fie dependent de droguri“, spune sir Benjamin Slade, actualul detinator al proprietatii si al castelului Maunsel House, care apartine familiei din 1772. „Nu poate fi nici comunist. Stiu ca e incorect politic sa spun asta, dar nu poate fi nici homosexual, pentru ca n-ar putea avea copii.“

     

    Problema, spune Slade, care are 59 de ani si nu are copii, e ca nimeni din armata sa de rude nu vrea sa preia proprietatea dupa moartea sa. Asa ca a inceput sa-si caute un mostenitor in Statele Unite, unde cativa membri al familiei Slade au plecat inca din secolul al XVIII-lea. „Americanii au mai multa energie si o mai buna etica a muncii“, spune el, sorbindu-si elegant ceaiul in impresionanta sa biblioteca. („Nu vedeti aici corpuri de biblioteca, pentru ca familia mea n-a fost alfabetizata“, explica el). Portretele stramosilor atarna pe pereti, focul arde in camin, din tavan picura apa.

     

    Sa intretii o proprietate chiar mai mica decat Maunsel House – care a fost construita in secolul al XIII-lea – inseamna nu numai bani si energie, dar presupune si sa treci peste dezgustul firesc pe care-l ai atunci cand trebuie sa te obisnuiesti cu fel de fel de straini care-ti bantuie prin casa. Slade isi inchiriaza din cand in cand castelul pentru nunti, conferinte, petreceri. Cele mai multe dintre dormitoare sunt rezervate pentru turistii care vor sa le inchirieze, in vreme ce el si partenera lui, Kirsten Hughes, stau intr-o aripa din spate.

     

    Alti aristocrati britanici si-au facut cafenele, mici magazine, gradini pentru turisti, parcuri tematice si mici rezervatii de animale salbatice pe proprietatile pe care le detin – sau pur si simplu au pus taxa pentru turistii care vor sa le viziteze castelele ori sa se plimbe prin imprejurimi. Dar chiar si cele mai bine organizate proprietati aristocratice isi gasesc cu greu loc in viata britanicilor care le-ar putea vizita. Unii dintre prietenii lui Slade, spune el, au doar 50.000 de vizitatori anual, fata de 100.000 in vremurile bune. In plus, mobilierul si celelalte lucruri se degradeaza continuu.

     

    Frumosul tapet victorian din unul din dormitoarele de la Mansel House este scorojit si patat. Covorul care imbraca scarile s-a subtiat si s-a decolorat. „Din nefericire, geamul s-a desprins si a cazut pe peluza“, spune Slade, aratand spre una dintre bai. Multe vechi castele aristocratice din Marea Britanie sunt acum in grija National Trust, care preia proprietatile si le deschide pentru public, lasandu-i pe fostii proprietari sa locuiasca gratuit acolo. Dar Slade aproape ca-si rupe unul dintre nasturii jachetei de tweed verde cand vine vorba despte asta.

     

    „Sunt, categoric, cei mai nesuferiti dintre oameni“, comenteaza el. Da drept exemplu povestea unui prieten care si-a donat castelul catre National Trust; organizatia l-a obligat sa se multumeasca cu un mic apartament intunecos de la etajul superior. Iar cand prietenul lui Slade a uitat in holul de la intrare trotineta copilului, cei de la National Trust s-au aratat indignati si i-au cerut sa-o ia de-acolo de indata.

     

    Slade stie o sumedenie de povesti scandaloase despre stramosii lui, folosind persoana intai plural cand face referire la ei. Cele mai multe sunt legate de meteahna celor din familia Slade de a-si pierde banii in procese pentru mostenire. Iar cea mai grea dintre aceste batalii, poate, a fost una purtata intre doi gemeni Slade – dintre care doar unul putea capata mostenirea – in secolul al XIX-lea. „Problema era sa se afle care dintre ei a aparut primul pe lume“, spune Slade. Iar in proces – Slade vs. Slade – s-a prapadit o avere pe onorarii si taxe, lucru care de altfel a inrautatit situatia financiara si asa nu prea stralucita a familiei. Slade, un domn cu parul alb ca zapada, aer prosper si constitutie sanatoasa, nici macar nu trebuia sa fie mostenitor al Maunsel House, care i-a apartinut unchiului sau. Dar acesta a murit – si nu avea nici un copil – cand Slade era adolescent, iar imediat dupa el, in numai patru ani, si tatal lui Slade, si mama lui, si fratele lui mai mare, lasandu-l pe tanarul Benjamin drept unic mostenitor. Cand a preluat Maunsel House, proprietatea era o ruina, iar matusa lui ocupa doar doua dintre camerele castelului.

     

    „Traia cu ciocolata Mars si Milky Way“, isi aminteste Slade. „Bea toata ziua in cinstea Somersetului. Avea vreo 18 infractiuni auto la activ – a fugit de la locul accidentului, a calcat cu roata un politist pe picior… Cand a murit, a lasat drept mostenire 22,50 lire sterline, si nici pe acelea nu mi le-a lasat mie“. Odata, spune Slade, matusa lui a incercat sa dea foc la castel, sperand sa incaseze asigurarea, dar focul s-a stins din pricina umezelii peretilor si a igrasiei.

     

    Iritant e ca nimeni din puzderia de rude ale lui Slade din Marea Britanie nu pare sa vrea sa mosteneasca proprietatea. Nepotul lui, lordul Rotherwick, e mostenitor legal – dar el are deja castelul lui, spune Slade, asa ca, dupa toate probabilitatile, ar vinde Maunsel House. Alte rubedenii sunt scoase din calcul, pentru ca nu par prea preocupate de radacinile lor. „Daca-l intrebi pe vreunul dintre ei «Cine a fost bunica ta?» sau «Ce a facut sir John Slade in Razboiul Peninsular?», habar n-are“, explica sir Benjamin.

     

    Crede ca e prea batran ca sa mai aiba un copil care sa-i mosteneasca proprietatea, desi are, intr-o banca de sperma, o mostra. Daca ar fi sa decida sa aiba un copil chiar acum, ar trebui sa mai treaca vreo 25 de ani pana cand acesta sa fie destul de varstnic pentru a se ocupa de castel. „Si ar fi prea tarziu“, crede el. Asa ca i-a venit ideea sa-si caute un alt mostenitor atunci cand o companie americana de televziune care difuzase un program despre legaturile de rudenie intre britanici si americani l-a contactat. „Asa ca le-am spus: «De vreme ce voi tot sunteti in America, oare nu puteti sa-mi gasiti un mostenitor?»“, isi aminteste Slade ca ar fi spus. Pana acum, adauga el, compania de televizune i-a facut o lista cu cateva mii de americani pe nume Slade („Habar n-am cum i-au gasit – cu Google, presupun“), iar asta i-a adus pana acum saci de scrisori de la oameni care cred ca sunt rude cu el. Ideea e sa cearna miile de nume si sa reduca lista la doar cativa posibili mostenitori, pe care sa-i verifice, inclusiv cu teste ADN. „Cred ca am putea dezgropa unul dintre acei Slade din Devon“, spune el, referindu-se la stramosii lui. „Dezgropi un os – si gata, ai rezolvat.“

     

    Compania de televiziune – despre care Slade spune ca i-a cerut sa nu dezvaluie prea multe detalii – spera acum sa transforme cautarea mostenitorului intr-un fel de reality show dupa modelul „Apprentice“ (prin care miliardarul american Donald Trump cauta tineri executivi pe care ii angajeaza la compania sa; pe cei nepotriviti ii elimina cu replica, devenita celebra, „Esti concediat!“ – n.r.). Intr-un astfel de show, spera cei de la televiziune, potentialii mostenitori s-ar putea muta la Maunsel House pentru a indeplini fel de fel de misiuni, Slade urmand sa-i verifice si sa-i elimine unul cate unul. Aristocratul britanic se gandeste sa elimine candidatii care nu se ridica la nivelul pretentiilor Maunsel House cu propria sa replica, una aristocratica: „Esti dezmostenit!“.      

  • Intelectualii, agonia unui mit?

    Cu ani in urma, intrebat fiind – in spatiul unui dialog plin de tafna – de catre un amic (account manager intr-o firma de publicitate), ce este acela un intelectual, m-am pripit si i-am dat un raspuns care se incheia – in capul meu – cu un soi de ingropare a securii razboiului: „Uite, bunaoara, si tu esti intelectual!“ Ce mai freamat, ce mai zbucium a urmat!

     

    Desi eram departe de sensul celebrei cogitatii a d-lui Jourdain care „facea proza fara s-o stie“, personajul – un tanar furios, rebel cu parale, masina si toale de firma – s-a simtit atins si a sarit ca ars vazand ca-l incartiruiesc in nefericita oaste a intelectualilor. O tagma pe care, din considerente care-mi scapa, o considera daca nu malefica, macar adesea daunatoare fara voie si intotdeauna surpata moral. Cu fite, cutume revolute si deprinderi bovarice.

     

    Ce mai conta ca ii oferisem si explicatii apropiate de DEX („persoana care poseda o pregatire de specialitate temeinica si care lucreaza in domeniul artei, al stiintei, tehnicii“; dar si persoana a carei profesie consta in exercitarea inteligentei). Personajul era, in intelegerea profund peiorativa pe care o conferea termenului, intratabil. In sens opus, al inaltarii intelectualilor pe piedestaluri inalte si baroce, am intalnit exagerari la fel de gogonate, si care, fiind expuse cu aerul solemn si saturat de sine al arogantei, mi s-au parut tot asa de stranii. Poate de aceea, intr-o asemenea risipa de rataciri pe extreme, o carte precum „Intelectualii“ a lui Paul Johnson este binevenita.

     

    In primul rand nu isi asuma o definitie preliminara a „intelectualului“, ci o ajuta sa se nasca din suma minutioaselor si inteligentelor lui analize care diseca personalitati precum Jean Jacques Rousseau,  Karl Marx, Henrik Ibsen, Lev Tolstoi, Ernest Hemingway, Bertold Brecht, J.P. Sartre sau Noam Chomsky. Personalitati pe care obisnuim sa le consideram ca facand parte din elita intelectualitatii laice si care, prin subtilele interogatii pe care Johnson le adreseaza biografiei lor vs. opera lor, dezvaluie raspunsuri ca niste dusuri cu apa rece. Prin urmare: Sunt acestia indreptatiti sa sfatuiasca omenirea cum sa-si organizeze viata? Ce reprezinta ei dincolo de imaginea onorabila pe care o ofera lumii?

     

    Paul Johnson este jurnalist (nascut in 1928, in Anglia, cu studii la Oxford). A fost editor la ziarul parizian Réalités si apoi la New Statesman. In aceasta ultima calitate, a realizat zeci de interviuri cu personalitati de prim rang ale lumii politice, cu premieri, monarhi si presedinti de stat.

     

    Poate de aceea, intrebarile sale adresate unor „monumente de umanitate“ precum cei enumerati mai sus izbutesc sa fie atat de de necrutatoare si de sagace. Iata-l pe primul dintre cei luati la intrebari, J.J. Rousseau: „Cine era deci acest propagator al unei atat de extraordinare puteri intelectuale si morale si cum a ajuns el la aceasta performanta?“ Vom vedea in ce deriva existentiala s-a aflat acesta, cate compromisuri a trebuit sa faca si cate adevaruri a fost silit sa ascunda sub pres.

     

    Exista, prin urmare, o unitate intre viata particulara a acestor oameni si principiile pe care le-au exprimat in opera lor? Raspunsul ar putea sa va uimeasca. Si de ce nu, sa-l incante si pe amicul meu. Nu va opriti insa aici.

     

    Paul Johnson, Intelectualii,

    Editura Humanitas, Bucuresti, 2006